Piatra Târnovului

 

Moto: Şi mutaţi munţii

Pe pietroiul din vârf,

Dacă se poate.

Marin Sorescu

 

Pentru mine, munţii Căpăţânii au început odată cu venirea în Râmnicu Vâlcea. Dar excursiile adevărate şi cu o hartă în mână, cât de cât, au continuat după apariţia ghidului turistic al lui Nae Popescu, despre aceşti munţi. Cunoscusem Buila şi cum ghidul anunţa încă un munte de calcar, Piatra Târnovului, m-am grăbit să fac cunoştină cu el.

Într-o zi de lucru, am plecat spre muntele închipuit. Era forfotă mare pe valea Lotrului. Începuseră în plin lucrările hidrocentralei şi şoseaua devenise neîncăpătoare. La ramificaţia Ciungetului, am coborît din maşină. Nu ştiam cam cât aveam de mers până spre locul de unde începeam să urc. Cred că am prins o maşină, care m-a dus până la Gura Repedei. De acolo până spre casele Vătăjelu, am tot întrebat pe unde trebuie să urc. Cei de la casele amintite, mi-au arătat un podeţ improvizat, de unde mai departe suia o potecă clară, strecurată printre ogoarele oamenilor. Un om, ieşit în poarta unei case, dintre acelea risipite pe plai, m-a îndrumat către ultima dintre acestea, casa lui Ionică Pleşanu. Până acolo am ajuns şi ultima parte a potecii, urca chiar prin lanul de cartofi al omului. L-am întrebat şi pe stăpânul casei, una cu prispă şi veleităţi de arhitectură muntenească, cam pe unde ar fi poteca. Era cam şugubăţ bătrânul, dar totuşi mi-a arătat cam pe unde mergea poteca. Se ieşea chiar pe poarta casei sale, de unde mai departe drumul mergea prin pădurea bătrână şi deasă. Astăzi prin acele locuri n-au mai rămas decât lăstarele unei alte păduri, mai tinere, cealaltă fiind tăiată de mult. Pe aici există astăzi doar urme vagi ale vechii poteci. I-am urmat sfatul bătrânului şi am continuat drumul arătat de el. Poteca curgea liniştită prin pădurea cu fagi mari, fără să-mi pună probleme de orientare şi mai ales aproape fără să urce. Curând am ajuns la un bordei – La Mătălana. Nea Pleşanu îmi spusese de el. Avea prin preajmă un izvor, pe care atunci l-am şi găsit. Am plecat mai departe. Poteca începea să urce, de unde până atunci părea că nici gând să urc pe vreun munte. Au început să apară pereţi de calcar fărâmiţat. Nu păreau să fie alte poteci prin preajmă, aşa încât orientarea părea simplă. În depărtări au început să apară creste, despre care atunci nu ştiam care sunt. Poteca a făcut un cot scurt spre dreapta şi am intrat într-o vale. Curgea pe aici un pârâu năvalnic. Era „Izvorul Mierlei”. Deodată muntele şi-a schimbat înfăţişarea. Au apărut brazii. Falnici, înalţi, de nu le ajungeai cu privirea la vârf. Poteca, dintr-odată părea pardosită cu pietre şi căpătase aspectul uneia de munte. Mai departe am traversat viroage, unele cuprinzând firişoare de apă. Am ajuns la plai şi foarte repede a apărut şi prima stână. Era la începutul lunii octombrie şi natura toată, respira aerul pur al muntelui, cuprins de boarea toamnei. Stâna întâlnită, avea altă înfăţişare decât cea cu care eram obişnuit. Şi ca să-mi întărească părerea, am găsit în ea un compartiment cu laviţe, cu geam şi uşă trainică la intrare. Mai târziu aveam să aflu că ciobanii numeau această încăpere cabinet şi era desemnată drept dormitor al stăpânilor stânei. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, aşa că am început să urc pe plaiul încă verde. De aici încolo nu se vedea vreo potecă clară, ca până acum. Muntele părea să aibă, mult mai departe, stâncării interesante, dar timpul care-mi mai rămăsese – la o anumită oră trebuia să mă întâlnesc cu nea Mitică şi maşina care mă adusese -, nu-mi permitea să mai zăbovesc. Am făcut calea întoarsă, pe drumul pe care-l ştiam. Am mai schimbat câteva vorbe cu bătrânul care mă îndrumase pe poteca Târnovului şi am coborât pe valea Repedei, de unde ceva mai târziu, dar încă pe lumină, am ajuns la întâlnirea propusă. Târnovul părea un munte pe care merita să-l cunoşti cu de-a amănuntul!

