Mereu o aventură

 

Moto: Am mers pe jos

Pe malul de ape

Şi am trecut pe celălalt mal

De munţi.

Marin Sorescu

 

Nici măcar nu ştiu când am aflat de potecile din munţii Lotrului. Poate din vechea hartă a ONT-ului a lui Emilian Iliescu – cine îşi mai aduce aminte de el -, să fi văzut că dincolo de valea Lotrului, mai existau nişte munţi, deloc mărunţi, lipsiţi de marcaje şi ale căror poteci te purtau pe văi lungi şi creste înalte. Înălţimi de peste 2200m, stăteau la îndemâna celor ce doreau să cunoască locuri noi, nu numai atunci dar chiar şi astăzi, la vreo 40 de ani de când am pătruns prima oară pe aici. Poate fi chiar meritul amenajărilor hidroenergetice, cele care au deschis drumuri noi în adâncul văilor, dintre care unele s-au modernizat şi duc spre staţiuni turistice dintre cele mai valoroase.

De munţii Lotrului însă, mi-a pomenit prima oară un unchi, mult drag mie, un fel de al doilea tată, răposat de mult timp şi care în adolescenţă, mi-a povestit de o excursie făcută cu un frate al lui, prin anii ’30, prin munţii Lotrului şi Parângului.

Eram pe şantierul fabricii de aluminiu de la Slatina, în 1966, când am plecat cu Sani, colegul meu de facultate şi şantier, ziceam noi către munţii Parângului. Am ajuns mai întâi pe valea Lotrului, cu o maşină, care ne-a lăsat la Cataracte, acolo unde se construia un pod, cu o boltă imensă. De acolo înainte am rămas singuri, numai cu muntele. Am ajuns la Gura Balindrului, lângă un canton silvic – în anii mai apropiaţi acesta a fost mistuit de foc. Acolo ne-am instalat cortul şi a doua zi am luat-o înainte, în susul râului. Pe atunci, tumultul apei şi cristalul ei, ne-au încântat peste măsură. La un moment dat, valea s-a lărgit brusc, scăpată din încleştarea pereţilor de stâncă. Fără să ştim, ajunsesem la locul unde urma să-şi facă loc, barajul şi lacul de la Vidra. Ne-a fost dat să parcurgem, pentru noi ultima oară, pajiştea alpină, presărată cu iarbă mare – fâşcă,  o adevărată specialitate a acestor munţi, pe care o găsim pe plaiurile însorite, până târziu în toamnă. Urcuşul era ponderat şi doar soarele puternic ne-a dat de furcă. Undeva, cam pe unde astăzi se află casa Puru, era o stână, cea cu acelaşi nume şi aproape de ea, o femeie, pe cap cu batic negru şi pălărie de oier deasupra. Se îndrepta spre stână şi a fost singurul om pe care l-am întâlnit pe drum până a nu ajunge la cabana de la Obârşie. Acolo l-am întâlnit pe Ghişe, de loc de prin valea Sebeşului, ce păstorea cabana din tată ’n fiu. Noi ne-am văzut de drum mai departe, pe drumul alpin către Rânca şi tare ne-a mai chinuit oboseala până acolo, mai ales că am ajuns tocmai către seară.

Am început plimbările în munţii Lotrului, fără să ştiu prea bine în ce masiv am intrat. Plănuisem o excursie care viza Cindrelul, poate Parângul, fără să mă gândesc că mai întâi intru prin cu totul alţi munţi. Am mers pe valea Tălmăcelului cu o maşină, până unde s-a putut. La capătul satului am coborât şi am mers doar puţin, până când am traversat apa Tălmăcelului. Acolo am întins cortul şi am petrecut noaptea caldă de august. Eram în zilele libere din preajma lui 23 august 1967. Am plecat cât am putut mai de dimineaţă şi urcuşul pe prima pantă a muntelui, ni s-a părut greu. Apoi parcă panta s-a îndulcit şi mulţimea afinelor din golul montan, ne-a făcut să uităm căldura zilei de august. Am ajuns la cabana Prejba, care nici atunci, când o vedeam prima oară, nu mi-a plăcut. Avea o sală de mese întunecată şi înăuntru era chiar frig. Am întrebat cabanierul care ar fi drumul cel mai scurt către Gâtul Berbecului. Ne-a indicat trecerea peste vârful Prejbei, pe acolo pe unde se sfărâmase un avion, cu nu prea mulţi ani în urmă. Ce nu ne-a spus cabanierul, era că după ce ajungem în valea Sadului, mai aveam peste 20km până la ţinta propusă pentru acea zi. Am avut noroc şi foarte curând după ce am ajuns în vale, am întâlnit un camion, care ne-a lăsat aproape de Gâtul Berbecului. N-am ştiut că am fost prin munţii Lotrului şi drumul de coborîre mai ales, nu m-a încântat peste măsură şi nu l-am reţinut ca fiind unul deosebit.

A mai trecut un an. Eram în 1968. Lucrările de pe valea Lotrului erau în toi şi mijloacele ocazionale destule. Ne-am încumetat aşadar, să plecăm într-o excursie mai lungă. Ne-am adunat destul de mulţi în grup. Cred că eram 7, dacă nu chiar 8. Printre ei Gigi Strugaru, la vremea tinereţii un personaj interesant, Sofi, Livia Bănulescu, Toni de care eram nedespărţit, Livia Boşneagu şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc. Am călătorit într-o înghesuială de pomină până la Voineasa. Drumul pe valea Lotrului, se construia şi aproape de Voineasa, când am trecut prin locul numit Piatra Rea, îmi aduc aminte că roata autobuzului era atât de aproape de prăpastie, încât nu-mi venea să cred că mai scăpăm. Cu peripeţii şi mare întârziere, am ajuns mai întâi la colonia de la Vidra, embrionul staţiunii de astăzi şi târziu la Obârşia Lotrului. Am înnoptat la cabana lui Moş Ghişe şi cu noaptea-n cap, a doua zi, am luat-o pe poteca marcată cu cruce roşie, spre vârfurile înalte din Lotru. Am urcat din greu pe poteca ciobănească şi urcuşul s-a potolit doar sus, la golul alpin. În apropierea vârfului Cristeşti, am dat de prima dintre Pietrele Grăitoare ale acestor munţi. O stâncă sprijinită într-un singur punct. Am şi acum o fotografie cu grupul cocoţat pe creştetul ei. Când ne-am înscris pe coasta nordică a vârfului Cristeşti, pe poteca pietroasă de aici, am întâlnit nu departe de creastă, un izvor puternic, neverosimil pentru acea altitudine. Am luat masa şi ne-am pregătit de coborâre, pe care am făcut-o direct către valea Haneşului, la capătul unui drum forestier, nu acelaşi cu cel existent astăzi. De acolo şi până la gura pârâului din valea Lotrului, nu am făcut mai mult de 2 ore. Din vârf am găsit o potecă pe care am urmat-o. Pe atunci păstoritul era intens şi potecile dinspre stâne, vizibile de departe. Astăzi, ştiu că am urmat drumul pe culmea Haneşului lui Butuc şi drumul forestier ajungea cam pe unde este acum conducta de captare. Am ajuns la capătul văii, numai bine să vedem din zbor microbuzul care venise după noi. Nevăzându-ne la locul convenit, şoferul a dat o fugă până la baraj, să vadă lucrările de acolo. Noaptea am ajuns şi noi la Vîlcea şi atunci cu peripeţii, pentru că undeva pe firul văii Lotrului, a trebuit să punem mâna cu toţii, să dăm la o parte un trunchi de copac, căzut de-a curmezişul peste şosea.

Nu cred că pot să înşir cronologic excursiile făcute în munţii Lotrului, dar cred că următoarea a fost cea în care tovarăşi de drumeţie mi-au fost Sofi şi Toni, poate cei de care-mi amintesc cel mai adesea şi cu cea mai mare plăcere. Erau aceştia doi prieteni de nădejde, mult în afara relaţiilor montane. Făceam cu ei excursii care oricând pot părea excentrice, dormeam prin locuri în care alţii ar fi strâmbat din nas, abordam trasee cărora nu le ştiam sfârşitul şi nici duratele în timp. Aceasta care urmează este un exemplu în acest sens. Cum-necum, ne-am aflat într-o după amiază, la începutul văii Voineşiţei. Era pe acolo, nu un drum forestier ca astăzi, ci o cale ferată îngustă, folosită sau ba, pentru transportul lemnelor. Nu prea ştiam unde vrem să ajungem, poate numai pe creasta Lotrului, poate să coborâm spre Sibiu sau spre valea Oltului. În faţă ne-a ieşit o femeie, cu vaca, la păscut. Curios, am întrebat-o cam pe unde duce poteca asta şi ea ne-a întrebat, mirată că nu ştiam încotro mergem, cam unde vrem să ajungem! Până la urmă ne-am dumirit că vom ajunge în creasta munţilor Lotrului şi de acolo vom lua o hotărâre. Seara ne-a prins în preajma cantonului de pe valea Voineşiţei, poate acolo unde pe cel mai recent ghid se află valea Sohodolului. Acolo ne-am încropit sălaş de-o noapte şi, zău, că nimic nu ne-a deranjat. Ba chiar am putut să facem şi un pic de foc, cât să ne simţim bine. A doua zi, am plecat în susul văii, cam pe acolo unde mai târziu s-a instalat colonia constructorilor hidroenergeticieni şi am găsit urmele insistente ale trecerii turmelor de oi ce urcau la munte. Am luat-o într-acolo, urcând pe unde ne ducea poteca. Târziu, am dat de o stână, al cărei baci era un om din Vaideeni, pe numele lui Lazăr. Acum, o fi fost sau nu din Vaideeni, rămâne un fapt nelămurit, pentru că orice alt baci din acelaşi sat, nu mi-a confirmat că l-ar cunoaşte. Era stâna acestuia la limita jneapănului şi ne-a povestit că nu odată, i-a ieşit în faţă, din încâlcitura pădurii târâtoare, un cerb de toată frumuseţea. Ne-a condus câtăva vreme, până am intrat în poteca dintre jepi. Spunea el, că de acolo până în creastă, nu avem cum să ne rătăcim. Şi chiar a avut dreptate, pentru că odată ajunşi către şaua Pârgheşului, am prins drumul de creastă – nu ştiam atunci că acesta era făcut de grăniceri, pe când graniţa era pe cununa acestor munţi, către anii primului război mondial – şi am ajuns cu bine în valea Oltului. Am mai fost şi altădată prin acele locuri, dar nu am mai găsit stâna, nici vreo urmă de baci cu numele de Lazăr. Nu a mai avut cine să ne spună poveşti cu cerbul cu coarne mari ce iese în faţa oamenilor, nici poteca cu jneapăn încâlcit nu am mai găsit-o, deşi noi mergeam pe drumul spre creastă şi mă gândesc că totul o fi fost o închipuire a acestor locuri, un fulg aruncat în calea noastră de vreo măiastră a acestor locuri. Când mă gândesc acum că am mers mai bine de 14 ore, în lungul unui drum pe care astăzi l-aş face în două zile, îmi dau seama cât de mult timp a trecut şi mai ales cât de tânăr eram pe vremea aceea. Îmi mai aduc aminte că prin poienile de pe vârful lui Vlad, de acolo de unde vedeam întinsa vale a Oltului, am făcut o pauză mai lungă. A scos atunci Toni o sticlă de vin roşu – niciodată nu ne-au stat în fire astfel de obiceiuri -, pe care în trei, am consumat-o până la capăt. Până jos în valea Oltului am alergat şi când am ajuns la şosea, am găsit o ocazie pe înserat, care ne-a adus până acasă.

Casa Dobrun, de fapt Castelul Dobrun, era trecut pe harta mea ca fiind o cabană turistică, despre care aflasem lucruri atractive. Cum în peregrinările mele pe valea Lotrului, văzusem semnalizată poteca de urcare, mai rămăsese să găsesc cu cine să fac prima ascensiune. Sigur, dacă ajungeam acolo, nu puteam să nu încerc să ajung pe vârful Balindrului, unul dintre “cei mari” ai Lotrului. Gigi Strugaru, probabil entuziasmat de excursia pornită de la Obârşia Lotrului, a găsit o familie de ingineri stagiari de la combinat şi înarmaţi cu două corturi, am plecat spre Dobrun. Odată ajunşi pe valea Lotrului, dincolo de Voineasa, am găsit cu uşurinţă locul unde pe un pod treceam râul şi începeam ascensiunea. Marcajul era bun, destul de proaspăt şi am ajuns uşor în curtea Castelului. O oază de linişte acest castel, rustic în felul său. Îţi fremătau nările de mirosul bradului şi duhul doctorului Bokor, stăpânul trecut al acestui conac de vânătoare, sălăşluia în fiecare loc. Am intrat în castel şi am privit cu emoţie masa vânătorească din hall-ul încălzit la vreme rece de un prea frumos şemineu. Am intrat în dormitorul de alături, unde stăteau agăţate trofee vânătoreşti, o adevărată expoziţie, am urcat la etaj, în veranda de unde mirosul pădurii îţi stârnea nostalgii şi am privit pe pereţi – astăzi doar vreo două au mai scăpat şi se găsesc în cantonul de alături -, acuarelele acestui om de cultură, plin de sensibilitate. Venea acest doctor în ale dreptului, de undeva, nimeni nu mi-a putut preciza de unde, cu trăsura, pe drum croit special pentru acest nostalgic al pădurii. Şi dispărea tot aşa cum venea. Nu cred că cineva i-a mai făcut acestui personaj, un asemenea elogiu, dar pentru frumuseţea acestui loc, în care dramul de civilizaţie exista fără să deranjeze natura, nimic nu este de prisos. Avea castelul o mică aducţiune de apă, înmagazinată într-un rezervor, avea lumină electrică de la un grup electrogen şi, mai ales, avea pădurea de brad şi pajiştea alpină aproape. Am petrecut o noapte liniştită şi a doua zi am plecat pe coastă. Am nimerit uşor poteca marcată de curând de sibieni, care descoperiseră munţii Lotrului înaintea celor de la poalele lor. Am ieşit pe drumul lui Bokor până la gol, nu departe de stâna Dobrunului. Pe marginea pădurii am trecut pe sub poale de munte, pe sub vârful Jidului, înalt de peste 2000m, apoi pe sub Negovanu şi am ajuns înaintea ultimei pante spre Balindru, uriaşul acestor locuri. Când am ajuns pe îngrămădeala de stânci din vârf, imagini minunate s-au deschis, pe care nu prea ştiam cum le cheamă şi ochii au cuprins tot ce peste ani, avea să prindă denumiri şi contururi de munţi îndepărataţi. Novici într-ale munţilor de aici, am zărit sub noi o mare poiană şi ne-am avântat într-acolo. Era poiana muntelui Stricatu, o pajişte înflorată şi scăldată de razele soarelui. Am intrat apoi într-o mare de jneapăn, copăcei fibroşi, în ale căror încâlcişuri mai-mai să ne împotmolim şi n-am găsit nicio potecă – există totuşi una, bine conturată prin jnepeni, dar trebuie să o prinzi încă de sus. Nu aveam cum să dăm înapoi şi până la urmă, aventura noastră – întâmplare fericită -, a luat sfârşit în drumul doctorului, vârstat cu bandă albastră. Încolăcit pe coasta muntelui, avea să ne scoată până la urmă la gura văii Balindrului. Pe Lotru în jos, ne-a ajuns o basculantă Tatra, plină de oameni înveseliţi de licori cu abur de alcool şi cu şoferul beat de-a binelea. Gonea şoferul pe drumul îngust al Lotrului, aruncându-ne dintr-o parte în alta a maşinii, dar ne-a lăsat teferi în Voineasa, de unde fericiţi că am scăpat cu viaţă, ne-am suit în ultima cursă de autobuz către Vâlcea.

Prinsesem gustul Dobrunului şi a hălăduielii fără sfârşit prin împărăţia de basm a munţilor vâlceni. Cu harta mea cea veche – acum, când mă uit la ea, nu-mi vine să cred că am avut atâta curaj, să mă aventurez pe meleaguri necunoscute cu atât de puţine informaţii şi repere de orientare -, am pornit din nou spre Dobrun. Eram cu nea Mitică, în IMS-ul de la şantier. Am luat-o pe drumul de pe valea Pietrii, dar spre ghinionul nostru, pompa de apă s-a defectat şi până seara târziu de abia a putut nea Mitică să o repare. Astfel că am ajuns aproape noaptea la castel. Când am bătut la uşa cantonului, locul unde voiam să înnoptăm, n-am mai fost primiţi. Noroc cu colonia de la Hoteagu, aflată alături, unde ne-am găsit loc de culcare. Aveam paturi, aşternuturi curate şi o căldură de n-am putut dormi. A rămas şi nea Mitică cu noi şi dimineaţa fiecare a plecat pe drumul lui. Ne-am despărţit la 4 dimineaţa – pe atunci nu ştiam ce e aia oră de vară – şi am plecat pe drumul necunoscut ce avea să ne scoată pe valea Sadului. Mă întovărăşea bunul meu prieten Toni, cel cu care făcusem şi aveam să mai fac, multe excursii frumoase. Am ajuns cu bine în şaua dintre Negovanu şi Jidu şi am lăsat pe dreapta drumul spre Gâtul Berbecului. Noi voiam să ajungem mai departe, pe creasta înaltă a Lotrului. În şa, de abia am depăşit mlaştinile de acolo. Apoi, poteca ne conducea fără greş pe coasta Negovanului, până către Balindru. Am urcat sus, la baliză, la 2207m, de unde unde am zărit primele încrâncenări ale barajului de la Vidra. Apoi am coborât şi ne-am continuat drumul către şaua Ştefleştilor, pe unde am găsit marcajul ce cobora în cumpăna de ape şi mai departe în valea Sadului. Am luat drumul pe vale, în jos, cu ceva mijloace de transport ocazionale, până la Gâtul Berbecului, până la Tălmaci şi din nou acasă.

