Povestitor de veșnicii

 Moto: Cine ține minte

            locul unde este

            îngropată-n taină

            cea dintâi poveste?

                             George Țărnea

Terminasem anul IV. Venise timpul practicii și în avizierul facultății, se afișaseră în care localități o puteam face. Ceva locuri prin București, pentru care era bătaie mare, ceva prin localități mai apropiate și doar patru locuri într-o localitate de care nu auzise nimeni: Rușchița. Numai că localitatea era prin apropierea munților Retezat. Cei patru colegi, Radu Pop, Puiu Carabin, Puiu Sanițchi și subsemnatul, aflasem că locul acesta de la dracu-n praznic, era prin apropierea munților Retezat. Așa că pentru acesta am optat.

Am mers prin Caransebeș, către Oțelul Roșu sau cum i-o zice astăzi, pe calea ferată, până ce a trebuit să coborâm în stația, parcă Borlova, de unde am ajuns la Rușchița, acolo unde trebuia să facem practica anului IV. I-am găsit repede pe cei care aveau să ne îndrume și ne-am cazat la una din casele, arătoase altfel, unde am stat pe toată durata practicii. Îmi amintesc din zilele acelea, de locul de făcut baie și mai ales de fata cea mare a gazdei, frumoasă foc. Cât privește practica, a rămas pe planul doi. Cu acordul celor la care făceam practică, am lăsat de-o parte calea ferată îngustă ce se construia și ne-am învoit pentru cele câteva zile cât aveam să străbatem cărările Retezatului, pentru care bătusem atâta cale până aici. 

Câteva zile mai târziu, echipați pe cât se putea, cu ceva mâncare la noi și rucsaci în spate am plecat spre Retezat. Cu noi a mai fost și Adina, colega noastră cu un an mai mică, venită doar cu puțină vreme în urma noastră. Am călătorit pe calea ferată cu cremalieră, cât să înfrângă panta mare a drumului ce-l avea de parcurs până la Subcetate. Nu mai știu cât am mai mers și pe unde anume am intrat pe valea Râului Mare. Știu doar că am trecut pe la Sarmisegetuza, pe la oficiul poștal de acolo, de unde mi-am recuperat scrisoarea postrestant, trimisă unde destinatara, trecând pe acolo, ar fi trebuit să o ridice. N-a fost nimic, am ridicat-o eu! Apoi ,am urcat drumul pe șoseaua din lungul tumultosului Râu Mare și spre seară am ajuns la cabana de la Gura Zlata.

Am plecat cât de dimineață am putut. Am trecut râul, ne-am desprins de poteca ce urca spre casa celor ce studiau științific miracolul Retezatului și ne-am îndreptata spre lacul Zănoaga. Acolo am zăbovit mult. Era o zi însorită și apa călduță a lacului ne-a îndemnat la o bălăceală prelungită. Târziu, ne-am dat seama că mai avem încă drum lung de făcut și pentru seara care se apropia, mai aveam de găsit și locul în care trebuia să înnoptăm. Nu știu cum am făcut, poate om fi fost mai grăbiți, poate ceilalți or fi mers mai încet, dar Radu și cu mine, ne-am trezit singuri, în muntele pe care nu-l cunoșteam deloc. Aproape pe înserat, am găsit grota de lângă lacul Bucura în care ne propusesem să dormim. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă afară ar fi plouat, probabil piatra asta înclinată nu ar mai fi folosit la nimic. Dar noi am fost fericiți că am găsit-o. Înăuntru, ne-am înghesuit cât am putut mai bine și pătura pe care o aveam cu noi a trebuit peste noapte să ne acopere pe amândoi. Nu mai spun că pe întunericul care venise peste noi, ne-am acoperit cam cu diagonala păturii, iar piatra de sub noi, numai cald nu ne-a ținut. La colegii noștri care nu mai ajunseseră aici, nici nu am mai avut timp să ne gândim.

