Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

19 aprilie 2022

Latorița dragă





Moto: Şi cum anii te-mpresoară

nu se lasă traşi pe sfoară.

Iar apoi să-ţi şteargă scrumul

viaţa, numele şi drumul.

George Ţărnea

 

Am descoperit munţii Latoriţei, fără să ştiu, cu mult înaintea apariţiei ghidului acestora. Plecasem din Slatina, de pe şantierul fabricii de aluminiu, la care lucram pe vremea aceea. Era la începutul verii, prin luna iunie 1966. Am plecat către Râmnicu Vâlcea şi mai departe către Brezoi şi Voineasa. La ramificaţia către Ciunget, am luat-o la stânga. Am depăşit sătucul şi când am intrat pe Valea Latoriţei au început să apară oarecari semne de forfotă, datorită începerii lucrărilor hidroenergetice. Câtăva vreme am mers cu maşina aproape nestingheriţi, până când, la o traversare peste apa Latoritei, a trebuit să ne oprim. Se construia podul peste apă – singurul pe care îl întâlnim şi astăzi. Am coborât, ne-am pregătit de drum şi ne-am luat rămas bun de la Nea Mitică, şoferul care ne adusese până aici, prietenul bun de mai târziu. Valea era îngustă, parcă neumblată şi plină de vegetaţie. L-am lăsat pe Nea Mitică un pic dezorientat. Nu prea îşi pricepea şefii, cum de se încumetă acum în prag de seară, să umble pe acolo unde doar dracul a înţărcat... Dar dacă aşa voiau ei, treaba lor… Sani şi cu mine, cei doi curajoşi, care pătrundeau prin locurile acelea pentru prima oară. Şi ne-am despărţit, urmând ca abia a doua zi să ne recupereze undeva pe drumul alpin ce trecea peste Parâng. Știam doar, că munţii aceştia erau tot un Parâng – grupa munţilor dintre Olt şi Jiu -, aşa cum înţelesesem noi din ghidul sumar ONT, pe care-l aveam la îndemână. Într-un interval relativ scurt, cei doi buni prieteni, se aflau a doua oară pe meleaguri apropiate. Prima oară urcasem pe Valea Lotrului şi coborând din maşină, ne oprisem tot la un pod în construcţie, cel de la Cataracte. Acum eram pe Valea Latoriţei şi traversam valea pe singurul pod în construcţie, de unde mai departe doar poteca avea să ne însoţească.

 

Nu ştiu dacă Nea Mitică s-o mai fi uitat după noi, dar oricum nu prea avea cum să ne vadă mult timp, pentru că vegetaţia era atât de densă, încât repede ne-am pierdut înlăuntrul ei. În faţa noastră era doar o potecuţă firavă, aproape acoperită de ierburi mari. Mergeam repede, cum le stătea bine celor doi tineri, care deabia de trecuseră de 30 de ani. Cum valea era îngustă, locurile un pic întunecate şi orele după- amiezii ceva mai înaintate, eram oarecum îngrijoraţi de cum aveam să ne petrecem noaptea. Dar râdeam mereu, de parcă nu ne-ar fi păsat de nimic. Drumul pe vale ni s-a părut scurt, până la locul în care mişunau oameni. Aveam să aflu mai târziu că parcursesem fără să simţim, cei 10 km de potecă acoperită mare parte de vegetaţia luxuriantă. Ajunsesem într-un căuş al văii, mai deschis faţă de cele prin care trecusem până atunci. Era acolo, oarecum în adâncul văii, o casă forestieră, dacă nu chiar două şi de jur împrejur hărmălaie mare. Ce mai, chef cu zurgălăi. Nu ştiam pe atunci, dar ajunsesem în ceea ce avea să fie, cuneta lacului Petrimanu. Era tare veselă învălmăşeala celor veniţi să construiască şi pădurarilor, şi judecând după miasmele răspândite, cred că ţuica avea un mare rol. Din noianul chefuitorilor, unul din ei s-a desprins şi ne-a îndrumat paşii mai departe. Ne-a spus să trecem pe malul stâng al Latoriţei, să urmăm poteca pe care aveam să o găsim, să trecem pe brâna stâncoasă de pe malul stâng al apei, cu podeţe peste hornurile coborâte din munte şi să nu ne oprim decât atunci când vom ajunge la coliba celui care avea grijă de barajul pentru haituri. Şi oricum să ne grăbim, că noaptea avea să vină repede. L-am ascultat şi am plecat mai departe. Astăzi ştiu că ne-am îndreptat către viitorul lac Galbenu. Am mers mai mult pe malul stâng al Latoriţei. De la un timp încolo, poteca parcă s-a subţiat şi până la urmă s-a agăţat de malul stâng al râului, pe un versant stâncos şi deosebit de abrupt. Poteca părea una săpată în stâncă special, dar omul doar beneficiase de ce făurise natura. Din peretele stâncos, coborau hornuri înguste şi peste ele omul aruncase podeţe. Cam aşa a trebuit să mergem o bună bucată de drum. Cu Sani, mai avusesem parte de o asemenea potecă, undeva prin preajma Rucărului, prin complexul de chei ale Dâmboviţei. Acolo poteca se numea “SCHIDUF” şi tare mult ne plăcuse. Şi asta de aici avea multe asemănări. S-a terminat schiduful local şi a trebuit să urcăm zdrarvăn prin pădurea de brad, din ce în ce mai întunecată. Până la urmă am ajuns la bordeiul păzitorului barajului de haituri. Un bătrân cu barbă albă, ne-a întâmpinat. Am stat multă vreme de vorbă cu el şi ne-a spus cam cum proceda cu lemnul ce trebuia cărat la vale. Înainte de a ne retrage fiecare la locul său, noi în cortul de vreo 9 kg pe care-l căram în spate şi el în bordeiul său, ne-a spus cam pe unde trebuia să mergem a doua zi. Ne-a mai atras atenţia să ne ferim de câinii de la stână din munte şi peste noi s-a lăsat noaptea. Multă vreme ne-am amintit de moşneagul întâlnit şi de povestea lui, de ultim păzitor de haituri. Odată cu transformările rapide de pe vale, viaţa lui pe acolo, avea să se sfârşească. Am plecat a doua zi în zori. Bătrânul încă nu se sculase. Am pornit prin pădure către golul alpin, unde ne-au întâmpinat şi câinii. Am scăpat de ei şi ciobanii ne-au îndrumat pe mai departe. Mă gândesc că stâna ar fi putut fi cea a Zănoguţei, foarte aproape de drumul alpin. Ne-au îndreptat ciobanii către calea făurită în preajma primului război mondial şi n-a fost mare lucru să-i urmăm firul. Şi astăzi tot acolo e drumul, săpat în coasta muntelui şi într-un capăt porneşte din Valea Lotrului, de la Valea Măceşului şi în celălalt ajunge în Şaua Ştefanului, la graniţa cu munţii Parângului. Eram tineri, era vreme frumoasă şi drumul ni s-a părut scurt. Când am ajuns în şaua amintită, am urmat calea celuilalt drum alpin, al Regelui, cum i se spunea pe şoptite şi undeva pe platoul Cărbunelui, ne-am aşezat cortul la marginea drumului, să-l vadă Nea Mitică, atunci când avea să urce după noi. Din somnul după amiezii, ne-a trezit claxonul maşinii cu care venise şi de-a binelea, lădiţa cu căpşuni de Bărbăteşti adusă de el, că doar era sezonul lor. Seara ne-am petrecut-o acasă la Nea Mitică, la Bărbăteşti şi a doua zi în zori am plecat spre Slatina, unde la ora 7 eram din nou la activitatea de şantier.

Era în anul 1968. Trecuse mai bine de un an de când lucram pe şantierul combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Îmi făcusem prieteni şi colegi de munte şi cu ei plănuiam excursii mai deosebite prin munţii de care aici, nu duceam lipsă. Una din aceste excursii a plecat de la cabana Rânca. Mai plecasem de acolo când străbătusem creasta estică a Parângului, până în Curmătura Olteţului şi mai departe către Ciunget. Acum eram însoţit de Sofi şi Grig, multă vreme tovarăşi de nădejde în escapadele montane prin munţi. În zori de zi, am plecat de la cabană, puţin după ora 4. Cam somnoroşi aşa cum eram, am avut parte de vreme bună până în vârful Păpuşii, unde ne propusesem să ajungem. Acolo ne-a ajuns ceaţa deasă şi planul pe care ni-l făcusem, altul decât cel abordat pe o vreme ca asta, a trebuit să-l abandonăm. Am coborât pe muchia care ne-a condus peste Dengheru şi mai apoi în Şaua Urdelor, acolo unde am reîntâlnit drumul alpin. L-am urmat. Era o cale sigură. Când am ajuns în Şaua Ştefanului, la ramificaţia pe care de altfel o ştiam, ne-am trezit în faţa drumului din lungul crestei Latoriţei. Am scos harta pe care o aveam, am citit descrierea drumului pe care-l aveam în faţă şi le-am propus colegilor să o luăm pe acolo, pe unde sigur aveam să ajungem la Voineasa. Nu le-am spus însă, că drumul avea 32 km. Ceaţa era tot aşa de deasă, dar panglica drumului se desfăşura neîntrerupt în faţa noastră. Eram la începutul lunii iunie şi pe coaste mai sălăşluiau încă, limbi mari de zăpadă. Unul după altul, aproape tăcuţi, mâncam kilometru după kilometru. Nimic deosebit nu ne-a ieşit în cale. Doar ceaţa deasă ne întovărăşea peste tot. Nu vroia să se ridice de loc şi parcă tot era bine că nu ploua. În calea noastră ne-a ieşit un troian mare de zăpadă, în el cu o tranşee mult mai înaltă decât noi, făcută recent de lama buldozerului. Pentru noi era doar un amănunt pe care aveam să-l ţinem minte, nu ştiam că suntem prin preajma cupolei Fratoşteanului. Am tropăit ceva prin zăpadă, până când am intrat în pădurea de brad, întunecoasă şi tot cu ceaţă. Am ajuns într-o poiană întinsă şi doar acolo parcă ceaţa s-a mai îndepărtat, nu prea mult, doar cât să ne lase să vedem că am ajuns în preajma unei case. În pustietatea aceea, pe o vreme câinoasă, călătorii pe aceste meleaguri erau un eveniment care, la lătratul câinelui, a scos în uşa casei, o femeie. Am intrat în vorbă cu ea. Ne-a dat lămuriri despre drumul pe care-l mai avem de făcut până la Voineasa şi asigurări că vom ajunge la timp să prindem autobuzul care pleca la ora 7 seara. I-am cerut apă şi ne-am apropiat de intrarea în casă. Avea pe jos covoare şi părea mult deosebită de alte case silvice întâlnite. Ne-am arătat miraţi de aşa confort şi atunci femeia, care parcă atât aştepta, ne-a mărturisit că într-adevăr era o casă silvică, dar de curând acolo fusese găzduit Paul Niculescu-Mizil. Şi misterul s-a lămurit pe loc. Cu sfaturile femeii despre drumul până la Voineasa, am sfârşit excursia cu bine şi pe înserat am prins autobuzul către Vâlcea. Deabia atunci ne-am dat seama cât suntem de obosiţi. În fond de la Rânca până la Şaua Ştefanului făcusem aproape 17 km şi până la Voineasa ceilalţi, amintiţi la început. Eram tineri, aveam picioare zdravene şi mai ales dragostea de munte care ne mâna fără încetare. A doua zi eram cu toţii la ora începrii programului şi ceva mai târziu, plănuiam alte frumoase excursii.

Cu doctorul Iliescu, s-a înfiripat fără să-mi dau seama, o lungă prietenie. A fost la început doar o colaborare medicala, una rezultată din boala grea, ale căror simptome îmi reveniseră după ani îndelungaţi. Către sfârşitul anului 1980, crizele de astm avute cu ani în urmă la Târgu Mureş, îmi reveniseră cu sălbăticie. Contactul cu lumea medicală, a fost imperios necesară. S-a întâmplat că am ajuns la cabinetul de alergologie, la doctorul Iliescu. Probabil că pentru dânsul, eram un personaj cunoscut, cum se întâmplă într-un oraş de provincie. Soarta mă aruncase la conducerea unor mari lucrări de investiţii şi mai ales, fenomen singular aproape, mai eram şi umblător pe munţi, aşa cum era şi personajul cu care aveam să cutreier adesea munţii. S-a înfiripat o legătură deosebită, atât medicală, cât şi mai ales prietenească. Cea medicală, a fost una îndelungată, migăloasă şi a continuat ani mulţi. Ce a fost remarcabil pentru mine, pacient, şi poate şi pentru doctor, este că astmul violent a fost îmblânzit şi eu am redevenit omul de munte capabil să urce drumurile spre creste şi, în general, să redevină omul apt de efort, care fusesem.

