Catedrală printre stele

 

Moto: Țărâna e plină de zumzetul tainelor,

                                dar prea e aproape de călcâie

                                și prea departe de frunte.

                                             Lucian Blaga

În munții Căliman, n-am ajuns decât o singură dată. Era pe atunci, un anume plan în mintea mea. Hotărâsem ca în fiecare an, în timpul răgazului dat de un crâmpei de concediu, cât îmi permitea pe apucate, activitatea de șantier, să parcurg câte doua masive montane. În vara acelui an, cam prin ’72, îmi progamasem munții Căliman și pe cei ai Rodnei.

Pe peronul Garii de Nord, ne-am adunat tot grupul, cei cinci grozavi care începeau periplul locurilor necunoscute nouă, din ceea ce avea să devină pentru mine peste ani, “Nordul Îndepărtat”. Nu cunoșteam despre munții Călimanului, către care ne îndreptam mai întâi, decât ceea ce ne spunea un ghid, printre primele apărute și parcă mai sumar decât seria început ceva mai târziu din colecția Munții Noștri. Am călătorit în vagoane diferite – bine măcar că eram în același tren – și doar către dimineață, când străbăteam frumoasa Țară a Dornelor, ne-am adunat în același vagon. La Vatra Dornei, am ajuns cu același bătrân accelerat, sosit în gară cam la aceeași oră ca și în vremea de astăzi. Știu sigur că era o dimineață frumoasă, care ne dădea speranța unor zile minunate în continuare. Câtăva vreme ne-am sucit prin preajma gării, cât să luăm cunostință, cu necunoscuta pentru noi, Vatra Dornei. Apoi, așa cum scria in ghidul nostru, am străbătut parcul băilor, până când din el, am ajuns pe poteca marcată care avea sa ne ducă pe creasta munților Căliman.

Am umblat o vreme printre trunchiurile brazilor înalţi, zvelţi, de parcă aici se adunaseră plăeșii de demult ai lui Ştefan cel Mare. Ne întâmpină Călimanul cu zvon de poveste spusă din gura bunicilor. Mai apoi pădurea cea fermecată s-a terminat şi muntele şi-a arătat faţa, un pic alpină. Acum, la începutul drumul cel mare către creste, cu soare mult şi amarnic şi arareori cu câte-o umbră mângâietoare. S-au isprăvit repede rezervele de apă, mai apoi şi surogatele amăgitoare ale setei cumplite care ne cuprinsese pe toţi. Ba parcă mai amarnic mă chinuia pe mine, atât de cumplită, de mă uitam cu poftă mare, la ochiurile de apă adunate în vreo urmă de bovina, împietrită în câte un loc noroios. Şi jinduiala mea era atât de năpraznică, încât mai-mai să mă reped la câte una ce-mi părea mai limpede, de abia de mă stăpâniseră colegii să nu mă reped la ea. Oricum după amarul anilor trecuţi de atunci, o sete mai cumplită nu m-a mai stăpânit.

Noroc că până la urmă, am ajuns la locuri umbroase şi un pârâiaş zglobiu ne-a ieşit în cale. Era acolo şi o îngrăditură, dincolo de care şi o pajişte îmbietoare. Repede ne-am hotărât să ne întindem corturile. Am uitat şi să închidem poarta de ulucă pe care intrasem. Ce mai, intrasem acolo ca într-un loc al nimănui. Eram undeva în apropierea vârfului Șerba. A urmat o noapte înstelată şi noi am tras un pui de somn, ca după oboseala nopţii nedormite din tren. Din visele plăcute ale dimineţii, ne-a trezit o voce ţipătoare şi nişte sudalme nu tocmai binevoitoare, batjocorindu-ne în fel şi chip, spunându-ne până la urmă, că poarta deschisă a lăsat cale liberă turmei de bovine să-i tăvălească iarba numai bună de cosit. Nu ştiu cât l-or fi satisfăcut scuzele noastre, dar până una alta ne-a lăsat în pace şi s-a dus în legea lui făcând mărunt din buze.