Căpătasem sindromul Lotrului şi munţii de aici, ne stârniseră pofta de aventuri. Şi spun aşa, pentru că de multe ori nici nu ştiam nici pe unde o luăm, nici pe unde vom ieşi. Aşa, într-un sfârşit de săptămână şi de sfârşit de octombrie, am plecat cu Toni pe valea Păscoaiei. Nu ştiam despre aceasta decât că intră adânc în munte şi că este foarte lungă. Am intrat pe vale şi am ajuns la o ramificaţie. Acolo am întâlnit un om, pe care l-am întrebat dacă ştie pe undeva un loc în care am putea înnopta. Ni l-a spus pe cel de la Izvorul Bradului, de pe valea Priboioasa, unde ar fi fost un dormitor de muncitori. Acolo am ajuns şi am rămas peste noapte. Căldura mare de la soba din mijlocul camerei, m-a făcut ca peste noapte să ies din sacul de dormit şi când m-am sculat, o răceală neplăcută domnea în cameră. A doua zi am ieşit din cabană dis-de-dimineaţă şi am pornit în susul drumului forestier. Nu ştiam unde vom ajunge şi nimeni nu ne-a putut da vreo informaţie şi ce era mai nostim, nici noi nu ştiam bine încotro vrem să mergem. Când să se sfârşească drumul, pe dreapta lui, am întâlnit un picior de munte. Ni s-a părut că pe acolo ar fi o potecă. Nu era nimic, doar un picor abrupt, greu de urcat. Am ieşit totuşi sus, în creastă, unde am întâlnit o potecă. Bănuiam că nu suntem departe de vreo stână. Mergeam pe potecă, când am auzit un zbierăt infernal! “Toni, scoate toporul, am dat peste un porc!”, a fost primul gând mărturisit. Pe vremea aceea nu aveam pioleţi şi doar o toporişcă ne întovărăşea. Era însă un cerb de toată frumuseţea, care a ieşit din pădure înaintea noastră, ne-a privit cu atenţie, arătându-şi măreţia coarnelor sale, după care ne-a întors spatele şi a dispărut aşa cum venise. Era perioada boncănitului şi cerbul alerga zănatec prin pădure. Până la urmă am ieşit la gol, acolo unde nu departe am zărit o stână. Nu era în potecă, dar m-am dus să văd cum e înlăuntrul ei. Când am dat să ies din stână, m-am aplecat să-mi închei şireturile la bocanc... şi aplecat am rămas. O criză brutală de sciatică, m-a îndoit şi cu greu mi-am reluat poziţia verticală. Cu dureri infernale şi paşi dureroşi, am plecat mai departe. Eram pe Dealul Negru, aşa ne arăta harta noastră şi până la Voineasa, unde trebuia să ajungem în seara aceea, era încă drum lung. Toni şi-a redus şi el ritmul paşilor după ai mei şi cu mare greutate am depăşit coasta Sterpului. Apoi a urmat o coborîre, pe o potecă bine bătută. Speram să ducă la vreo stână, dar nu mai ştiam demult pe unde suntem. S-a întâmplat să ajungem la stână şi pe deasupra am găsit şi izvorul. Nici astăzi nu ştiu bine cam pe unde ajunsesem, dar parcă aş înclina să cred că stâna era cea de pe muchia Galbenu. A fost bine că aveam un acoperiş deasupra, cât priveşte faptul că nu mai ajungeam duminică seara acasă şi luni dimineaţă la slujbele fiecăruia, asta era altceva. Ne-am încropit un foc, ne-am făcut o mămăligă, ne-am făcut un ceai şi ne-am culcat pe uşile luate de la casa din faţă, aflată la nici 5m. M-a doftoricit Toni – că doar era medic – cu o aspirină. M-am înfofolit bine la spate şi toată noaptea am pus lemne pe foc, cu care mi-am încălzit şalele dureroase. Era o zi de toamnă târzie, dar caldă şi cerul nopţii era senin şi bogat în stele şi nu mică ne-a fost surpriza a doua zi, când ne-am sculat, că nici clădirea din faţă nu se mai vedea de ceaţa deasă. Ce eram noi rătăciţi până atunci, dar acum eram răvăşiţi de tot. De când ne sculasem, auzeam din adâncul văii din dreapta, deasupra căreia ne aflam, un zgomot sacadat şi permanent. Un păcănit continuu. Am găsit în stână câteva ziare. Pe o margine albă ne-am scris numele, adresa şi am luat-o prin pădurea din dreapta, pe panta pe care credeam noi că ne va scoate lângă zgomotul pe care-l auzeam. Nici nu îndrăzneam să ne gândim că jos ar fi putut fi o cascadă sau pe vale ar fi putut fi săritori de netrecut. Din când în când, mai ciopleam câte un brad şi scriam pe el T+D, data şi ora la care trecusem pe acolo. S-a întâmplat însă ca jos să ajungem lângă un buldozer şi un motocompresor care scotea zgomotele auzite. Ieşisem pe valea Jidoaiei, acolo unde urma să se construiască barajul. Obosiţi şi destul de speriaţi, dar fericiţi că ieşisem la lumină, am mai avut şi norocul să ne ia pe drum o basculantă, cu care am ajuns la Voineasa şi cu autobuzul spre casă. A fost cea mai teribilă rătăcire în munţii Lotrului.

Am revenit în vara următoare la Dobrun, era către sfârşitul marilor inundaţii din 1970. Am ajuns în valea Lotrului la gura pârâului şi drumului de pe valea Pietrii, de unde foarte repede ne-a ajuns un camion care ducea sus, la colonia din Hoteagu, pâine proapătă pentru cantină. Era pâinea într-o ladă şi venea din ea un miros îmbietor, de mai-mai să desfacem lada şi să ne înfruptăm din azima proaspătă, mai ales că în camion nu eram decât noi. N-am îndrăznit, poate şi pentru că pe drum ne-a apucat o ploaie cu spume şi descărcări electrice din belşug. Când am ajuns la Castel, eram uzi leoarcă. Ploaia a continuat toată noaptea şi în ce mă priveşte am avut tot timpul coşmaruri, pentru că nu rămăsesem la şantier. Ne luptasem toată săptămâna cu puhoiul Oltului, ca să slavăm balastiera şantierului şi când am plecat de acolo, tocamai izbutisem să o îndiguim. Luni am luat-o de la capăt. Dar sus pe munte, dimineaţa nu ploua, dar nici timp bun nu părea să fie, dar tot am luat-o din loc şi am ieşit spre gol, de unde cu spaima ploii în spate am coborât la Voineasa şi ne-am întors spre casă.

Aflasem despre munţii vâlceni că cea mai frumoasă perioadă a toamnei, dar şi ultima, era către sfârşitul lui octombrie. Tocmai bine pentru săptămâna care se sfârşea pe 24 octombrie. Eram în anul 1971, an în care îmi folosisem din plin maşina, o Dacie 1100, pe care o obişnuisem cu drumuri de munte. Mi-am lăsat maşina în curtea districtului de drumuri, dincolo de Capra Foii şi am urcat din nou spre Dobrun, pe cărarea din valea Lotrului. Pe vremea frumoasă până la înserarea ce se lăsa repede, am ajuns la Castel, unde grupul nostru, Sofi, Viorica, Ducu, Grig şi subsemnatul, am fost primiţi cu amabilitatea cunoscută. Eram destul de cunoscuţi aici şi focul făcut de gazdă şi seara frumoasă, ne-au încântat. Ne-am culcat pe un cer senin, era ger şi izvorul din curte începuse să prindă pe de lături pojghiţe de gheaţă. A doua zi cerul era înnourat şi pale de vânt aspru ajungeau până în curtea castelului, proaspăt garnisită cu covor alb. Ninsese pentru prima oară în acel an, în munţii Lotrului. Am pornit înspre golul alpin, hotărâţi să ieşim spre creastă. Măcar atâta cât să vedem împrejurimile. Când am ieşit la plai, vântul stătea să ne doboare, dar noi ne-am continuat drumul. Pe lângă stâna Dobrunului, apoi pe lângă marginea pădurii de brad. Încet, îndoiţi de furia vântului, înaintam spre creastă. Apoi ne-am depărtat de pădure şi am început să urcăm vârful Dobrunului, cel pe creasta căruia vedeam îngrămădiri de stânci aruncate de-a valma. Când am ajuns sus, lângă baliza din vârf, vântul bătea atât de puternic, încât stăteam în palele lui ca într-un şezlong. N-am prea avut nici şanse să vedem cine ştie ce împrejurimi, doar covorul alb pe care, surpriză mare, o turmă de oi, coborâtă de la stâna Jidului, chiar de sub vârf, se retrăgea, zorită de toamna de care se lăsaseră păcăliți până în ultimul moment. Cu vântul în spate, am coborât repede la castel, de unde ne-am luat rucsacii şi prin pădure, pe poteca pe care venisem, am ajuns la maşină. În Voineasa, cerul plumburiu vestea apropierea grabnică a iernii.

Până în vara următoare timpul a trecut repede. Alte excursii frumoase mi-au reţinut atenţia. Umblam mult prin munţii Căpăţânii, dar nu puteam să uit pădurile de brad şi vârfurile din Lotru, presărate cu stânci risipite cu dărnicie. Ca în multe alte împrejurări, am luat calea Dobrunului. Cu maşina pe valea Lotrului, până la puntea ce ne trecea pe malul stâng al râului şi de acolo pe muchia din lungul pârâului Castelului, marcată cu triunghi roşu. Era ştiută bine şi cea mai scurtă cale până la locul de popas. Liniştea pădurii, cu foşnetul şuierător al vântului strecurat prin ace de brad, ne era bine cunoscut, ca şi ospitalitatea celor de la castel. Am dormit bine în paturile cu aşternut curat şi chiar am făcut oleacă de foc, să se mai risipeacsă răceala din cameră. Ca întotdeauna, la 4 dimineaţa, ne-am luat muntele la urcat. Avea Toni o vorbă, “...toată săptămâna ne sculăm la 6, iar duminica...”. Am urcat repede prin pădure, am ieşit la drumul lui Bokor şi chiar înainte să iasă turmele la păscut, am ajuns la golul alpin, la stâna din Dobrun. Câteva vorbe schimbate cu ciobanii, veniţi aici tocmai din valea Sadului şi din nou la drum. Am ţinut poteca tot pe lângă pădurea de brad, am traversat o viroagă şi când am întâlnit perdeaua jneapănului, am suit chiar pe lângă ea. Am ieşit în şaua dintre Negovanu şi Jidu. Pe acolo ducea poteca marcată pe care venisem şi cobora tocmai la barajul de la Gâtul Berbecului. Noi apucăm pe coasta muntelui, pe gol alpin, pe sub creasta Negovanului. Am mers cale lungă până în Şaua Balindrului şi nu ne-am putut abţine să nu urcăm pe colosul de piatră, până la baliza din vârful lui, la 2207m. Până în Şaua Conţului, am mers pe deasupra muntelui, pe creasta zdrenţuită a Balindrului şi Balindruţului. De aici, am văzut prima oară unul din lacurile alpine ale acestor munţi. Era lacul Haneşului, în care perdeaua de jneapăn de pe malul lui îşi oglindea întunecimea. Poteca mult umblată şerpuia pe munte înaintea noastră. Am depăşit pe coasta sudică Conţul Mare şi Mic, apoi câteva vârfuri din ce în ce mai înalte. În calea noastră apăreau stânci risipite, rămase aici de pe când aceşti munţi atingeau înălţimi pe care astăzi doar le bănuim. Am lăsat pe dreapta Ştefleştii şi când am ajuns în şaua acestora, am coborât la cumpăna de ape dintre Valea Frumoasei şi cea a Sadului. Pe vremea aceea stâna din Ştefleşti era bine tocmită şi poteca era vârstată din loc în loc cu stâlpi de marcaj. Alene, într-o zi frumoasă, cu cer albastru şi căldura unei zile de vară, am pornit pe valea Sadului. Am zăbovit prin poieni înflorite, pe sub poalele pădurii de brad, parcă ziua nu s-ar fi terminat vreodată şi noi am fi intrat în cele lungi ale cine ştie cărei vacanţe şi n-ar fi trebuit să reluăm luni, viaţa atât de puţin romantică a şantierului. Dar dacă mă gândesc bine, tocmai datorită şantierului am ajuns eu pe meleagurile de vis ale munţilor vâlceni, în care multă vreme mi-am înecat uneori amarul. Am fi hălăduit noi mult şi bine prin poienile însorite. Când umbra amurgului s-a lăsat peste plaiuri, numai bine a apărut un camion, care ne-a scos repede lângă cabana de la Gâtul Berbecului. Dar până acolo am făcut un drum de mai bine de 10 km şi mă întreb cam cum ne-ar fi fost nouă să mergem atâta drum pe jos şi mai ales la ce oră am fi ajuns. Cu pofta stârnită de ziua fierbinte de vară prin care trecusem, ne-am luat fiecare câte o sticlă de bere băută la repezeală şi ne-am dus la culcare. A doua zi am trecut muntele spre Păltiniş, trecând prin poieni însorite şi pe sub linia de telescaun, am ajuns în staţiune, de unde cu autobuzul am ajuns în Sibiu.

Într-o duminică doar, ne-am repezit cu Dacia mea, devenită acum 1300, spre Câineni şi de acolo pe valea Uriei, pâna la Piciorul Danului. Pe aici vroiam să ajungem pe vârful Robului, atât de bine individualizat în creasta munţilor Lotrului. Era acest munte vizibil de oriunde am fi fost şi toţi cei pe care-i întrebam despre numele vârfului, se arătau surprinşi că încă nu ajunsesem pe el. Aşa că era explicabilă dorinţa de a ajunge până acolo. Am intrat pe valea Uriei, am trecut prin ţigănia Câinenilor şi am ajuns la colonia constructorilor unei aducţiuni secundare. Mai departe, am ajuns la staţia de compresoare, unde ne-am lăsat maşina şi am început să urcăm din greu coasta muntelui, marcată cu triunghi roşu. Eram pe piciorul Danului şi urcam sub arşiţa soarelui, pe coasta despădurită de curând. Urcam repede şi curând am ajuns la pădurea de brad, încă la locul ei. Acolo am găsit un izvor ce ne-a mai potolit setea stârnită de căldura îndurată până atunci. Puţin mai sus, am zărit o casă din bârne noi, cu etaj, dar fără ferestre şi uşi. Am gândit atunci că ar fi fost un canton silvic şi ne-am minunat cât de bine va arăta când va fi gata. Asta cred că ar fi trebuit să-i fie destinaţia, dar timpul a trecut peste construcţia semeaţă şi astăzi este cunoscut drept centrul de fructe de pădure şi este folosit ocazional de cei ce se îndeletnicesc cu culegerea, nu atât a afinelor şi zmeurei, cât mai ales a ciupercilor. A rămas tot fără uşi şi ferestre şi este în prag de prăbuşire. Totuşi se mai foloseşte încă, de turiştii aflaţi în pragul nopţii prin aceste locuri. Era atunci vremea bujorului şi Robu (1899m), era vestit pentru floarea roşie ca jeraticul. Am urcat şi am cules şi noi câteva crenguţe, dar mai ales ne-am bucurat de priveliştea de pe vârf şi de covorul fermecat, presărat cu sisinei galbeni. Am coborât şi ne-am apropiat de stâna din apropiere. Era stâna din Sârbinu, curată şi ospitalieră. Drumul de întoarcere ne-a fost uşor, soarele îşi domolise razele dătătoare de căldură toridă şi se pregătea să se ascundă după creasta Robului. Ne-am găsit intactă maşina, lângă acelaşi compresor care duduia de se cutremura muntele. Am refăcut drumul pe valea Uriei şi ne-am întors acasă.