Acum, în această împrejurare, hotărâsem împreună să străbatem drumul de creastă al masivului Mănăilesei. Niciunul dintre noi nu mai făcuse acest drum, dar pe el era o potecă, pe care trebuia să o descifrăm. Am ajuns în Voineasa şi am străbătut comuna până la capătul ei. Era pe atunci, în luna mai a anului 1985, mult mai puţină animaţie decât astăzi. Pensiuni nu existau, ci doar hotelurile staţiunii adăposteau turiştii, altfel numeroşi în toate anotimpurile. Pe marginile drumului erau case modeste, de sat de munte şi pe alocuri grajduri, unul chiar adăpostea un viţeluş simpatic. Într-una din casele de pe margini trăise nu de mult un preot, a cărui poveste de om hrăpăreţ, doctorul o cunoştea, cine ştie de unde. Am trecut pe lângă biserica satului ridicată pe o culme, pe lângă drumul care ducea spre vârful Săscioare şi mai apoi pe lângă cel care ducea spre culmea principală a munţilor Latoriţei. Când am ajuns la ramificaţia şoselelor – una ducea pe valea Mănăilesei, cealaltă pe valea Lotrului – ne-am agăţat de priporul crestei care ducea spre vârful Runculeţ. Am străbătut potecă urcătoare, apoi poienile de sub vârful în care era o stână, am întâlnit un drum care servise celor care construiseră linia de înaltă tensiune şi cam pe acolo am întâlnit primul semn turistic, o bandă roşie. Avea aceasta să ne întovărăşească sporadic, pe tot drumul. Drumul amintit se abătea undeva în afara traseului pe care aveam să-l urmăm, dar noi am găsit continuarea şi până la urmă am coborât în staţiunea Vidra. Acolo eram aşteptaţi de familia doctorului Retegy, medici stagiari la şantierul de construcţii aflat acolo. Ne-au întâmpinat cu bucurie. Pe munte era încă zăpadă pe creste şi doar jos, pe văi, primăvara începea să apară. Am urcat pe valea Pietrelor şi pe lângă stâna de sub vârful cu acelaşi nume, am ajuns sus în creasta, în şaua largă de acolo. Am urcat toţi trei până în vârful Purului, la 2049m. Ne-am retras din vârful bătut de vânt, undeva sub cel al Zănoguţei. De când stătea acolo, Retegy, cunoscuse mai bine decât noi locurile, ba chiar le străbătuse pe schiuri. Acum ne propunea să coborâm pe la stânele din Puru şi apoi pe muchie, până jos, pe şoseaua de pe malul lacului Vidra. A fost un drum interesant, pe muchia largă, în prima parte cu privelişti către munţii Lotrului. Doar că pe ultima parte am avut de traversat numeroase doborâturi de copaci, de-a dreptul încâlciţi. Până la urmă am ajuns din nou în staţiune. În ziua următoare, tot cu Retegy, care-şi luase cu el şi schiurile, am ieşit în creastă, undeva în drumul alpin ce străbătea cununa munţilor Latoriţei. Acolo ne-am despărţit şi noi doi, cei de la început, am coborât singuri către Voineasa. Drumul a fost însorit tot timpul şi am avut timp să ne împărtăşim necazurile de zi cu zi. Când ne-am apropiat de plaiul însorit al Balţurilor, ne-a întâmpinat o postată de flori galbene, care smălţau poiana proaspăt înverzită. Drumul s-a sfârşit la Voineasa şi la autobuzul care ne-a dus spre casă.

Nu mult mai târziu, tot în anul acela, 1985 şi tot cu doctorul Iliescu, am umblat din nou pe căile deschise de Valea Latoriţei. Am ajuns cu maşina aproape de coada lacului Galbenu, apoi pe jos, am traversat pârâul tumultos al Urdelor – altfel denumit şi Latoriţa de Jos – şi am intrat pe poteca ce întovărăşea pârâul Muntinului, ramura de Mijloc a aceleaşi Latoriţe. Doctorul mai fusese pe acolo, ştia locurile şi chiar de sus, de pe vârful Purului, încercase să-mi arate de acolo, cam pe unde se afla Iezerul Latoriţei, la care doream să ajungem şi acum. Se străduise să-mi dea de sus, reperele necesare, dar cum să-l poţi localiza în peria pădurilor de brad… La început, am mers pe malul înalt al Muntinului, apoi ne-am abătut la stânga şi am ajuns la potecuţa firavă din coasta muntelui. Pe ea am mers ceva vreme, mai puţin de o oră şi poteca s-a frânt deodată. Sub noi clocotea apa Muntinului, ieşită din zăpezile care încă se mai topeau, frământată de stâncile mari aflate în cale. Până acolo trebuia să coborâm peste malul abrupt. Erau stâncile umezite de funigeii de apă trimişi de clocot, dar altă cale nu aveam şi cu atenţie, am ajuns pe malul apei. Apoi am urcat din nou malul înalt, pe râmătura de poteca ce se însăila mai departe. Când am urcat malul înalt, am zărit furcitura pâraielor îmbinate sub noi cu zbucium mare. Aici se întâlneau apele Muntinului cu cele ale Latoriţei cea adevărată. Dar profesorul Ploaie le denumise pe toate Latoriţa şi pe hartă cele două erau Latoriţa de Mijloc şi Latoriţa de Sus, cea în care aruncându-ne privirea am zărit cascada cea frumoasă, a Dracilor, la care de atâtea ori dorisem să ajung. Am plecat mai departe. Pe malul stâng al apei, se zărea potecuţa care avea să ne ducă la lacul mult visat. Am traversat pârâul şi scurtă vreme am mers pe celălalt mal, după care urcând din greu, cu tumultul apei lângă noi, alunecând grăbită către vale, am ajuns pe malul iezerului. Eram la începutul lunii mai şi pe munte mai erau multe petice de zăpadă, ba chiar unele consistente. În poiana iezerului, iarba era încă tăvălită de greul zăpezii îndurat peste iarnă. Pe alocuri, în apa limpede cu aspectul cristalului verzui, limbi de zăpadă cufundate în unda lacului, îşi pierdeau înfăţişarea către adâncuri. De jur împrejur era linişte şi mai sus, foşnetul brazilor, mai risipea tăcerea. Câtăva vreme am rămas pironit pe malul lacului. Îl vedeam prima oară şi rămăsesem uimit de frumuseţea locurilor. Ajunsesem în toiul zilei şi în ochiul de poiană care înconjura lacul şi al noianului pădurilor de brad, eram parcă pe alt tărâm. Mai aveam încă mult de mers din ce ne propusesem, aşa că ne-am desprins repede din tărâmul fermecat. Am ajuns din nou pe malul Muntinului şi cu gândul la lacurile acestuia, la care năzuiam, am pornit mai departe. Acum valea se lărgea, de parcă n-am fi fost în strâmtoarea muntelui. Dar şi zăpada, pe măsură ce înaintam, era din ce în ce mai mare. Până la urmă aceasta ne-a învins şi cum mai aveam şi drumul spre casă de făcut, ne-am întors în locurile mai umblate pe care le părăsisem. Acasă am ajuns târziu, gândindu-mă mereu la frumuseţile unice pe care le văzusem.

Mai către primăvară, am ajuns pe Valea Latoriţei, cu toată familia. Mai rămânea ca acolo să avem şi unde dormi. Prima noastră opţiune a fost la casa şcolară, aşa cum era denumită vechea constructie folosită la începuturile ei, pentru cazarea hidrotehnicienilor. Numai că acolo am dat peste coana Adela, femeie trupeşă, cu bărbat pirpiriu, care păzea edificiul. Cu chiu cu vai am convins-o să ne deschidă una din camere. Acolo ne-am odihnit şi a doua zi am ieşit la plimbare. Doream să ajungem cât mai sus, pe muchia şi poteca ce ducea către vârful Petrimanului. Vremea ne era potrivnică, cam umedă şi cu multă ceaţă. Dar in pădurea de fag bătrână, prin care mergeam urmărind marcajul crucii roşii, am găsit, aninaţi de copaci, o mulţime de bureți. Am cules o bună parte din ei şi când ne-am întors şi coana Adela a văzut cu ce ne venisem, a fugărit bietul bărbat pe care-l avea să-i aducă şi ei, măcar cât adusesem noi. Am rămas în relaţii bune cu coana Adela, mai ales că într-o privinţă soţia mea putea să o ajute. Ajutorul l-a primit ulterior, dar preopinenta noastră, s-a dovedit absolut nerecunoscătoare şi altădată ne-a întors spatele şi nu ne-a mai primit.

Înaintea podului de la coada lacului Vidra, am zărit pe stânga, cum mergi spre Obârşia Lotrului, o vale şi la gura ei, un punct albastru. Harta pe care o aveam spunea că acolo curgea pârâul de la Stână. Pe acolo trebuia să se strecoare o potecă, pe care doream să o cunosc. Puţin după pod, pe un drumeag lateral, exista un canton, cu oarecare forfotă în incintă. Acolo mi-am lăsat maşina, soţia şi copiii. Mai întâi am urcat singur. Am găsit repede urmarea punctului albastru ce urca mai întâi pe valea îngustă, cu arbori doborâţi de timpul care trecuse peste ei. Astăzi pe acolo s-au abătut defrişări masive şi sigur valea nu mai arată la fel. Câtăva vreme am urmat valea, apoi poteca s-a abătut pe malul ei stâng, urcând zdravăn. Apoi panta s-a domolit şi până la urmă am ajuns la stâna din Mieru. Ciobăniţa de acolo mi-a tot povestit vrute şi nevrute. Printre altele mi-a spus că soţul crease cu toporul culoar printre jnepeni, care să-l scoată mai repede la plai, cu turma la păscut. Eu mi-am continuat drumul pe poteca cea mare care se abătea la stânga şi urca domol către plai. Acolo, printre jnepeni, poteca a dispărut. Unde am ajuns, era un punct de privelişte deosebit. Se vedeau crestele Făgăraşilor, creasta principală a Latoriţei şi cea apropiată a munţilor Lotrului. Am continuat drumul. Eram doar eu şi muntele. Pe creasta pe care ajunsesem, printre tufe de jneapăn, am mers câtăva vreme, până când am dat de un fost bordei, aşezat într-o şa. Eram cu vârful înalt al Ştefanului în faţă şi undeva spre dreapta părea să fie alt vârf înalt. Până aici m-am încumetat să merg. Nici mult timp nu mai aveam la dispoziţie. M-am întors pe aceeaşi potecă, până în apropierea stânei, după care am luat-o pe o altă muchie, tot cu potecă pe ea, care până la urmă m-a condus la şoseaua de pe conturul lacului. În scurtă vreme am ajuns la cantonul la care îmi lăsasem maşina şi unde mă aşteptau copiii şi soţia, puţin supăraţi că zăbovisem pe munte, mai mult decât promisesem.

În altă împrejurare, tot în anul 1989, am ajuns la acelaşi canton, dar de data asta eram doar cu copiii. Am urcat prin aceleaşi locuri, cu un pic de rătăceală, datorită taierilor care şi pe atunci, doar în anumte locuri, tot sălbatece erau. Până la urmă am ajuns la aceeaşi stână şi de acolo în locul de privelişte. Bătea vântul năpraznic. Ne încovoia. Am mai mers pe creastă câtăva vreme, după care m-am convins că înaintarea era prea grea şi pentru copii şi pentru mine, aşa că ne-am întors cam prin aceleaşi locuri.

Cercetarea zonei mi-a dat ghes şi în altă împrejurare, când am urcat împreună cu toată familia. Maşina tot acolo am lăsat-o. Poteca şi stâna tot acolo le-am găsit, doar că acum am mers mai departe de locul vechiului bordei. Am înaintat pe creastă până când am urcat vârful înalt din faţă. Ajunsesem pe vârful Mierului, unul din cele peste 2000m ale Latoriţei. Am dat de o stână, în uşa căruia am aflat un puştan care se zgâia la noi. Am cerut oarecari informaţii de la el, dar stătea în continuare cu degetele în nas şi n-a scos nicio vorbă. De pe hartă rezulta că pe aici ar fi fost o potecă ce ar fi trebuit să iasă în valea Lotrului nu departe de cantonul la care trebuia să ne întoarcem. N-am aflat-o şi atunci am hotărât să coborâm prin pădure, la întâmplare, sperând să ajungem pe malul Lotrului, de unde mai departe ne-am fi descurcat. Aşa am făcut şi până la urmă chiar pe malul râului am ieşit, dar n-am găsit trecerea comodă pe care mi-am închipuit-o. A trebuit să mergem câtăva vreme pe malul râului şi ceva mai târziu am luat-o prin apă – noroc că ajunsesem aproape de un vad – şi cu copiii în spate, fiecare câte unul, am traversat apa Lortului. Nu eram prea departe de cabana de la Obârşia Lotrului şi după un scurt popas, am închis circuitul. Mi-au trebuit ani mulţi până să ajung din nou pe aceste meleaguri frumoase al Mierului.

Tot în acelaşi an, că doar stăteam într-unul din hotelurile de la Vidra – pe atunci erau toate locuibile şi arătau chiar foarte bine – am plecat pe drumul de pe malul lacului Vidra, cu intenţia să găsesec poteca de pe Pârâul Sec, marcat cu triunghi galben şi să ajung până în creasta munţilor Latoriţei. Am găsit intrarea pe poteca dorită şi prin pădurea de brad, am început să urcăm. Era frumoasă poteca, bine croită în coasta muntelui. Era şi mult umblată, judecând după stâna aflată la golul muntelui. Când am ajuns la plai, poteca s-a risipit şi în faţă nu ne mai stătea decât creasta muntelui. Până acolo am ajuns doar cu Andrei şi de acolo am privit prima oară minunăţiile muntelui care ne stăteau în faţă. Era una din zilele frumoase din mijlocul lunii septembrie. La Vidra lăsasem în urmă adunarea lăstunilor, la sfatul cel mare dinaintea părăsirii meleagurilor care le fuseseră leagăn peste vară. Aici priveam crestele senine ale munţilor. În zarea ceva mai depărtată stăteau vârfurile semeţe ale Parângului. În vale, poiana verde din căuşul Latoriţei, de parcă am fi fost în mijlocul verii, ce întovărăşea malurile pârâului şi undeva, minusculă, stâna locurilor. Mai departe stătea în calea crestei, Coasta Benghii şi mai departe cuşma vârfului Bora, decanul acestor munti cu cei 2055m ai săi. Doar până aici ne-a îngădui timpul pe care-l aveam la dispoziţie, dar mi-a fost suficient să aflu că pe aici sunt taine pe care mai devreme sau mai târziu aveam să le descopăr.