Dimineața, așteptată cu nerăbdare toată noaptea, pînă la urmă a venit. Ne tot uitam în lungul potecii pe care venisem, sperând că pe acolo vor sosi și colegii de care fără să vrem ne despărțisem. Până la urmă ne-am întâlnit. Veneau agale pe poteca pe care venisem și noi. Sperau ca și noi, într-o întâlnire, chiar dacă imensitatea muntelui, le cam risipea speranța. Fiecare ne-am povestit peripețiile unei nopți petrecute cu acoperiș nesigur, în noaptea în care acoperământ ne fusese doar pătura cărată deasupra rucsacului și cu spaima că orice ploaie ne lăsa fără nici o pavăză în mijlocul imensității muntelui. O fotografie făcută de unul din colegi, ne-a arătat, pro memoria, acoperișul din crăci de brad oarecum împletite, sub care se adăpostiseră. Așa că ce avusesem noi deasupra capului fusese cel al unui adevărat palat. Am stat la povești, despre ce pățisem fiecare, ne-am ospătat cu ce adusesem în rucsaci și ne-am îndreptat către cabana Pietrele. Aveam să ne bucurăm acolo de adăpostul unui acoperământ omenesc și de ceva mâncare, cât ne permitea buzunarul fiecăruia. Îmi aduc aminte, de comanda făcută de colegi, care cuprindea și niște macaroane. Eu, care trăiam cu spaima în suflet că am să rămân fără bani, m-am opus cu vehemență la macaroanele care ne împlineau meniul, stârnind aproape un început de scandal.

Ultima noastră zi în munții Retezatului, ne-am petrecut-o în drum spre Ohaba, halta de unde aveam să luăm trenul întoarcerii. Prin Subcetate, apoi pe calea ferată cu cremalieră, până la Borlova și în sfârșit acasă la Rușchița. Și ca să fie excursia bine pigmentată cu întâmplări care aveau să facă deliciul poveștilor de vacanță, pe Adina, colega noastră, au ros-o bocancii și drumul de la cabană până la halta de unde am luat trenul, l-a făcut în ciorapii care până la capăt s-au făcut ferfeniță! Așa s-a sfârșit prima noastră excursie în Retezat.

Am plănuit din nou o excursie în munții Retezatului. De data asta, eram patru. Mai întâi Toni, tovarăș de multe excursii făcute împreună prin munți. Apoi Sofi, colegă într-un fel pe platforma noului combinat vâlcean ce începea să se profileze. Împreună cu ea și Toni, străbătusem multe din potecile munților vâlceni. Și mai apoi Angela, moldoveancă ajunsă prin repartiție, tot la combinat, printre oltenii pe care cu greu îi digera. Așadar, cam ăștia eram cei patru care într-o dimineața, am plecat în munți. Am ajuns în Herculane și undeva la începutul Văii Lui Ivan, în preajma unui restaurant, ne-am oprit să mâncăm. Ni s-a propus să mâncăm un pui pe care cei de acolo aveau să-l prindă din cotețul propriu. Dar până să-l și frigă, ni s-au lungit urechile. Ne-a fost servit de una din fetele de acolo, recunoscută mai mult după transparența halatului cam nespălat pe care doar pe el îl purta și ce se vedea pe dedesubt, numai poftă de mîncare nu ne-a stârnit. În sfârșit, am terminat de mâncat și ne-am luat picioarele la spinare. Într-un târziu, am ajuns la barăcile încă nepopulate, ale viitorului șantier al hidrocentralei ce urma să se construiască. Barăcile, unele terminate, erau evident goale și într-una din ele, pe jos, în sacii de dormit, ne-am petrecut noaptea. Dimineața ne-am plimbat printre barăci și într-una din ele, pe fereastră, am constatat că nu eram chiar singuri. Priveliștea zărită atunci, era aceea a unui amor matinal, pe care noi, cu curiozitatea de afla ce se mai construia pe acolo, l-am deranjat fără să vrem.