În vara anului 1979, urma să plecăm în Caucaz. Trebuia să găsim vreo posibilitate să ne adaptăm cât de cât condiţiilor de acolo. Ni s-a spus că trebuie să facem cât mai multe ascensiuni la cote mari şi să încercăm să urcăm cât mai repede diferenţe mari de nivel. Pentru aceasta, Castelul Dobrun, urcat pe poteca din valea Lotrului, şi vârfurile înalte din Lotru, erau o posibilitate. Am mers pe valea Lotrului cu maşina şi bineînţeeles cu nea Mitică. Am găsit greu firul potecii şi mai ales puntea peste râu. Locurile se schimbaseră între timp. Până la urmă am găsit-o şi am pornit vijelios pe panta dură. Marcajul se deteriorase şi prin multe locuri poteca de abia se mai vedea. Am întâlnit în cale câteva ochiuri de poiană, unele pline de bălării dincolo de brâu, dar una dintre ele plină doar de trandafirul muntelui, bulbucul cel galben şi puternic mirositor. Mai către final, am găsit crucea unui muncitor, omorât de altul, la una din beţiile încinse la colonia din Hoteagu. Ceva mai departe am întâlnit un foişor de vânătoare cu o halcă de carne atârnată, momeală pentru urs. N-aveam noi timp să zăbovim cât am fi vrut, trebuia să urcăm cât mai repede. Când am ajuns în curtea castelului, de jos din vale, trecuse mai puţin de o oră şi erau aproape 800m diferenţă de nivel. Eram îndeajuns de cunoscuţi acolo, aşa încât repede am ajuns într-o cameră a cantonului şi tot aşa de repede ne-am oprit la izvor să ne răcorim după o aşa de mare năduşeală, cât îndurasem pe coasta muntelui urcată în goană. Cu prilejul ăsta ne îndeplinisem scopul de a parcurge diferenţe mari de nivel în timp cât mai scurt. Niciodată de atunci încoace, n-am mai străbătut poteci de munte atât de repede. Şi în Caucaz ne-a prins bine. Ne-am băut laptele cu care gazda noastră ne îmbia şi repede ne-am dus la culcare. A doua zi, cam pe la 5 dimineaţa, am luat calea plaiului alpin, către vârfurile de seamă ale Lotrului. Am urcat prin pădure pe poteca ce intersecta drumul de căruţă al doctorului Bokor şi atunci când l-am atins a treia oară, am luat-o la dreapta. Frumoasa alee dintre brazi s-a sfârşit sub stâna din Dobrun, chiar lângă un izvor. Pe lângă acesta, am urcat până la stână, apoi pe lângă liziera pădurii, trecând prin mici şeuţe şi îngrămădiri de stânci specifice acestor locuri. Spre stânga au apărut imaginile alpine ale crestei Parângului şi cele mai apropiate ale crestei către care ne îndreptam. Am lăsat pe dreapta vârful Dobrunului, străjuit de pietre grăitoare şi tot pe lângă brazi ne-am continuat drumul. Am traversat un vâlcel, apoi în faţă ne-a apărut perdeaua de jneapăn, pe lângă care poteca noastră urca în serpentine dese. Am ajuns în şaua ce despărţea vârful Jidului de cel al Negovanului, apoi am parcurs pe coasta muntelui, poteca ce ne-a scos către şaua Balindrului. N-am rezistat ispitei şi am urcat panta dură a acestui colos al Lotrului. Şi chiar arăta ca un colos, piramida sa dominând tot ce era în jur. De pe scurta coamă cu stânci uriaşe, aruncate de-a valma, am privit în voie creasta zdrenţuită a Parângului, marea de la Vidra, oglindă întunecată peste ceea ce fusese odată pajişte alpină, scurta dar accidentata muchie a Balindruţului şi, mai ales, duiumul de vârfuri către Ştefleşti, toate peste 2100m. Le-am depăşit cât am putut de repede şi din ultima şa a acestor munţi în care eram, am privit pe cea care urma, cea a Cindrelului, către care ne îndreptam. Jos, la baza marei pante ce urma să o urcăm, puzderie de maşini îşi aşteptau cuminte pasagerii, urcaţi să culeagă bujorul în plină floare, ce înroşise coasta muntelui. Am trecut repede pe lângă stâna Ştefleştilor, pe atunci bine închegată, am ajuns la cumpăna de ape dintre Sadu şi Frumoasa şi când am început din nou să urcăm, eram în alţi munţi, unde peripeţii deosebite, chiar periculoase, ne-au întâmpinat până a ajunge la Păltiniş. Acolo am ajuns după 12 ore de mers istovitor, dar plin de imagini deosebite şi mai ales întâmplări pe care nu le poţi uita nicicând.

Spre toamnă, când ne întorsesem din Caucaz, când toată lumea era a noastră, urcam năpraznic, pe orice vreme, pe orice pante şi mai ales pe drumuri lungi. Am plecat pe drumul Voineşiţei şi am dormit aşa cum ne obişnuisem, în casa forestieră de la capătul văii. Era sfârşitul lunii septembrie şi buletinul meteo nu era prea încurajator. Când am plecat dis-de-dimineaţă, vremea era încă bună şi soarele era destul de încurajator. E drept că noi eram ascunşi în adâncul văii şi nu puteam şti ce ne aşteaptă sus pe creastă. Când am trecut de colonia TCH-ului, acum în dezmembrare, doar la una din ferestre fâlfâia o cămaşă pusă la uscat şi se vedea că restul oamenilor o părăsiseră şi casele doar aşteptau un semn să părăsească locurile. Am apucat pe poteca cunoscută, prin pădure. O perdea de brazi ne-a întovărăşit o bucată de drum, apoi locul lor l-au luat fagii. Urcam repede şi am ajuns curând la vegetaţia pitică a locurilor şi mai sus la tufele de bujor, acum adormite până la vara viitoare. Poteca era clară şi marcajul, o cruce roşie, se vedea destul de bine. Dar creasta Sterpului, spre care ne îndreptam, începea să fie tulburată de pale de ceaţă. Tindeau acestea să ne facă ziua amară pe mai departe, cu atât mai mult cu cât un nor întunecat, se agăţase de drumul pe care mergeam. Spre creastă, deşi soarele stătea să izbândească, o perdea fugară de funigei albi, aveau să coboare peste noi primul sindrom al iernii. Nu ne-a ţinut mult fulguiala, dar când am ajuns în Şaua lui Pârgheş, ceaţa a pus stpânire pe munte. Mai aveam drum lung până la Râul Vadului de unde trebuia să luăm trenul şi trebuia să străbatem muntele pe acolo pe unde nu mergeam în fiecare zi. Când am început să urcăm panta Sfărcaşului, drumul vechi, grăniceresc, răscolit de buldozer de puţină vreme, ne-a dat speranţa că vom izbuti să ajungem în locul propus. Nu vedeam nimic şi doar bănuiam că trecem pe lângă Pârcălabu sau Stânişoara. Acum mă mir că am luat calea cea bună şi nu ne-am abătut pe muchia ce cobora peste Dealul Negru, pentru că şi pe acolo tot un drum lat ne stătea la îndemână. Muntele era pustiu, turmele se retrăseseră demult şi doar speranţa că suntem pe drumul cel bun, ne-a însoţit până dincolo de Coasta Câinenilor. De abia dincolo de stâna acestor locuri, stâna Grecilor, ceaţa s-a risipit, dar timpul era tot întunecat şi doar o lumină palidă ne-a făcut să mai credem că până jos nu vom fi udaţi temeinic de ploaia rece de toamnă. Aproape am fugit pe coborâşul continuu şi chiar atunci când a trebuit să urcăm Dealul lui Vlad, tot alergând l-am făcut. Pe plaiul de pe vârful acestuia din urmă, de acolo de unde în locul Făgăraşului pe care ar fi trebuit să-l vedem, priveam doar o volbură întunecată. Am luat o scurtă pauză. Apoi, într-o goană am tăiat serpentinele drumului, multe cu scurtături lungi, unele mai puţin vizibile şi am ajuns cu bine la gară, încă neudaţi. Nu ne-am prea ales cu multe imagini în ziua aceea, dar am căpătat experienţa locurilor, prin care datorită drumului de creastă al grănicerilor din primul război mondial, nu ai cum să te rătăceşti.

Omul şi Muntele, avea întâlnire anul acesta – 1986 -, la Voineasa. Am să spun de această manifestare care-l avea ca mentor pe profesorul Ploaie, că se bucura desigur de participarea unor oameni de munte, unii totodată şi cercetători sau iluştri în domenii care aveau legătură cu muntele. Că aici se prezentau diapozitive şi fotografii despre munte, sau că turişti destoinici, cu talente artistice, îşi etalau realizările. Ca un corolar al acestor toate, avea loc în cea de a doua zi şi o excursie interesantă în munţii de care Voineasa nu ducea lipsă. L-am cunoscut aici pe Ion-Ionescu Dunăreanu, bătrân spuneam eu pe atunci. Un simpatic, în felul său. Pentru mine el reprezenta Piatra Craiului, omul care singur descoperise cabana Ascunsă. Dar şi alte personalităţi au fost prezente. Pe vremea aceea eram sigur că cele câteva cunoştinţe de alpinism pe care le aveam îmi vor permite să fac multe din traseele uşoare de căţărare aflate în ghidurile muntelui amintit. În prima zi a simpozionului s-au făcut comunicări si s-au prezentat diapozitive. A doua zi, excursia de încheiere a fost făcută în munţii Lotrului. Am plecat cu două dube de transport muncitori ale TCH-ului, care ne-au dus pe valea Haneşului, cât mai sus cu putinţă, la cota 1750m. Acolo am plecat mai departe fiecare după puterile lui. Unii s-au mulţumit la cota la care ajunsesem cu maşina, alţii au mers pe valea Haneşului, până la lacuri. În ce mă priveşte, am apucat-o singur de-a lungul văii Haneşului şi m-am abătut pe malul ei drept, direct pe abruptul Pietrii Albe şi am ajuns pe întinsul platou al acestui vârf, urcând pe un horn pietros. Între jnepenii ce stăpâneau valea, în preajma lacurilor Haneş, urcase un alt grup, care cuprindea familia doctorului Găvănescu, cu care mai târziu am făcut minunate excursii. Grupul amintit a urcat apoi pe Cristeşti şi eu, aflat destul de departe, am pornit în goană să-i ajung. Când am ajuns sus, grosul grupului coborâse şi doar vreo 2-3 mai rămăseseră în urmă. Împreună am hotărât să ne repezim pe Ştefleşti, aşa ca să epuizăm tot ce ne stătea prin preajmă. Apoi, obosiţi, am coborât şi am avut norocul să nimerim pe o ramură ce se desprindea din drumul pe care venisem cu maşina. Am ajuns târziu, dar nu am fost ultimii. Organizatorii simpozionului, ne-au oferit surpriza unei mese frugale şi chiar câte o sticlă de bere. De jur împrejur era voioşie şi cu mulţi dintre cei prezenţi aveai cum să vorbeşti despre munţii în care eram sau despre cei mai depărtaţi. Singurul neajuns a fost că înapoierea s-a făcut mult după plecarea ultimului autobuz şi cei care nu venisem cu maşină proprie, am avut mult de aşteptat până să găsim o ocazie cu care să ajungem acasă.

Există în munţii Lotrului, porţiuni întinse cu o mare individualitate, atât de intensă, încât îmi vine să cred că nici nu fac parte din aceeaşi munţi. În jurul Poienii Suliţei, poiană întinsă, de mare frumuseţe, în care oamenii îşi au gospodării, ogoare, vite şi unii nu coboară de acolo decât pe ultimul drum, l-am cunoscut pe nea Niţă, un gospodar cu turmă mare de oi, păscute pe înaltul munţilor Lotrului şi apoi toată iarna păzite acasă, în Poiana Suliţei, noapte de noapte, în cojoc în mijlocul târlei. Doar de Crăciun îşi permitea să stea şi el cu nevasta, în bojdeuca pe care şi-o încropiseră în minunatele locuri ale Suliţei. Avea nea Niţă o fată, care locuia la Râmnicu Vâlcea şi când avea de reparat ceva la dantură, se ducea la cabinetul lui Toni, prietenul meu. Într-o zi, s-a dus la el şi i-a spus că pe tatăl său îl doare rău o măsea. Şi Toni s-a oferit să-i facă tratamentul necesar la domicilu, adică tocmai în Poiana Suliţei. Am plecat cu Skodiţa lui Mihai Predescu, cu Toni şi trusa sa medicală şi încă un tovarăş de drumeţie, mai neobişnuit pentru noi, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Am urcat prin valea Călineştilor, până la Gura Suliţei. Era frig, intrasem adânc în luna noiembrie şi iarna se pregătea să-şi intre în dreptrui. Pe drum am făcut o criză de astm şi doar Predescu a rămas cu mine până mi-am revenit. Am ajuns la casa lui nea Niţă, cu aproape două ore mai târziu, după ce Toni meşterise la măseaua omului, până i-o scosese. Avusese ciobanul tratament la domiciliu. Dar serviciul făcut a fost recompensat cu o masă îmbelşugată, cu mămăligă ciobănească, brânză bună şi lapte bătut, de ne venea să nu mai plecăm de acolo. Ne-a mai povestit nea Niţă despre sibienii ce vin acolo vară de vară, de stâncăriile Beţelului greu de străbătut la vreme de iarnă, despre Doabre şi câte şi mai câte. Noi am coborît repede, cât să nu ne apuce noaptea pe coclauri. Am reţinut însă locurile minunate despre care ne povestise nea Niţă şi le-am bătut de multe ori de atunci încoace.

Aşa că într-o împrejurare, am plecat cu Predescu pe stâncăriile Beţelului, sperând să ne descurcăm prin încâlcişul locurilor. Ştiam că vom traversa o zonă de stâncării, cu pereţi greu de depăşit, cu brâne pe care trebuia să ne strecurăm şi nici măcar nu ştiam dacă Banu, cel ce făcuse marcaje în munţii Lotrului, se abătuse şi prin aceste locuri. Mai târziu aveam să aflăm că tocmai aceste locuri încâlcite, prin păduri greu de trecut şi, mai ales, la altitudini joase, fuseseră specialitatea sa într-ale marcajelor. Când am ajuns în aceste locuri, încă din şosea am zărit fragmente din ţancurile pe care ni le propusesem să le străbatem. Am pătruns pe o uliţă a satului Proeni, îngustă, pe care casele îşi făcuseră loc. Se lărgea valea dintr-odată şi firicelul de apă pe valea căruia intrasem, venea tocmai dintre pereţii stâncoşi, aparent de nepătruns. Nu ştiam că poteca traversează apa şi urcă pe pantele împădurite din dreapta. Noi am pătruns pe firul apei, prin începutul acestor adevărate chei, urmărind o potecă de capre. Părea că hăţaşul caprelor se strecoară printre stânci, urcând printre ţancuri. Aşa am făcut şi noi şi printre brazi, pini şi brâne suspendate deasupra hăurilor, am ajuns pe un grumaz de piatră, către care mirosul de lămâiţă era unul deosebit de puternic. Eram într-un tărâm necunoscut, trecusem pe lângă crucea care arăta locul unde o sibiancă – Zenovia – îşi găsise sfârşitul, epuizată, coborând din Suliţa. Aflasem de accident din România Pitorească şi de la ciobanul nostru din Poiană. Continuarea potecii era în lungul unui horn îngust şi cine ştia ce ne mai aştepta de acum încolo. Tot restul drumului până la plai, a fost tot un coborâş şi un urcuş, pe lângă pereţi abrupţi, trecând peste copaci doborâţi, dar având în faţă mereu firul potecii firave. Ici-colo, am întâlnit şi marcajul lui Banu, triunghiul roşu. Ni s-a părut lung drumul străbătând locurile necunoscute, deşi totul nu a durat decât 2-2 ½ ore. Când am ajuns pe o creastă frumos ornată cu fagi înalţi, urcuşul s-a potolit şi curând am ajuns la marginea Poienii Suliţei. Încă puţin şi am ajuns şi la casa lui nea Niţă. Nu era acasă decât soţia lui, o femeie muncită, adusă din spate. Ne-a primit şi ne-a omenit femeia şi am purtat cu ea discuţii despre drumul nostru de întoarcere. Printre Doabre voiam noi, dar ea ne-a mărturisit că o singură dată fusese pe acolo coborând spre Brezoi, şi nu îi mai trebuia şi al doilea drum. A rămas pentru coborâre poteca scurtă ce cobora spre Proeni, pe acolo pe unde urma să aplice Banu marcajul său cu punct albastru. Am ocolit poiana, i-am trecut pe la poale, pe margine de codru mai întâi şi apoi pătrunzând adânc în pădure, în răceala amiezii de toamnă în care ne aflam. Nu prea ştiam noi unde vom ajunge şi încercam să descifrăm enigmele locurilor prin care treceam. Adesea ne minunam de clăile stâncoase ce ţâşneau din pădure, toate de forme ciudate şi încântarea pricinuită de ele ne ţinea de urât. Până la urmă am ajuns pe malul Beţelului, la capătul unui drum forestier şi de acolo la gara de la Lotru, de unde ne-am întors acasă.

Drumul precedent nu ni se păruse deloc uşor, dar avea în el frumuseţi pe care doream să le revăd. Poate imprudent, am plecat cu copiii, Andrei şi Floriana, exact pe acelaşi traseu. A cam făcut nazuri Floriana când am intrat printre stânci, în schimb Andrei mergea voiniceşte în faţă. Doar odată s-a oprit întrebător “tată uite un şarpe!”. Am făcut repede câţiva paşi spre el şi l-am rugat să mă lase pe mine să merg înainte. Dăduse băiatul peste o viperă frumoasă foc. Stătea încolăcită, în bruma de soare ce răzbătea prin îngustimea locurilor. Înainte de a speria fata, am izgonit-o, dar Floriana toată excursia m-a ameniţat că va spune acasă prin ce locuri i-am dus! Am străbătut zona de abrupt, ocolind ţancurile muntelui şi doar pe ultima porţiune de urcuş, copiii s-au văitat de oboseală. Când am ajuns sus pe plai, ne-a întâmpinat un bătrân care păzea câteva oi. Am sta de vorbă cu el şi mi-am depănat amintirile. I-am spus de măseaua scoasă unuia, nea Niţă. Mi-a mai cerut câteva amănunte, după care ne-a mărturisit că era chiar el. Mi-a povestit cum îşi vânduse turma pe bani buni şi că ar avea nevoie de niscaiva ajutor pentru stabilirea unor drepturi de veteran sau ani de pensie. Apoi m-a trimis la casa lui, să-i las adresa scrisă unde m-ar putea găsi. Nu stătea departe, am făcut ce mi-a cerut şi m-a omenit nevastă-sa cu un pahar de lapte bătut, cum nu prea apucasem eu. A fost ultima mea întâlnire cu nea Niţă. S-a dus de pe lumea asta şi cu el o parte din farmecul Poienii Suliţei. Am coborât apoi pe poteca de lângă locul în care-l întâlnisem şi din gara Lotru am luat trenul spre Vâlcea.