În preajma sărbătorilor Paştelui din 1988, când de pe munţi încă nu se dusese toată zăpada, am plecat cu copiii la Voineasa. Ne-am luat şi schiurile, gândind că pe locurile înalte din preajma staţiunii, aveam să mai găsim zăpadă, cât să schiem un pic. Atât cât ştiam noi. Într-una din zile am plecat spre Balţuri, plaiul înalt aflat pe muchia principală a Latoriţei. Acolo pe înaltul plai, se mai afla încă zăpadă şi speram să putem schia şi să ne bronzăm. Cât ne zbănţuiam noi de colo-colo, a apărut un om, poate cu ceva treabă pe la sălaşele de pe plai. Ni se făcuse sete şi omul ne-a învăţat atunci un lucru pe care n-am să-l uit toată viaţa. Ne-a dus la un pâlc de mesteceni. Într-unul din ei a făcut o crestătură. Şi din mesteacăn a ţâşnit apă. Din ea am sorbit şi ni s-a părut apa aceea, ţâşnită din inima mesteacănului, bună ca niciunde. Aşa am învăţat că mesteacănul plânge primăvara.

Ne făceam un concediu la Voineasa. Eram doar eu şi copiii. Ne căutam mereu plimbări prin împrejurimi. Epuizându-le pe cele apropiate staţinuii, vârful Pleaşăi, Chica Lupului şi Balţuri, Dâlmele, vârful Runculeţului şi cel al Săscioarelor, am ajuns să ne gândim la una mai depărtată. Ne-am suit în maşină şi am plecat spre Valea Latoriţei. Am trecut de motelul de astăzi al Petrimanului şi am ajuns la coada lacului Galbenu. De acolo am plecat pe poteca firavă care urca pe malul drept al Muntinului. Am ajuns până la locul unde trebuia să ajungem la nivelul acestuia. Trebuia să coborâm o zonă stâncoasă desupra apei, care la vremea aceea, era la începutul lunii mai, se dovedea a fi una mai mult decât învolburată. Teama copiiilor și pericolul apei care ne putea lua oricând, ne-au făcut să ne întoarcem.

 

Asta însă nu ne-a împiedicat ca într-o altă împrejurare, cu ape ceva mai mici şi desigur într-alt an, când copii mai avansaseră în vârstă, am ajuns tot împreună prin acele locuri. De data asta am coborât la firul apei, apoi am traversat Muntinul, nu înainte de a privi minunata privelişte a Cascadei Moara Dracilor, aflată pe firul apei Latoriţei de sus, Latoriţa cea adevărată (nici acum nu-mi explic de ce Nae Popescu, autor exeprimentat în alcătuirea ghidurilor şi articolelor despre munţii din această zonă, în loc să numească cu denumirile împământenite, Urdele, Muntinul şi Latoriţa, firele care alcătuiesc râul cel mare al Latoriţei, a preferat să le amintească ca fiind Latoriţa de Sus, de Mijloc şi de Jos ). De când am părăsit firul apei vijelioase şi acum, am mai făcut 500 de paşi şi am traversat apa mai liniştită a Muntinului. Înainte de a urca spre Iezerul Latoriţei, ne-am abătut la dreapta potecii, pe malul apei şi apoi traversând un picior de munte şi coborându-l, am ajuns la firul Latoriţei, cea care cobora pe un mal înalt, stâncos, venind de pe plaiurile alpine, transformându-se în impresionanta cascadă de la Moara Dracilor. Până la ea am străbătut albia cu stânci multe şi mari şi ne-am apropiat de ea, cât să nu ne ude perdeaua de stropi coloraţi în bătaia soarelui. Apoi ne-am întors şi am urcat pe poteca cunoscută care ne-a dus pe malul lacului bine cunoscut, am admirat din nou zborul lăcustelor, mari şi minunat colorate, cuibăritul raţelor în stufărişul de pe maluri şi saltul lostriţelor încercând să prindă gâze. Andrei a găsit pe malul lacului un pet în care oameni răi adunaseră peştişori de lostriţă. Mici, atunci când îi băgaseră, dar acum deveniţi mari se zbăteau neputincioşi în încercarea de a ieşi din locul strâmtorat în care fuseseră închişi. Sigur că le-am dat drumul, să se întoarcă acolo unde le era locul, dar nici acum nu-mi pot închipui, cam câtă răutate poate încăpea în minţile bolnave ale unor oameni. Ne-am întors din excursia frumoasă făcută şi mulţumiţi că le făcusem un bine viitorelor lostriţe din lacul dintre brazi.

Am să amintesc o întâmplare cînd am urcat doar cu Andrei, până în creasta Latoriţei. Am ajuns în creastă şi am început să urc către vârful stâncos al Mogoşului. Urcam un horn scurt, uşor, dar atât cât să-i dea lui Andrei senzaţia marilor ascensiuni. Îi rămseseră în minte povestirle mele despre ascensinuea din Elbrus şi urcând hornul, mi-a spus că şi el ar vrea să urce aşa cum altădată am urcat eu. Sigur că m-a impresionat declaraţia lui, dar viitorul a arătat că doar Floriana a ajuns în locuri înalte, dovedind dragoste nelimitată pentru munte. Şi doar pentru asta am amintit întâmplarea, sfârşită mai departe pe poteca ce ne-a dus la stâna din Părănginosu şi mai departe în Curmătura Vidruţei, până unde ne-a dus o autobasculantă care tocmai adusese materiale pentru îmbunătăţirea aspectului stânei de acolo. În curând o delegaţie chineză trebuia să viziteze o stână model şi fusese tocmai asta aleasă!

Am lucrat o perioadă ca inspector de calitate la Inspectoratul de profil din judeţul Vâlcea. Ar fi fost frumoasă activitatea, dacă nu aş fi avut de controlat prea mulţi certaţi cu regulile necesare. Ar fi trebuit mereu să aplic amenzi, atunci când vorba bună, dezinteresată şi pe alocuri chiar prietenească, nu era ascultată. Tocmai de aceea nu am putut rămâne în această, aproape nouă profesie decât o jumătate de an. Mă trăgea aţa tot la şantier, pe care, cu toate necazurile lui îl îndrăgisem. Aşa că am plecat din nou acolo, la centrala de constructii din Bucureşti, care pe vremea aceea avea mari lucrări, una dintre ele fiind staţia de epurare Glina, aflată într-un avansat stadiu fizic. Era în vara anului 1989 şi vă puteţi gândi chiar la ce termen a putut fi pusă în funcţie mai apoi. Apoximativ 2010! Dar nu despre asta este vorba. Eram în ultimele zile de activitate la Inspectorat. Unul din colegi avea de făcut un control la Vidra. L-am întovărăşit. Ajuns acolo, am cerut permisiunea colegului să urc pe munte şi i-am promis că în patru ore am să fiu înapoi. Am pornit într-o cursă contra-cronometru. Am urcat pe capătul de drum forestier de pe valea Mogoşelului, cel mai apropiat de staţiunea Vidra de unde plecasem. S-a sfârşit drumul curând şi atunci am început să urc fără potecă, prin pădure, către creasta pe care o ştiam aproape. Mergeam repede prin pădure, care pe măsură ce mă apropiam de creastă, se rărea văzând cu ochii. Am ieşit la golul alpin sub vârful Mogoşului. Ştiam poteca de sub vârful calcaros la a cărui bază ajunsesem. Prin grohotişul specific locurilor calcaroase, peste cele două fire de pâraie, pe poteca ce venea dinspre stâna Părănginosului, pe sub stâncăriile mai înalte ale Boarneşului, am ieşit în drumul alpin ce străbate creasta munţilor Latoriţei în întregime. Ajuns sub moţoţoiul de calcar al ultimului vârf calcaros al acesor munţi, vârful Pietrele, am urcat pe unul din hornurile sale, până pe creastă. Am întâlnit urcând, tufe de bujor de munte, cu atât mai frumoase, cu cât nu puteam să-mi dau seama când am să mai am ocazia să urc pe aceşti munţi. Nu-mi făceam multe iluzii că odată ajuns pe şantierele bucureştene, am să mai am răgaz să-i urc. Am sorbit aerul de munte cu nesaţ. Am privit către cupola masivă a Purului, aflat nu prea departe, către creasta înaltă a Căpăţânii unde petrecusem atâtea clipe minunate, sau către masivitatea celor ai Lotrului, care mai aveau atât de multe să-mi povestească. Cu regret în suflet, am început o coborâre rapidă. Am trecut pe la stâna din Pietrele, am urmat aproape alergând poteca marcată cu cruce roşie ce mă scotea pe şoseaua care înconjura lacul Vidra şi la ieşirea din pădure, într-o şeuţă proapăt golită de brazi, am hotărât să cobor spre dreapta, către valea Mogoşului. Am găsit printre brăduți chiar şi o potecuţă şi curând am ajuns la drumul forestier. De aici nu mi-a mai trebuit mult să ajung la staţiunea Vidra, minunându-l pe colegul care mă aştepta, de cât de punctual fusesem şi de... cât de mult drum făcusem. Aveam pe atunci 55 de ani şi pe potecile de munte, încă îmi puteam lăsa în urmă, tovarăşii de drum!

Eram în 1990. Schimbasem o orânduire pe care îndelung o bârfisem pe cărările de munte, acolo unde în mod sigur nu ne auzea nimeni. Venise una nouă, cu speranţe cât roata carului de mare. Era epoca efervescentă, a multor idealuri şi mai ales idei pe care în cursul acelor ani care le frânseseră, aşteptau acum să iasă la iveală. Am ajuns cu toată familia, din nou la Vidra, acolo unde administratorul Cârstea, ne-a primit ca de obicei, bine. Am avut o cameră confortabilă, cu spaţii generoase şi grup sanitar bine echipat, într-unul din hotelurile aflate acum în paragină, din cauza unui nevolnic, concesionar, care le adusese la dezastru. Dar cu asemenea atitudini aveam să mă obişnuesc în anii care au urmat anului 1990. Ne-am instalat confortabil şi ne-am petrecut zilele de concediu cât am putut mai bine. Într-una din acestea, am încins un foc cu jăratec mult, unde am prăjit crapul imens, de crescătorie, adus cu mine de la Bucureşti. Într-alta mi-am lăsat familia să se lăfăie la soare pe malul lacului Vidra şi eu am dat o fugă către creasta Latoriţei. Am urcat pe valea Pietrelor şi până în Şaua cu acelaşi nume, am ţinut-o tot într-o fugă. De acolo am urcat pe drumul alpin, până în şaua care separa vârful Puru, 2049m, de cel al Petrimanului, 1966m. Sus, pe acesta din urmă, am zărit un cioban. M-am urcat până la el, am aflat că este din Vaideeni şi am schimbat câteva vorbe. Ştiam că noul prefect urma să fie din comuna lor şi pe acest amănunt s-a înfiripat o conversaţie, doar că ciobanul nu s-a arătat prea interesat de schimbările politice din ţară şi poate ştia el ceva. L-am părăsit curând, am ajuns din nou în şaua amintită şi am urcat coasta Purului. Pe vârf am stat cât să-mi bucur ochii cu frumseţea munţilor care mă înconjurau din toate părţile. Făgăraşul îndepărtat mă fascina. Creasta înaltă a Căpăţânii, cu marile vârfuri ale sale, înşirate de la Ursu până la Nedeia, bine cunoscute, parcă stăteau să pun mâna pe ele. Cele ale Lotrului, de la vârful Sterpului până la Piatra Albă, se desenau pe cerul albastru, iar aici, pe unul din cele mai înalte vârfuri ale Latoriţei, mă simţeam aproape stâpân. N-am zăbovit totuşi prea mult şi, gândindu-mă la familia lăsată jos, am purces la o coborâre la fel de rapidă cum îmi fusese urcuşul. Numai că ajuns într-un loc de unde puteam privi drumul forestier de pe valea Mogoşului, am coborât spre dreapta, prin desişul brăduților care stăpânea versantul. Dar am ajuns cu bine şi în scurtă vreme la firul văii, iar drumul de pe ea, m-a scos mult mai aproape se staţiunea Vidra pe care o părăsisem dimineaţa.