Am plecat mai departe pe drumul lung pe care ni-l propusesem. În satul Cerna, din munte a coborât peste noi o ploaie măruntă, dar deasă. Ne-a făcut repede ciuciulete și ca să ne demonstreze că nu-i mai păsa de nimic și pe el nu mai exista bucățică încă nepătrunsă de ploaie, Toni a luat-o direct prin apa Cernei, amintindu-ne mereu că dacă ajungem în seara aceea la cabana Buta, unde doream, el își pune părul pe moațe. Până la urmă, tot urcând noi pe vale în sus, undeva mai la altitudine, am găsit casa unei stâne. Acolo ne-am aciuiat. Am făcut focul și am început să ne uscăm toate cele ce aveam pe noi. Din unul din rucsaci am scos sticla cu licoare de prună, dăruită nouă de nea’ Mitică, șoferul care se ostenise cu noi să ne aducă aproape de munte. Am golit-o repede și parcă n-am mai simțit udătura pe care o luasem de la ploaia de până atunci. Dar nici pișcăturile de purici ai stânei, cărora tocmai le dădusem de lucru, nu le-am simțit.

Dimineața, când ne-am trezit în palatul care tocmai ne găzduise, afară era un soare generos. De acolo am ajuns repede pe creasta munților de deasupra stânei, aflată la poalele munților Godeanu, în care nu mai fusesem niciodată. Am găsit poteca de creastă, pe care mai mersesem într-o altă împrejurare. Prin locurile astea pline de soare și frumuseți, am ajuns la spectaculoasa formațiune stâncoasă a Pietrii lui Iorgovan. De acolo într-adevăr, până la cabana Buta am ajuns destul de repede. Acolo ne-am petrecut noaptea și bănuiesc că purecii pe care-i purtasem până aici, se simțeau mai bine în locul ăsta nou, pentru că de aici încolo nu ne-au mai deranjat. Dimineața am urcat în Șaua Plaiului Mic și de acolo ne-am îndreptat către lacul Bucura. Ne-am bucurat de toată înșiruirea salbei de lacuri de pe valea Bucurei. Ana, Viorica și Florica ne-au ținut tovărășie până la lacul cel mare al Bucurei. Ne-am căutat adăpostul pentru noaptea ce urma, la steiul pe care pe atunci mulți îl căutau pentru a se adăposti acolo. Doar că noaptea, acolo la peste 2000m, cu patul pietros de sub noi și în sacii de dormit nu cine știe ce, orele nocturne nu ne-au prea priit. Poate de aceea, Angela, cam neobișnuită cu munții, a doua zi ne-a întrebat care este cea mai apropiată cabană, aflată prin locurile pe care aveam să le coborâm și... dusă a fost!

Pentru noi, cei rămași să ne ducem excursia la bun sfârșit, în ziua asta frumoasă care începuse, nu ne-a rămas decât să ne îndreptăm către lacul Gemenele, aflat în rezervație și pentru care aveam un fel de autorizație de a pătrunde acolo, unde domnea un regim sever. E drept că noi aveam un fel de adresă luată de la primăria din Râmnicu Vâlcea, precum că aveam voie să pătrundem în rezervație, dar desigur nu știam cum aveau să fie impresionați paznicii de acolo. Dar oricum, frumusețea lacului lângă care ajunsesem, flora neobișnuită de pe malul său și mai ales liniștea care ne înconjura, ne-a entuziasmat pe deplin. Necum că zărisem ceva mai departe și Tăul Negru și parcă și al Știrbului. Ne-am întors la poteca marcată și pe valea Stânișoarei, și aceea cu lac alpin, am coborât către cabana Pietrele. Ne-am întâlnit acolo colega care ne părăsise. Se acomodase foarte bine și își găsise parteneri de o partidă de cărți și părea foarte mulțumită de noua sa îndeletnicire. Peste noapte ne-am adăpostit în cabana Pietrele, de unde a doua zi ne-am îndreptat către stația cf de la Ohaba. Am admirat în fugă cascada de la Lolaia și cam asta ne-a fost excursia din Retezat.

Ceva mai târziu, l-am cunoscut pe Mircea Florian. Fusese detașat pentru a vreme la ONT Râmnicu Vâlcea. Ani buni de atunci încolo, cu el am plecat în numeroase excursii în special în Piatra Craiului. De data asta însă, el a organizat o plimbare scurtă în munții Retezatului. Eram un grup destul de mare, unii chiar mai străini de munți, dar principalul era că noi, cei atrași de frumusețile acestora eram hotărâți să parcurgem locuri frumoase și unele din ele și necunoscute încă. Eram în luna mai și zăpezile din munți nu se duseseră încă în întregime. Dar asta era încă un punct de atracție. După ce ne-am cazat la cabana Pietrele, am plecat cât mai de dimineață. Aveam cale lungă de bătut în ziua aceea.