Am plecat într-o dimineaţă, din halta Beţel, pe valea Călineştilor şi la Gura Suliţei, am părăsit uşoarele urme de civilizaţie întâlnite până atunci. La început doar pe vale, apoi urcuş brutal pe coastă. Dar cel puţin marcajul se vedea, fuses refăcut recent. Zi de vară, frumoasă, cu soare mult şi traseu cunoscut. Sau aşa gândeam eu, pentru că îl mai făcusem. Poienile se succedau una după alta şi totul mergea bine. Numai că cei care refăcuseră marcajul, ori voiseră să-i schimbe traseul, ori chiar nu-l ştiau. M-am luat după ei, până-ntr-un loc, unde orice urmă de cruce roşie a luat sfârşit. Mai departe, am urmat muchia pe care eram, bănuind că mă va scoate tot în Poiana Suliţei. Prin pădure erau urme de viaţă şi chiar la un moment dat, dulăii unei turme pripăşite prin aceste locuri, mai-mai să mă sfâşie. Incidentul nu a avut urmări şi am ajuns cu bine în poiană. De la aceşti ciobani, am aflat că femeia lui nea Niţă, nu mai stătea demult la casa lor, atârnată pe coastă şi plecase undeva, la Sibiu sau la Vâlcea. Mai stătea aici un moldovean, pripăşit prin aceste locuri, tocmit de feciorii lui nea Niţă, paznic la acareturi. Am ajuns chiar lângă casa lui nea Niţă, unde din păcate nu era nimeni. Apoi am urmat roată drumul pe marginea poienii, am întâlnit un păzitor al unei turme de capre, care mi-a arătat drumul de coborâre către valea Vasilatului. Am stat de vorbă mult cu el, ba de una, ba de alta, şi până la urmă l-am întrebat dacă ştie de peştera din preajmă. Nu ştia prea multe, doar din auzite, dar mi-a spus că în ultima casă din poiană, stă Vergil – are şi puşcă -, care cu siguranţă ştie unde este peştera pe care o caut. Apoi tot el mi-a arătat pe unde începe drumul spre valea Vasilatului, pe lângă livada Şchioapei şi mai departe poteca mă duce până în vale. Aşa am şi făcut şi drumul mi s-a părut uşor de urmărit, mai ales după ce am făcut cotitura la drepta de care fusesem atenţionat. Drumul pe valea Vasilatului nu era oricum prea lung, necum că am întâlnit pe drum o maşină care m-a dus repede până în Brezoi.

Drumul acesta ultim, mi-a dat ghes să cunosc câte ceva din ascunzişurile locurilor, care promiteau frumuseţi dintre acelea la care nu te aştepţi. De fapt Beţelul, Călineştii şi Doabrele, alcătuiesc o lume aparte, la care formele de stânci şi alternanţa acestora cu poieni largi, produc efecte vizuale şi mai ales fotografice, cu totul deosebite. Aşa că într-un sfârşit de săptămână, am ales să umblu prin aceste locuri. De data asta am început drumul din Brezoi. De-a lungul Lotrului, până în centrul cătunului Vasilatului, apoi pe vale în sus. Doar vreo 2-3 km pe acesta din urmă şi iată-mă la gura văii Glodului. Aflasem că pe aici ar fi o Piatră cu Găuri, interesantă şi bine ascunsă pe vale. Am luat-o în susul văii, chiar pe acolo pe unde pornea poteca spre Poiana Suliţei. Era şi pe aici o potecuţă, pe care am urmărit-o până s-a pierdut în lăstăriş. Mi-am aruncat privirile peste tot, ba chiar am urcat pe versantul drept, pe firul unei poteci mai închegate decât cea de pe vale şi am căutat peste tot piatra amintită. Ştiam cam cum trebuie să arate, pentru că astfel de pietre găurite şi verticale, de parcă ar fi fost morminte din Noua Guinee, mai văzusem prin munţii vâlceni. Erau dintre acestea pe valea Bacea, din sus de Olăneşti. Dar aici, deşi am văzut una asemănătoare – o fi fost chiar ea -, nu am rămas la fel de impresionat, ca atunci când am văzut prima oară verticalele de sub Colţii Câinelui din valea amintită. Sau poate nu am ştiut eu unde să caut, deşi mersesem pe vale până aceasta se înfunda. M-am întors şi am luat-o pe poteca ce suia către Poiana Suliţei. Cât urc prin poieni, poteca şerpuieşte prin iarbă, fără putinţă de confuzie. Dar ea se pierde sau eu nu am fost suficient de atent şi mă văd dintr-odată rătăcit. Am intrat în pădure, pe acolo pe unde nici vorbă de potecă. Ştiu însă că odată ajuns în vârful pantei pe care m-am aflat, am văzut undeva jos, în şaua adâncă de sub mine, poteca ce urca printr-o zonă râpoasă. Aşa a fost şi după aceea, chiar dacă urcuşul a fost dur, n-am mai avut cum să mă rătăcesc. Curând am ajuns la prima casă din Poiana Suliţei, cam pe acolo pe unde de curând întâlnisem păzitorul de capre, că cioban nu-mi vine să-i spun. Nu mai urc sus, către casa lui nea Niţă, ci urmez poteca de sub poiană. Dau de izvoarle amenajate chiar lângă potecă şi ceva mai departe aud zvon de glas ce se certa cu o vacă, îndemnând-o la păscut. Strig şi de undeva îmi răspunde. Eu, cum nu mai sunt de mult stereofonic, nu-mi dau seama de unde vine glasul şi dau să renunţ la întâlnirea posibilă. Noroc că şi el dorea să ajungă la mine şi astfel izbutim să ne întâlnim. Din vorbă’n vorbă, aflu că este chiar Vergil, cel cu puşca, dar şi cel care-mi poate arăta unde este peştera. Se uită la mine, mă pune să-i arăt talpa bocancilor, îmi povesteşte cum a scăpat dintre stâncile Doabrelor oameni rătăciţi pe acolo şi se hotărăşte să-mi arate peştera. Mergem vreo câteva sute de metri în coborâre în lungul potecii spre Proeni, marcată cu punct albastru. Până intr-un loc în care serpentinele potecii coboară repede spre unul din firele Beţelului. Acolo ne abatem la stânga, pe faţa muntelui – un versant cu repezoi mare – şi după un bot stâncos, o scurtă abatere la stânga, ne scoate în faţa unui portal de peşteră. Un bolovan apreciabil stă chiar la intrarea în peşteră, vrând parcă să despartă cele două galerii existente. Cea din stânga pare a se sfârşi repede, într-un fund de sac, dar cea de a doua este lungă de vreo 20m. În tipul de stâncă aflat pe aici, peştera este aproape un unicat. Îmi mai spune Vergil Todorof, cum aveam să mai aflu că-l cheamă, întâmplări legate de peşteră. Cam încurcate, cu o plasă de prins peşte furată de pe malul Oltului şi ascunsă aici, cu o crimă comisă de stăpânii plasei, care au aflat cine o luase... Deşi omul fusese amabil şi-mi arătase o peşteră pe care nici n-o bănuiam, nu i-am mai spus că, de fapt, eu vroiam să-mi arate grota săpată în versantul sudic, cea care se vedea dinspre picioarele de munte ale Doabrelor, cele dinspre Brezoi, cea a Leurdei, după cum aveam să aflu ceva mai târziu. Abaterea din potecă durase cam o oră. Mi-am luat rămas bun şi mi-am continuat drumul de coborâre spre Proeni şi gara Lotru. Pe drum, peisajul unicat, cu stane de piatră înalte şi inaccesibile, vizibile la tot pasul, mi-au reamintit că pe aici mai coborâsem şi altă dată.

Are Brezoiul deasupra sa un vârf a cărui semeţie, pare a fi un fel de emblemă a oraşului. Prin alte vremuri, acolo urcau pionierii, să împlânte simboluri specifice. Astăzi a rămas doar vârful înalt de doar 632m, ridicat vertical deasupra oraşului. De multe ori am trecut pe şosea şi de fiecare dată am gândit că va veni o vreme când voi urca pe el. Am urcat aici prima oară cu Chissy, înaintea plecării în Caucaz. Am depăşit repede panta dură a vârfului, ce pornea de pe uliţa Doabrelor, am ajuns la porţiunea de brână, de unde mai departe, într-un urcuş riscant, pe care astăzi nu mi-l pot imagina nici măcar pe unde l-am fi putut face, pe feţe aproape lipsite de prize, am ajuns în vârf. În afara unei privelişti ample asupra Brezoiului şi a uneia cuprinzătoare a Doabrelor, ascensiunea nu ne-a lăsat alte amintiri. Câţiva ani mai târziu, era prin 1987, la zilele libere adiacente lui 1 mai, am plecat cu copiii să urc din nou Ţurţudanul. Copii aveau cam 6-7 ani şi erau atât de plăpânzi, încât o femeie la începutul urcuşului, m-a întrebat cum am curajul să urc cu ei. Am urcat totuşi, cu multă prudenţă. Am depăşit brâna care ducea spre vârf. Am ajuns la cablul aflat şi astăzi agăţat de trunchiul unui copac, am urcat panta dură către vârf, presărată cu nisip grăunţos şi am ajuns pe vârf. Urcuşul a fost cum a fost, dar coborârea a fost infernală, trebuind să cobor metru cu metru, ajutând pe fiecare dintre ei, dar mai ales pe Floriana, mai fricoasă din fire. Andrei însă, aproape a zburdat pe cablu şi dacă nu l-aş fi potolit, i-ar fi venit să alerge pe pantă în jos.

Cu Ţurţudanu avea să înceapă altă serie de plimbări, într-o parte a munţilor Lotrului extrem de pitorească, cea a Doabrelor. Îndrăznesc a spune, că fără a avea altitudini spectaculoase, ba dimpotrivă, zona stâncăriilor Doabrelor, alcătuieşte un ansamblu de ţancuri întotdeauna greu de atins, ba chiar deosebit de periculoase, dacă îndrăzneşti să te aventurezi dincolo de vârful lor. Întotdeauna după ce urci pe un ţanc, urmează verticala acestor adevăraţi dinţi de rechini, iar ocolirea acestora durează mult şi de obicei, dă naştere la rătăciri în labirintul văilor de sub ele. Dar mai au aceste stâncării un farmec aparte. Aici cresc flori rare, unele ocrotite, din păcate vandalizate până la cosire, aş putea spune. Şi nu numai cei din zonă fac aşa ceva, ci mai ales o tagmă a unor aşa zişi turişti, care la vreme potrivită vin în aceste locuri, de unde pleacă împovăraţi de mulţimea florilor culese, care până jos se ofilesc. Se fălesc apoi cu excursia făcută, zile întregi. Se găsesc prin aceste locuri, la altitudini extrem de joase – aproximativ 600m -, flori de colţ bine ocrotite de natură, care le-a cocoţat pe pante inaccesibile. Apoi, pe aici, se mai găseşte căldăruşa, uneori de culoarea întunericului, care i-a permis descoperitorului acesteia, învăţătorul Banu, să facă o comunicare botanică specială şi să o cultive mai apoi, aclimatizând-o în locuri înrudite, din Cozia. Şi în sfârşit, floarea de culoarea cerului de primăvară, de un albastru desăvârşit, ce-şi ridică din tufe răspândite pe abrupturi, cupele grupate în zonele înierbate ale ţancurilor de pe aici, dediţeii.

Într-o dimineaţă de început de martie, doctorul Găvănescu a decretat: „astăzi mergem în Doabre, la dediţei!”. Părea greu de crezut că într-o zi, e drept frumoasă, dar rece încă şi cu zăpezi multe pe creste destul de apropiate, vom găsi înflorită o floare atât de gingaşă. Am plecat din Brezoi, am urcat puţin pe valea Doabrei, printre casele dezmoşteniţilor oraşului, apoi la stânga, direct pe panta ce ducea spre vârful Doabra. Am urcat prin pădurea de fagi îmbârligaţi, aflaţi pe marginea abruptului unor văi adânci, apoi printre pini doborâţi de vântoase. Aveam impresia că urc prin pădurea Babei-Cloanţa şi după fiecare copac încârcit deasupra hăului, aşteptam să se ivească un personaj hâtru, de poveste. Pluteam prin locuri de basm şi mergeam fără să ştiu pe unde, către locul unde albastru cerului cobora pe pantele muntelui. Ca prin vis, l-am auzit pe Edi, spunând că trebuie să o luăm la dreapta, pe brâna încă plină de zăpadă. Am ajuns pe o muchie, pe care repezoiul unei pante, mai cu piatră şi pământ umezit de zăpezile netopite de tot, ne scotea într-un fund de pădure. Acolo am găsit un fir de potecă, aninat pe versantul devenit pietros. Agăţându-ne de rădăcini şi colţi de stânci, am înaintat repede, până ’ntr-o şa. Se făcea în josul şeii un horn adânc, parcă primitor la început, care de altfel ne-a şi fost cale de întoarcere. Noi am depăşit şaua şi pe ascuţişul unei muchii punctate cu pini, am început urcuşul către colţii muntelui, pe care-i văzusem încă de când urcam prin pădurea de început. Îndată au apărut şi tufele de dediţei. Doctorul şi-a scos aparatul şi s-a pregătit de pozat. Ca să ajungă mai aproape de minunea albastră, l-am legat în coardă ca să fie mai liber în mişcări şi aşa a ajuns la cele mai frumoase mănunchiuri de flori. Le-a mai stropit cu ceva apă ca să pară mai înrourate şi a realizat fotografii din cele demne de expoziţii florale. Apoi ne-am continuat drumul până acolo unde mai sus nu se putea şi în razele soarelui, încă rece, de primăvară şi sub adierea vântului, ne-am cuibărit ca să ne fie cumva mai cald. Într-un târziu, privind către adâncul văii Vasilatului, am zărit un petec de soare pe una din văile secundare şi acolo un viloi cât toate zilele şi alături o piscină. Am bârfit îndelung gândind la îmbogăţiţii vremurilor şi mai ales la numele celui care şi-o făcuse. Nici după trecerea a multă vreme de atunci, n-am aflat a cui era.

În lumea pierdută a stâncilor din preajma Oltului a munţilor Lotrului, alături de cele ale Dobrelor şi Beţelului, altele la fel de frumoase, se cereau cercetate. Stâncăriile Călineştilor, mi-au fost arătate prima oară de Toni, vechi prieten de munte, dar cu care ani buni nu mai fusesem împreună. Eram pe vremea aceea tineri căsătoriţi, aşa că am plecat împreună cu soţiile. Cu maşina, am ajuns repede la începutul potecii ce urcă pe stâncării. Poteca mi s-a părut interesantă, pentru că la început urca pe stânca rugoasă, pe mici hornuri şi era nevoie de multă atenţie la parcurgerea acestui prim început. Apoi însăşi finalul primelor obstacole, te scotea deasupra lumii minuscule ce alerga pe şoseaua de sub noi, îţi dădea o notă de superioritate. Nu mult după ce am depăşit acest început furtunos, am întâlnit marcajul acestor locuri, o cruce albastră, pe atunci încă proaspătă. Apoi am ajuns acolo unde era punctul de interes maxim al acestor locuri, la Peşterile Zmeilor. Mi s-au părut atunci, aceste formaţiuni făcute de vânturile puternice ale acestor locuri, de multele zile de îngheţ nocturn şi mai apoi de razele soarelui ce încălzesc şi iarna stâncile, care mai apoi plătesc tributul clipelor de bine, sfărâmiţându-se şi sfredelindu-se, ca venind din lumea de poveste a Zmeilor. Ferestre, galerii, praguri şi hornuri, alcătuiesc enigma acestor locuri. Clipa de frumuseţi dăruită de natură se termină şi noi urcăm într-o strungă, de unde pe brâna suspendată deasupra clinurilor repezi de pădure sfârşite în adâncul văii, păşim cu atenţie mai departe. Trecem prin pădurea de stejar, urcând mereu. Trecem şi pe lângă alte formaţiuni stâncoase, pe care le depăşim pe stânga. Eram, fără să ştim pe vremea aceea, lângă cel mai înalt ţanc al stâncăriilor pe lângă care treceam. A urmat o coborîre lungă, mai întâi pe poteca grăunţoasă, apoi prin pădure, sfârşită în curmătura cu poiana verde a zilelor de primăvară în care eram. Nu ne-a mai rămas decât coborîrea către valea Călineştilor, străbătută repede, până la maşina care ne aştepta cuminte între primele case din sat.

Câtăva vreme mai târziu, de data asta numai cu familia, devenită chiar numeroasă, am reluat drumul făcut printre frumoasele stâncării. De data asta eram în plină vară şi chiar dacă stâncăriile erau la fel de frumoase, plăcerea cea mare a fost coborîrea prin poienile acoperite de iarba coaptă, numai bună de cosit. Şi nu-mi aduc aminte decât de iarba mare, înflorată şi de mirosul de flori risipit în arşiţa unei după-amiezi calduroase şi mai ales de Andrei, aproape ascuns printre ele, atunci când stătea în poponeaţă. Drumul pe vale, prin căldura toridă a zilei, până la gura văii, la maşină, chiar ne-a obosit.