Am plecat cu Andrei într-o excursie care avea să se desfăşoaree după cât timp bun avea să fie. Am avut mult noroc încă de la început. Era prin vara anului 1993. Era o perioadă de timp frumos şi muntele îmi făcea cu ochiul. L-am convins pe Andrei – cam greu dar l-am convins – să meargă cu mine. Am plecat dis-de-dimineaţă cu un autobuz până la Brezoi. De acolo depindeam de ocaziile pe care trebuia să le aşteptăm. Ne-a surâs norocul şi doar în câteva minute, un “ia-mă, nene”, a oprit şi în scurtă vreme am ajuns chiar în Ciunget, acolo unde omul a trebuit să se oprească. Am luat-o voiniceşte pe lungul drum de pe Valea Latoriţei, gândindu-ne ce bine ne-ar prinde o maşină care să ne ia din picioare kilometri cei mulţi până la Petrimanu. Nu ne-a fost aşteptarea lungă şi din urmă sfârâitul unui motor, a adus lângă noi o dubiţă care ne-a dus pe nesimţite până la Borogeana Răgăliei, la vechile cabane forestiere ale locului. Până acolo mergea maşina. Noroacele parcă se ţineau lanţ de noi şi doar ce ne pusesem rucsacii în spate, că o altă maşină ne-a luat şi ne-a dus până la motelul Petrimanu. Degeaba am tot sperat noi că maşina avea să treacă peste Curmătura Olteţului. Norocul zilei aceea, aici se termina. Am urcat apoi spre Curmătură. Mai întâi pe potecă, apoi din când în când pe drum şi ceva mai mult pe scurtăturile pe care le ştiam bine. Am ajuns în Curmătură, odată cu ceaţa care învăluise muntele. Aveam încă drum lung de făcut. Ne propusesem să străbatem ramura estică a Parângului, să dormim la Căşeria de sub vârful Ştefanului şi apoi să ne întoarcem pe creasta Latoriţei până în Curmătura Vidruţei, unde urma să ne aştepte o maşină. Am început urcuşul spre primele înălţimi apreciabile din Parâng. Am trecut peste vârful Pristos, primul de peste 2000m, peste cel înalt al Micăii, acolo unde ceaţa s-a îndesit de nu mai ştiam încotro să o luăm. Noroc cu turma de oi care-şi scutura talăngile prin apropiere şi a ciobanului, care ne-a arătat drumul până la lăcuţul din Şaua dintre Muşetoaia şi Micaia. De acolo înainte poteca se desfăşura clar înaintea noastră şi marcajul se vedea ceva mai bine – câţiva ani mai târziu el a fost refăcut şi drumul nu mai avea încurcături. Am trecut pe poteca de sub vârful Galbenu – o potecă ce se desprinde peste muchia Bălescului şi coboară pâna spra lacul hidro Galbenu din valea Latoriţei –, apoi aproape de cel al Cioarei, unde ne-am întâlnit cu un grup numeros de cehi, aflaţi într-un lung periplu prin aceşti munţi. Când am ajuns lângă drumul alpin, soarele s-a arătat milostiv cu noi şi a împrăştiat ceaţa. O frumuseţede munţi ne stăteau în faţă. Vârfurile cele mari ale Parângului ni se arătau în toată măreţia lor. Mai aveam însă destul drum în faţa noastră, dar acum aveam sub picioare o cale bătută şi teama de rătăcire era exclusă. Am trecut pe deaupra lacurilor Muntinului, pe lângă vârfurile cu acelaşi nume, pe deasupra căuşului verde al văii Latoriţei şi curând am ajuns în Şaua Ştefanului. Intrasem pe tărâmul munţilor Latoriţei. Începusem să obosim şi până la locul de mas peste noapte şi acela ipotetic, mai aveam cale lungă. Am întâlnit o turmă păzită de un băietan, care ne-a îndrumat către noua stână a Căşeriei. Ne-a încurajat, spunându-ne că vom fi primiţi bine. Când pe şosea, când pe scurtături, am ajuns la noua stână. Erau cu toţii la mulsul de seară al oilor. O femeie gureşă ne-a întâmpinat, potolind avântul câinilor. Ne-am apropiat şi i-am spus că i-am adus ţigările pe pe care ni le ceruse cu vreo două săptămâni înainte, când oprise maşina în care eram, îndreptându-ne către creasta Parângului. “Multumesc, dar dumneavoastră sunteţi domnul Boghez, că celălalt nume vi l-am uitat! ; - Bine, dar de unde mă cunoaşteţi ?; - Păi de când aţi rămas o noapte la noi, la vechea Căşerie!”. Şi aşa s-au dezlegat limbile. Ne-au primit în stâna deabia încropită şi ne-au omenit cu ce aveau la îndemână şi mai ales femeia ne-a povestit vrute şi nevrute. Avea o fată cu veleităţi poetice şi versuri publicate într-un ziar gorjan şi să recunosc fata avea destul talent. Se cunoştea că era de pe melagurile lui Titulescu, e drept cu alte talente. Şi iar mi-am adus aminte de cele povestite de un unchi care hălăduise pe aceste melaguri, prin anii ’40, care întâlnise un băietan ce ştia pe din afară discursuri de ale omului amintit. Apoi ne-a povestit cum se duseseră la Petroşeni, după cumpărături, mamă şi fiică, îmbrăcate frumos, orăşeneşte şi într-un magazin, cineva a adulmecat miros de oaie şi se întreba de unde poate veni. Apoi ne-au povestit de bunica lor, care nu se îndura să plece din vechea Căşerie, unde îşi petrecuse amar de ani. Stătea acolo chiar şi când dădea iarna peste ea şi îmi aduc aminte că într-o primăvară, am văzut-o coborând din munte trecând vechiul pod al Ştefanului. Până ’ntr-o zi, când au luat-o de acolo cu o motocicletă şi bunica a făcut cale întoarsă spre casă. Și parcă mi-o închipui cu panaşul fluturând în vânt, aşa, cam cum arătau soldaţii pe bibiclete din Mark Twain, din al său Yankeu la curtea refelui Arthur!. Poate să fi fost partea comică a plecării bătrânei de pe pe meleagurile Căşeriei de la poalele Ştefanului, dacă în spate nu s-ar fi ascuns drama unui om smuls pentru totdeauna din locurile în care pe care le îndrăgise atâta. A trecut noaptea – nu chiar aşa comodă – şi ne-am luat rămas bun în zori, când am început cealaltă parte a excursiei. Aveam să mai revăd stâna, atunci doar încropită la nevoia vremurilor mai noi, cu dor de viaţă nouă, dar parfumul vechii Căşerii, din ce în ce mai derăpănată, pluteşte peste locurile de odinioară.

Hotărâsem, mai mult eu, să urcăm vârful Ştefanului, dar nu pe şosea şi potecă, ci direct pe panta cam abruptă a muntelui. N-a fost ceva de speriat, dar nici comodă n-a fost. În vârful Ştefanului, ultimul bastion înalt al Latoriţei, era soare mult şi drumul peste crestele pe care ni-l propusesem era incă lung. Dar iarba plaiurilor strălucea în zorii dimineţii, pe care ici-colo turmele ieşiseră la păscut. Vârfurile erau însă multe şi calea pe care ni-o propusesem peste ele era tare lungă. Aproape de noi, turmele de la stânele din Mieru deabia ieşiseră la plai şi câinii aproape că nici nu ne-au luat în seamă. Crestele Parângului, la a cărui graniţă ajunsesem, se ridicau semeţe în soare şi în spatele lor, bănuiam căldările care ascundeau minunea lacurilor încreţite de boarea dimineţii. Noi ne-am reluat drumul pe creste, am ajuns pe Bora, decan de înălţime al acestor munţi, cu cei 2055m ai săi. Nu eram prima oară acolo şi osuarul rămas în urma oamenilor care se războise cu muntele tăindu-i jneapănul din creastă, lăsase urme adânci şi triste. Dar asta era atunci, în anul 1993, dar astăzi, în 2012, pe versantul nordic s-a instalat pârtia de schi şi tăierea desişului verde ce ascundea firul pârâului dătător de viaţă a căzut sub secure şi parcă bătălia omului cu muntele a fost desăvârşită.

Am străbătut Coasta Benghii, pe care adevărate herghelii de cai – mereu 18, de parcă cineva îi orânduise cu intenţie-, sălăşluiau nestingheriţi la păscut, până aveau să care din nou la vale, tărhatul stânelor. Peste Zănoguţa am trecut repede şi drumul tăiat în coasta Purului l-am făcut în bătaia soarelui de vară, năpraznic, care parcă ne-a sleit puterile şi nici firişoarele de apă întâlnite în cale nu ni le-au redat. Pe Puru nu am mai ajuns, deşi cupola lui înaltă ne-ar fi oferit aceleaşi măreţe privelişti către munţii parcă de pretutindeni. De acolo de sus privisem de atâtea ori Făgăraşul îndepărtat şi legendele Retezatului, pierdut în zări. Ne-am mulţumit doar să ajungem în strunga înaltă, străjuită de Puru şi Petrimanu, de unde drumul cobora către alte locuri de poveste ale munţilor pe care-i străbăteam. Am lăsat în urmă poteca ce ducea spre căldarea “marelui” pe care-l lăsasem în urmă şi care ascundea misterul vremurilor uitate, cu iezer ascuns sub turbării şi am ajuns pe şesul înierbat al Şeii Pietrelor. În faţă ne stăteau meterezele roase de vânturi ale castelelor închipuite, din calcar argintiu, din locurilor pe care le străbăteam. Drumul se strecura pe la poalele lor, pe sub vârfurile Pietrelor, ale Boarneşului, ori ale Mogoşului şi Noptesei, dar noi ne-am abătut pe poteca firavă, ştiută bine, ce se desprindea anonimă la stânga, imediat ce treceam de ultimele cleanţuri ale Pietrelor. Eram sfârşiţi de oboseala drumului făcut prin soarele arzător şi dornici de umbra pădurii şi mai ales de vreun firişor de apă ce ne-ar fi potolit setea amarnică. Pădurea cu brazi bătrâni, cu rădăcini ieşite la iveală dintre stâncile care-i adăpostiseră de-o viaţă lungă, adăpostea poteca aşezată la poalele grohotişului măcinat din crestele înalte. Când am ieşit din pădure şi am întâlnit primul firişor de apă, aproape clocit de căldura soarelui, ne-am repezit asupra lui, de parcă am fi vrut să-l sorbim cu totul. Deabia la stâna din Părănginosu, unde un şuvoi puternic de apă ţâşnea din inima muntelui, am înţeles din nou care-i puterea miraculoasă a apei răcoroase ieşită din adâncuri. Mai departe drumul ne-a condus la stâna din Nopteasa şi mai apoi în Curmătura Vidruţei, acolo unde eram aşteptaţi cam de multişor.

 

Cu copiii şi nu numai ai mei am încercat odată să ajung la Plaiul Poienii. Era vreme de vară şi timpul era tare schimbător. Am ajuns la Voineasa, după care am urcat direct, pe o potecă pe care o aflasem nu de prea multă vreme. Printre brazii care străjuiau staţiunea şi mai apoi pe plai, către conacele risipite pe pajişti. N-a fost drum uşor şi panta cam mare nu prea s-a acomodat cu cele dorite de copiii. La unul din conace a trebuit să ne oprim. Ne ajunsese ploaia din urmă. Am zăbovit aici cam mult, până să se potolească aversa. Apoi am plecat spre Balţuri şi am intrat repede în lungul drum alpin, străjuit de pădure. Am urcat cele câteva scurtături, am mai avut locuri de privelişte şi pe înserat am ajuns la cabana de la Plaiul Poienii. Ne-a înghesuit cabanierul, Săndel, într-o singură cameră ce-i rămăsese disponibilă. Unii în pat de-a curmezişul, ceilaţi pe jos, până la urmă a trecut noaptea. Doar că peste noapte, peste munte se abătuse ploaia mocănească şi în zori nu încetase şi după cât de învolburat era cerul nici nu dădea semne că ar înceta curând. Orice plan făcut, de ieşiri la plaiul alpin sau mai sus, erau date peste cap. Nu ne-a mai rămas de făcut decât să începem lungul drum al coborârii. Cel dinspre Voineasa ni s-a părut prea lung şi l-am ales pe cel care ne scotea la Ciunget. Pe ploaie am ajuns la drumul din valea Rudăresei, acolo un camoin încărcat cu lemne stătea să plece la vale. Ne-a luat cu el şi prin zbiceala ploii care ne bătea în faţă, am ajuns la casele din Ciunget. Aici şoferul a făcut o pauză lungă la una din case şi după mult timp şi-a continuat drumul. Noroc că ploaia încetase între timp. Am ajuns totuşi cu bine la Gura Latoriţei, ba încă am avut de aşteptat o bună bucată de vreme până la sosirea autobuzului. Nu ştiu câtă plăcere le-a făcut copiilor care ne-au însoţit, ştiu doar că Floriana m-a turnat maică-sii, că am dus-o prin ploaie şi nu i-a plăcut deloc.