Pe vremea aceea, pe valea Galeșului, nu cred că fusese aplicat vreun marcaj, dar poteca bună, avea să ne călăuzească pașii cu siguranță. Am trecut pe lângă Tăul dintre Brazi și am ajuns la Tăul Galeșului, ieșit primăvara de sub zăpezile cele mari. Fără să mai stăm pe gânduri am luat coasta vârfului, cu același nume, la urcat voinicește. Pe vârf n-am zăbovit mult și când l-am coborât am urmat poteca atenționată ca fiind cam periculoasă, cea de pe Porțile Închise. Cred că Mircea Florian cu alți câțiva nu mai urcaseră pe Galeșu și acum rămăsesem doar eu și Chissy, cea cu care am alergat ani mulți pe munți, până când viața și-a urmat căile sale și a sa chiar s-a terminat pentru totdeauna într-una din zile, prea devreme. Acum ne străduiam să ne ajungem grupul din urmă și am gonit aproape prin Porțile Închise în dorința de a-i ajunge din urmă. Pe deasupra Tăului Țapului am trecut în goană și doar am privit țapul de capră neagră ce se zbenguia pe întinsul lacului cu zăpada încă nedusă în totalitate. Peste culmea de deasupra Tăurilor din Valea Rea, cu zăpada încă netopită am trecut doar ghicindu-le locurile. Până în Valea Pietrilor, apoi pe lângă tăul Stânișoarei, nu ne-am mai oprit. De acolo de unde ne-am întâlnit cu Mircea Florian și ceilalți care l-au urmat, până la cabana Pietrele am mers împreună, de unde în ziua următoare am coborât până la microbuzul care ne aștepta în parcarea dinaintea intrării în parcul Retezat. Veseli și arși de soarele încă primăvăratec am plecat spre casă.

Plănuisem de multă vreme o excursie cu adevărat mare prin munții Retezatului. De data asta doream să umblu cât oi putea de mult prin cotloane încă necercetate ale prea frumosului masiv Retezat. Pe de altă parte, doream să le arăt copiilor cât de frumoase pot fi cărările munților. Cu o mașină am străbătut drumul prin Obârșia Lotrului, apoi prin pasul Groapa Seacă am coborât în Petroșeni. E drept că ultima parte a drumului a fost infernală. Era tot vechiul drum din beton de pe vremea construirii hidrocentralelor, numai că acum plăci întregi ale drumului îmbătrânit, se urcaseră unele peste altele și prin unele locuri, aproape că nu-ți venea să crezi că pe acolo se poate strecura o mașină. Îmi aduc aminte că undeva mai spre vale, acolo unde era o baracă veche, un om mătura de zor în pragul ușii. De câte ori am mai trecut pe acolo, chiar când locul era acum ocupat de noua așezare turistică de la Groapa Seacă, m-am tot întrebat daca vechea casă, n-o fi fost embrionul celei noi. Am trecut prin Petroșeni, mai către începuturile sale, apoi am urmat drumul spre Lupeni și mai departe. La Valea cu Pești am poposit pentru masa de prânz. Mai departe, acolo unde drumul auto părea să se termine, am coborât din mașină și ne-am îndreptat catre cabana Buta. Nu înainte de a stabili data la care ne vom întâlni din nou în locul în care ne despărțisem. La cabana Buta am ajuns repede, dar nu aveam de gând decât să facem aici un scurt popas. După care ne-am continuat drumul către Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și am putut spune că am luat contact cu marele Retezat aflat în fața ochilor ca o întinsă panoramă. A trecut noaptea, în vechiul meu cort polonez de două persoane. Dar copii erau încă mici și până la urmă am încăput.