Era prin anul ’93, când eu nu prea mersesem prin munte. Îmi intrase în cap să mai merg odată la cabana Prejba şi de acolo mai departe spre Voineasa. L-am luat cu mine pe Andrei, feciorul meu, ajuns atunci la venerabila vârstă de 12 ani. Am plecat dimineaţa din Râmnicu Vâlcea, am străbătut satul Tălmăcel şi la o bifurcaţie de drumuri, am fost sfătuiţi să o luăm pe cel din stânga. S-a dovedit că nu era drumul pe care-l ştiam şi pe care mai urcasem cu ani în urmă. Am mers mult pe drumul forestier şi la un moment dat mi-am dat seama că nu mai ştiam locurile. Ajunsesem la capătul unui drum lateral pe care nu-l recunoşteam. M-am întors şi pe drum am întâlnit un sătean călare. Mi-a explicat că şi pe aici se poate ajunge la Prejba şi s-a oferit să ne arate drumul. A luat-o chiar pe drumul lateral întânit şi am început să ne ţinem după el. Era cam inegal efortul pe care-l făceam, el fiind călare şi noi pe jos. Mai ales pentru mine, care nu prea aveam zile de munte în picioare. Drumul urca vertiginos şi panta era destul de mare, iar calul mergea repede. Când am ajuns într-o poiană, am găsit un marcaj, o cruce albastră. Am aflat mai târziu, când m-am uitat pe hartă, că poteca venea dinspre Boiţa şi într-adevăr se unea undeva mai sus cu poteca pe care o ştiam eu. Omul călare a mers în dorul lui şi ne-a lăsat undeva pe o muchie. Am mai mers de acolo încă multă vreme, mai ales că eu eram teribil de obosit. Până la urmă am ajuns la stâna din Muma şi apoi, obosit peste măsură, la cabana Prejba. Ne-am plimbat după-amiaza prin preajma cabanei, atâta cât să vedem în depărtare o coastă de munte roşie ca focul: înflorise bujorul. Când ne-am uitat pe hartă, am văzut că muntele cel de jăratec, era muntele Sterpului, către care a doua zi aveam să ne îndreptăm în drumul nostru spre Voineasa, unde voiam să ajungem. A doua zi, am plecat cam pe la ora 6, cât de dimineaţă am putut să-l scol pe Andrei. Am străbătut repede primul urcuş. Am trecut pe lângă stâne, cărora le auzeam zumzetul. Am urcat şi am coborât pantele din josul unor vârfuri pe lângă care treceam – or fi fost ale Branului sau Brănesei -, am pierdut marcajul şi l-am regăsit cu ajutorul unui flăcăiaş ieşit în calea noastră aproape providenţial. Am întâlnit o dată sau de două ori izvoare la care ne-am potolit setea şi până la urmă am ajuns în Şaua Dudurugului, acolo unde ajungea capătul unui drum forestier. Se vedea în faţa noastră, urcând spre creasta muntelui cel înroşit de bujor, potecă clară, dar fără marcaj. Ne-am întors, am regăsit marcajul, o dungă albastră şi am început să ocolim muntele Voineşiţei. A fost lung drumul, deşi poteca era mai mult decât clară, am ocolit o mulţime de picioare de munte, am străbătut o frumoasă pădure de brad, cu alee prin mijlocul ei, întunecată şi ici-colo cu raze de soare străbătându-i hăţişul, ne-am împiedicat picioarele prin iarba mare de pe drum, peste care demult nu mai trecuse nimeni, am traversat vreo două vâlcele pe care stătea scris cu vopsea roşie “spre Sterpu” şi până la urmă am ajuns în Poiana Buceciului. Era cam ora 2 pm şi noi eram tare obosiţi. De aici însă, nu mai ştiam încotro să o luăm. Un drum se ducea, altul venea, un altul cobora şi prin apropiere nimeni care să ne îndrume pe cel bun. Până la urmă tot a trecut un om şi ne-a arătat drumul spre Voineasa. Am trecut pe lângă o stână, cea din Buceciul de Jos – astăzi din ea nu a mai rămas nimic -, unde o femeie ne-a confirmat că acesta era drumul de pe valea Rânjeului, care ne scotea în Voineasa. Apoi când am pornit pe el, ne-a mai strigat din urmă, că aveam de mers 20 km. Drumul se vedea că este circulat de maşini. Sus în poiană, era baraca unei prospecţiuni geologice, aveam să aflăm lucrul acesta de la ciobăniţă. Mai era drumul şi frumos şi parcă nu eram îngrijoraţi, gândindu-ne că pe valea Voineşiţei, la confluenţa cu Jidoaia, la ora 6 seara, trebuia să ne întâlnim cu aceeaşi maşină care ne adusese la Tălmăcel. Apa Rânjeului, în special tumultoasă, era cea care ne încânta peste măsură. Undeva mai jos, am găsit o adevărată gospodărie, cu multe orătănii prin preajmă. Ne-au confirmat că suntem pe drumul bun spre Voineasa, dar că până acolo mai avem 18 km şi noi mergeam de ceva vreme. În realitate, de sus din poiană, drumul era lung de 27 km, nu cât aflasem la stână. Parcă mi-a turnat cineva plumb în picioare şi la auzul acestei veşti proaste, de abia de mă mai mişcam. Până la urmă am întârziat la locul întâlnirii cu maşina unde am ajuns la ora 7 seara, dar şi şoferul nu ne-a aşteptat acolo unde stabilisem, ci cu câţiva kiliometri mai jos. Eram sfârşit de oboseală şi aş fi jurat că niciodată nu am să mai merg pe drumul acesta deosebit de lung.

Au mai trecut câţiva ani şi iar am luat calea Lotrului. Speram să-mi conving copiii de frumuseţea muntelui şi gândeam că aceştia le vor stârni enuziasmul şi dragostea crestelor. Aşa că am plecat din nou la drum, către poteci noi din munţii Lotrului. Am luat-o pe valea Sadului, tot cu maşina. Am trecut de cabana Gâtul Berbecului, care-şi schimbase destinaţia, nu mai era deschisă turiştilor. Am trecut de casa Rozdeşti, unde nu am găsit găzduire. Apoi am trecut de alte case forestiere, mai sus, unde ne-am întins cortul şi am început să căutăm începutul potecii marcate cu triunghi roşu, care urca spre Negovanu. Ştiam exact acelaşi semn, dar traversând barajul şi urcând pe la casa Negovanu, dar de atunci trecuse multă vreme. Copiii se făcuseră mari şi noaptea petrecută în cortul de două persoane, nu a fost chiar plăcută. Floriana voia neapărat să ajungă în ziua următoare acasă şi nu a făcut nazuri când a trebuit să ne sculăm devreme. Am plecat pe potecă şi multă vreme am mers bine şi marcajul apărea cu regularitate. Dar a venit în cale o porţiune defrişată şi semnele au dispărut. Am urcat mult, nevrând să ajungem acolo unde se auzeau zgomote de drujbă. Şi până la urmă, când am văzut că n-o mai scoatem la capăt, am ajuns şi acolo. Tăietorii se apropiau de ora mesei de prânz şi ne-au condus, pe marcaj, la prima stână întâlnită pe aceste meleaguri, pe versantul nordic al Negovanului. Am stat cât am stat acolo, am aflat că ciobanii erau din Vaideeni şi urmau să-şi trimită copiii la mare, după care am plecat mai departe. Când am ieşit la gol, cerul s-a înnourat şi şansele de ploaie au început să fie previzibile. M-am cam zăpăcit atunci şi în loc să o iau la dreapta, către şaua Negovanului, am luat-o la stânga. Şi am tot urcat până într-o creastă cu clonţani stâncoşi, printre care ne-am odihnit. Acolo am ajuns la concluzia că nu mai ştiu unde suntem. Căutam drumul ce cobora la Castelul Dobrun şi de aici de unde ajunsesem, nu vedeam nimic care să-mi amintească de locul acela. A mai apărut şi un om, pe care l-am întrebat dacă ştie drumul spre locurile Dobrunului. Nici măcar nu auzise de un astfel de loc, aşa că mă gândeam serios că vom fi nevoiţi să instalăm cortul. Am avut un moment de sfârşeală şi copiii aproape că s-au speriat. Adevărul era că și eu m-am speriat, la gândul că aveam să înnoptăm fără să ştim unde suntem şi mai ales că stârneam disperare acasă, unde eram aşteptaţi într-o anumită zi. Mi-am revenit şi am luat-o la dreapta, pe coastă. Am mers ceva vreme şi în faţă ne-a apărut o stână, către care ne-am şi îndreptat. Ajunsesem la stâna Jidului şi cei de acolo ne-au arătat o bandă verde, care prea bine semăna cu drumul ce ducea la Dobrun, ca să nu-l recunosc. Fericiţi ne-am îndreptat spre drumul înverzit şi către ora 8 seara, am ajuns la Dobrun. Eram prea obosiţi ca să continuăm drumul pe poteca ce avea şi aşa multe neclarităţi, aşa că am rămas la Castel. Am avut parte şi de câte un pahar de lapte proaspăt şi de o noapte odihnitoare. A doua zi, am coborât pe vechea potecă şi cu toate încurcăturile ei, am ajuns repede în valea Lotrului. Am avut şi norocul să treacă pe şosea un cunoscut, cu maşina şi am ajuns chiar prea repede în Voineasa. Acasă poveştile copiilor nu mai conteneau şi rătăcirile din drumul făcut mi-au atras multe admonestări.

Pentru mine atracţia munţilor Lotrului era prea mare, ca să nu încerc şi alte drumuri pe creasta lor sau pe alte poteci, care să mai risipească petele albe de pe întinsul lor. Aşa într-o zi de vară, am plecat tot cu copiii, cu cortul în spate, către pasul Tărtărău, care de fapt însemna începutul teoretic al drumul pe creasta Lotrului. Am coborât din aceeaşi maşină cu care am mers în excursiile ultimilor ani de slujbă. Nicu Mânzu ne-a lăsat chiar la începutul potecii, cam ravenate, care constituia începutul drumului de creastă. Cum s-a dat jos din maşină, Floriana a început să negocieze întoarcerea acasă. “Nu s-ar putea să fim acasă mâine şi dacă s-ar putea cât mai de dimineaţă?”. Nu, nu s-ar putea şi noi am continuat drumul pe creastă. Am depăşit pădurea de brad şi am ajuns la gol. Din urmă ne-au ajuns nori negri ameninţători şi din ochi am căutat refugiul vreunei stâne. Nu prea departe, spre dreapta potecii, am zărit o stână. Eram la stâna de pe Piciorul Tâmpelor şi deşi în spate aveam nori negri de furtună, baba de acolo nu ne-a primit. Noroc că norii s-au risipit şi ne-am putut continua drumul către izvoarele Tâmpei, acolo unde nu prea departe era şi o stână. Aici, lângă un izvor, ne-am aranjat tabăra primei nopţi în munţii Lotrului. Peste noapte norii negri s-au risipit şi a doua zi ne-am reluat drumul pe creastă. Am trecut prin pădure de brad, prin poieni prelungi, unele cu belşug de izvoare şi ne-am odihnit de câte ori am avut ocazie. Ne-am aflat pe Benga şi mai ales pe Larga Măneţanilor, poieni frumoase, cu turme de oi şi cer senin deasupra noastră. Un cioban chiar ne-a invitat la stâna din Larga Măneţanilor. Noi aveam alte planuri şi ne-am continuat drumul. În scurtă vreme am ajuns la gol şi pe nesimţite în zona înaltă a acestor munţi. Am trecut fără să ne dăm seama pe lângă Piatra Albă, apoi pe lângă Cristeşti, pe panta nordică a acestuia, am întâlnit izvorul de altitudine cunoscut, după care am intrat în domeniul Ştefleştilor. Coborând printre vârfuri înalte, prin şei cu stânci fotogenice aruncate în calea potecii, uneori cu stâlpi de marcaj ruginiţi, am întâlnit un grup de patru turişti, ce străbăteau creasta în sens invers. Niciodată nu cred că s-au mai întâlnit pe crestele Lotrului, atâţia turişti deodată. Noi am continuat drumul pe creastă, ne-am strecurat printre tufele de jneapăn de pe Conţul Mic şi când am ajuns în şaua acestuia, acolo pe unde urca din valea Balindrului poteca de pe valea acestuia, eram cu toţii foarte obosiţi. În plus, apa se terminase şi setea ne bântuia rău. Am urcat panta Conţului Mare – 2080m -, apropiată vârfului şi eram aproape epuizaţi. Ştiam însă că prima sursă de apă apare doar în şaua Balindrului şi trebuia să ajungem până acolo. Ne-am uitat în fugă spre creasta alpină ce trecea peste Balindruţu şi Balindru şi am început marea traversare a căldării nordice a acestora. Un început de drum grăniceresc, nu ştiu dacă al ţării noastre sau al vechiului imperiu străin, cu zidărie uscată pe una din laturi, apoi tufe de jneapăn lângă care am intuit locuri de cort, atât de obosit eram, şi în sfârşit am ajuns în şaua de sub Balindru. Am trântit rucsacii deveniţi pietre de moară şi am căutat şi mai ales găsit, firişoarele de apă care ne-au îndestulat setea. De abia apoi am întins cortul şi ne-am pregătit pentru noapte. Dimineaţa ne-am trezit devreme şi am urcat vârful Balindrului la cei 2207m ai săi. Apoi am căutat drumul pe mai departe. Voiam să ajungem la Voineasa. Şi iară mi-a luat Dumnezeu minţile şi în loc să urmez drumul pe coasta sudică a Negovanului, am luat-o pe poteca vizibilă şi care ocolea muntele pe versantul nordic. E drept că pe acolo era un marcaj cu bandă albastră, vechi şi foarte rar, dar eu ar fi trebuit să-mi dau seama de greşeala făcută. Doar cea mai uşoară coborâre era pe la Castelul Dobrun pe care o ştiam foarte bine. Am ocolit muntele pe o potecă foarte bine conturată, dar care la un moment dat s-a sfârşit. Am ajuns iară pe nişte stâncării, poate aceleaşi pe care ajunsesem în excursia din valea Sadului, am întâlnit un izvor puternic, pitoresc, coborât din munte şi undeva departe am zărit un drum şi mai ales o stână. Ne-am înviorat la apa rece de izvor şi bucuroşi ne-am îndreptat spre stână. Fără să ştiu, nimerisem pe adevăratul drum de creastă, care străbătea mare ruptură a acestor munţi. Mă întreb însă, dacă aş mai putea nimeri vreodată pe drumul urmat atunci. Am continuat coborârea, am întâlnit în cale un cioban care ne-a îndrumat spre stână. Lângă ea era un drum, pe care-l străbătea atunci o căruţă. Ciobanii de la stână ne-au îndrumat spre vale. Am străbătut o pădure de brad şi am ajuns la un drum. Urmat spre stânga, am ajuns la altă stână, cea din Buceciul de Jos, cunoscut din coborârea pe valea Rânjeului Mare. Am ştiut atunci că ne aşteaptă o coborâre lungă de 27 km până la Voineasa, dar nu aveam de ales. Am îndurat cu stoicism lungimea drumului, spre capătul căruia ne-a mai prins şi o ploaie straşnică. Am ajuns la Voineasa, unde am luat o cameră de hotel, am făcut câte un duş cald, ne-am odihnit ca lumea şi de abia a doua zi, refăcuţi, am ajuns acasă.