O lungă perioadă de timp mi-am găsit cu greutate tovarăşi de drumeţie. Poate şi pentru că eu doream mereu drumuri noi. Aşa că în această împrejurare mi-am adus aminte de locurile cărora întotdeauna le apreciasem frumuseţea. Mi-am luat rucsacul în spate, m-am urcat în autobuzul de Voineasa – pe atunci exista o cursă direct din Bucureşti, într-atâta de solicitată era staţiunea -, care intra şi până la Ciunget. În faţa hidrocentralei mi-am început călătoria. Era prin anul 1998. Aveam în faţă un drum lung, de 17 km şi şanse să mă ia cineva cu maşina erau puţine. Rămăsesem singur, doar cu frumuseţile văii în faţă. Pe lângă mine a trecut doar o motoretă şi aia încărcată. Mergeam singur pe vale şi în curând am ajuns la podul care altădată se construia. Mai aveam încă 10 km, când din urma mea a sosit lângă mine o maşină, al cărui şofer m-a poftit înăuntru, doar să am grijă cum mă aşez, să nu cumva să-i sparg cartoanele de ouă aflate lângă locul din faţă. Am aflat repede că era cel care avusese ideea, ca dintr-o veche dinamitieră, să incropească viitorul motel Petrimanu. Până acolo am tot schimbat vorbe despre frumuseţea locurilor, care doar acestea îl îndemnaseră să încropească adăpostul din acele locuri. Am ajuns repede şi am avut prilejul să descopăr casa, cam rudimentară, ce urma să se dezvolte mai apoi. Nu voiam să rămân acolo şi mi-am căutat loc de dormit la vechea casă a şcolară, acolo unde femeia-paznic, planturoasa doamnă Adela, mă adăpostise în alte împrejurări. De data asta n-a vrut şi am fost nevoit să-mi găsesc loc de mas peste noapte la cantonul silvic de alături. A fost tare bine acolo şi odihna mi-a priit, mai ales că a doua zi mă aştepta un drum lung şi total necunoscut. Aveam de gând să urc pe pârâul lui Tocan, să ajung în creasta munţilor Latoriţei şi de acolo la Voineasa. Locurile nu-mi erau deloc clare şi pe deasupra şi drumul până la capătul pe care mi-l propusesm, nu era deloc aproape. Am pornit cu noaptea’n cap, chiar fără să-mi iau rămas bun de la gazde, noroc că-mi achitasem plata nopţii petrecute la ei. Am trecut pe lângă motel, am traversat pârâul Latoriţei către coada lacului şi am apucat-o pe drumul de contur al lacului. Frumos, dar pe alocuri noroios. Am avut de acolo privelişiti minunate către malul pe care-l părăsisem şi către întunecata oglindă a lacului Petrimanu. Am depăşit marcajul cu cruce roşie, care ducea către vârful Petrimanului şi mai departe către staţiunea Vidra şi am intrat în lungul văii, către una din ramificaţiile lacului. Am trecut pe sub conducta de aducţiune care ducea apa din lacul de mai sus al Galbenului, către staţia de pompare spre Vidra şi am ajuns într-un loc cu apă linştită, înnegrită de culoarea brazilor care-o înconjura. Am intrat pe o podişcă împrovizată şi, pe poteca spre stânga care se însăila am intrat pe valea adevărată a pârâului lui Tocan. Am sărit apa pârâului pe malul drept şi m-am angajat pe poteca de brână de deasupra lui. O buna bucată de drum am tot mers pe malul pârâului. Până într’un loc în care am întâlnit o furcitură de pâraie. Acolo brazii începeau să se rărească şi poiana stătea să mijească în spatele lor. Poteca dispăruse şi doar un cal pripăşit la păscut, trăda oarecare familiaritate locurilor. Au dispărut brazii şi doar întinsul poienii îmi stătea în faţă. În mijlocul poienii, stavilă parcă între plai şi muntele pietros, era un bloc mare de stâncă. Acolo, pe tipsia acestuia, mi-am întins masa de prânz. Deabia mai încolo, cu creştetul muntelui de calcar argintiu deasupra, am găsit un fir de potecă. Am ajuns la un izvor bogat şi apoi la stâna locurilor, cea din Boarneş. Înăuntru era doi bătrâni, moşul şi baba lui şi bucuroşi de oaspeţi, m-au îmbiat la masă cu bunătăţile pe care le aveau. Am luat doar un pahar de jintiţă – berea ciobanului – şi alături de ei am înfiripat vorbe de suflet, cu oamenii care-mi ofereau ospeţia. Apoi m-au îndrumat prin locuri bune de urcat către drumul alpin de deasupra. Mi-au amintit de “bisericuţă”, arcada străpunsă de vântuiri, din răsăritul soarelui către apusul lui. Şi tot ei mi-au spus oarecari vorbe despre semnificaţia acesteia. Apoi ne-am despărţit. Am urcat din greu până la drumul alpin, cel croit prin ’914 şi odată ajuns acolo nu mi-a mai rămas de făcut decât să-mi zoresc paşii către Voineasa. Am trecut pe sub Fratoşteanu cel Mare, în faţă cu pâraiele de pe coasta muntelui, pornite vijelios, acum în parg de vară. Apoi pe lângă cabana de la Plaiul Poienii, ultimul loc de unde am mai luat ceva informaţii despre drumul pe mai departe. Când am ajuns în plaiul Balţurilor, panta ce o aveam de urcat mi s-a părut una infernală şi când am întâlnit stâlpul de înaltă tensiune de care-mi amintise femeia de la cabană, am ştiut că trebuie să cobor spre Voineasa şi că drumul meu cel lung, avea să se apropie de sfârşit. Făcusem, străbătând păduri, plaiuri şi drum lat, poate mai bine de 30 km. Dar cine le ţinea numărul atunci, în 1997, când abia trecusem de 60 de ani…

Acum ştiam bine traseul de pe Valea lui Tocan, aşa că mi-am permis să merg cu copiii prin locurile acelea. De înnoptat am făcut-o pe malul lacului Petrimanu, acolo unde altădată fusese colonia de muncitori ai barajului. Printre fundaţiile acestora, având în faţă oglinda lacului şi casele de pe celălalt mal, am petrecut o după-amiază cu oarecari reprize de ploaie şi printre ele mult soare. Până a doua zi, timpul s-a stabilizat şi ne-am pregătit de plecare. Pe drumul de contur al lacului, tocmai treceau doctorii Iliescu şi Găvănescu, care ca şi noi se îndreptau către creasta Latoriţei. Câtăva vreme mai târziu am plecat şi noi. Am ajuns tot la capătul drumului de contur, tot pe sub conducta de aducţiune am trecut şi pe malul lăcuţului format de captarea pârâului, am zăbovit câtăva vreme. Ştiam de când fusesem în plimbarea de unul singur, că pe celălalt mal, cel stâng, apărea o potecă bine conturată. De data asta pe acolo am luat-o. A fost o potecă frumoasă. Am străbătut pădurea de fag multă vreme, până când aceasta s-a înfrăţit cu cea de brad. Am trecut prin locuri cu stâncării, prin altele cu ascunzişuri, de credeai că acu-acu, ţâşneşte din locuri bine pitite, vreun animăluţ care să ne dea ceva emoţii. Până la urmă pădurea s-a rărit, a apărut imaginea plaiului, care ne stătea în faţă, dar şi poteca a dispărut ca prin farmec. Nu aveam mult de ales şi am luat-o la dreapta, urcând spre plaiul luminos de deasupra. Când l-am depăşit, am ajuns în poiana stânei din Turcinu Mare. Erau acolo strânse în jurul focului, ciobăniţele, dintre cele tinere şi din cele care de mulţi ani îşi petreceau zilele verii pe plaiurile întinse ale munţilor. Au văzut liota de copii pe care-i aveam după mine şi ne-au poftit în stână şi ne-au ospătat ba cu jintiţă, ba cu urdă proaspătă şi o bună bucată de vreme, ne-au tot ţinut de vorbă. Până la urmă ne-am luat bagajele în spinare şi pe poteca ce tăia plaiul Turcinelor, ne-am continuat drumul. Ne-am oprit tocmai în creasta care ducea spre vârful pietros al Turcinului Mare, până unde mi-am dus după mine şi copiii. Apoi am plecat către Şaua Fratoşteanului Mic. Era poteca clară şi tăia coasta muntelui de ziceai că trasarea ei fusese făcută după vrun proiect bine studiat. Parcă aş fi vrut să urcăm şi către vârful Repezi, săltat doar cu ceva metri peste 2000m, dar oboseala copiilor şi de ce nu şi a mea, m-au făcut să renunţ la planul ăsta cam depărtat. Aşa că din şaua în care ajunsesem, am coborât poteca ce ducea către maulul lacului Negru, singurul lac activ al Latoriţei. Am coborât până la firul apei Rudăresei care în lac îşi avea obârşia şi am urcat către serpentinele drumului alpin. Când am ajuns, eram desupra stânei din Fratoşteanu şi copiii de acolo ne-au simţit şi parcă ar fi venit spre noi. S-au oprit pînă la urmă, dar odată cu ei şi câinii cam lătrători şi parcă de ei ne era un pic teamă. Ne-am continuat drumul şi destul de obosiţi, am ajuns la casa din Plaiul Poienii. Săndel ne-a primit bine şi obosiţi cum eram ne-am odihnit ca lumea. A doua zi ne aştepta drumul nu prea lung către Voineasa, unde periplul nostru a luat sfârşit.

Eram pe creasta munţillor Latoriţei, nici măcar nu îmi aduc aminte de unde veneam. Poate de la Plaiul Poienii, unde de obicei innoptam. Sigur este că undeva dincolo de Fratoşteanu, m-am întâlnit cu doctorii Găvănescu şi Iliescu. Pe vremea aceea mergeau des împreună. Îşi lăsaseră maşina pe valea Latoriţei şi probabil urcaseră pe Pârâul lui Tocan. Mi-au propus să mă întorc cu ei şi tot pe unde veniseră. Doar că eu, care ştiam acum potecile, le-am propus să coborâm pe acolo pe unde urcasem cu copiii. Era toamnă, la stâna din Turcinu Mare, nu mai era nimeni. Am coborât limba de plai până când am intrat în pădure. Ştiam că pe acolo poteca nu se vedea deloc. Am continuat să coborâm până când ne-am convins că ne rătăcisem. Găvănescu, fire mai colerică, era aproape să dea în clocot. Iliescu avea mai multă răbdare, aşa că împreună am început să urcăm către plai. Câtăva vreme am mai cercetat locurile, până când însfârşit am dat de capătul potecii. Era largă, cu serpentine frumoase şi ziua caldă de toamnă cu frunza copacilor ce-şi începuse viaţa amurgului, ne-a făcut umbletul mîngâietor şi până jos la lacul captării nici măcar Găvănescu nu a mai avut nimic de zis. Acolo era maşina cu care urcaseră dimineaţa şi întorsul ne-a fost scurt până acasă. Îmi mai aduc aminte că atunci, Găvănescu mi-a propus să merg cu el a doua zi la căbănuţa de la Puturoasa Lotrişorului şi de atunci multă vreme sfârşitul de săptămână mă găsea cu el sâmbăta pe munţi înalţi şi duminica la căsuţa aceasta minunată…

Conduceam lucrările unui mare ansamblu de locuinţe în Bucureşti şi doar arareori izbuteam să ajung acasă. Îmi era dor de munte. Aşa că ce puteam face mai bine, decât să merg la munte. Cu bătrâna şi credincioasa mea Dacie 1300, mi-am urcat familia în maşină şi amplecat spre valea Latoriţei. Am depăşit motelul deabia înjghebat şi am ajuns la coafa lacului Galbenu, acolo unde drumul de contur îşi avea capătul. La stânga, pe valea Urdelor, a Latoriţei de Jos cum i-a spus prof. Gh Ploaie, mai era un drum, pe care cu puţin timp înainte mai fusesem, până la cantonul de la capătul lui. Acum am pornit pe poteca bine cunoscută ce ducea pe valea Muntinului. Am coborât stâncile aninate deasupra vâltorii Latoriţei, am zărit frumoasa Cascadă a Dracilor şi după încă o bucată de drum, am trecut apa Muntinului pe celălalt mal. Am căutat începutul potecii ce urca spre iezerul Latoriţei şi am ajuns curând pe malul său. Era o zi de vară, cu soare mult şi călduri mari. Aici, pe malul lacului era doar o boare placută. Căldurile lunii august, care mă chinuiau zi de zi în Bucureşti, aici erau doar o amintire. De jur împrejur era linişte şi parcă din pădurea de brad care ne înconjura, aşteptam să se ivească, blana miţoasă a vreunui Moş Martin. Pe lac cuibăriseră raţele şi din când în când zborul greoi a câte uneia din ele, mai risipiea liniştea. Câte o lostriţă mai ieşea din oglinda fermecată a lacului, în zbor după vreo insectă care se apropiase prea mult de luciul apei. Pe mal câte o libelulă, proaspăt ieşită de la vreun croitor ceresc care tocmai o îmbrăcase în felurite culori, mai poposea pe malul lacului. Şi peste tot domnea o linişte neobişnuită. Aşa ne-am petrecut câtăva vreme timpul pe malul lacului. Când am socotit că venise vremea întorcerii, ne-am desprins cu greu din locurile acelea. Şi vorba aceea a lui Hogaş Țmare minune să nu fi fost fermecate locurile acelea”. Am ajuns din nou la maşină şi drumul, altfel lung până acasă, nici nu l-am simţit.