Îmi plăcuse prea mult muntele şi erau locurile de-a dreptul incitante, aşa încât o altă plimbare pe aceste meleaguri se cerea cât de curând împlinită. Cine putea fi convins mai uşor, că pe Târnov erau privelişti minunate şi locuri ce meritau a fi văzute, decât Toni. Cu el am plecat spre Ciunget, cu el am trecut pe la Ionică Pleşanu şi cu el am ajuns la stâna pe care o văzusem prima oară. Avea stâna nu numai o înfăţişare civilizată, ci şi o poziţie deosebită. Era aşezată pe o muchie, de unde muntele Târnovului parcă te îmbia să-l cunoşti. De aici, de pe acest adevărat promontoriu, puteai privi către marile înălţimi ale munţilor Căpăţânii. Între timp, din alte plimbări pe creasta acestor munţi, din care de altfel făcea parte şi Piatra Târnovului, aflasem şi cum se cheamă celelalte vârfuri, Ursu, Balota şi Nedeia, cele ce încă din vale impresionau atâta. Am ajuns în valea Repedea, am trecut pe la casele Vătăjelu şi am urcat la casa bătrânului Pleşanu, care parcă domina valea. Am schimbat câteva vorbe cu el, aşa ca să nu ne uite prea repede şi am urcat la stâna din Târnovu Mare. Aşa aveam să aflăm că se cheamă. Aici aveam să-l cunosc pe Zâcă Apostoloiu, cel pe care multă vreme l-am considerat unul din cei mai reprezentativi ciobani ai munţilor Căpăţânii. Pe atunci era doar un copilandru şi timpul care avea să treacă peste el, avea să mă aibă şi pe mine martor. Am început aici şi a doua zi am purces la o ascensiune pe Piatră. Dar înaintea ascensiunii, Toni a observat o oaie, care se tot învârtea pe lângă stână, şchiopătând. Le-a spus ciobanilor că vrea să se uite la piciorul ei. Astăzi ştiu că oile se betegesc adeseori şi dacă nu mă înşel, boala piciorului se cheamă gălbează. Toni s-a uitat la piciorul ei şi a întruchipat un bandaj, dezinfectând locul bolnav. Poate că oaia s-o fi făcut bine după ce am plecat noi. Dimineaşa am plecat pe plaiul însorit, către creastă. Era prima oară când ajungeam acolo. Cât am mers pe plai, totul a fost clar, dar curând am intrat în pădurea de brad, bătrână şi în mare parte doborâtă. Mersul a devenit greoi şi de multe ori a trebuit să trecem peste trunchiurile brazilor doborâţi. Până la urmă am ajuns în dreptul stâncilor. Înainte era doar un stei, pe care ne-ar fi fost imposibil să urcăm. Dar pe stânga puteam urca într-o mică strungă. Acolo am suit şi am putut privi în lungul unui horn. Părea accesibil şi ne-am lăsat încet pe despicătura lui. Am găsit prize multe şi am ajuns repede la capătul lui. Atunci am hotărât că aceasta este calea de urmat către creasta de calcar a muntelui. De aici încolo a urmat traversarea coastei cu grohotiş mărunt şi ierburi crescute printre pietre. Am ocolit cât am ocolit muntele, cu seninări desupra noastră şi am ajuns din nou în faţa unui alt horn. Era hornul plin de urme pronunţate de argilă, neverosimile pentru locurile prin care treceam. Ciobanii ne spuseseră că undeva sus, în munte, se află o peşteră, în care haiduci ai locurilor, din alte vremuri, îşi ascunseseră comorile. Mai adăugaseră că o să întâlnim în cale, hornul peşterii. Şi chiar aşa a fost, pentru că la capătul hornului plin de argilă, după ce ne-am agăţat de smocuri de iarbă, am aflat gura strâmtă a unui aven. Am privit îndelung la gura avenului, ba chiar am aruncat o piatră în el, ca să ne dăm seama cam cât de adânc este. Descopeream minunile unui munte cum nu bănuisem că există prin aceste locuri. Eram bineînţeles la începutul cercetărilor noastre, după cum nici Buila nu ne lăsase să-i cunoaştem secretele chiar de la început. Încântaţi, am urcat încă puţin şi am ajuns în creasta muntelui. Alte orizonturi se se deschideau de acolo de unde ajunsesem. Pe creasta îngustă pe care eram, alte stâncării albe străluceau în bătaia soarelui. Către vârful Piatra Târnovului, pe care vroiam să ajungem, o barieră de jnepeni ne stătea în cale. Am mers câtăva vreme pe creasta îngustă, cam cât ar fi o custură, şi ne-am strecurat cu greu printre crăcile încâlcite ale jnepenişului. Cu greu am ajuns pe vârf, acolo unde o mică pajişte, presărată cu pietre albe, tocite de vremuri, înconjurau baliza. Atunci, pentru noi, muntele ne arăta la fiecare pas, alte minunăţii. Aici pe vârf, puteam privi de jur împrejur munţi. Nici măcar nu ştiam care sunt, din ce masivi fac parte, vedeam alte creste şi pentru noi totul era covârşitor. De multe ori am mers pe munte cu Toni şi de fiecare dată muntele ne copleşea cu măreţia lui. De fiecare dată mergeam pe munte ca şi cum am fi descoperit tărâmul altei lumi şi noi eram primii muritori care descopeream aceste locuri. Mergeam cel mai adesea, unul lângă altul şi nu scoteam prea multe cuvinte. Doar din când în când, mai mult pe muteşte, ne arătam unul altuia, ba o floare, ba o rază de soare care pătrundea printr-un ochi al pădurii, ba vreo stâncă cu înfăţişare deosebită, ba vreo altă mare înălţime din depărtări, către care ne propuneam să ajungem. Ne stăpânea curiozitatea copilului, căruia de peste tot i se promiteau jucării noi. Şi cam aşa erau toate excursiile făcute împreună, doar cu noi doi. Vorba unui şugubăţ, “ei când sunt doi, spun că sunt mulţi”. Dar atunci, după ce am ajuns pe creasta Pietrii, vroiam să mergem mai departe. Pătrundeam într-un tărâm nou, de parcă cel de până atunci ar fi fost altfel. Doar hăţaşul imperceptibil pe care ne purtau paşii, ne mâna prin locuri necunoscute. Apoi către o creastă din ce în ce mai ascuţită. Curând am ajuns deasupra unor hornuri şi versanţi aproape verticali, ce se sfârşeau într-o mare de grohotiş, deasupra pădurii de brad. Doar într-un singur loc, printre pereţi şi cleanţuri, brazii se dăduseră înapoi şi făcuseră loc altor copaci, pe care parcă nu-i mai văzusem nicăieri. Ceva mai târziu aveam să ne dăm seama, că pe aici se aciuiase o adevărată colonie de paltini. Multă vreme am mers pe custura crestei pe care ne aflam. Apoi ne-am strecurat cine ştie cum, prin locuri mai dosnice şi până la urmă am coborât într-un ochi de poiană. Ajunsesem la poteca ce se strecura pe sub creasta Târnovului. Am luat-o la stânga şi ne-am bucurat de alte locuri minunate. Guri de peşteri se vedeau în peretele muntelui, limbi mari de grohotiş coborau pe coaste şi sfârşeau în adâncul pădurii. Apoi am coborât printre copacii fără nume, paltinii, frumoşi, cu frunzele asemănătoare cu cele ale stejarului. Am ajuns în dreptul unui izvor, ce curgea printr-un şipot înalt şi la care ne-am potolit setea. Am ajuns şi la stânele de la care plecasem. Ne-au primit ciobanii cu de-ale stânei. Promiţându-le că mai venim şi altă dată, ne-am luat picioarele la spinare şi am coborât repede către vale şi către Gura Latoriţei, de unde trebuia să ne suim în autobuzul de Voineasa.

Marinică era un personaj care mergea uneori cu noi. Era destul de interesant şi chiar sociabil. Câţiva ani mai târziu aveam să colaborez cu el, la cea mai dificilă investiţie pe care o coordonam la Vâlcea. Atunci însă, auzise de la colegi şi prieteni de generaţie, de frumuseţea Târnovului şi mi l-am găsit îmtr-o împrejurare, tovarăş de drum, pe aceste meleaguri. Am înnoptat la nea Ionică Pleşanu. Se pregătea acesta de o despărţire lungă de băiatul lui, care pleca la armată. Seara am sporovăit mult cu bătrânul. Dimineaţa am pornit repede şi am ajuns la stâna din Târnovul Mare. Ne-am lăsat bagajul şi am purces pe munte. L-am dus pe Marinică pe hornul descoperit cu Toni, apoi pe la aven şi pe vârf. Pe coasta muntelui, înainte de a ajunge la aven, l-am făcut atent pe Marinică, să nu prea umble cu mâinile prin iarbă, că s-ar putea să dea de vreo viperă. “Fie-aş al dracului”, a fost expresia folosită de el la mai tot pasul. Era în fond expresia curentă folosită prin aceste locuri, cu care vrând-nevrând, aveam să mă obişnuesc de atunci încolo. Am făcut creasta şi ne-am întors la stână. Acolo ne-au pregătit ciobanii, un adevărat spectacol pastoral. Au cântat din fluier şi ne-au ospătat cu de-ale lor. Printre altele, ne-au oferit smântână prăjită în chiar untul ei, atât de gustoasă şi deosebit de săţioasă. E drept că Marinică adusese şi ceva licoare stimulatoare, aşa că erau argumente ca ciobanii să ne dea dovada ospitalităţii lor. Am coborît din nou la nea Ionică Pleşanu. Era trist. Băiatul său nu venise acasă şi clătitele pe care i le pregătise, stăteau într-o farfurie. Amărât, ne-a ospătat pe noi cu ele. Ne-am despărţit ca întotdeauna, buni prieteni şi l-am lăsat pe bătrân cu amărăciunea lui.