Am plecat mai departe şi pauza de drum lung am făcut-o într-o postata de fragi, unde ne-am întins la cules, până când pe cer a a apărut un norişor alburiu, sfărâmat repede şi urcător mai apoi pe cerul albastru, ca un fum de ţigară. “Repede rucsacii în spinare că vine ploaia”, le-am strigat ortacilor. Am mers cât am putut de repede şi până spre megaliţii anunţaţi de ghid nu ne-am prea oprit. Ştiam din ghidul nostru ca locul se numea Pietrele Roşii şi din alte surse aflasem că acolo se dăduseră lupte năpraznice în timpul ultimului război şi atâta sânge se vărsase, încât locul îşi căpătase denumirea aceasta. Sângele stăruia doar în imaginaţia noastră, dar impresionanți erau megaliții ce ne ieşeau în întâmpinare. Felurite forme de stânci sculptate de vânt, geruri şi zăpezi, ne ieşeau în întâmpinare. Ne-am învârtit pe lângă ele, le-am fotografiat cât ne-am priceput şi unicitatea lor, ba poate şi înfăţişarea lor, legată parcă de basmele copilăriei, ne-au ţinut ţintuiţi acolo multă vreme. Până când... norişorii fum-de-tigara din zori ne-au arătat intenţia lor de ploaie zdravănă. Am pornit repede la drum, căutând din ochi un loc de adăpost, altul mai trainic, decât corturile noastre din spate. Nu mult mai departe, cam la marginea pădurii, am zărit o căsuţă, către care ne-am îndreptat în grabă. Ne-a deschis uşa un om cu părul alb, pădurarul locurilor. Înalt, drept că brazii din preajmă, cu vorba melodioasă a bucovinenilor, ne-a poftit în adăpostul său. Refugiul se numea Tămău şi poate şi locurile tot aşa s-or fi chemat. Dar şi pe el, tot aşa îl chema şi pe deasupra şi Silvian. Şi dacă denumirea locului, l-oi mai fi uitat din când în când, apoi numele său amintit, nu l-am uitat nici când.

S-a pus pe ploaie de cum am intrat în căsuţa de poveste de la marginea pădurii Tămăului. Ospitalitatea amfitrionului, cu nume melodios, ne-a pus la dispoziţie, toate cele ce avea căsuța la dispoziţie. Unul din paturi a adăpostit partea feminină a expediţiei noastre şi ceilalţi rămaşi ne-am întins tărhatul pe care-l adusesem cu noi, pe pardoseala căsuţei. Mie parcă nu mi-a convenit şi cum afară ploaia ne-a oferit un răgaz, mi-am întins repede cortul, că doar de aceea cărasem amar de kilograme în spate. A venit seara şi cerul părea să se mai limpezească un pic. Le-am urat noapte bună ortacilor rămaşi în căbănuţă la taifas cu Silvian şi eu m-am tolănit în ditamai cortul. Priveam pe crăpătura uşii zvârcoleala buldozerelor care sfârtecau muntele cam înspre Negoiul Unguresc, croind noua carieră de sulf. Şi cum priveam jocul de lumini al buldozerelor mişcătoare, din cer au început să coboare stropi de ploaie. La început răzleţi şi repede s-au transformat în ploaie sănătoasă. Puţin am mai stat în cort şi udătura cerească m-a gonit în căsuţă. Mi-am făcut loc lângă ceilalţi, pe jos, cuibărit în sacul de dormit şi aşa am aşteptat zorii zilei, tot sperând că ploaia să înceteze.

A ţinut năpraznică, când şiroaie de apă coborâte peste munţi, când picături răzleţe, dar cu cerul tot învolbrat. Cam pe la mijlocul celei de-a treia zi, un petic de cer senin, repede acoperit de ceţuri alergătoare, ne-a dat speranţa unor zile mai bune. Parcă şi Silvian, pădurarul, vroia şi el să meargă la casa lui, dar parcă îi era teamă să ne lase cantonul pe mâna noastră. A mai strâns oleacă din dinţi şi şi-a mai încercat odată răbdarea, când a înţeles că noi, în ziua aceea încă mohorâtă, vroiam să mergem pe vârful Pietrosului. În dimineaţa aceea încă ceţoasă, toţi am luat-o care încotro. Timişorenii au luat-o în dorul lor şi noi am luat calea Pietrosului. De ajuns pe vârful cel mare, cât să putem spune că ne-au scăpat paşii să-i urcăm semeţia, pe un drum stăpânit doar de ceaţă, cum-necum, i-am atins vârful. Sub baliza vârfului ne-am strâns unii într-alţii cât am putut şi ne-am făcut poza document, să ştie lumea că am ajuns acolo. Cât priveşte, ceva imagini înconjurătoare, de ele n-am avut parte. Doar zgomotul buldozerelor care sfârtecau muntele, a ajuns până la noi. Ne-am întors repede la căsuţa lui Silvian, care săracul, a trebuit să ne mai suporte încă o noapte.   