Era în anul 1990, după ce trecusem de evenimentele din decembrie şi parcă totul avea un parfum al unei libertăţi pe care ne-o doream şi mă stăpânea gândul că de acum încolo tuturor cunoştinţelor mele acumulate în lungii ani de şantier petrecuţi în Vâlcea, tocmai le venise vremea. Când am ajuns acasă, am găsit un bilet, care îmi arăta dorinţa viitorului prefect al judeţului, de a sta de vorbă cu mine. Şi aşa, pe negândite – fără vreun partid în spate, că doar unul îmi ajunsese -, am ocupat mai apoi unul din postuile importante ale judeţului. Mi-am lăsat deoparte pentru o perioadă, meseria mea pe care nu o părăsisem o viaţă şi m-am apucat de treaba pe care funcţia în care ajunsesem, gândeam că mi-o cerea. Dar s-a dovedit că toată strădania mea fost degeaba. Hotârât, postul nu era din acelea în care contează munca şi rezultatele, ci din celelate, din care atâţia oameni s-au îmbogăţit fără merite profesionale. Şi parcă e păcat. Lucram acum la prefectură şi timpul nu-mi mai era la dispoziţie. Aveam, n-aveam treaba, de dimineaţa până seara târziu eram la birou. Nici măcar duminca nu-mi mai era liberă. Şi totuşi într-o duminică din sfârşitul lunii octombrie, am plecat pe munte. Eram împreună cu doctorul Iliescu. Cu el am ajuns la Ciunget, când încă nu se luminase bine de ziuă. Am urcat din greu pe poteca ce ducea spre castelul de echilibru al hidrocentralei, și de acolo ne-am avântat în poteca ce trebuia să ne ducă pe vârful Repezi şi mai apoi pe cel al Fratoşteanullui. După castel, până în dreptul vârfului Vânăta, pe care era releul tv al comunei, am urmărit un drum, apoi am intrat în lungul unei poteci, care pe vremea aceea era îndelung umblată de turmele de oi. Pădure era una întunecoasă şi barzii atât de deşi încât acopereau cerul. Erau şi locuri neclare, în care doar intuiţia ne-a îndrumat bine. Uneori eram aproape de creastă, alteori ne îndepărtam de ea şi doar către finalul drumului spre stâna din Groapă, poteca a devenit una clară. În poiana stânei, am zăbovit o clipă la poalele stâncii uriaşe din mijlocul ei. Era poiana înconjurată de pădure. Am apucat pe un intrând printre brazi – doar altădată am găsit poteca cea bună. Poteca s-a sfârşit repede şi a trebuit să ne chinuim prin încălcişul şi prin mărăcinişul care a urmat. Părea că nu mai ieşim niciodată la golul alpin. Până la urmă am ieşit către vârful Părăginosului. Era vreme frumoasă şi nu ne-a fost greu mai departe să ajungem pe vârful cu stânci pripăşite pe aici, ale Repezilor, primul sau ultimul din creasta Latoriţei de peste 2000m – 2013m. Ne-am adăpostit printre stânci şi ne-am făcut un plan pe mai departe. Parcă nici nu ne dădeam seama căt mai avem de mers. Am coborât în Şaua Lespezilor, pe o parte cu stâna cu acelaşi nume, pe cealaltă cu cea a Mesei de Piatră. Am ocolit vârful Fratoşteanu Mic, am depăşit şaua din care un drum mai scurt ne-ar fi dus pe lângă Lacul Negru şi am urcat panta nu prea lungă către vârful Fratoşteanului cel Mare. Ne-am privit unul pe altul şi ne-am mărturisit teama drumului încă lung pe care-l mai aveam de parcurs. Am coborât către drumul alpin, i-am străbătut pădurea de brad şi o clipă ne-am abătut pe la cabana de la Plaiul Poienii. Apoi ne-am îndrumat paşii pe drumul ce ne scotea la Ciunget, acolo unde ne lăsasem maşina. Am trecut pe lângă amenajările hidrotehnice, fără să ne oprim. Aveam în faţă un drum de 12 km şi ziua scurtă a sfârşitului de ocombrie ne zorea cu întunericul care se apropia. Pe lângă stâncile care întruchipau un fragment de chei, am trecut doar aruncându-le o privire, iar când am intrat în sat, întunericul stăpânea locurile. Pe la cîte-o fereastră mai zăream lumină, câte un sătean întârziat ne-a mai ieşit în cale. Peste tot mirosul fumului serilor de toamnă stăpânea locurile. La locul unde ne lăsasem maşina întunericul era deplin şi chiar ne-am mirat că ajunsesem cu bine acolo. Acasă am ajuns după ora 22, obosiţi, după tura lungă făcută, poate chiar dincolo de 30 km.

Veneam, împreună cu doctorul Iliescu, din Voineasa pe drumul lung de pe creasta Mănăilesei. Am coborât la Vidra, unde de altfel aveam de făcut un control asupra calităţii lucrărilor ce se executau la lucrările de alimentare cu apă a viitoarei staţiuni. Aici, la Vidra, eram aşteptaţi de doctorii staţiunii, famila Retegy. S-au dovedit gazde primitoare şi nu uit că ne pregătiseră o ladă cu sticle de vin, pe care noi, le-am refuzat cu oarecare stânjeneală, niciunul din noi nefiind băutori decât de apă de izvor. Ne-am cazat la hotelurile in funcţiune, dar din păcate ne-am încălzit peste noapte doar cu un amărât de calorifer electric. A doua zi am plecat cu doctorul Retegy pe potecile Latoriţei ştiute bine de el, care le bătuse toată iarna, în ture lungi pe schiuri. Acum ne-a condus, pentru noi prima oară, pe drumul către Puru. La început pe poteca marcată cu cruce roşie până în Şaua Pietrelor, apoi scurtă vreme pe drumul alpin şi apoi direct pe coasta Purului. Ziua frumoasă de primăvară încă la începutul ei, ne-a prilejuit de pe vârful acesta, privelişti către creasta Parângului mai ales, dar şi cea a Lotrului, de neuitat. Vârfurile acoperite de zăpadă, căldările alpine ale Parângului, unde ştiam că stăteau lacuri minunate, ne-au prilejuit gânduri pentru excursii de tot felul. Multe din acestea, la vrema verilor ce au venit, le-am admirat oglinzile vălurite, dar din păcate nu cu doctorul Iliescu, excelent camarad de munte. Pe vârful Purului bătea vântul tare şi de pe el am coborât către stânele locurilor şi de acolo întoarcerea am făcut-o pe muchia acestuia şi am ajuns până la urmă pe malul lacului Vidra. Poteca era largă şi părea una îndelung străbătută, dar din păcate cu foarte mulţi copaci doborâţi în cale. Am trecut prin apropierea unei frumoase căsuţe silvice, bine ascunsă în pădure. De pe drum am ajuns din nou la Vidra, cu o altă noapte petrecută în compania caloriferului electric. A doua zi, ne-a condus Retegy, pe Valea Mogoşului, multă vreme pe un drum forestier, apoi prin pădure, până în apropierea drumului alpin cunoscut din alte împrejurări. Ne-am luat rămas bun de la gazda noastră atât de plăcută şi am început lungul drum către Voineasa. Am sporovăit multe şi nevrute şi ne-am împărtăşit necazurile cotidiene izvorâte din orânduirea care nu se mai sfâşea. A venit până la urmă şi rândul acesteia, dar din nefericire cu alte necazuri, care ne-au risipit entuziasmul acelor zile. Din lungul drum al crestei, de pe care urmele iernii încă nu se risipiseră, ne-am trezit în poiana Balţurilor, cu iarbă proaspătă şi flori galbene de piciorul cocoşului. Era un spectacol surpinzător şi peste anii de până acum, peisajul acesta nu mi s-a dus din memorie. Într-atâta a fost de fermecător. Drumul până la Voineasa a fost scurt de aici încolo şi ajunşi la Voineasa am mai avut de aşteptat până la plecarea autobuzului.

A reprezentat muntele Fratoşteanu, multă vreme unul din ţelurile excursiilor săptămânale, unul din locurile cele mai umblate. Fusese de mult, prin anii ’80, unul din primele locuri în care-mi urcasem copiii. Plecaţi de la Vidra, cu Dacia mea, obişnuită cu drumuri grele, urcasem până la stâna din Nopteasa, pe drumul acela ca vai de capul lui. La stână mă oprisem şi pe jos, urcasem pe vârf. Fusese ceaţă deasă de s-o tai cu cuţitul şi cred că le-a rămas copiilor doar spaima drumului brutal pe care urcasem. Încolo nicio privelişte.

Într-altă împrejurare, era iarnă în toată puterea cuvântului şi am ajuns aproape de fosta colonie Nopteasa, prin preajma locului numit Despina, cu o maşină ceva mai elevată. Să fi fost prin anii ’96-97. Eram cu Găvănescu, Edy şi Sandu. Nu prea ştiam bine pe unde se urcă spre Fratoşteanu, dar ăsta ne era ţelul. Din curba dinaintea urcării serpentinei ce urma, se desprindea un drum şi mai departe o potecă ce ducea sus, la cabana de la Plaiul Poienii. Pe acolo am început să urcăm. Am trecut de punctul hidro, am continuat pe drumul forestier şi am luat-o la dreapta, pe sub pădurea încă în picioare. Drumeagul de exploatare s-a terminat repede şi nu ne-a mai rămas de făcut decât să înfruntăm pădurea, în speranţa că vom ajunge la vechiul drum alpin. Nu prea ştiu ce era în mintea noastră, ca oameni în toată firea eram, că doar aveam cam o jumătate de secol în spate, necum că eu trecuse mult şi de aceasta. Bătea vântul tare şi vârfurile brazilor se cam îndoiau. Funigeii zbuaru prin aer, duşi de vânt sau chiar aievea căzuţi din cer. O vreme ceţoasă înconjura muntele. Ajunşi la drumul alpin, am continuat să urcăm pe el, uneori depăşind brazii căzuţi. Până la urmă am ajuns la golul muntelui şi pe un crac al lui, am început ultimul urcuş. Nu ştiu câţi km/h o fi avut vântoasa, dar urcam îndoiţi de puterea ei. Am ajuns pe vârf, printre stâncăriile de acolo, care nici ele nu ne ajutau să ne ferim de furia viscolului. Ştiu doar că am încercat să ne lăsăm pe spate, în furia vântului, ca într-un şezlong şi stăteam chiar “comod” pe spătarul lui. Oricâtă tinereţe mai aveam în noi, până la urmă vântul ne-a gonit la vale şi pe urmele încă neacoperite, prin pădure, am ajuns din nou la maşină. Nu văzusem nimc, doar că ne luptasem cu viscolul şi îl învinsesm. Ar mai fi ceva de adăugat, mai cu iz de legendă. Chiar la intrarea în pădure, scăpaţi întregi din vitregia viscolului, am făcut vreo două fotografii de grup. La developare, şi numai pe acestea, au apărut prin preajma noastră, nişte mici pete albe, care păreau spiriduşi în mişcare iute, căci aveau în spatele lor urmă de coadă albicioasă. Şi ne-am închipuit mai apoi că sunt legende cu astfel de spirite, cărora le place apropierea de oameni!

Dar Fratoşteanu ne-a oferit în anii care au urmat şi multe zile frumoase, cu cer albastru şi privelişti depărtate, mai cu deosebire iarna. Atunci cerul era limpede şi privirile zburdau până spre orizontul depărtat. De era soare cald, sau cu dinţi, de cele mai multe ori, stăteam adăpostiţi de stâncile grupate pe vârf, ne scoteam bruma de mâncare adusă cu noi şi ne delectam privirile cu filmul munţilor care ne înconjurau. Parângul era alb şi căldările adânci, erau acum bine tencuite de omătul care părea acolo aşternut pe vecie. Făgăraşul avea creste înalte cu zimţi ridicaţi până la cer şi din ele mai răzbăteau stânci golaşe. Fiecare muchie sudică, lungă ca o zi de post, părea înfrăţită cu cerul albastru şi odată cu el sfârşea în văile adânci. Munţii Căpăţânii şi Lotrului atât de apropiaţi, cu vârfurile lor cele mari, păreau doar toboganuri uriaşe, pe care numai bine ai fi alunecat cu schiurile sau vreo săniuţă măiastră. De câte ori n-am visat aici la crestele Căpăţânii, mai ales, pe care de atâtea ori le străbătusem iarna, plecând pe doagele fermecate, din poveştile scrise la lumina lămpii cu gaz din căsuţa de la poalele Romanului. Drumul până pe vârful Fratoşteanului nu era tocmai uşor iarna, când zăpezile mari trebuiau învinse. Atunci urcuşul pe vârful Noptesei îl făceam pe o brână uneori sticloasă şi ieşirea în creasta sa, printr-un horn cu zăpadă până la brâu. Doar sus, după ce treceam de vârf, pe platoul Părănginosului aveam şi noi clipe de linişte. Iar de zăpezile iernilor grele, de cum depăşeam stâna din Nopteasa, ce să spun, că ne luptam cu ele, ajunse până la brâu. Am urcat şi în zile de primăvară, ori de vară, în care de pe coaste plecau şuvoaie de apă înspumată, când plaiurile erau acoperite de covor de picioare de cocoş galbene, dar parcă niciodată zilele nu erau la fel de frumoase ca cele în care ne luptam cu zăpezile mari, deasupra cu cer albastru, înconjuraţi de munţi înalţi, albiţi de bătrâneţea vremelnic căzută peste ei. Anii aceia au fost frumoşi, au trecut ca gândul şi doar amitirile vremurilor de atunci, au rămas neşterse.