Tot povestind despre minunile Târnovului, o mulţime dintre cei ce se aflau atunci la începuturile combinatului chimic, doreau să meargă pe acest munte minunat. Aşa, într-un sfârşit de săptămână, am strâns un grup de 6-7 tovarăşi de drumeţie şi am plecat spre Ciunget. Pe drumul cunoscut către casele Vătăjelu, apoi la nea Ionică Pleşanu, pe care l-am rugat să ne găzduiască. Ne-a văzut mulţi şi ne-a refuzat. L-am rugat să ne găzduiască în fânar şi tot ne-a refuzat, chiar dacă l-am asigurat că niciunul dintre noi nu fumează. L-am rugat să ne bage pe toţi în camera pe care nu o folosea, explicându-i că vom dormi pe jos, pentru că aveam cu toţii saci de dormit. Deabia într-un târziu ne-a spus “dar cum o să dormiţi dumneavoastră pe jos”. Și până la urmă ne-a lăsat să dormim în camera lui cea bună. A doua zi am plecat spre Piatra Târnovului, dar grupul era prea lent şi n-am izbutit să ajungem nici măcar până la stânele din Târnovul Mare şi a trebuit să ne întoarcem. N-a fost grozav de reuşită excursia. La întoarcere, unii au povestit că fuseseră la Târnov şi mulţi au întrebat cum a fost posibil să ne întoarcem atât de repede. Dar când le-am spus că până acolo fusesem cu autobuzul de Voineasa şi-au dat seama că nu fisesem în Târnovul din Bulgaria, care oricum, se numea Târnovo.

S-ar zice că pe vremea aceea aveam mania grupurilor, aşa s-ar explica faptul că iar am purces la drum spre Târnovu, cu un grup relativ mare. Ştiam că în prejma celeilalte stâni, cea de la Târnovu Mic, se afla un refugiu, care ne putea adăposti peste noapte. Am ajuns aici către seară şi ne-am făcut culcuşul, fiecare cum a putut. Până a nu cădea noaptea, am mai avut prilej să stăm de vorbă cu unul din băieţii care stăteau cu turma pe coastă. Apoi peste noapte s-a dezlănţuit urgia. Peste munte s-a abătut o furtună cu trăznete şi fulgere de se zguduia muntele. Dar şi cu o ploaie năpraznică. Căsuţa nu avea nicio fereastră! A doua zi muntele era acoperit de ceaţă şi ploua mocăneşte. Nici gând să putem urca. Stăteam aşteptând un prilej în care ploaia să se mai oprească şi să putem coborî. Ceva mai încolo a venit la noi unul din băieţi şi ne-a spus că baciul ne aşteaptă la stână. Eram prea mulţi şi nu am îndrăznit să-i facem atâta pagubă. Ceva mai încolo, chiar baciul, un bătrân îmbrăcat într-un cojoc mare, ne-a deschis uşa şi ne-a luat cu el la stână. Îl chema Ştefan Ţugulescu şi aşa a început o lungă prietenie cu bătrânul, şi după ce acesta s-a dus, cu familia lui, dintre care fiul, tot Ştefan se numea. Ani mulţi ne-am văzut şi revederea a fost mereu plăcută. Atunci baciul ne-a oferit din produsele stânei şi iară vestita smântână prăjită în untul ei.

Gândeam că ştiu Târnovul ca pe buzunar şi le-am propus lui Toni, Ceani şi Taloescu, o plimbare de trei zile, nu numai pe aici, ci şi prin alte locuri ale munţilor Căpăţânii. Am urcat tot pe la nea Ionică Pleşanu, am schimbat câteva vorbe cu el şi am plecat mai departe. Vroiam să înnoptăm la bordeiul din pădure, pe care-l ştiam bine. Eram în plină toamnă şi când am ajuns acolo, noaptea cuprinsese muntele. Îmi aduc aminte că atunci când ne pregăteam de culcare, un strigăt infernal a străbătut pădurea. Sigur că ne-am speriat, dar în alte împrejurări, am auzit şi altele, similare şi am aflat că strigătul era cel al unei bufniţe. A doua zi am plecat în zori, aveam drum lung de făcut, peste creasta Pietrii, peste Nedeia şi Ursu şi vroiam să înnoptăm la stâna din Zmeurăt. Am trecut pe la stâna din Târnovul Mare, am urcat în creastă, apoi peste vârful din cale. Am urmat drumul cunoscut pe creasta Pietrii. Numai că după primele stâncării, oarecum speriaţi de îngustimea crestei, am coborât printr-unul din primele hornuri. Pe panta dură, la început înierbată, apoi cu grohotiş instabil, am ajuns până la poteca ce înconjura muntele. De aici, prin Şaua Borogenii, am mers mai departe spre creasta Căpăţânii. Excursia a avut multe alte amănunte interesante, pe care sper să le pot aminti atunci când voi vorbi despre restul munţilor Căpăţânii.

Îl cunoscusem pe Nae Popescu în munţii Căpăţânii, la o şedinţă de marcaj. De atunci rămăsesem în relaţii deosebite, legătura dintre noi doi fiind una dintre oameni de munte. De-un întâi mai, când se alăturau trei zile care puteau fi considerate libere, e drept cu oarecari riscuri pentru mine, am imaginat împreună, o interesantă excursie în munţii Căpăţânii. Am adăugat la excursie câţiva entuziaşti vâlceni şi iată-mă cu Nae Popescu, în drum spre cheile Latoriţei. Ne propusesem să urcăm în Curmătura Olteţului şi de acolo, pe sub Negovanu şi pe poteca de sub Piatra Târnovului, să ajungem la stânele din Târnovu Mare, acolo unde spuneam eu, sunt condiţii oarecum bune de înnoptat. Vremea era închisă şi pe drum am întâmpinat stropi de ploaie şi fulgi de zăpadă. Pe creastă zăpada era chiar mare şi pe sub Negovanu, zonă în care cred că se formau şi avalanşe în toiul iernii, a fost chiar greu. pe drum, zăpada apoasă şi mare, ne-a îngreunat mult mersul, ba chiar mi-a produs necazuri, cu bătăi de inimă accelerate. De câteva ori a trebuit să mă aşez pe câte un trunchi răsturnat în cale şi să-mi trag sufletul. Atunci mi-a atras atenţia N. Popescu, că noi, cei cu 40 de ani la activ, trebuie să ne menajăm. În lungul anilor, cel puţin până acum, inima mea a rezistat totuşi, dar a lui i-a cedat până la urmă. Când prietenul meu a trecut dincolo, a fost poate un moment pe care îl aştepta. A murit pe munte, în Bucegi, pe când marca un traseu turistic. Am continuat drumul, depăşind numeroaseşe momente când ceaţa invada muntele. Am trecut pe deasupra stânelor din Târnovu Mic şi când am ajuns deasupra unei case din al cărui horn ieşea fum, am dat chiot. Din casă au ieşit prietenii cu care trebuia să ne întâlnim la stâna amintită. „ Ei !, dacă aici este ceva organizat şi avem şi căldură, aici rămânem ”, mi-a spus Nae Popescu. Şi acolo am intrat. Erau acolo Ilie Juravle şi sora sa, Evdochia, apoi nelipsita Sofi, Grig, Ciocan şi parcă şi Strugaru. S-a dovedit inspirată soluţia de a rămâne la acest dormitor forestier. Scutisem în primul rând drumul până la stâna din Târnovul Mare, apoi aici era cald şi aveam paturi. În zilele care au urmat, ploaia s-a ţinut lanţ şi arareori am putut să ieşim către creastă. Doar Gigi Strugaru şi Grig, s-au încumetat să urce spre creastă, dar s-au întors uzi leoarcă. Am stat prin preajma sobei, în cele două zile care au urmat şi când am plecat, ne-a condus Nae Popescu pe un drum pe care nu-l cunoşteam. Am mers pe poteca pe care o parcursesem de câteva ori, cea care coboară în valea Repedea şi când am ajuns la Izvorul Mierlei, în loc să continuăm pe drumul cu care eram obişnuit, am traversat pârâul şi am continuat drumul pe curba de nivel. Am trecut printr-o poiană cu numeroase lapeizuri, pietre de calcar risipite mai peste tot şi dintr-o strungă, am început coborârea. Îmi aduc aminte că în calea am întâlnit în cale un brad cu tulpină neobişnuit de groasă. Apoi a urmat coborârea viguroasă până în faţa hidrocentralei de la Ciunget. Excursia s-a sfârşit la Gura Latoriţei, de unde ca deobicei, am luat autobuzul către casă. A fost totuşi o excursie interesantă, chiar dacă scopul de a urca în creasta Târnovului nu a fost atins.