Ne-am sculat dimineața cu măreția crestelor în fața ochilor. Așa în mare le-am arătat copiilor locurile prin care vom trece. Nu le-am putut da amănunte pentru că nici eu nu mai fusesem pe acolo. Am trecut peste vârful Custurii, primul vârf cu altitudine de peste 2400 pe care ajungeau copii. Am privit lacurile Custurii și ale Ciumfului, am trecut peste vârfurile Păpușii, înalte și ele și am coborât către Tăul Ghimpelui. Pe iarba grasă și moale ne-am întins cortul. De unde era să știm noi că intrasem în rezervație unde nu aveam voie să campăm. Dar ne-am simțit bine și copii au coborât până pe malul Tăului Ghimpele. A doua zi am urcat fără potecă marcată până în vârful cel mare al Pelegii la 2508m. Era primul al copiilor de altitudinea asta și pentru mine o premieră. Am coborât către Tăul Bucurei, tot fără potecă marcată. Pe acolo, în urma multor șuierături auzite, Andrei ne-a strigat spunându-ne: uite ce șobolan mare! Era prima noastră marmotă! Apoi am ajuns pe malul lacului Bucura, acolo unde ne-am întins cortul. Asta până a venit un salvamontist care ne-a atras atenția că în rezervație, totul trebuie să fie sub control. Mai mult târându-ne cortul încă nestrâns, am ajuns în tabăra de corturi de pe malul Bucurei, în locul admis pentru campare. Noaptea a fost una liniștită și de a doua zi ne-am început peregrinările.

Am luat-o către vârful Judele printre Turnurile acestuia, unde chiar a fost nevoie să-mi împing copii de la spate la propriu. Apoi toată creasta parcursă nu a fost deloc ușoară și le-am dus grija copiilor, care însă s-au descurcat de minune. Am coborât la Tăul Porții, pe malul căruia ne-am minunat de limpezimea acestuia. Pe malul lui am zăbovit multă vreme până a ne întoarce la cortul nostru care ne aștepta tot acolo unde-l lăsasem.

A venit altă zi și de data asta am plecat de unul singur. Vroiam să urc vârful Bucura pe direct, fără potecă. Și așa am și făcut. Sigur că pe alocuri urcușul a fost mai delicat, trebuind să ocolesc țancuri, să merg printre stânci aninate peste hăuri, dar pe vârf am ajuns cu bine. Am găsit sus, câțiva oameni care mirați, m-au întrebat pe unde venisem și tot așa au rămas când le-am spus că urcasem pe muchia Bucurei până pe vârf. Ajunsesem la 2433m. De coborât am făcut-o tot așa, mai mult pe direct, fără să urmăresc vreun marcaj. Am ajuns prin locurile unde un pârâiaș cu apă cristalină, mi-a mângâiat pașii până către lacul Bucurei. Acolo mi-am găsit copii care toată ziua se zbenguiseră pe malul lacului.

Ne-a întâmpinat o seară cu vânt năpraznic și cu invitația celor din refugiul de pe malul lacului să intrăm la ei. Am rezistat cu cerbicie o noapte cu vântoasă mare, dar a doua zi soarele și cerul senin ne-a arătat o nouă zi minunată. Am strâns cortul și am început coborârea. Pe poteca de pe malul pârâului Bucurei, prin Poiana Pelegii până la drumul care încă de pe atunci era profilat. De aici a început chinul urcușului până în Șaua Plaiului Mic. Când am ajuns sus, încheiasem un circuit de zile mari. Străbătusem poate cele mai frumoase locuri din întregul masiv. Obosiți am coborât la cabana Buta, acolo unde ne-am stabilit ultimul loc de odihna. Și asta pentru că mai aveam de gând să străbatem și alte locuri, de data asta din Retezatul Mic.

Am plecat a doua zi către vârful Drăgșanului. Mi-am lăsat copiii la poalele vârfului. Știind că pe acolo urcușul nu este prea comod. Numai că peste puțină vreme, m-am trezit cu ei pe urmele mele, cățărându-se cum puteau. După dojana pe care le-am adresat-o, am urcat împreună până pe vârful Piule, după care ne-am întors la cabană.

A venit ultima zi de ședere în Retezat. Ne-am luat rucsacii în spate și ne-am îndreptat către locul de întâlnire, același de unde ne începusem marea noastră excursie din Retezat. Până astăzi n-am mai izbutit să ajung prin locurile acelea. Întotdeauna mi-au stat altele în față, pe unde nu mai fusesem și a căror cunoaștere, mă chema într-una.