Alături de vârful Fratoşteanului, un alt vârf, aproiat ca altitudine – 2049m -, ne-a captata atenţia bună bucată de vreme. Doar că vârful Purului, pentru că de acesta e vorba, ne-ar fi fost greu să-l abordăm la vreme de iarnă, în doar o zi, cât mergeam noi iarna. Aşa că acest vârf frumos, ne-a fost leagăn de drumuri din primăvară până în toamna târziu. Îl cunoșteam de ceva ani. Îl urcasem singur, cu copiii, ba uneori şi cu căţiva câini, veniţi după mine de la Vidra. Bruno, un câine lup cu laba cam beteagă, unul cu picioare mai scurte şi căţeluşa credincioasă, Florica, m-au întovărăşit odată până pe vârf. Privisem vârful acesta înalt, ondulat pe firmamentul cerului albastru ori împovărat de ceţuri ce-l făceau invizibil, încă din primele zile când ajunsesem la Vidra. Îl văzusem înroşit, dintr-un foc mocnit, cu jăratec pe coaste şi atunci ştiam că bujorul înflorise şi coastele sale îmbracă frumuseţea deplină. Dar timpurile acelea trecuseră şi acum eram într-o echipă cu doctorii Dumitrescu şi Găvănescu şi nu numai cu ei. Au fost de atunci drumuri multe şi parcă nu-mi vine să-mi aştern amitirile chiar pe toate şi, de altfel, unele au început să se contopească.

Erau drumuri multe către Puru. Cel mai cunoscut dintre ele era pe valea Pietrelor. Altul, poate chiar foarte lung, venea din Curmătura Vidruţei, acolo unde ne obişnuisem să lăsăm maşina. Avea acesta din urma farmecul lui. Străbăteam o parte frumoasă a drumului alpin pe la poalele vârfurilor calcaroase ale Mogoşului, Boarneşului şi Pietrelor, fiecare dintre acestea având farmecul stâncilor argintii, al hornurilor care-i brăzdau şi, de ce nu, şi al florilor care le întovărăşeau. Şi înfârşit mai era şi cel de pe valea Mogoşului. Acesta a stârnit într-una din zile, o veritabilă dispută, în care doctorul Găvănescu, care nu mai urcase pe acolo, avea mari îndoieli că vom ajunge până pe vârf. S-a dovedit că nu avea dreptate şi de atunci încolo ăsta a fost drumul cel mai mult întrebuinţat. Au fost zile de început de vară, când pe coastele vârfului mai sălăşluiau limbi mari de zăpadă, dar şi tufe de bujor înflorit, dese de nu ştiai cum să-ţi aşterni paşii să nu le striveşti inocenţa purpurie. Dar oricare ar fi fost drumurile pe care le-am fi urmat, tot în şesul Şeii Pitrelor începea urcuşul către vârf. O bună bucată de timp urmăream drumul alpin, până într-un loc de unde îl părăseam şi urcam direct pe plai până ajungeam pe vârf.

O întâmplare totuşi, avea să-mi rămână agăţată în memorie, mai mult decât celelalte. Urcasem pe drumul lung, venit din Curmătura Vidruţei. Am urcat pe vârf. Era soare cu dinţi şi pe vârf bătea vântul tare. Câtăva vreme am rămas în bătaia lui şi căutând locuri mai ferite, am coborât până aproape de vechile stâne. De acolo nu mi-a trebuit decât o scânteie, să doresc să cobor pe poteca stânei, până în căuşul văii, pe care aveam să o traversez şi mai departe să ajung în drumul alpin. Se cam pierduse poteca şi într-un loc a trebuit să coborâm fără ea până la firul văii. Îmi amintesc şi acumm spusele pline de humor ale doctorului Dumitrescu “să vezi ce o să-ţi facă Găvănescu!”. Dar eu ajunsesem la firul văii şi ce găsisem acolo, mă fermecase, chiar dacă din urma mea ajungeau frânturi din bodogănelile de care fusesm avertizat. Din înaltul vârfului cobora, mai mult prăvălindu-se, un torent înspumat. Ajungea în căuşul îngust al văii, pierdut în moliciunea turbării locului. O întindere în care ţi se afundau paşii trădau existenţa apei împrăştiată pe postata ce începea să înverzească. Zăpadă mai era şi din ea ţâşnea covorul de brânduşe gingaşe. Cu siguranţă aici fusese un lac glaciar, acum colmatat. La capătul de jos al acestuia, peste un prag înalt, apa sărea o treaptă şi cobora mai apoi pe o albie a ei, strecurată printre maluri înalte. Până la urmă reveria s-a sfârşit, în goana care a urmat până la maşină. Am revenit la vreme de vară. Zăpadă nu mai era. Brânduşele muriseră de mult. Doar torentul înspumat cobora fără încetare pe coastele abrupte ale muntelui. Cu siguranţă locul acesta din Puru mi-a rămas cel mai drag.

Într-o dimineaţă, plecaţi într-un hai-hui, doar dr Găvănescu şi cu mine, am ajuns, ca şi în multe alte împrejurări, în Curmătura Vidruţei. Era în ziua de 12 mai 2001. Era vreme frumoasă, chiar dacă norii păreau să ameninţe cerul. Pe vremea aceea doctorul avea entuziasmul uneia din tinereţi şi eu dorul locurilor pe care mereu voiam să ajung. Am coborât din maşină şi am luat calea bine ştiută a înălţimilor. Era soare mult şi vremea fotogenică. Pe lângă stâna din Nopteasa am trecut ca gândul. Sub vârful Noptesei am găsit poteca de sub creste, după care, ieşiţi în drumul alpin, am prins ramura de sus a acestuia, până deasupra căldării lacului Negru. Fratoşteanu cel Mare, l-am ocolit de data asta. După traversarea coastelor sale, năpădite de tufe de bujor care aveau să le cuprindă în jăratec peste puţină vreme, trecând peste şuvoaiele care se prăvăleau în oglinda lacului deabia ieşită de sub zăpezi, am ajuns în şaua care despărţeau fraţii de cruce ai Fratoşteanului, pe cel Mare, de cel Mic. Pe coasta acestuia din urmă, ceva mai mezin ca înălţime, am coborât în Şaua Lespezilor şi de acolo am uircat panta aspră şi lungă, până în vârful cu stâncării risipte pe creastă, al Repezilor, ultimul bastion de peste 2000m al munţilor Latoriţei. Mult n-am zăbovit acolo, doar cât să ne povestim câte ceva şi să înfulecăm ce ne adusesem cu noi. Ne-au gonit de acolo nişte nori negri care tot veneau către noi. Ne-a fost întoarcerea mai uşoară şi când a fost să ocolim din nou Fratoşteanu cel Mare, norii cei negri s-au descărcat peste noi. Doar că aveam de a face cu un fenomen ceva mai rar. Pe partea stângă a potecii, cea înaltă, norii descărcau peste noi mulţime de funigei iernatici, iar pe dreapta, pe plaiurile deabia înverzite, soarele se lăfăia ca într-o zi de primăvară frumoasă. Şi cam aşa ne-a fost ziua de coborâre cât mai rămăsese din ea. La întoarcerea de pe valea Mănăilesei, mai către Voineasa, ne-am oprit în dreptul uneia din văi. Ştia doctorul secretul uneia dintre ele. Creşteau pe aici lapiotele, ciuperci roşcat-maronii şi delicioase când ajungeai să le prepari. Am plecat de acolo cu o sacoşă plină şi din ele a ieşit o tocăniţi greu de uitat, ca şi ziua de iarnă-primăvară, pe care o străbătusem.

 

Doar vreo două-trei săptămâni mai târziu, prin aceste locuri, muntele avea să se umple de jăratecul florilor de bujor şi coastele Fratoşteanului, aveau să fie cuprinse de parfumul suav al căpşoarelor rozalii. Gâze de tot felul cercetau minunile dintâi ale muntelui şi printre tufele cu frunze proaspete, verzi şi uşor cerate, sălăşluiau genţienele cele mari şi albastrul lor era îngrămădit în colonii izolate, de parcă aşa se apărau mai bine. Şi excursia pornită către alte înălţimi, s-a stins printre florile frumoase de care parcă ne părea rău să ne despărţim.

Într-o dimineaţa de vară, poate în 1999, am plecat ca mai întotdeauna sâmbăta, către munţii mari pe care-i aveam la îndemână. Nu aveam un scop anume, urma ca doar pe drum să ni-l stabilim. Eram ca deobicei, în maşina doctorului Dumitrescu, cu Găvănescu alături şi Anda în spate cu mine. Pe drum am început să discutăm despre locul unde să începem drumul pe jos. Dintr-una într-alta am ajuns la alte locuri de cât cele obiuşnuite şi până la urmă am căzut de acord să urcăm Coasta Benghii. Cu o mică hârîială, căci Găvănescu nu prea agrea drumuri pe care nu le mai făcuse, de parcă n-ar fi fost întotdeauna un început. Am depăşit Curmătura Vidruţei cea obişnuită drept staţie de coborâre, am ajuns pe malul lacului Vidra şi până la urmă ne-am oprit în dreptul unui stâlp electric cu numărul 36 sau 37, acolo unde se afla un semn de marcaj: un triunghi galben. Am traversat drunul şi am intrat în pădurea de brad. Pe atunci aşa era, dar acum tăierile masive din zona au transformat locurile. Şi din păcate ele încă nu s-au oprit. Urmările însă, nu ne vor privi numai pe noi, ci încet, dar sigur, se vor extinde şi asupra ţării căreia i-a fost încredinţată defrişarea. Globalizarea nu are limite. Singurul miracol care ar putea diminua acest fenomen necugetat, ar fi că pe aici se fac şi împăduriri, spre deosebire de locurile în care le facem doar noi. Acolo barbaria este deplină şi goana doar după câştig, nelimitată. Dar astea sunt doar gânduri şi excursia de atunci a urcat mai întâi prin pădure, în lungul pârâului Sec. Deocamdată era drum de tractor, dar Găvănescu parcă aştepta să intrăm în vreu hăţiş din care să nu ne mai rămână decât calea întoarcerii. N-a fost să fie aşa şi când am ajuns în locul în care trebuia să urcăm, drumegul s-a transformat într-o potecă ciobănească de toată frumuseţea. Pe potecă am urcat continuu, încolăcindu-ne pe coasta muntelui, până am ajuns la plai. Plaiul era punctat de brazi rari şi până în creastă şi aceştia au dispărut. Aproape de noi era o stână veche şi ceva mai departe o turmă de oi liniştită. Cunoşteam locurile. Până în creastă mai fusesem cu Andrei şi ştiam ce privelişti minunate se deschid de acolo. Aşa s-a întâmplat şi acum şi cârtitorul nostru de mai înainte, a rămas fremecat de locurile minunate ce se arătau odată ajunşi sus. Mai ales că peisajele ce se arătau erau din cele fotogenice, iar el era un fotograf cu un deosebit simţ al frumosului. Eram pe Coasta Benghii şi nu am pregetat să urcăm mai departe, dorind să ajungem pe vârful Bora, cel mai înalt loc din întreaga culme a munţilor Latoriţei. Curând am ajuns pe vârful Bora, cel căutat, 2055m. Se deschidea de aici un orizont fantastic. În primul rând către munţii Parângului, ce-şi etalau crestele înalte în minunata zi de vară în care ne aflam. Şi despre ei nu mai conteneam să ne propunem unul altuia excursii prin locurile îndrăgite de mult, ale acestora. Lanţul de vârfuri înalte ale Căpăţânii şi Lotrului, erau atât de aproape, încât parcă doar întindeai pasul şi erai deasupra lor. În depărtare se iveau Făgăraşii, mai pâcloşi acum către amiază. Iar Valea Latoriţei, acest minunat căuş înverzit prin mijlocul căruia curgea apa vie a locurilor, făcea toţi banii. Acolo jos, minuscule, se aflau două stâne şi băieţandrul cu turma ieşită la păscut ceva mai sus, ne-a tot povestit de novăceanul David, la care care păstorea el.. Până la urmă am ajuns pe vârful dorit. Acolo însă ne-a întâmpinat o privelişte dezolantă. Jneapănul era tăiat, fără putinţă de regenerare. Nu numai că-l tăiaseră, dar luaseră din el doar crengile şi crăcile rămăseseră pe loc. Acum erau uscate şi te simţeai dintr-odată în mijlocul unui adevărat osuar risipit pe munte. Îmi venea parcă, să păstrez un moment de reculegere. Apoi am privit pe versantul nordic. Avea o căldare glaciară şi după modelul vârfului Puru, parcă aş fi aşteptat să văd măcar urma unul lac glaciar, cât de mic ar fi fost. Nu era decât un firişor de apă sclipitoare în bătaia soarelui, strecurat printr-o umbră de poieniţă. Încolo, perdea compactă de jneapăn. Pierdut mai apoi în pădurea de brad, până în vale totul era o perie deasă dinăuntrul căreia nu răzbătea niciun sunet. Din visul montan, ne-a trezit vremea plecării şi pe acelaşi drum, cu aceeaşi maşină, ne-am întors acasă. Dar ziua aceea, cu istoria trecută a jneapănului în ochii minţii şi în suflet şi cu întreaga cunună de munţi care ne fermecase, o vedeam aievea mereu. Până într-o zi din sfârşitul lunii decembrie a anului 2011, când trecând în goană cu maşina pe şoseaua modernizată de pe malul lacului Vidra, ne-am oprit într-un loc unde utilejele muşcătoare de pământ, trădau lucrări mari de construcţii. Am căpătat informaţia că aici se desfăşura un mare complex turistic, cu hoteluri, linii de transport pe cablu şi pârtii de schi. Curios, am întrebat cam până unde ajunge pârtia şi mi s-a răspuns că până în vârful Bora. “Bine dar acolo era o mare de jneapăn! – Păi, s-a tăiat toată, că altfel nu aveam pe unde să ducem linia de telegondolă.” Şi atunci m-a încercat o umbră de tristeţe. Nu că mi-ar fi trecut tinereţea, că asta o ştiam şi mă împăcasem cu ce eram astăzi, ci pentru că muntele fusese învins pentru totdeauna. În ultima sa bătălie.