Vroiam neapărat să deschid poteca spre vârful Pietrei Târnovului, către care trebuia să înving o mare de jneapăn. Poate că prefaţam dorinţa de a marca muntele atât de frumos al Târnovului. Cunoşteam bine cele două mari familii de oieri de pe aici, cea a lui Ţugulescu şi cea a lui Apostoloiu, mă convinsese Piatra că are multe atribuţii turistice, în zonă erau şi posibilităţi de campare, chiar un adăpost, ghidul lui Nae Popescu comenta potecile principale sau cel puţin relevase existenţa acestui loc şi nu mai rămânea decât să le fac uşor de identificat pe teren. Plecasem în excursie cu bunii mei prieteni Sofi şi Mişu Predescu. Aveam la noi o toporişcă şi pioleţi. Am urcat de la stâna din Târnovu Mic spre creastă, prin locuri cunoscute. Când am ajuns la jnepeniş, ne-am pus la lucru instrumentele pe care le aveam cu noi. Am croit o adevărată breşă prin jnepeniş, prin care mai apoi am dus şi marcajul turistic. Am zăbovit pe micuţul platou din vârful Pietrii şi ne-am făcut planuri pentru trasarea pe teren a potecilor. Apoi ne-am reîntors la stână şi de acolo acasă. Ca de obicei, Ţuguleştii ne-au încărcat cu de-ale stânei cu toată oponenţa noastră şi fără ca vreodată să ne putem recompensa.

Începusem marcajele de pe Târnov, ba chiar printre primele fusese cel de pe creastă. Nu ştiu care fusese primul, dar de data asta eram cu Ilie Juravle pe creastă. Urcasem de la stâna din Târnovul Mic, de la familia Ţugulescu, cu care rămăsesem în relaţii deosebite. Am ajuns pe plai, în creastă, acolo unde se termina pădurea de brad. Pe vremea aceea, pe celălalt versant, pe cel vestic, se mai vedea o mică construcţie, un fel de bordei, despre care niciunul din cei cunoscuţi de la stânele din zonă, nu mi-a putut spune cu ce scop fusese făcut. Era o zi de vară, frumoasă şi caldă. Pe plai erau pe alocuri lespezi de calcar, pe care ne-am propus să aplicăm punctul roşu, deşi ştiam că nu se prea deosebea bine marcajul. Pe altceva însă, nu aveam pe ce să-l aplicăm. Am trecut peste Târnovul Mic, apoi peste cel Mare şi am început coborârea de pe acesta, pe hăţaşele de oi, către stâna lui Ceapă, ultima dintre cele ce existau pe aici. Am găsit atunci stâna ocupată şi oamenii de acolo ne-au îndrumat către poteca ce înconjura muntele pe versant estic, pe acolo unde altă potecă şi aceea marcată de curând cu un punct albastru, cobora spre valea Repedea. Poteca arătată de ciobani, ne-a scos la Izvorul Mierlei şi de acolo ne-a fost scurt drumul până în valea Repedea. Pe atunci mai exista poteca folosită de ciobani şi marcată de noi. Astăzi poteca a dispărut, în urma tăierilor masive de pădure. Ba chiar şi stâna a dispărut. Ar fi de amintit că cele două stâne, din Târnovul Mare şi cel Mic, erau a celor din Vaideeni şi cea a lui Ceapă, a celor din Malaia. Rivalitatea era în toi şi până la urmă majoritatea a decis: dărâmarea stânei lui Ceapă! Şi aşa au făcut, au tăiat stâlpii de susţinere a stânei, proaspăt acoperită cu şindrilă şi au rămas singurii stăpâni ai muntelui. Se pare însă, că muntele fusese proprietatea celor din Vaideeni şi doar sistemul social îi adusese aici pe cei din Malaia, aşa că oarecum aceştia trebuiau goniţi. Oricum, cred că putea fi găsită o formulă mai civilizată decât dărâmarea unui bun ce putea fi fructificat altfel. Comunism sau capitalism, omenia ar fi trebuit să găsească o altă soluţie.

Cu Chissy, am realizat cele mai multe marcaje din Târnov. Dintre acestea am memorat întâmplările legate de marcajul cu cruce roşie, care aborda drumul cel mai direct către vârful Piatra Târnovului – 1879m -, cel mai înalt din masiv. Aflasem de la ciobani, că exista o posibilitate mai scurtă de a urca pe vârf. Noi am încercat-o venind din vârf către vale. Eram împreună cu Chissy, pe micul platou al vârfului, cu intenţia de găsi coborârea amintită de ciobani. Ne-am deplasat spre viroaga care se profila pe creasta sudică a vârfului. Imediat ne-am aflat la un început de horn, ce ni s-a părut a fi oarecum abordabil. În josul lui, nu prea departe, am zărit o larice uscată, până la care, pe brână ierboasă şi direct pe horn, puteam coborî. Aşa am şi făcut. Multă vreme după aceea, am găsit la locul ei laricea uscată şi dacă n-o fi luat-o vreo vijelie sau timpul nu şi-o fi făcut mendrele, sper să fie tot acolo, ca un acelaşi reper ce dă direcţia coborîrii. Am ajuns la larice, apoi am coborît pe brâne înierbate. Am întâlnit în cale alt horn, întors faţă de direcţia în care începusem coborîrea. A urmat altă brână, care ne-a schimbat din nou direcţia cu 180°. Ne îndreptam acum către un perete striat, asemănător cu Marea Orgă din Piatra Craiului, evident păstrând proporţiile. Am coborât pe lângă perete până am ajuns deasupra grohotişului ce se pierdea în pădurea de brad. Am identificat prin grohotiş, după ce am coborît printre câteva tufe de ienupăr, un hăţaş, destul de bine conturat, folosit cu siguranţă de animalele pădurii. Ne îndreptam, pe curba de nivel, către adâncul pădurii de brad, după care am căutat cea mai directă cale spre vale. Am ajuns curând la poteca ce înconjura muntele, marcat tot de noi cu punct albastru, al cărui final se afla sus, pe drumul de creastă al munţilor Căpăţânii, în Şaua Negovanului. Am fost fericiţi că am găsit o cale de acces către vârf, scurtă, dar mai ales spectaculoasă, pe care am hotărât să o marcăm cu o cruce roşie. Pe alocuri, încă se mai vede câte ceva din semnele acelea, puse cu mai bine de 40 de ani în urmă. Dar sigur, poteca se identifică cu uşurinţă şi ceva curaj.