Parcă intraseră zile în sac în anul acela şi n-aş mai fi avut timp şi de alte ieşiri, în alţi munţi şi de aceea am plecat din nou în cei ai Lotrului. De data asta am luat calea Voineşiţei, către barajul de la Jidoaia, urmând ca de acolo să urc pe alte drumuri, tot necunoscute şi tot cu copiii. Ne-am dat jos din maşină devreme, cam pe la ora 8 dimineaţa. Am urcat pe un drum vizibil, undeva desupra barajului, care văzut de sus avea un aspect impresionant. De aici, drumul cobora din nou pe malul lacului şi acesta ar fi trebuit să fie traseul pe care ar fi trebuit să-l urmăm. Noi am luat-o pe drum în continuare, urcând mereu. S-a dovedit a fi bine, deşi am depus eforturi cam mari. Dacă am fi coborât, am fi prins poteca ce ducea spre stâna din Voinegel şi probabil aş fi obţinut mai devreme enigma traseului continuu de pe creasta Lotrului, care undeva prin poiana Buceciului are o mare ruptură şi de asemenea cea a vechii excursii făcute cu Toni, venind din valea Priboioasei. Aşa am urcat inutil pe un vârf, ce făcea parte din muchia Galbena, înalt de 1673m. După ce am ajuns în vârful amintit, am coborât în marea înşeuare ce precede Curmătura Sasului. Am găsit drumul de coborâre ce înfăşoară muchia Galbena şi oarecum am ştiut unde suntem. În capătul de sus al poienii, am zărit o turmă de oi către care ne-am îndreptat. Ciobanul ne-a îndrumat pe poteca ce ne-a permis să depăşim vârful Sterpu şi să prindem după aceea drumul de coborâre spre Râul Vadului. De abia când am ajuns la poteca ce ducea spre Sterpu, aş putea spune că a început excursia. Dar până atunci eram aproape obosiţi. Am intrat în pădurea de brad, am întâlnit farmecul unui izvor rece, adăpostit sub stânci de calcar şi am plecat mai departe. Înainte de a pleca, de lângă izvor, o viperă ne-a tăiat calea. Am ieşit la gol, acolo unde un cioban risipea pe munte bulgări de sare pentru turma de oi văzută mai jos. Ne-a spus că suntem pe Căcâcea şi asta ne-a schimbat toată orientarea. Eram în realitate pe Voineagul Cătănesii – 1980m – şi până la vărful amintit mai aveam cale lungă. Drumul se încolăcea pe coasta sudică a muntelui, după care poteca bine bătută, schimba versantul pe cel nordic. Am ajuns într-o şa înaltă, de unde am revenit pe versantul sudic. Am străbătut multă vreme spinări de munte, am traversat viroage frământate de torenţi ce trebuie să fi apărut la ploi puternice sau la avalanşele iernilor năpraznice de pe aici. Şi martor ne stătea coasta răvăşită de dâre de grohotiş şi mai ales brazii piperniciţi din vale. De undeva de pe creasta muntelui, un cioban tot striga mereu spre noi. Soarele puternic şi drumul până aici, ne osteniseră şi de ce să nu spun, mai ales pe mine. Am urmat multă vreme coasta muntelui, până când drumul se abătea cumva spre stânga. Am ajuns şi în creastă, acolo de unde am putut aprecia cam pe unde suntem. Mi-am dat seama că ne îndreptăm spre Dealul Negru, una din crestele sudice frumoase, dar foarte lungi ale Lotrului. Atunci ne-am întors din drum şi am traversat torentul din care se năştea Păscoaia şi curând am ajuns în şaua lui Pârgheş, dar rătăcirea drumului bun ne-a costat mai bine de o oră. Când am părăsit torentul, eram sfârşit. Trecuseră 9 ore de când pornisem la drum. Noroc cu Andrei, care voinic nevoie mare, mi-a propus să schimbăm rucsacii, mi l-a luat pe al meu şi nu l-a mai lăsat jos decât la capătul etapei. De aici încolo drumul nu mai avea dubii şi vechiul traseu al drumului grăniceresc, ne-a scos sub Coasta Câinenilor, după încă 5 ore de mers. Cam prin dreptul vârfului Pârcalbului -1960m -, ne-a povăţuit un cioban, să urcăm creasta, că drumul va fi mai scurt şi mai uşor, dar noi, cu două rătăciri la activ în acea zi, am preferat drumul care ne ducea sigur, acolo unde voiam să înnoptăm. Către ora 9 seara, am ajuns lângă stâna veche din Coasta Câinenilor, aproape de un izvor şi acolo ne-am întins cortul. A doua zi, ceva mai târziu, am plecat pe drumul alpin, spre Râul Vadului. În afara lungimii drumului, dar şi pitorescului său şi a oboselii care se acumulase în ziua precedentă, nimic senzaţional până la gara către care ne îndreptam. Ne-am retras la umbra unui mic restaurant şi am consumat ceva răcoritoare, apoi liniştiţi, ne-am îndreptat spre gara de la Râul Vadului, de unde cu altă experienţă în spate, am ajuns acasă.

O alta ieşire pe valea Lotrului işi propusese, ca ţintă, vârful Balindrului. N-a fost să fie aşa, pentru că pe podul de deasupra Cataractelor, am ieşit cu toţii să privim fosta minune a râului. Spun aşa pentru că lacul de la Vidra, a înghiţit sursa de apă şi cascada tumultoasă, aşa cum o ştiam eu cu mai bine de 30 de ani în urmă, a dispărut. Lăstărişul a cuprins albia Lotrului şi stâncile peste care apa sărea înspumată, acum de abia se mai văd. Ultimul care a ieşit din jeep, doctorul Găvănescu, a tras uşa după el şi imediat s-a auzit un click! Se închisese automat şi cheile rămăseseră în contact. Ne-am învârtit pe lângă maşină, doar vom găsi vreo metodă să intrăm în ea şi să recuperăm cheile. Mai sus, spre mina de mică, am găsit chiar oameni întreprinzători, care ne-au propus să spargem geamul şi să intrăm în maşină sau să scoatem chederul de la una din uşi ca să intrăm înăuntru. Mă rog, câte şi mai câte bazaconii. Până la urmă salvarea a venit de la telefonul mobil al doctorului Roncea şi de la maşina pădurarului care urca în susul văii. Cu el a plecat doctorul Dumitrescu până spre Voineasa, unde avea semnal şi a putut lua legătura cu Călimăneştii, de unde către ora 1, ne-a sosit dublura cheilor. Era o zi aproape pierdută şi ne-am pus întrebarea ce se mai poate face la ora asta. Ne-am întors pe Lotru în jos şi la drumul de pe valea Pietrii, am urcat spre Dobrun. Am lăsat acolo maşina şi am plecat cât am putut de repede spre golul alpin. Era o zi frumoasă de toamnă, senină, cu vizibilitate către creasta Parângului, către vârfurile mari ale Lotrului, Balindru şi chiar Sterpu, către munţii Căpăţânii şi Cindrelului şi frumuseţea stâncilor risipite pe vârful Dobrunului, pe care nimerisem, ne-a risipit supărarea unei jumătăţi de zi pierdută pe valea Lotrului.

La sfârşitul săptămânii următoare, am încercat din nou drumul Balindrului. De data asta fără incidente neplăcute, am ajuns la Gura Balindrului. Acolo începea alt drum forestier, făcut pe traseul celui vechi al doctorului Bokor şi care ajungea la Castelul Dobrun. Noi am continuat drumul pe valea Balindrului şi când am ajuns la capătul lui, am încercat să găsim o cale spre creasta Lotrului. Am prins o potecă spre dreapta, până când aceasta s-a terminat. Apoi una spre stânga, până într-o poiană cu vegetaţie specifică de stână. Ar fi trebuit să găsim pe aici pe undeva un punct albastru, marcajul traseului pe care îl observasem la gura văii. Din poiana amintită, străbătută pe coastă în sus, am găsit o potecă şi chiar urme de vopsea albastră. Pe aceasta am urcat până în creastă, într-o şa, de unde mai departe jneapănul punea stăpânire pe munte. Dar nici de data asta n-am ajuns pe Balindru, pentru că ne-am îndreptat spre alt mare vârf al Lotrului, cel al Ştefleştilor. De când găsisem poteca ce ne-a scos în creastă, nu făcusem mai mult de 1 – 1 ½ oră, dar din păcate orbecăisem mult până să găsim drumul cel bun. Aşa că ţinta Balindru, a trebuit să fie înlocuită. Înspre Ştefleşti, panta muntelui era dură şi foarte repede intra în jnepeniş. Dar aşa frumos s-a înscris poteca pe versant şi aşa de clar s-a strecurat printre jnepeni, că nici n-am simţit când am învins diferenţa de nivel, de la cei 1800m pe care îi avea şaua din care pornisem, la cei peste 2000m pe care-i urcam. De la marea de jneapăn, am ajuns în faţa unei şei de plai prelung, în mijlocul căreia, cam aplecat, stătea stingher, un stâlp de marcaj cu o fostă dungă albastră. Urme şterse de bandă albastră, se mai vedeau ici-colo. În şa mai erau stânci risipite, din acelea frumoase, cu care drumul de creastă al Lotrului era bine garnisit. Am urcat un prim vârf, apoi ne-am aplecat spre dreapta, către un altul, pe care o mână prost inspirată a mâzgălit un nume: muntele Buba. Nu departe un altul. Din ce în ce mai înalt, din ce în ce mai aproape de ţinta noastră. La “Buba” ne-am oprit şi de acolo ne-am repezit pe Ştefleşti, la 2242m, locul de înălţime maximă al acestor munţi. Am privit cu nesaţ culmea Cindrelului, apoi cetatea de stâncă, mai apropiată a Cristeştilor şi mai ales minunata oglindă de apă a lacului, cuibărit în căldarea nordică a Ştefleştilor. La întoarcere, chiar pe creastă, am zărit o bornă de hotar, rămasă aici dinaintea primului război mondial. Aici, în munţii Lotrului, vestigii ale acestuia te întâmpină mai pretutindeni, fie că este vorba de borne, drumuri grănicereşti sau şanţuri de apărare. Am hălăduit destul sub muntele botezat de cine ştie cine Buba, până când razele soarelui ne-au amintit că e vreme de toamnă şi înserarea vine mai repede decât ne-am fi dorit noi. Am coborât pe muchia prelungă, ce ducea către o stână. Eram pe muchia Haneşului Butuc şi pe acolo am găsit potecă bună, care ne-a scos repede la maşina lăsată la capătul drumul de pe valea Balindrului. Ultimele raze de soare le-am apucat la Gura Balindrului şi asfinţitul ne-a prins la Voineasa.

Prea era frumoasă îngrămădirea de stânci de pe vârful Cristeşti – 2233m – şi plimbarea de pe Ştefleşti ne arătase cât de aproape sunt cele două vârfuri, ca să nu încercăm, cât ne permiteau zilele frumoase de toamnă, să ajungem şi pe acesta, geamăn de altitudine. De data asta, am urcat pe valea Haneşului, nu prea lungă, doar de 7-8 km, dar am ajuns la peste 1700m. Am coborît din maşină acolo unde cu ani înainte, ne oprisem în excursia făcută cu prilejul simpozionului “Omul şi Muntele”. De aici am luat-o voiniceşte în susul muntelui, pe un drum bine bătut. Acum toamna ne oferea din nou o zi fără cusur, cu cer albastru şi privelişti către toţi munţii, care de aici alcătuiau o mare lecţie de geografie, dintre acelea care nu se predau la şcoală. Am străbătut repede plaiul acoperit de o iarbă înaltă, cu tremurici în vârful paiului, pe care n-o mai văzusem de când fusesem prima oară pe Lotru, pe când acesta străbătea nestânjenit albia lui milenară, aflată acum sub oglinda lacului de la Vidra. De abia acasă aveam să aflu cum îi spune: fâşcă. Am urcat până când poteca s-a terminat şi am intrat în tufele de jneapăn. Ne-am strecurat prin ele cum am socotit mai bine. În ce mă priveşte, m-am abătut la dreapta, am coborât către căldarea estică a Cristeştilor şi am găsit loc pe un horn, numai bun de urcat, direct către îngrămădirea de stânci din vârful acestuia. Bătea vânt tare sus şi cu greu am mai stat câteva clipe, cât să privim către Cindrel şi Parâng. Am coborât repede şi ne-am adăpostit sub stânci ceva mai jos, să ne odihnim şi să îmbucăm câte ceva. La coborîre am găsit poteca ciobănească, ce cobora strecurată printre jnepeni şi am privit îndelung, cu prilejul ăsta, către celălalt lac din masiv, cel al Haneşului. Încremenit sub pavăza jnepenilor care-l înconjurau, de la care împrumutase culoarea oglinzii de apă. Părea un prinţ al întunericului, aşteptând vremurile ce vor veni. La înapoiere Anda a zăbovit să culeagă fâşca cea decorativă şi am şi acum acasă, un mănunchi, la care mă mai uit câte odată, amintindu-mi ziua frumoasă de care avusesem parte.

Trebuia să vină şi timpul Balindrului şi tot în zilele acestei toamne frumoase. Aveam de ales între a urca pe valea Balindrului, pe poteca pe care o descoperisem cu oarecare greutate sau să urcăm către Castelul Dobrun şi de acolo să ajungem pe cununa munţilor, încoronată de măreţia acestui vârf falnic. Sosim la Dobrun cât mai de dimineaţă. Aveam de făcut un drum destul de lung până pe vârf şi lumina zilei era cea din luna octombrie şi mai trebuia să ajungem şi acasă. Drumul către Voineasa şi cel de mai departe, pe valea Pietrii, până la Castel, decurge normal, doar că în rarele momente când privirile scapă spre plaiul alpin al Jidului, coasta muntelui pare albită de curând. Pe valea Oltului toate zilele au fost frumoase şi doar arareori vreun norişor alburiu a străbătut cerul, necum cei de ploaie. Cât despre vreo părere de ninsoare, premergătoare iernii, nici vorbă. Ne dăm jos din maşină în poiana de deasupra Castelului. Pornim repede la drum. Apucăm pe poteca cunoscută, care urcă direct, interceptând de câteva ori drumul ce duce la plai, la care ajungem astfel într-o oră. De aici încolo ne avântăm pe plai. De abia acum aflăm cu ce albeaţă se lăuda muntele. Căzuse bruma, dar una groasă, în care se afunda bocancul. Şi acum, până a nu da soarele de-a binelea, era încă bine, dar la întoarcere bruma asta groasă se va topi şi va fi vai de picioarele noastre. Urcăm pe lângă liziera pădurii de brad. Lăsăm în dreapta stâna din Dobrun, străbatem cele două şei, apoi trecem pe lângă un fel de platou pe care se află o veche tranşee, ajungem lângă bordeiul de mioare, de unde mai departe grupul se desparte. Cei doi doctori şi Sandu, urcă pe coasta Jidului şi merg pe curba de nivel. Eu doar, continui pe potecă, pe lângă pădurea de brazi. Când traversez un vâlcel, dau de jneapăn şi serpentinele mă scot repede aproape de şaua dintre Negovanu şi Jidu, unde mă întâlnesc cu ceilalţi. Dacă până atunci cu bruma ne luptasem întrucâtva, de acum încolo, odată cu soarele ridicat mult pe cer, a început marea topenie, iar noi lipăim de-a binelea printr-un fel de cirofleaşcă, pe care o pompăm ritmic din bocanci, deveniţi un fel de burete. Înaintăm repede pe coasta Negovanului. Ajungem curând în şaua înaltă, de peste 2000m, dintre Balindru şi celălalt vârf geamăn al Negovanului. Eu doar, îi spun Hoteagu. Este doar vârful dominant al izvoarelor pârâului cu acelaşi nume. Ba chiar, atunci când parcurgi creasta înaltă a Negovanului, cotată la 2135m şi a Hoteagului, ai impresia că acesta din urmă este cu ceva mai sus. În faţă nu ne mai stă decât panta prelungă şi destul de dură a Balindrului. Îl urcăm greu, cel puţin eu fac pauze dese. Stratul de brumă aici parcă este mai mare şi de topit se topeşte la fel de repede. Când ajungem sus, printre stâncile vârfului, priveliştea ne răsplăteşte din belşug. Atmosfera e clară şi vizibilitatea deplină. Privirile nu ştiu pe ce să se mai oprească mai întâi. Poate pe crestele Parângului, ce-şi desfăşoară zimţii până departe, acolo unde altele, mai estompate, cele ale Retezatului, se contopesc cu negura şesului. Sau pe creasta Căpăţânii, din care zvâcnesc înălţimile Nedeii şi Ursului. Mai aproape de noi, munţii Latoriţei ne lasă să-i descifrăm vârf cu vârf, de la Fratoşteanu, cel ce ne-a dat de atâtea ori satisfacţia ascensiunilor de iarnă, până spre rotunjimea vârfului Bora, cel cu nume de vânt. Orizontul apusean se închide cu masivul vârf al lui Pătru, din munţii Şureanului. Legat parcă de acesta din urmă, Cindrelul închide circuitul montan şi undeva departe se zăreşte chiar antena Păltinişului. Mă uit cu jind la crenelurile ceva mai puţin înalte ce duc spre Balindruţu şi o clipă încerc să-mi conving prietenii că merită să trecem peste ei. Ziua scurtă, de octombrie, cu o astfel de plimbare, ne-ar arunca în noapte. Cu regretul unor asemenea privelişti, începem coborârea şi reluăm poteca pe care am venit. Arareori mai facem câte o pauză. Bocancii mustesc de apă şi paşii noştri înghit coastă după coastă, până când intrăm în pădure şi ultimele imagini ale înălţimilor de pe care plecasem se pierd. Până la anul ce-o veni, ne vom mulţumi cu această ultimă zi de toamnă, petrecută sub albăstrimea cerului, pe plaiurile albite prematur.