Dimineaţa ne-a întâmpinat cu cer senin şi întinzându-ne alene, ne-am pregătit rucsacii, pentru ultimul drum ce-l aveam de făcut în munţii Călimanului, nu atât de generos cu noi pe cât am fi dorit. Ne-am luat rămas bun de la gazda primitoare de voie, de nevoie, şi am început drumul coborârii către gara Dornișoarei. Era cerul însorit şi vestitor de vreme bună în continuare şi parcă am mai fi stat, să ne bucurăm de frumuseţea munţilor în care eram, dar planurile noastre cuprindeau şi munţii Rodnei şi timpul pe care-l aveam la dispoziţie, ne gonea de la spate. Am ajuns repede la gară Dornișoarei şi timp până la tren, mai aveam berechet. Noroc cu grămada de pepeni la vânzare, de unde ne-am luat unul mare, cât să ne micşoreze aşteptarea din gara pustie. Până la Floreni, staţia la care altă aşteptare până la alt tren care avea să ne ducă spre meleagurile Rodnei, nu a durat mult. Dintr-o excursie de studii făcute la vremea studenţiei, ştiam locurile pe care aveam să le străbatem, dar şi spectaculozitatea unor lucrări de artă feroviară, care nu cred că şi-au pierdut din interesul tehnic, nici acum după trecerea atâtor ani.

În planul nostru ne propusesem să urmăm cale lungă, până la staţia în care, cu alt tren aveam să călătorim până în Rodna Veche, de unde ar fi început drumul nostru către culmile înalte ale munţilor Rodnei, cealaltă etapă pe care ne-o propusem. Dar cum în gara – Ilva Mică - unde trenul staţiona atât cât să-şi tragă sufletul după atâta drum întortochiat şi urcător, când am zărit pe peronul gării un stâlp turistic cu indicații despre Rodna Veche şi Valea Vinului, ne-am descărcat repede tărhatul din tren şi am luat-o pe drumul scurtătură către munţi. Ne-a fost drumul tot un urcuş, dar de data asta prin locuri la vremea cositului. Ne-au întâmpinat oameni cu vorba domoală, iar cântecul locurilor ne-a făcut să nu simţim asprimea drumului ce l-am străbătut. Prin orăşelul pierdut prin frumuseţea zonei, am trecut fără să zăbovim şi doar că prin vis, îmi amintesc de o biserică veche, despre care mult timp după aceea am aflat că este monument istoric.

Ne-am cotinuat drumul spre Valea Vinului, pe atunci casă de odihnă pentru scriitori şi când noaptea se îngână cu ziua, am ajuns la casa unde speram să obţinem găzduire. Aşa s-a întâmplat şi după ce am descoperit în curtea pensiunii izvorul cu apă minerală, ne-am îndemnat la un somn binefăcător. A doua zi aveam să luăm drumul munţilor Rodnei, pe care ni-i doream cu zile însorite, mai multe decât  cele de care avusesem parte în cei ai Călimanului.

Din munţii Călimanului, mi-au rămas poate, prea puţine amintiri. Zona stâncăriilor cu forme atât de spectaculoase atunci, cu nori ameninţători venind către noi, mi-au prins gândurile la marea bătălie care înroşise locurile, că de aceea rămăsese pe aici numele de Pietrile Roşii. De atunci, dorul unor Călimani făcuţi pe îndelete, mi-a rămas în suflet, şi tot sper să-mi hărăzească soarta ani destui să mai văd măcar locurile în care nu am ajuns şi, poate până atunci, s-o găsi o soluţie pentru rana deschisă muntelui de nesăbuinţă carierei sulfului anonim.