De momentul marcajului acestei poteci, se leagă o întâmplare pe care nu pot să nu o amintesc. La începutul acţiunii de marcaj, treceam, sau chiar rămâneam, la vechiul dormitor muncitoresc aflat la poalele crestei de calcar, pe care-l descoperisem într-un final de iarnă, cel amintit ceva mai înainte. Acolo am găsit un căţelandru, jucăuş nevoie mare. L-am botezat ad-hoc, Patrocle şi ne-am împrietenit cu el. Într-una din împrejurările când am trecut pe acolo, l-am găsit legat, iar în dormitor nimeni. L-am mângâiat şi i-am dat câte ceva de mâncare. Am plecat mai departe către stâna din Târnovul Mic, unde vroiam să înnoptăm. Nu a trecut multă vreme de când ajunsesem acolo, când ne-am pomenit la uşa stânei, cu Patrocle. Îşi rosese funia cu care era legat şi fugise după noi. Ne luase urma şi ne găsise la stână. A trebuit să-l apărăm de câinii cei mari ai stânei, iar când am plecat la marcaj, cu toate insistenţele noastre a trebuit până la urmă să acceptăm că trebuie să-l luăm cu noi, pe abruptul pe care vroiam să-l marcăm. Cu pensula şi cu vopseaua în mână, aveam acum şi grija lui Patrocle, pe care nu odată a trebuit să-l luăm în braţe, ca să-l putem trece peste locurile pe care nu le putea urca singur. Seara l-am adus la stână şi a doua zi, la coborâre, l-am lăsat în grija paznicului dormitorului, întors la locul lui de pază.

De data asta nu eram puţini cei ce ne hotărâsem să parcurgem creasta Târnovului. Probabil eram 6 sau 7 inşi, printre care nu lipseau Ilie şi Chissy. Rămăsesem peste noapte la refugiul de lângă stânele din Târnovul Mic, altul decât cel de astăzi. Am plecat spre creastă şi ne-au urmat Patrocle, câinele prieten al nostru şi un tovarăş al lui, parcă ceva mai de rasă, un fel de corcitură. N-am putut să scăpăm de ei, cu toate insistenţele noastre. Totul a mers bine, până în poiana de unde urma urcuşul spre creastă. Mai întâi printre brazi doborâţi, apoi pe iarbă şi însfârşit pe grohotişul Târnovului. La început câinii au mers împreună cu noi, dar când au dat de piatră, nu a mai fost chip să-i urnim din loc. S-au aşezat pe labele dinainte şi n-au mai mers deloc. Împreună cu Ilie, am hotărât să-i luăm pe după gât. Dar câinii erau grei şi noi mai aveam şi rucsaci în spate, aşa că până la urmă a trebuit să-i abandonăm. Am parcurs creasta şi n-am mai ştiut nimic despre câini. Am crezut că se vor întoarce pe drumul pe care veniseră. Am coborît în poiana de deasupra stânei din Târnovul Mic, lângă izvor, acolo unde ne-am aşezat la masă. Deodată din munte, de acolo de unde se vedeau tufe de jneapăn, am auzit schelălăituri. Ba chiar am văzut şi două umbre strecurate printre jnepeni. Una mai întunecată, cealaltă alburie. Deodată am auzit un schelălăit jalnic şi mi-am închipuit că unul dintre ei, căzuse de pe stâncile abrupte din acele locuri. Desigur era Patrocle, mai tăfălog, mai micuţ şi mai neobişnuit cu drumuri de munte. M-am reaşezat la masă, nu cu lacrimi în ochi, dar oricum foarte trist. Când parcă mă consolasem că nu-l voi mai vedea pe Patrocle, din susul poienii, alergând, a sosit câinele cel mare, corcitura. Eram acum sigur că cel care căzuse, era Patrocle. A trecut un timp şi iară mi-am aruncat privirile pe întinsul poienii dinspre munte şi acolo am văzut un ghemotoc alb, care nu alerga, ci se rostogoşea de-a binelea către noi. Am scos un adevărat strigăt de bucurie. Am ştiut că era Patrocle. M-am ridicat în genunchi şi când ghemotocul a ajuns lângă mine, mi-a sărit direct în braţe. Nici nu ştiu cine îşi arăta mai mult bucuria, eu care nu mai conteneam să-l strâng în braţe, sau el care-mi lingea obrazul. Apoi s-a trântit în balta de sub izvor şi s-a răcorit zdravăn. A mârâit la câinele cel mare şi s-a aşezat să mănânce laolaltă cu noi. S-a sfârşit un episod montan, punctat de ataşamentul unui câine faţă de om şi de ce să nu o spun, era o dragoste împărtăşită şi de mine. Nu l-am mai văzut pe Patrocle, rămâne doar un episod în care emoţiile au fost deopotrivă cu frumuseţile muntelui.

A fost o perioadă când doream mult să realizez traseele din munţii Căpăţânii şi nu oricum, ci iarna. Fusesem pe creasta Builei, urcasem Stogul și acum doream să merg şi pe creasta Târnovului. Mai rămăsese doar să-mi găsesec tovarăşi de drum. Şi i-am găsit, ba chiar destui. Grig, Ilie, Mircea Florian şi fetele, Chissy şi Coca. Nu am plecat împreună. Primii au plecat Grig şi Ilie, noi ceilalţi, legaţi de obligaţii profesionale, am plecat mai târziu. Urma să înnoptăm în acelaşi dormitor de muncitori. Nu bănuiam că în atâţi de puţini ani, se putuseră ivi atât de mari schimbări. Era în februarie şi nici nu se putea închipui să dormim într-un loc neîncălzit. Tocmai de aceea alesesem traseul, în calea căruia era şi dormitorul. Când am ajuns acolo, cei doi sosiţi înaintea noastră, scuturau de zor saltelele, cam împuţite, târându-le prin zăpadă. Am făcut foc în soba pe jumătate dărâmată, dar n-am izbutit să scăpăm de fumul care aproape ne îneca. Toată noaptea am îndurat fumul ce ieşea din sobă şi de cum ne ridicam în şezut, aproape ne sufocam. A trebuit mai toată noaptea să ne târâm mai mult. Dimineaţa eram sfârşiţi de oboseală. Aşa cum eram, am apucat pe prima pantă a muntelui. Era aceasta un pinten stâncos, pe care zăpada multă din acea iarnă, îl acoperise cu totul. Primul legat în coardă, s-a căţărat Mircea Florian şi curând după el a urmat Coca, apoi ceilalţi. Deabia când am depăşit zona stâncoasă, ne-am dat seama că puteam aluneca cu zăpadă cu tot şi cine ştie unde ne-am fi oprit. Am ajuns în creasta principală, nu cu puţine eforturi şi am urmat până la capăt drumul crestei, pe care-l ştiam de cu vară. Sus, pe creasta îngustă, drumul nu era acoperit cu zăpadă mai deloc şi ne-a fost chiar uşor să o parcurgem în întregime. Doar că drumul înapoierii, prin pădure, pe sub seninările muntelui, ne-a fost mai greu şi adeseori am intrat în zăpadă până dincolo de genunchi. Coborârea la apa Repedii, pe drumul forestier înzăpezit, am făcut-o direct prin pădure, chiar de sub stânele din Târnovu Mic. Acolo jos era un dormitor de muncitori forestieri, dar locuit, cu sobă care dădea căldură. Acolo ne-am aciuiat, până când din susul văii, a coborât duba ce transporta muncitorii de la captarea hidrotehnică din furcitura Funicelului. Ştiam de mijlocul acesta de transport şi nu de puţine ori l-am folosit, atunci când am coborât pe această vale.