Era la începutul lunii noiembrie din anul 2001. Atunci am coborât din tren la halta Beţel, într-o dimineţă aburindă de pe valea Oltului. Urcăm pe valea Călineştilor, în drum spre Robu. Drumul pe vale, cunoscut de altfel, se strecura pe lângă casele pierdute sub înălţimea pereţilor din conglomerate, asprite de trecerea timpului. Când mai întâlneam ici-colo câte un om, mereu ne întrebau dacă mergem în Robu. Pentru sătenii aflaţi pe valea îngustă, marele orizont era vârful Robu, care domina locurile. Când am ajuns la capătul drumului, în Poiana Socilor, valea se închidea către primele înălţimi împădurite. De aici ne-am umplut bidoanele cu apă şi ne-am luat inima în dinţi să urcăm panta aspră către ţelul nostru îndepărtat. Încă de pe vale, Ionică ne-a părăsit. Voia să vadă unde se înfundă drumul pe care venisem şi cum poate să intersecteze poteca pe care tocmai începusem să urcăm. Când sfârşim prima pantă, ne odihnim într-o poiană cu pedicuţă, despre care aflu că alină durerile reumatice şi cum mai toţi le purtam cu noi, golim poiana. Mai departe, în prima şa, am întâlnit poteca ce venea dinspre Poiana Suliţei. Era ultima oară când realizam legături cu locuri cunoscute. Mai departe totul era nou. Doar punctul albastru care urca din valea Oltului, îmi mai amintea de alte frumoase excursii. Pe serpentinele care îndulceau panta, urcam prin pădurea de abia dezgolită de frunze. Eram pe un veritabil drum alpin. Mai târziu aveam să aflu că pe aici, ca şi prin alte locuri, mergeam pe un drum folosit de armatele române în primul război mondial, ba chiar aveam să am dovada acestuia, când la marginea pădurii, ceva mai sus, am găsit un glonţ pe care era înscrisă data fabricaţiei: 1903! Ne-am continuat drumul, uneori prin adâncul pădurilor de fag prin care răzbăteau raze şăgalnice, alteori pe coaste însorite de-a binelea. Suzana, cunoscătoare a acestor locuri, mai depăna vreo amintire. Trecem pe o coastă năpădită de o adevărată cultură de ferigi. Prin mijlocul ei, străbate o potecă ce scurtează serpentinele drumului. Când sfârşim scurtătura, intrăm într-o oază de brazi. Sunt aceştia dintre înţelepţii locurilor şi au bărbi albite de vreme, aninate de obrazul încă verde al acestora. Într-un ochi de poiană, în mijlocul înţelepţilor bărboşi aflăm vechea stână din Vevereţu. Stâna e părăsită demult, dar clădirea, ţarcul şi izvorul aflat într-o viroagă nu departe, aşteaptă doar revenirea oilor. Aici veşnicia a încremenit şi covorul de flori tomnatice, întârziate pe coasta muntelui, dau viaţă locurilor. Când urcăm pe poteca cu serpentine umbroase, ajungem în altă poiană, cu alt izvor. Mai departe intrăm din nou în pădure, la adăpostul fagilor bătrâni. Poteca este albită de întâile ninsori şi mai departe stratul de nea capătă consistenţă. Undeva de departe, auzim lătrături şi curând ne întâlnim cu oamenii şi câinele care dăduse zvon. Întrebăm cum îi zice locului în care suntem. Îi spune: “La canton” şi într-adevăr, într-un ungher, stă să se prăbuşească un bordei pricăjit. O fi fost odată activitate mare aici, de la vechea exploatare forestieră Carpatina. Şi nu mult mai sus găsim şi fundaţiile unui funicular. Apoi urmează un coborâş şi în şaua care urmează, parcă ar veni din dreapta un drum. Urcăm din nou şi ne întâmpină un capăt de munte stâncos, pe care pare a se însăila o potecă. Noi urmăm drumul lat, pe care suntem. Pe la mijlocul urcuşului, auzim zvon de glas, venind din adâncul văii din dreapta. Era Ionică, muncit mult de încâlcişul locurilor prin care trecuse, dar fericit că pe coclauri, găsise coarne de cerb. Peisajul începe să se schimbe şi iată-ne pe plai. Suntem aproape de Şasa Proenilor, vârf care pe harta pe care o am, se numeşte Lespezi şi are cota 1525m. Urcăm spre vârf şi imediat sub stâncile acestuia – leit motiv al vârfurilor din Lotru -, găsim stâna din Şasa Proenilor. Clădire frumoasă, cu masă, cu curte împrejurul ei. Inăuntru, fereastră cu geam şi lemne stivuite afară, numai bune de aprins focul. În imediata apropiere a vârfului, poate chiar sub îngrămădirea de stânci de acolo, creasta acoperişului, aproape la acelaşi nivel cu el. Neverosimilă aşezare, dacă mă gândesc la descărcările electrice ale unei furtuni de vară. Dar asta nu era totul. Când privesc primprejur, departe, acoperiţi la vremea aceea cu zăpadă, constat cu uimire că Făgăraşii se văd nespus de aproape. Despicătura prin care-i zăresc, îndreaptă privirile către abruptul Ciortei şi spre culmile înalte din preajmă. Am prins soarele amiezii şi cu tot timpul înaintat, era destul de cald. Am luat masa, am privit spre vârful Robu, ce-şi înălţa piramida undeva departe şi am purces din nou la drum. Am străbătut o curmătură largă şi am început urcuşul care nu s-a potolit decât după încă 2 ore de când am părăsit stâna din Şasa Proenilor. Când am ajuns la stâna cu donjon, cea din poiana Robului, soarele se pregătea de asfinţit şi o lumină roşietică îmbrăca plaiul. Limbi prelungi de zăpadă străbăteau întinsul poienii, iar spre vârf, tufele de vegetaţie pitică, stăteau acoperite de troienile viscolite de curând. Nu departe de stână, am găsit şi izvorul, mai mult gheaţă decât apă. Cum pornisem prin împrejurimi, doar puţin mai sus de stână, am privit îndelung creasta Parângului, profilată pe roşieticul apusului de soare. Apoi pentru o clipă doar, pe creasta munţilor îndepărtaţi, a apărut o dungă portocalie ce tivea culmile zimţuite. Deasupra auriului razelor de soare scăpătat, iar dedesubt întunericul aşternut pe coastele munţilor. Când spectacolul apusului s-a terminat, un frig năpraznic s-a abătut peste poiana stânei şi zăpada, atâta câtă era, scârţâia sub picioare. Când am intrat în stână, tremuram de-a binelea. Dar aici un foc mângâietor dezmorţea atmosfera. Câte un gât de ţuică a dezlegat limbile şi nici n-am simţit când s-a făcut ora de culcare. Pe cetina întinsă pe jos, în sacii care ne aşteptau ne-am cuibărit şi noaptea a trecut repede. Când ne-am sculat, soarele strălucea de ceva vreme şi albastrul cerului ne-a dat siguranţa unui drum liniştit către casă. Nu ne-am întors prin acelaşi loc, ci am mers în continuarea drumului pe care venisem. Am luat plaiul Murgaşului, am trecut pe lângă stâna cea nouă a Danului, ne-am abătut la izvorul Murgaşului de sub Zănoaga, am urcat şi am coborât alte pante de munte, pe drumul mereu întins în faţa noastră. Într-o şa, cea a Izvorului Frumos, am dat de capătul drumului forestier ce urca din Călineşti pe valea Lotrişorului. Am ajuns într-o curmătură întinsă, în Poiana Pociovalişetei. Acolo, pentru o clipă, Ionică a dispărut în locuri cunoscute doar de el şi când s-a întors, avea cu el o căciulă de bureţi. Apoi am mai urcat o pantă şi ne-am aflat deasupra stânei din Râgla, agăţată pe o coastă ce-şi pierdea plaiul verde într-o şa adâncă, împădurită, pe care o potecă cobora spre Măgura Călineştilor. Drumul nostru s-a abătut la stânga, pe coastele muntelui îmbrăcate într-o pădure continuă de mesteceni. Pe drumul coborâtor, am putut privi Făgăraşii, albiţi de întâile ninsori, până când pâcla înserării s-a aşternut peste crestele înalte. Când am ajuns prin poienile de deasupra Oltului, răceala lui noiembrie cuprinsese locurile şi când am ajuns în halta Balotei, era frig de-a binelea. Noi sfârşisem un traseu frumos şi ne bucurasem de două zile minunate, pe un timp nici toamnă, nici iarnă, numai bun de excursii deosebite.

În sfârşit, de data asta făceam o excursie pe placul meu. Străbăteam două masive. Cel al Cindrelului, după care intram în munţii Lotrului. Am coborât coasta Cindrelului venind dinpre Păltiniş, către drumul de pe valea Sadului, până în cumpăna de ape dintre Frumoasa şi Sadu. Am evitat în ultimul moment, înnoptatul într-o stână fără acoperiş, am traversat drumul alpin şi am urcat până la nişte bordeie ce se vedeau pe primele pante ale Lotrului. Acolo era stâna din Ştefleşti, un bordei pricăjit şi două bordeie pentru porci. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când nu mai trecusem pe aici, dar atunci văzusem o stână ca lumea, nu una amărâtă ca acum. Oricum era mai bine decât precedentul şi cel puţin aveam un acoperiş deasupra capului. Acolo ne-am înghesuit şapte oameni, cât avea grupul. A fost vreme frumoasă până către noapte, când am izbutit să ne adunăm în bordei. Până atunci am găsit un izvor puternic prin preajmă, am pregătit mâncarea la un foc zdravăn şi am admirat superba noapte a zilelor de octombrie. Culorile apusului s-au stins cu încetul, nu înainte de a vedea lumina lunii risipită pe coastele muntelui. Până târziu am privit spre Cindrelul tivit cu o şuviţă de lumină portocalie mai întâi şi mai apoi scăldat în raze de lună plină. Când ne-am trezit şi am ieşit din bordei, la noi era soare şi răcoarea unei zile de sfârşit de octombrie era tocmai plăcută. Dar dincolo de creştetul Cindrelului, stătea nemişcată o coroniţă de nori. Am ştiut că mai devreme sau mai târziu, aceasta va ajunge şi pe la noi. Mi-am grăbit partenerii, dar tot nu am izbutit să plecăm înainte de ora 8. Drumul spre şaua Ştefleştilor a decurs fără evenimente notabile. Printre tufe de jneapăn, pe hoagele pe care începusem să le recunosc, am ajuns în aproape o oră, sus, pe creasta munţilor Lotrului. Aproape de noi, stătea cetatea de stâncă a Cristeştilor, pe care Mioara a dorit să meargă. Am însoţit-o, în speranţa că de acolo voi vedea şi lacurile Haneşului. Ceilalţi au urcat direct pe Ştefleşti, acolo unde peste altă oră, am ajuns şi noi. Am pornit pe creastă. Repede am revăzut prima dintre cele câteva vechi borne de graniţă, dar mai ales lacul din căldarea nordică a Ştefleştilor. Am coborât într-o şa adâncă, apoi printre stânci răzleţite am urcat pe un alt vârf şi el înalt de peste 2000m, că doar eram în cea mai înaltă zonă a munţilor Lotrului. Printre jnepeni, deşi puteam merge şi pe potecă, am ajuns într-o şa care preceda alte mari înălţimi ale acestor munţi. Eram în şaua Conţului Mic, acolo unde ajungea poteca ce urca din Valea Balindrului. Aici ne-am luat masa de prânz şi tot aici au început primele semne de oboseală ale grupului. Mai departe am urcat Conţul Mic şi am ajuns în şaua Conţului Mare, foarte aproape de acest vârf şi mai ales de cel al Balindrului, până la care aveai de străbătut custura acestuia, un foarte frumos traseu de creastă. Noi am ocolit Balindrul prin căldarea nordică, pe o potecă ce avea pe margine un scurt zid de sprijin, făcut, pe semne, de una din echipele de grăniceri ce se perindaseră pe aici. Probabil cea a imperiului habsburgic. Mai departe au alternat un timp tufe de jneapăn şi râuri de grohotiş ce curgeau pe pantele vârfului. Grupul s-a întins în lungul potecii şi oboseala a două zile de mers pe munte, a început să-şi spună cuvântul. În şaua Balindrului ne-am odihnit şi ne-am regrupat. Întrebările de genul “cât mai avem”, au început să curgă. Le-am arătat în zare vârful Jidului, care în lumina amurgului ce se apropia, avea tendinţa să se acopere cu o perdea de ceaţă. S-au cam îngrozit colegii mei de munte, dar nu aveam încotro şi la auzul veştii că imediat sub creastă, aveam să întâlnim stâna Dobrunului, s-au mai liniştit. Am luat în picioare lungul drum al potecii ce mergea pe sub Negovanu. Apoi am urcat panta Jidului şi am mers pe sub creastă, prin valurile de ceaţă care veneau peste noi. Am ajuns cu toţii la izvorul de lângă bordeiul de mioare al stânei din Dobrun, unde apa şi risipirea ceţii au mai înviorat grupul. N-a fost pentru mult timp, pentru că iarăşi ceaţa a îmbrăcat muntele. Şi stâna nu apărea nicicum. Suzana, mai ales, a început să se teamă că nu mai nimerim stâna, dar tocmai când era să se vaite mai tare, din ceaţă a răsărit conturul acesteia. Repede după lemne de foc, după cetină şi până ne-am pregătit masa de seară, a venit noaptea. A trecut şi acesta cu bine, doar că spre ziuă, urechile fine ale Suzanei, au desluşit oarecari zgomote de paşi prin preajma stânei. Au găsit cucoanele chiar urme prin pragul din faţa stânei, când au ieşit afară, dar eu nu le-am văzut deloc. Dimineaţa se arăta ceţoasă şi imediat au început întrebările dacă mai nimerim drumul de coborâre. Dar drumul de coborâre era aproape şi până am terminat noi pregătirile, ceaţa s-a risipit şi coborârea a fost normală. Am luat drumul Dobrunului, sclipitor în lumina dimineţii senine de toamnă. Pe drum am dat de o porţiune întinsă de pădure, în care apăruseră din belşug ghebele de toamnă, din care fiecare şi-a umplut cel puţin câte o pungă. Şi ce mai zacuscă pentru serile de iarnă a pregătit acasă, soția mea. Am găsit Castelul Dobrun închis şi n-am zăbovit aici prea mult. Trebuia să coborâm nu pe drumul lung de 22 km, ci pe potecă, pe care nu mai coborâsem demult. Îmi era teamă că n-am să o nimeresc, că lăstărişul ar fi avut destul timp să o acopere, dar până la urmă am nimerit-o, am ajuns cu bine în valea Lotrului şi pe la ora 12 şi la Voineasa. Până la plecarea autobuzului, ne-am pierdut timpul prin staţiune. Pe seară am ajuns acasă şi în ce mă priveşte, excursia am considerat-o ca fiind una dintre cele reuşite.