Cu Mircea Florian am mai traversat creasta Târnovului şi vara, atunci când iar am fost întovărăşiţi de Coca şi Chissy. Cu noi a mers şi Ilie Juravle. Ca de obicei, am rămas la dormitorul muncitoresc, de unde în zorii zilei, am urcat în creastă. Am parcurs-o în întregime şi doar popasul din platoul Pietrii şi altul mai către coada Târnovului, ne-au mai domolit tura. Ajunsesem la marea ruptură a crestei, acolo de unde în scurtă vreme, paradisul de calcar avea să ia sfârşit. Merită un moment de răgaz acest loc, fiind unul din cele mai spectaculoase ale acestui munte. Aici, în strunga adâncă a muntelui, pe marginea abruptului nordic, se află un vârf ascuţit, un fel de dinte, al cărui nume este chiar Dintele Ursului. Mircea nu a stat mult pe gânduri şi fără să ţină seama de calcarul Târnovului, deosebit de friabil, a început ascensiunea. A ajuns în vârf, sub privirile noastre temătoare, a celor rămaşi jos. Coborârea a făcut-o însoţit de strigătele noastre, care nu conteneam să-i transmitem sfaturi, altfel inutile, pentru că de jos nu puteam să vedem prizele pe care el le-ar fi putut utiliza. A sfârşit tura temerară cu bine şi cu toţii am ajuns din nou la stânele din Târnovu Mic, de unde am coborât în valea Repedea şi din nou acasă.

Avea să-mi stârnească pofta de ascensiuni cu coarda pe hornurile Târnovului, această temerară tură solitară a lui Mircea Florian. Deşi s-a petrecut multă vreme mai târziu, am să o amintesc acum. Urcasem într-o după amiază cu Zoia, Chissy şi Traian Costin. Era toamna târziu şi am făcut Târnovul dintr-o bucată. Am urcat la stânele din Târnovu Mic, ne-am lăsat rucsacii şi am purces spre creastă. Numai că Traian a urcat pe creastă pe drum cunoscut şi eu cu Chissy, încercam o tură alpină, spuneam noi. Din locul în care poteca ce înconjura muntele făcea un cot de 90°, privisem îndelung, de mule ori către un horn care avea lângă el, la început, un turn solitar înălţat în coasta muntelui. Părea un dac şi asta mai mult după căciula pe care o avea în vârf. Pe acolo, pe Hornul Dacului, am dorit noi să facem prima tură alpină a acestui munte. Ne-am legat în coardă şi cu mine în cap, am început ascensiunea. La început panta ierboasă ne-a permis o ascensiune rapidă. Curând am ajuns la stânca friabilă. M-am chinuit să găsesc locul în care să bat primul piton. Stânca fiind sfărâmicioasă, nu-mi dădea prilejul să fiu mulţumit de sunetul pe care trebuia să-l aibă un piton bătut sănătos în stâncă şi pe care să te bizui. Prispa de munte pe care trebuia să ajung, era atât de aproape, încât pe acest iluzoriu piton, am petrecut coarda. Am crezut că măcar un pas mă va ţine. N-a fost aşa şi o clipă am căzut pe panta deloc mică. Norocul meu a fost că am căzut cu picioarele pe o brână şi....m-am oprit. Mi-am revenit şi sub privirile îngrozite ale lui Chissy, am continuat ascensiunea, sfârşită până la urmă fără alte incidente. Sus ne aşteptau ceilalţi doi, care nici nu bănuiseră că erau cât pe-aci să facă pe salvamontiştii.

Titi şi Tini, erau pe vremea aceea alpinişti cu performanţe notabile. Printre altele, la un concurs naţional, au ocupat locul al doilea, la egalitate cu Armata, club cu renume în alpinismul românesc. Aflaseră de avenul din Târnov şi doreau să-l cunoască şi chiar să-l măsoare. Am urcat cu cei doi într-o duminică, ne-am lăsat rucsacii la stână şi am plecat repede către aven. Acolo Tini s-a legat în coardă şi a început să coboare. L-am rugat să încerce să găsească pe fundul avenului, partea din tocul aparatului de fotografiat, care mai de mult îmi scăpase de acolo. A început coborârea şi a ajuns nestingherit la fundul acestuia. A ieşit din ele, un pic dezamăgit, dar a putut să-i măsoare adâncimea. Avea doar 25m şi nici nu găsise tocul aparatului meu. Pentru mine s-a stins mitul ascunzătorii haiduceşti, dar a rămas posibilitatea că acesta să fie doar răsuflătoarea unei peşteri aflate pe celălalt versant, pe care nu l-am parcurs niciodată.

Am întâlnit la cantonul din cheile Builei, într-o împrejurare, un bucureştean nu chiar atât de tânăr, mare umblător pe munte. Am schimbat impresii din munţii pe care-i străbătusem. Mi-a mărturisit că fusese de curând în munţii Bulgariei, în Rila şi ne-a povestit multe despre acest masiv, unul din puţinele care ne stăteau la îndemână pe vremea aceea. S-a oferit să ne dea o hartă cu ajutorul căreia să ne închegăm un parcurs şi să ne putem cât de cât să ne orientăm acolo. Până atunci însă, ne-a spus că auzise de frumosul munte al Târnovului şi ar vrea să poată merge acolo. L-am invitat şi într-o duminică dimineaţa, după o noapte petrecută la mine acasă, am plecat în zori către Ciunget şi valea Repedea. Am lăsat maşina la Vătăjel, am urcat la stâne şi am ajuns pe vârful Pietrei. Coborârea am făcut-o direct, trecând pe la Orga Târnovului. Ne-am abătut şi pe la stânele din Târnovul Mic, unde Ştefan Ţugulescu-fiul, ne-a făcut o primire pe cinste. Cred că bucureşteanul, căruia nu-i mai ştiu numele, a rămas plăcut impresionat de acest munte. Ar mai fi de adăugat că după harta lui am putut merge în Rila. A fost Rila cea care mi-a deschis pofta de a vedea şi alţi munţi, din alte ţări, de care m-am bucurat deopotrivă.

Într-o împrejurare am fost invitat de Emilian Cristea, la o adunare a cercului turistic pe care-l conducea: Floarea de Colţ. Acolo am prezentat diapozitive, toate despre munţii vâlceni. Probabil au plăcut imaginile şi poate şi comentariul le-o fi plăcut, aflându-mă atunci într-o vervă deosebită. Cert este că în curând, aveam să primesc o scrisoare, în care eram rugat să fac cu doi dintre ei, o tură prin munţii Căpăţânii. Mă rog, erau doi, dar scrisoare îmi fusese trimisă de Ileana Cristoveanu, care apoi s-a dovedit o fată deosebită, nu numai pentru că am avut împreună o idilă care nu-mi iese cu una cu două din memorie, dar avea o cultură deosebită şi un comportament pe măsura unui asemenea om. Ne-am întâlnit într-o după amiază, la autogara din 1 mai. Acolo ne-am înghesuit în maşina lui nea Mitică şi am plecat spre valea Repedea, la capătul de jos al potecii care ne scotea la dormitorul muncitoresc pe care-l ştiam. La plecare, nea Mitică mi-a dat o sticlă, spunându-mi că este apă minerală îmbuteliată la Bărbăteşti. Nu prea mai aveam loc în rucsac şi aşa încărcat cu meteriale de alpinism şi unul din cei doi mi-a luat sticla. Am ajuns la dormitor pe întuneric şi poate că cei doi credeau că nu vom mai ajunge la locul unde trebuia să înnoptăm. Eram destul de obosiţi. M-au întrebat unde este izvorul şi le-am propus să ne potolim setea cu apa lui nea Mitică. Unul din ei mai însetat, a scos dopul şi când a dus-o la gură, a exclamat uimit: “bine dar asta-i ţuică”. Până la urmă în trei, am terminat-o repede şi deabia după aceea am plecat la izvor. Hămăiau tare câinii de la stâna din Târnovu Mic, dar până la noi nu au ajuns. Şi chiar dacă ar fi fost aşa, voinici cum eram după atâta licoare de prună, nu ne-ar fi înfricoşat. Ne-am culcat pe singura laviţă aflată în rămăşiţele dormitorului. Dimineaţa, ca şi cum n-am fi ingerat atâta ţuică, eram bine dispuşi. Am ajuns la stână, unde am fost dojeniţi că n-am înnoptat la ei. Dar oricum am mai rămas o noapte acolo, pentru că aveam de gând să parcurgem în întregime creasta Târnovului. Nu ştiu dacă băiatului i-a plăcut muntele, dar Ileana a fost entuziasmată. Creasta îngustă, de calcar, cu privelişti către alţi munţi, pe o zi cu soare deplin, a stârnit entuziasmul Ileanăi. Am ajuns la stână şi ne-am plimbat amândoi prin pădurea de brad din preajmă. Atunci au venit la noi copiii de la stână şi ne-a adus nişte gogoloaie de răşină, numite de ei guma pădurii. Ne-a impăresionat gestul şi multă vreme am mestecat gogoloiul de răşină. Pe seară ne-am întors la stâna pe care aveam să o părăsim în zori. Ne aştepta un drum lung în continuare, prin munţii Căpăţânii, până către Romanu, alt loc de poveste al acestor locuri.

Eram căsătoriţi, şi cu Zoia, soţia mea şi familia lui Toni, el şi Mioara, am plecat într-o duminică spre stâna din Târnovul Mic. Ştiam eu o potecă, frumoasă, care ne scotea direct la stână, fără mari opinteli. N-a fost să fie aşa şi ne-am rătăcit repede. A trebuit să urcăm din greu până am ajuns la poteca cea bună, dar orbăcăiala nostră, ne-a scos mai sus de stână. Ne-au primit Ţuguleştii, ca şi până atunci şi ne-au ospătat din belşug. Atunci a scos Toni o sticlă de ţuică, primită de el la cabinet şi când a deschis-o, a constatat că era doar apă chioară. Aşa o fi fost, sau o fi fost o farsă proastă, pusă la cale de cei doi încă de jos. Dumnezeu ştie.

Copiii mei, Floriana şi Andrei, se făcuseră oarecum mari şi puteam încerca cu ei excursii mai serioase. Aşa că am avut curajul să-i duc în Târnov. Ca de fiecare dată am mers cu maşina până la Vătăjel, apoi pe jos până la prima potecă pe care o ştiam că urcă spre poienile Târnovului. Nu speram să ajung mai departe. Urcuşul s-a împleticit de vreo două ori, pentru că şi locurile se schimbaseră dramatic. Poalele Târnovului fuseseră rase de tăieri masive - potecile pieriseră odată cu copacii şi mi-a fost greu să găsesc drumul cel bun, în noianul acestora care se întretăiau. Până la urmă am ajuns la Izvorul Mierlei, care încă mai curgea la vale, aşa cum îl cunoscusem prima oară, când de aici încolo începeau pădurile de brad. Şi acum pe aici, tăierile masive nu au afectat pădurea de brad, ci numai pe cea de fag, aşa că am pătruns în locuri pe care puteam să le recunosc. Numai că am constatat că apăruse o stână nouă. Lătrături de câini, copii care se agitau spre noi, aşa că n-am avut încotro şi am ajuns la noua stână. Era de fapt vechea stână de la Târnovu Mare, adusă aici în locuri cu apă din belşug şi aproape, şi plaiuri din plin folosite. L-am găsit şi pe noul stăpân, Zâcă Apostoloiu, cel pe care cu ani în urmă, îl cunoscusem sub înfăţişarea băieţandrului care era pe atunci. Ne-a invitat la stână, oferindu-ne cele obişnuite. L-am părăsit pentru o clipă, eu ducându-mă cu copiii, cât mai sus pe plai. Apoi ne-am întors, ospătându-ne din bunătăţile oferite. Mai apoi copiii, Andrei în special, şi-au fixat locul la televizorul alimentat de un grup electrogen adus aici, unde tocmai se derulau filme de desene animate. Nu puteam sta cât vroia Andrei, aşa că am plecat spre casă. Ne-am suit în maşina care ne aştepta şi am ajuns acasă, risipindu-i mamei temerile pe care le avea.

Am fost, la anii bătrâneţii, singur pe creasta Târnovului. Mai întâi am urcat la stâna Ţuguleştilor, la Târnovu Mic. Acolo m-au primit peste noapte şi pentru cât am stat acolo, cu toate insistenţele mele, nu m-au lăsat până nu m-au culcat în cabinet, locul stăpânilor stânei. Am plecat a doua zi, cu noaptea-n cap, pe când ei se aflau la mulsul oilor. Am luat-o pe plai în sus. M-a urmărit un câine, unul voinic şi i-am simţit pe cei de jos, speriaţi de ce se putea întâmpla. S-au liniştit când au văzut că atunci când s-a apropiat de mine, câinele mi-a sărit în braţe, cât se poate de prietenos. Am plecat pe drumul cunoscut, am coborât pe horn, am depăşit avenul haiducilor şi am ajuns sus, pe Piatra Târnovului. De acolo le-am dat glas prietenilor de la stână, dându-le de înţeles că până aici am ajuns. Apoi am luat drumul crestei, am ajuns în poiana de la capătul ei şi mi-am continuat drumul către Şaua Negovanului. Oricât aş încerca să-mi aduc aminte încotro am luat-o, nu mai ştiu unde mi-am îndreptat paşii.

S-a întâmplat odată să urc pe valea Latoriţei, de unde după o noapte petrecută la casa şcolară de la Petrimanu, am urcat în Curmătura Olteţului şi mai departe am plecat spre Şaua Negovanului. De aici am coborât pe drum bine cunoscut, către muntele Târnovului. Numai că data asta l-am ocolit pe poteca care-l înconjura. Am ajuns repede la stâna din Târnovu Mic, unde m-am odihnit câtăva vreme. Nu era acolo nimeni din familia lui Ţugulescu, dar ciobanul de acolo tot mi-a oferit o cană de jintiţă, care mi-a prins bine. Am plecat repede. Era o zi deposebit de caldă şi eu aveam de făcut pe jos cale lungă până la Gura Latoriţei. Pe drumul de coborâre, căţărate pe lama unui tractor, urcau două femei, dintre care una era soţia lui Ştefan Ţugulescu. Ne-am salutat din mers şi am ajuns în vale. Mai aveam puţină vreme până la locul de unde trebuia să iau autobuzul. Eram leşinat de oboseala drumului făcut prin soarele torid al zilei de vară. Deabia mă târam şi nici nu mai credeam că am să ajung la timp. Noroc cu un şofer de pe un ARO, care mi-a luat din picioare ultimii 2 kilometri, aşa că am ajuns chiar cu un ¼ oră mai devreme.