A venit un nou an şi cu greu îmi convingeam partenerii de excursii să-şi iasă din tipicul cu care se obişnuiseră. Aşa că în duminica în care ne-am întâlnit în gară, ei au luat-o spre Făgăraş, încercând să mă convingă să merg cu ei la Bârcaciu şi apoi pe sub creastă spre cabana Negoiu. Dar nu-mi era atractivă plimbarea. Până la Podul Olt, am mers împreună, dar eu am continuat drumul spre Tălmaciu. Era ora 6 dimineaţa când am coborât în gară. Am luat-o pe şosea, apoi pe ramificaţia spre Tălmăcel şi când oamenii de abia se sculaseră, am părăsit valea Lungşoarei şi am început ascensiunea solitară spre cabana Prejba. La capătul satului, ceva babe ieşite la poarta casei, mi-au spus că până la cabană mai făceam 4 ore. Când am părăsit valea, pe lângă o casă ce părea arătoasă văzută de departe, totul părea pustiu. Şi aşa şi era. Iar când ceva mai târziu am trecut pe lângă alte conace, s-a mai pierdut şi poteca, prin iarba mare, încă necosită. Am luat-o şi eu, cam într-o parte, spre dreapta şi am străbătut câteva clipe un hăţiş des, după care am revenit din nou pe poteca cea bună. Am ieşit repede în creastă şi am crezut că acolo voi întâlni marcaje ca lumea. Oricum, pe aici urcasem prima şi ultima oară cu... 34 de ani înainte. Noroc de ziua bună, plină de soare pe care o prinsesem prin aceste locuri. Curând am dat de alte conace, care păreau grajduri de animale, folosite de curând. Am străbătut o pădurice de fagi înalţi. Apoi am întâlnit alte conace şi am ajuns la un gol de munte. Aici, de undeva de pe coasta muntelui, ajungea până la mine zvon de glasuri. Erau culegători de afine şi cum ştiam că de obicei aceştia sunt ţigani, m-a cuprins o umbră de teamă. Colac peste pupăză, cerul s-a înnourat brusc şi au început să cadă primii stropi de ploaie. Mi-am scos repede pelerina şi am plecat mai departe. Am lăsat în urmă culegătorii de afine şi am ajuns într-o creastă, unde am întâlnit primele stânci răzleţe din lungul potecii. Nu m-am depărtat prea mult de poteca ce străbătea coasta muntelui, când în cale mi-a apărut un puşti, călare pe un cal uriaş în comparaţie cu el. Am schimbat două vorbe despre munte, stâna apropiată, cea din Muma şi cât mai am de mers până la cabană. M-a sfătuit doar să o iau după câinii de la stână, fără să înţeleg de ce şi a plecat grăbit. Trebuia să se întoarcă până seara la stână. Am ajuns repede la stâna din Muma şi mi s-a părut părăsită, dacă pe afară nu ar fi hămăit o mulţime de câini. Am luat-o şi eu, mai pe deasupra potecii care trecea chiar pe lângă stână. M-am ridicat cât mai sus pe coasta muntelui şi câinii s-au oprit, când am pus între mine şi ei o distanţă convenabilă, pentru ei, nu pentru mine. La capătul arcului făcut pe coasta muntelui, am coborât la izvor, am băut apă şi câinii m-au hămăit mai departe, dar fără să se apropie. Asta vroia puştiul să-mi spună, câinii ştiau cum să dirijeze turiştii, fără să deranjeze stâna. De la izvor drumul se uşura şi mersul prin pădurea de brad era odihnitor. Am ajuns fără efort într-o şa, în care din dreapta venea un drum forestier. Aveam să aflu a doua zi, că era cel de pe valea Mogoşului. De aici încolo, am început să urc şi chiar zdravăn. Şi pe deasupra, pe măsură ce urcam, începea să bată vântul şi chiar din ce în ce mai tare. Când am sfârşit mersul prin pădure şi am ieşit la gol, nu numai vântul, dar şi ceaţa stăpânea muntele. Înainte de a ieşi din pădure, mi-am scos pelerina mea cea lungă, un fel de anteriu aş putea spune, care mă apărase până atunci de cei câţiva stropi de ploaie, dar mai ales de palele vântoasei care stăpânea muntele. De abia când mi-am dat-o jos, vântul m-a împresurat pe toate părţile. Mai departe nici vorbă să se zărească vârful Prejbei, înconjurat din toate părţile de ceaţă. Doar zgomotul unei turme de oi, trăda oarecare viaţă acolo, undeva între nori. Când am ieşit pe poteca plaiului alpin pe care mă aflam, pe marginea ei erau aninate pe o sfoară, un şirag de recipienţi de plastic, care în bătaia vântului scoteau oarece zgomote. Prin ceaţă erau numai bune de direcţionat turişii către cabană. M-am luat după zgomote şi am ajuns repede la cabană, acolo unde nu mai era ceaţă ci doar o vreme închiondorată, vestitoare de timp ploios. Am căutat cabanierul. Dacă pe dinafară cabana arăta bine, înăuntru era aşa cum o ştiam de multă vreme, adică întunecată chiar şi la figurat. Excentric, am cerut o bere şi răspunsul a venit prompt: doar ceva rom. Dar cazare, fără chitanţă, am găsit. Nu era grozav patul, dar eram singur şi aveam câteva pături, cu care am domolit răcoarea, chiar frigul care domnea afară. Am tras un pui de somn şi după-amiaza am plecat la plimbare. M-am întâlnit cu cabanierul, om plăcut de altfel, care şi-a dat drumul la păsuri. Nu-şi luase salariul din ianuarie şi se cârpea şi el cum putea. Se amăgea că vechiul SKV îşi va revendica cabana şi atunci poate, viaţa turistică îşi va relua firul întrerupt brutal în anii din urmă, nu neapărat cei dinaintea lui ’89. I-am spus că nu vreau să cobor tot pe unde am venit, ci cumva pe firul Lotrioarei, despre care aveam amitirea unor locuri frumoase. M-a povăţuit să cobor pe valea Mogoşului, trecând peste vârful Iarului şi el înalt de 1705m şi pentru mine un drum necunoscut. Apoi am urcat în vârful Prejbei, la cei 1744m ai săi. Acolo, printre stâncile caracteristice oricărui vârf important al Lotrului, am privit către culmea înaltă a Sterpului şi către vârfurile întuncate ale Făgăraşului. Am căutat cu privirea resturile avioanelor prăbuşite prin aceste locuri. Nu mai era nimic, doar vântul puternic aducea pe vârf amintirea tragediilor întâmplate prin aceste locuri. Am zăbovit câtăva vreme, ba chiar am făcut un tur de orizont câtorva tineri, dornici să cunoască munţii înconjurători. Apoi am coborât la cabană şi seara a trecut în zgomotele discrete ale câtorva puşti, veniţi cu un întreg grup, dar bine stăpâniţi de profesori. Dis-de-dimineaţă, am plecat peste vârful Iarului. Tot pe lângă liziera pădurii de brad, în bătaia vântului puternic, căutam să descifrez drumul pe mai departe. În buzunar, tot învârteam tubul cu spray paralizant, până când, frecându-mă la ochi, am constatat că mă cuprinde o mâncărime şi usturime groaznică. Sprayul ajunsese pe mână şi îşi făcea efectul. Îmi spusese cabanierul că voi întâlni în cale, o pepinieră. Era la locul ei, nu departe de şaua în care am ajuns, cea a Conţului. Nu departe era şi stâna cu acelaşi nume şi un drum care o lua la stânga, pe care am mai apucat să văd urma unei turme ce se îndepărta. Am ajuns la stână şi m-am dumirit pe unde trebuie să merg mai departe. Mi-au spus ciobanii că mai era o potecă, mai scurtă, dar mai încâlcită, pe muchia Sasului şi nu mi-au recomandat-o. Aşa că am luat-o la stânga, pe drumul de pe valea Mogoşului. Curând am ajuns la firul pârâului, acolo unde am întâlnit drumul ce ducea în creasta muntelui pe care fusesem cu o zi înainte, în şaua pe care o întâlnisem când urcasem spre cabană. Tot acolo era o casă forestieră, părăsită de mult timp. M-am aplecat spre apa pârâului, să-mi potolesc setea pentru întreg restul traseului. Nu departe se zărea turma de oi. Când m-am ridicat, m-au simţit câinii şi i-am văzut cum se reped spre mine, parcă să mă sfâşie. Am strigat la ciobani, dar m-or fi auzit oare? Oricum eu m-am aşezat jos, nu m-am uitat în ochii câinilor, am continuat să strig către ciobani şi nu m-am ridicat deloc. Am avut timp să-i număr şi nu erau decât 14. Eram crispat de groază şi nici măcar nu mi-a dat prin minte să pun mâna pe spray şi să-i pufui ca lumea. S-au apropiat la un metru de mine şi până la urmă au venit ciobanii şi i-au potolit. Apoi tot drumul pe valea Mogoşului nu am mai avut probleme, în afara frumuseţii cascadelor de pe pârâu şi a florei bogate pe care am întâlnit-o. Mai jos, am intrat în tufele de zmeură numai bine coaptă, în care am zăbovit până m-am săturat. Am mers pe pârâul Mogoşului ceva mai bine de 2 ore, după care am ajuns în valea Lotrioarei. Pe toată valea se construiseră case de vacanţă, altele erau doar începute şi maşini circulau când în susul văii, când în josul ei. Poate de aceea valea nu mi-a mai produs aceeaşi satisfacţie ca în anii tinereţii. Am găsit pe vale chiar şi o pensiune şi maşina acesteia mi-a luat din picioare ultimii 4-5 km. Apoi, drumul pe şosea până la halta Râul Vadului – trenul meu nu oprea în cea a Văii Fratelui -, pe soarele puternic de vară şi cu trenul pe care-l vedeam că se îndreaptă spre staţie şi eu nu ajunsesem încă pe peron, mi-au secătuit forţele. Excursia a fost frumoasă şi amănuntele trăite intens nu se pot uita uşor.

Intr-o dimineaţă de sfârşit de august, cam mohorâtă, cum ni s-a părut la începutul zilei, ne-am regăsit în trenul de ora 7, în drum spre Câineni. Ionică şi Mioara erau atunci partenerii mei. Am coborât din tren pe vreme umedă şi oarecum ceţoasă. Din gară, doar am traversat şoseaua şi am început urcuşul pe poteca pe care dezmoşteniţii comunei, ţiganii, o foloseau când se duceau la bojdeucile lor. Urcuş greu la început, pe ceaţă, prin tarlaua de porumb a sătenilor. Apoi coborârea pe uliţa satului, în valea Uriei. Mai apoi ţigănia cu aspect dezolant. Mai fusesem pe valea Uriei cu mai mult de 25 de ani înainte, dar parcă atunci nu era atât de mizeră. În sfârşit, am depăşit ultimele colibe şi valea mergea înaintea noastră, nealterată de mizeria umană. Am mers mult pe vale, fără ca ceva să împiedice mersul omului sau al unui vehicol. Apoi aceasta s-a îngustat, au apărut doborâturi de copaci, iar de la un timp încolo, albia pârâului a început să se confunde cu drumul. Mai apoi am dat de fundaţiile coloniei constructorilor hidrotehniceni, pe lângă care trecusem în drumul demult uitat. Apoi drumul era acoperit de vegetaţie şi doar o potecuţă firavă, mai trăda urme omeneşti. În pustietatea asta, doar o cutie de conservă, chiar proaspăt aruncată, ne-a mai făcut să sperăm că vom ajunge acolo unde voiam. Am întâlnit un pod de lemn, prăbuşit de vremuri, peste care cu greu am trecut. Mai departe, intrasem pe alt pârâu, cel al Şasei Mândrei, foarte îngust faţă de cel al Uriei pe care fusesem până acum. N-am mers mult, doar 10-20 m, fără urmă de potecă şi lângă o stâncă ne-a oprit Ionică şi ne-a arătat un triunghi roşu, al marcajului turistic aflat pe aici. Era pus de Banu, cu foarte multă vreme înainte. Ajunsesem pe Piciorul Danului, pe poteca ciobănească ce urcă spre centrul de fructe de pădure, de lângă vârful Robului. Poteca urca abrupt, chiar foarte abrupt, cu genunchii la gură şi după vreo 12 km făcuţi pe vale, cu rucsacii plini şi cortul în spate, nu ne-a fost chiar uşor. M-am străduit să recunosc poteca pe care urcasem demult şi nimic nu mi-a reamintit-o. Cred şi astăzi că altul a fost drumul pe care am urcat atunci. Urcuşul a fost dur până spre culmea muntelui şi doar când am atins-o, s-a domolit într-un drum alpin larg. Ajunsesem la limita superioară a bradului şi golul muntelui era aproape. Să recunosc, eram aproape sfârşit când am ajuns acolo. Am pornit mai departe şi nu cu mult mai încolo am dat de un ARO, care-şi aştepta culegătorii de ciuperci risipiţi pe coaste. Am trecut pe deasupra stânei din Sârbinu, altădată plină de viaţă şi acum părăsită, am depăşit două izvoare, primul puternic şi cel de al doilea mai firav. Păreau amândouă că vin chiar din vârful muntelui. Am trecut pe sub vârful Sârbinu şi cel al Şasei Mândrei şi în şaua dinaintea crestei celei mari a Lotrului, ne-am oprit. Trebuie să recunosc că eram cel mai obosit din grup. Şi până în şaua amintită, m-am cam târât. Acolo toţi am căzut de acord să instalăm tabăra. Am întins repede cortul, chiar pe coama muntelui. Erau de aici privelişti largi către coama înaltă a Sterpului şi Sfărcaşului, dintre munţii cei mai înalţi ai Lotrului, vizibili de aici, dar şi spre mai apropiatele vârfuri ale Mândrei, Stânişoarei, Şteviei, Robu sau Coasta Câinenilor. Spre alte zări, Parângul îşi arăta creste zdrenţuite, vârfurile mari ale Căpăţânii, Nedeia, Balota şi Ursu, arătau contururi înnegrite, iar spre Făgăraş, marile înălţimi se putea zări de aici. Către Ciortea, apăreau estompate de pâcla amizeii, contururile bine cunoscute. Ne-am instalat repede cortul, după care nerăbdătorul Ionică, ne-a părăsit şi a dat o fugă până spre Sfărcaşu – 2045m – de altfel, ţinta excursiei noastre. O vreme ne-am uitat după el, până a dispărut după culmea Pârcălabului. Apoi ne-am aşezat gospodăreşte la pregătiri pentru noapte. Apa de la izvorul apropiat pentru o supă caldă, lemne pentru focul necesar şi tot ne-a mai rămas timp destul pentru o plimbare pe vârful Mândrei şi al Stânişoarei, primul de 1971m şi cel de al doilea de 1990m. Către nord se ridica o creastă imensă, înaltă, pe care am identificat-o ca fiind cea Floarei, pe care ne-am propus să facem cât de curând o excursie. De aici, de pe creasta înaltă pe care ne aflam, privirile au încercat să desluşească ceva din înălţimile Cindrelului, dar pâcla ridicată spre creste, nu ne-a lăsat să descifrăm ceva. Doar spre Prejba, parcă zăream locuri cunoscute. Când mă uitam spre vârful Sfărcaşului, aflat nu departe, l-am zărit pe Ionică. Se întorcea victorios. Ar fi vrut să ajungă şi pe Sterpu – 2142m -, dar trebuia să treacă prin Şaua Pârgheşului şi pierdea prea multă înălţime şi l-ar fi apucat noaptea pe drumul de întoarcere. La cort ne-am întors împreună, cu ochii spre micuţul adăpost ce se zărea pe coama muntelui. A doua zi ne-am trezit cu cortul scăpărând de lumini roşietice. Răsărise soarele. Era lumina strălucitoare săltată deasupra crestelor încă întunecate ale Făgăraşilor. Ne-am strâns repede tărhatul şi am pornit pe drumul spre Coasta Câinenilor. Ionică şi Mioara, au luat-o peste Mândra şi nu ne-am întâlnit decât în Şaua Şteviei. Mi-au povestit de priveliştile deosebite văzute de pe creastă şi le-am promis că data viitoare voi merge şi eu pe acolo. Încă înainte de a da cotul Costei Câinenilor, am auzit strigăte şi de abia atunci mi-am adus aminte că grupul Suzanei spunea că va merge în Robu. Când am privit cu atenţie, pe creasta Mândrei coborau două mogâldeţe. Noi ne-am continuat drumul şi am poposit la izvorul de sub vechea stână din Coasta Câinenilor. Acolo i-am aşteptat şi unul câte unul au început să apară. Nicu, Bogdan, Suzana, doamna Ungureanu şi nea Bebe, au sosit şi ei la odihna oferită de izvor. Mai apoi am luat lungul drum de coborâre peste Dealul lui Vlad şi am ajuns cu toţii în halta de la Râul Vadului, de unde am luat trenul spre casă.

Erau primele zile ale lui septembrie şi sfârşitul de săptămână ne-a prins din nou pe meleagurile munţilor Lotrului. De data asta doream să urc pe vârful Floarea, prin locuri prin care nu mai fusesem. Zânica şi Mioara erau de data asta partenerii de drum. Ne-am dat jos din tren la Valea Fratelui şi am intrat repede pe drumul necunoscut de pe valea Vadului. Am străbătut valea printre casele puţinilor săteni din Paltinu, printre cele de vacanţă, chiar dacă nu aveau lumină electrică şi am ajuns la ramificaţia de drumuri de pe Floarea Mică. Am urcat câtăva vreme pe serpentinele drumului şi cam pe la ora 10-10 ½, într-o curbă, ne-am aşezat la odihnă. Cam pe aici trebuia să se afle poteca ce scurta pe mai departe alte serpentine. Am lăsat fetele să-şi împrospăteze rezerva de apă şi am apucat pe un vâlcel, ce mi se părea a avea pe el, un fir de potecă. Chiar aşa era şi m-am întors să-mi iau partenerele de drum. Poteca s-a dovedit a fi cea care era figurată şi pe harta noastră şi era umbroasă şi plăcută la mers şi s-a dovedit a fi şi foarte scurtă. La capătul ei am găsit căruţele ciobanilor din Boiţa, încă neplecaţi de pe munte şi lângă drumul acum reîntâlnit, era şi o casă forestieră. Am urcat apoi pe un drum de taf, cu pantă mare şi bolovănos şi doar tufele de mure de pe lături, ne-au mai ostoit oboseala unui drum nu grozav şi aflat în bătaia soarelui. Pe la 2 după amiază, am ajuns în poiana stânei din Groapă. Am mâncat şi am privit îndelung către marele vârf al Floarei, că doar el trebuia să fie rotunjimea aceea golaşă ce se profila pe cerul albastru de toamnă. Am întâlnit un cioban, care ne-a spus cam pe unde este poteca şi a adăugat că pe un brad, era înnodată o bucată de folie de polietilenă, care ne arăta pe unde intrăm în pădure. Am găsit-o, apoi pe plai am găsit şi momâi şi am ajuns sus pe vârf. Era doar Floarea Mica – 2044m – şi până la cea mare am mai urcat o pantă. Ajunşi acolo ne-am rezemat de grupul de stânci care ca peste tot în munţii Lotrului, decorau vârful şi am privit cu nesaţ orizontul montan ce ni se înfăţişa de aici. Apropiata cetate a Sterpului, mai depărtaţii munţi ai Latoriţei şi Căpăţânii, ai Cindrelului, ai Şureanului, sau semeţele creste ale Parângului şi mai ales ale Ciortei din Făgăraş. Era destul de târziu când am ajuns aici şi nu prea ştiam cât vom face până la locul de popas, aşa că ne-am îndreptat către tărâmul Gârcului, spre marea şa alpină ce ne stătea în faţă. Coboraşul prelung, tufele răzleţe de jneapăn risipite pe obrazul neted al vârfului Gârcu şi el înalt de 1991m, ne-au răsfăţat cu privelişti frumoase. Obosit peste măsură, am rămas în urmă şi fetele s-au grăbit şi au urcat panta Stânişoarei – 1998m -, de unde îmi tot strigau ceva. Le-am răspuns că urc în creastă, pe Pârcălabu -1960m – şi de acolo ajung în Şaua Mândrei, unde doream să întind cortul. Drumul alpin, croit pe vremea când grănicerii îl foloseau să apere o graniţă nemiloasă, curgea liniştit, în coborâre lentă, spre locul pe care îl doream pentru tabăra de noapte. Pe drum, singur, am avut timp să privesc în linişte locurile şi mai ales să-mi adun gânduri, conversând doar cu mine însumi. În spate, lăsasem Dealul Negru, acolo de unde se iveau amintiri legate de tinereţe, de Toni, de momentele unei aventuri trăite demult, din care boncănitul cerbului şi o criză zdravănă de sciatică, parcă de abia se sfârşiseră. Am ajuns primul în Şaua Mândrei, la 1924m, bătea vântul tare şi era destul de răcoare, dar cortul se afla împărţit la toti cei trei şi nu aveam cum să-l întind. Din vârful Mândrei auzeam frânturi de vorbe răstite, ale Mioarei, care nu ştiu ce tot vroia să-mi spună. Când a ajuns jos, era furioasă, că nu ne pusesem cortul pe creastă, că acolo erau imaginile cele mai frumoase. Seara venea repede şi când ne-am cuibărit în cort s-a făcut cald şi doar vântul mai trimitea până la noi câte o adiere mai straşnică. Dimineaţa, ne-am trezit cu lumina roşietică peste noi, venită tocmai dinspre Făgăraş. Ştevia, Coasta Câinenilor, prin pădurea de brad şi peste Dealul lui Vlad, locurile ne erau bine cunoscute. Cele de odihnă şi priveliştile, veneau una după alta, la ore cunoscute, izvoarele veneau unul după altul, la orele ştiute, picate tocmai la timp să ne potolească setea. Aşteptarea trenului la Râul Vadului a fost scurtă. Cu gândul la locurile văzute, în munţii de care eram îndrăgostit demult, nu-mi doream decât să revin aici cât mai grabnic.