Popescu-Difuzor, a fost unul din cei ce m-au întovărăşit de câteva ori pe munte. Acum mi-a dat telefon şi mi-a spus că tare ar vrea să urce din nou în Târnov. Zis şi făcut. Am ajuns la podul din faţa hidrocentralei şi am început să urcăm. Până la pepinieră a fost bine, am regăsit vechiul marcaj, deşi nu fără oarecari greutăţi, dar de acolo mai departe l-am pierdut cu desăvârşire. L-am regăsit tocmai sus, aproape de creastă. P-D rămăsese mult în urmă, aşa că mi-am petrecut aproape o oră aşteptându-l şi strigându-l ca să-l pot orienta. Până la urmă, leşinat de oboseală, m-a ajuns. Atunci mi-a spus că între timp căpătase o boală de inimă şi de aceea urca aşa de greu. Noroc că până în creastă mai era puţin de mers, după care drumul nu mai urca atât de dur. Noaptea însă nu era prea departe şi când am ajuns la stâna din Târnovul Mare, era pe aproape. N-am ascultat rugăminţile celor de acolo să rămânem la ei peste noapte şi am continuat drumul spre Târnovu Mic. Când am ajuns acolo, ziua se terminase. Poate că fusesem simţiţi de mult de câinii de la stână, pentru că Ştefan era pe undeva pe plai şi privea către drumul pe care veneam. Ne-a invitat din nou în cabinetul lor, unde am petrecut o noapte odihnitoare. Vroia P-D să urce în creastă, dar până la urmă a făcut bine că s-a răzgândit. Am luat-o a doua zi pe sub munte, îndreptându-ne spre Şaua Negovanului. Şi pe aici P-D a întârziat mult. Dar până la urmă ne-am regăsit. Apoi din şa ne-am îndreptat către Curmătura Olteţului, unde colegul meu a înnoptat. Eu am prins o maşină care tocmai cobora şi am rămas la Petrimanu.

Cu doctorii Dumitrescu şi Găvănescu, am ajuns într-o zi la Borogeana Răgăliei, pe valea Latoriţei. De acolo am urcat, mai mult pe drum forestier, până acolo unde se mai afla casa silvică de pe vremuri, alături de care era izvorul rece şi bun pe lângă care nu poţi trece fără să-l încerci. Apoi am urcat pe drum de taf, până în Şaua Borogenii. De acolo până în poiana de unde se desprindea poteca către creasta Târnovului, nu mai era mult. Mai căzuseră copaci, se mai încâlcise drumul, dar până la urmă am nimerit. Am ajuns prin locurile în care predomina grohotişul şi de acolo înainte drumul a fost sigur. Ne-am aflat pe versantul nordic, apoi pe cel sudic şi imediat am ajuns la locul denumit “la balcoane”. Am urcat în creastă, unde bine ascuns, pe după o piatră albă de calcar, nu mi-a venit să cred, era o tufă de mac galben de munte. Niciodată nu întâlnisem floarea macului în acest munte. Găvănescu i-a făcut o fotografie reuşită. Dar nu era singura minune întâlnită în cale, pentru că în coborîşul din vârf, către grohotişul marcat cu cruce roşie, am întâlnit o mulţime de bulbuci, altă noutate a muntelui întâlnită în cale. Am ajuns în poteca de sub munte, în Şaua Borogenii şi jos în valea Latoriţei. S-a sfârşit excursia cu aceste două noutăţi florale, poate un semn că muntele, odată cu împuţinarea turmelor de oi, începea să se refacă.

Cu grupul a cărui conducătoare este fără discuţie Suzana, am mers din nou în Târnov. Erau destui în grup, Suzana, Ionică, Mioara şi doamna Ungureanu, căreia nu-i pot spune decât aşa, doamnă, pentru felul ei de a fi şi de a trata pe cei cu care merge, fără a fi niciodată răutăcioasă sau a depăşi limitele bunului simţ. Am urcat pe valea Repedei, apoi când am întâlnit drumul ce urca pe coasta muntelui, am început urcuşul către Târnov. Era cald, deşi eram la sfârşitul lunii mai, puţin înainte de sfântul Constantin. Am urcat pe drumul uscat de arşiţa unei primăveri ce se arăta secetoasă, până în preajma izvorului stânei din Târnovu Mic. Aici era altădată dormitorul de muncitori în care de atâtea ori înnoptasem. Acum nu mai era nimic, nici măcar urme de bârne. Era în schimb o ramificaţie de drumuri. Cel din dreapta ducea către stâna cea nouă, a lui Zâcă Apostoloiu, cea de la Târnovu Mare. Noi ne umplem sticlele cu apă şi o luăm către celălalt Târnov, cel Mic. Găsim stâna nelocuită, aşa cum ne aşteptam. Ne sfătuim unde să dormim. Avem la dispoziţie vreo două căsoaie ale stânei şi cabinetul stăpânilor. Cu toată dorinţa Suzanei de a dormi în cea mai pricăjită căsoaie, până la urmă ne pregătim culcuşul în cabinet. Acolo îşi făcuse cuib o biată rândunică. Începuse cuibăritul şi prezenţa noastră o deranja vădit. Se zbenguia rândunica primprejur, doar-doar vom părăsi încăperea şi ea ar putea să-şi continue cuibăritul. Ca să termin episodul, rândunica doar cât am stat afară a îndrăznit să urce în cuib şi mai apoi noaptea am auzit-o gângurind. Sper ca după plecarea noastră să fi revenit şi ouşoarele depuse în cuib, să nu fi avut de suferit. Împreună cu Ionică şi Mioara, am plecat repede spre creastă. Am urcat direct, fără să ne mai gândim la uşurarea urcuşului. Am depăşit gura avenului şi am ieşit în creastă. De aici nu am mai urcat în Piatră, acolo unde am fi avut privelişti către munţii Căpăţânii. Ne-am îndestulat privirile cu grohotişurile de la poalele muntelui şi cu imaginile apusului, după care am coborît. Pregătirile de înnoptare fiind terminate, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne retragem fiecare în colţişorul lui. De dimineaţă am plecat de la stână, dar nu aşa cum aş fi vrut, pe creastă, ci pe poteca şi aceea frumoasă, ce înconjura muntele pe la poalele grohotişului. Nici timp n-am fi avut, nici calităţile fizice ale celor din grup nu ne-ar fi permis aşa ceva.

Nu numai acestea sunt excursiile făcute în acest prea frumos munte, în care Dumnezeu a pus deopotrivă multe din darurile sale, alături de oamenii de pe aici, care mi se par deosebiţi. Poate că oamenii când părăsesec muntele sunt ca toţi ceilalţi, dar aici sus, în muntele de argint, a cărui lumină părea a fi farul de la capătul pământului când îl priveşti din depărtări, au în ei omenia care-i apropie pe unii de alţii. Totul aici este egal în frumuseţe cu grădina raiului. Liniştea coboară peste munte în zile de iarnă, când doar vântul taie cu subţirime aerul, aducând şoapte din alte tărâmuri. Şi pentru mine, muntele Târnovului, va avea întotdeauna daruri pe care le voi găsi mereu acolo unde le-am descoperit prima oară.