Dintr-o perioadă când grupul cu care aveam să merg multă vreme de acum încolo pe munte, a mai rămas o poveste de spus despre locurile îndrăgite din munţii Latoriţei. La oraş primăvara se instalase de ceva vreme şi la munte gândeam că va fi la fel. Era ziua de 10 mai 2003. La Voineasa am ajuns repede şi din maşina care ne dusese până aici, am coborât după care am trecut podul de lângă biserica satului. Am străbătutul uliţa din lungul apei Lotrului, după care am urmat calea de pe lângă ultimul gard al caselor de pe aici. Poteca devenea din ce în ce mai abruptă şi când am ajuns printre brazii înalţi, aş zice aproape veşnici, pădurea ne-a fost ca un leagăn de aci înainte. Dar intermezzo-ul brazilor care înconjoară Voineasa, s-a terminat repede şi curând au apărut fagii, bătrâni şi ei şi pe alocuri cu trunchiuri încărcate cu bureţi numai buni de mâncat. O aşa recoltă bogată, a stimulat “fetele”, care s-au repezit, care mai de care, să-şi facă provizii pentru seara care urma. Panta cea mare şi dură de până atunci s-a terminat şi a început plaiul cu mesteceni aruncaţi în pâlcuri ici-colo, până când am ieşit sus pe muchia Balţurilor. Eram în luna mai şi natura se trezea la viaţă. Prin iarba proaspătă apăruseră florile galbene ale piciorului cocoşului şi cele mai discrete ale părăluţelor. Mestecenii care mărgineau plaiul înflorat, căpătaseră frunze proaspete. Cerul era senin şi în pauza de sortare a bureţilor, am avut răgaz să privim culmea înaltă a munţilor Lotrului, care mai păstrau cuşma marilor zăpezi. Am pornit la drum şi în cale ne-a apărut atelajul ciudat al unui cal încărcat zdravăn, pe lângă care mergea un copil şi o femeie. Veneau din munte şi cum ne-am apropiat am văzut că ne cunoşteam bine, chiar dacă nu ne mai văzusem de mult. Trecuseră ani de când nu mai fusesem la cabana de la Plaiul Poienii şi noi de acolo ne cunoşteam. A fost o revedere plăcută, chiar daca femeia ne-a spus că la cabană nu era nimeni. Am sfârşit repede drumul pe plai, după care am intrat în umbra pădurii şi nu ne-a părăsit aceasta decât atunci cănd am ajuns aproape de cabana amintită. Era totuşi o zi călduroasă şi rezerva mea de apă se isprăvise repede. Femeia avusese dreptate şi la cabană, acolo unde speram că cineva îmi va putea da un pahar, nu era nimeni. Ştiam că ceva mai sus se afla sursa de apă a cabanei şi acolo, la izvor, bănuiam că îmi voi potoli setea. N-a fost să fie aşa. Acolo ajunsese să fie doar o groapă plină cu apă şi dacă stau să mă gândesc bine, parcă erau şi ceva urme de broaşte prin încâlcişul ierburilor de pe maluri. Eram totuşi atât de însetat încât nu am ţinut seama de nimic şi am sorbit din apă, atât cât să-mi amăgesc puţin setea. Am plecat mai departe, pe drumul bine bătut al vechiului război din ’916, până când am ieşit la plai, cam acolo unde exista o potecă ce ducea spre stâna din Fratoşteanu. Numai că, atunci când am ajuns acolo, nu prea departe de stână, cerul până atunci senin începea să fie acoperit de un nor aproape negru. Parcă până atunci nu mai văzusem un asemenea balaur care să vină spre noi. Am grăbit pasul, nu înainte de a-mi potoli setea cu apă proaspătă de la izvoarele care întovărăşau poteca. Am ajuns repede la stână, acolo unde am găsit marele săivan, în curs de reconstrucţie şi acoperit cu şiţă nouă, doar pe jumătatea lui lungă. Aveam aşadar un adăpost doar pe jumătate şi deloc închis faţă de urgia care se apropia. Am mai apucat să cercetăm o altă casă aflată în apropiere, dar noroiul din ea era atât de mare, încât tot la stâna găsită la început ne-am adăpostit. Tocmai la timp, cât să ne prindă sub acoperiş urgia care s-a abătut peste noi. A fost cumplit. Parcă nicicând nu apucasem în munte o asemenea dezlănțuire cerească. Dintre vălătucii de nori negri, scăpărau fulgere şi trăznete care luimnau muntele, sfărâmând întunericul care se lăsase peste noi. Din cer veneau valuri de grindină şi căldura pe care o îndurasem până atunci, s-a risipit ca prin farmec. În stâna pe jumătate acoperită, aproape că tremuram de frig. Ne-am aşezat pe una din laviţele stânei – mai mult săivan – şi ne-am scos sacii de dormit şi aşa parcă am izbutit să ne mai încălzim cât de cât. Noroc că urgia nu a durat mult şi norii au început să se risipiească şi pe cer, cât mai rămăsese din el până la apus, a apărut soarele. Afară iarba cea verde era acoperită de un strat gros de bobiţe albe. Până la izvorul din preajmă, a trebuit mai mult să alunecăm pe noroiul, lăsat în urmă de grindina apoasă. Am profitat de soarele care-şi făcuse apariţia şi am urcat coasta spre vârful Fratoşteanului cel Mare. În căldarea de sub acesta am crezut că vom vedea oglinda lacului Negru, dar acolo nu era decât zăpada îngrămădită peste iarnă. Când se lăsase înserarea peste munte, am ajuns din nou la stâna noastră. Peste noapte, din jumătatea neacoperită a săivanului şi-a aruncat peste noi, lumina ei cea rece, luna plină, şi bună parte din noapte mi-am petrecut-o admirând jocurile de lumină şi întuneric şi ale avioanelor care spintecau cerul cu zgomotul şi sclipiciul luminilor lor. A trecut cu bine noaptea şi la izvorul din apropiere ne-am înviorat feţele. Afară era încă frig straşnic, aşa că am luat-o la picior repede, cât de cât să ne încălzim. Am traversat apa Rudăresei şi am început urcuşul, care de la început ne-a luat tare. Ştiam bine poteca, cea de pe versantul nordic al Fratoşteanului Mic. Ştiam şi că vom merge, mai întâi către stâna din Repezi, în lungul izvorului cu şanţ dirijat către aşezarea ciobănească, aşa că n-am avut nicio teamă că nu vom ajunge unde vroiam. Lăsasem în urmă căciula înaltă a Fratoşteanului Mare, la care nu ştiu de ce Mioara ţinea morţiş să mai ajungă şi acum, pe soare, că nu-i ajunseseră priveliştile din înserat. E drept că de acolo totul era magnific. Până la urmă a trebuit să se supună majorităţii şi ne-am continuat drumul până desupra stânei din Repezi. Primăvara ţâşnise din iarna cea lungă şi verdele crud al ierbii proaspete ieşise la iveală. Din cei trei călători unul a rămas în Şaua Repepezilor, să se lăfăiască la soare. Şi noi ceilalţi doi am urcat până pe vârful cu stâncării cu acelaşi nume. Era o zi minunată şi privirile ajungeau până departe spre culmi încă înzăpezite. Retezatul se vedea undeva în zarea depărtată şi din ele teşitura vârfului înalt spintecat de săbiile uriaşilor care se luptaseră acolo în vremuri depărtate. Mai apropiatul Parâng, îşi etala culmea zdrenţuită a vârfurilor mari, aproape, de să pui mâna pe ele. Cuşma cea albă era bine aşezată acolo şi nu părea să se ducă curând. Apoi spectacolul crestelor Făgăraşilor, ale Bucegilor şi Iezerului, dominau partea asta de cer. Peste tot zăpezile erau incă la ele acasă. Frumuseţea locurilor ne pironise pe creştetul Repezilor şi poate tocmai de aceea Mioara îşi începuse încă de acum călătoriile din vară, mai pe toţi munţii pe care-i vedea. Am coborât în Şaua Repezilor, acolo unde partenera noastră de drum începuse să se plictisească de atâta aşteptare. Am pornit pe coasta nordică a muntelui, pe poteca bine înfiptă în munte. Plăcerea asta liniştită, în bătaia soarelui primăvăratec s-a sfârşit brusc, odată cu apariţia zăpezii dintre brazii pădurii în care intrasem. Eram cu toţii echipaţi de primăvară, cu ţurloaiele la vederea soarelui care avea să ne dea culoarea înălţimilor, dar ce avea să urmeze ne-a tăiat pofta de bronz alpin. Am intrat în nămeţi de zăpadă, până dincolo de genunchi şi fiecare găsea alt fel de bodogăneli. Cel mai înjurat am fost eu, pentru că adusesem cucoanele prin locurile acelea. Mai grav însă, era găsirea potecii, prin zăpada asta mare. Era totul acoperit şi nici urmă de potecă, altfel, la vreme de vară foarte clară. Poiana stânei din Groapă era una foarte mică şi spaima mea cel puţin, era că cine ştie unde vom nimeri şi atunci nici poteca pe mai departe nu puteam să o găsim. S-a întâmplat însă, să nimerim exact acolo unde am găsit poiana stânei. Sub piatra cea mare din mijlocul ei, pe iarba proaspătă, cu soare mult care ar fi trebuit să ne mai usuce oleacă, ne-am odihnit. Doamnele nici nu ştiau bine prin ce miracol ajunsesem unde trebuia. Ne-am odihnit cât de cât, după care ne-am afundat în pădurea de brad tânăr, pe potecă bună. Numai că poteca cea bună s-a sfârşit repede şi nu ne-a mai rămas decât să ne strecurăm printre brazi, unii dintre ei doborâţi. Nu prea era poteca bătută şi doar pe ici pe colo se mai vedea. Cu admonestări la tot pasul, orientându-ne după creasta din dreapta, pe lângă care trebuia să mergem, până la urmă am ajuns la castelul de echilibru al hidrocentralei. În ce mă priveşte, chiar dacă obosisem mai mult decât trebuia, am fost mulţumit că izbutisem să-mi duc tovarăşele de drum până într-un loc din care mai departe nu ne mai rătăceam. Le-am dat drumul să meargă mai repede. Aveau de prins autobuzul de la Gura Latoriţei, iar eu nu mă simţeam în stare să merg prea repede. Le-am pierdut repede din priviri, aşa că pe coborâşul râpos, am rămas singur. Nu mai aveam nicio picătură de apă şi pe soarele năpraznic setea a început repede să mă chinuie. Când oarecum mă apropiasem de satul Ciunget, undeva ascunsă în pădure, am zărit o gospodărie. Era atât de ascunsă în pădure şi de jur împrejur nu vedeam vreo sursă de apă apropiată, încât mi-am continuat drumul. Am mai făcut o bucată bună de drum până să ajung la casele bine închegate ale satului. Oamenii erau strânşi în faţa porţilor, pe băncile din faţa caselor. Parcă îmi era ruşine să cer un pahar de apă. Am trecut de biserica veche a satului – monument istoric – şi până la urmă am lăsat pudoarea deoparte şi am deschis gura cerând un pahar cu apă. Femeia dintr-una din porţi tocmai se ridicase să-mi satisfacă dorinţa, când din mijolcul uliţei, am auzit o voce “lasă că-i dau eu”. S-a dovedit a fi soţia celui care ne primise de atâtea ori la casele de la Vidra. Nu numai că mi-a oferit apă cât să-mi potolească setea, dar m-a îmbiat şi la o cană de cafea. Apoi ne-am depănat amintiri de la zilele petrecute la Vidra şi multe din necazurile femeii le-am auzit povestite, unele cu durere în glas. Până la urmă mi-a spus că mă vor lua cu maşina până la Râmnicu Vîlcea, unde tocmai se pregăteau să plece. Pe lângă autobuzul care-mi ducea partenerele spre casă am trecut ca gândul şi acasă am ajuns cu bine şi mult mai repede decât ele. Am sfârşit una din plimbările cele mai pline de întâmplări bune de povestit mai târziu, din cele multe petrecute în munţii Latoriţei.

Mai sunt multe alte excursii prin munţii Latoriţei, făcute în alte perioade, când ori rămăsesem singur călător prin munţi, ori îmi schimbasem partenerii, din motive pe care nu doresc să mi le mai amintesc. Aşadar, aceasta de acum este din perioda când străbăteam potecile singur. Era în toamna anului 1996. Plănuisem să urc spre Plaiul Poienii, cu unul din colegii cu care şi altădată mai străbătusem poteci vâlcene. Întâmplarea neprevăzută şi mai ales nedorită a fost organizarea urbană a staţiilor autobuzelor, care tocmai se schimbase, şi mult şi bine am tot aşteptat autobuzul de Voineasa. Colegul a urcat fără mine şi de abia mai târziu, cu altul în aceeaşi direcţie, am încercat să-l ajung din urmă. Bănuiam că şi el ajunsese la cabana Plaiul Poienii şi acolo înnoptase. N-a fost să fie aşa şi cu toată alergătura mea pe drumul alpin ce trecea prin Plaiul Balţurilor, nu am izbutit să-l mai ajung. Inserarea cuprinsese muntele şi nu vroiam să încerc să ajung noaptea la vreuna din stânele din zonă. Aşa că am rămas în locul păstorit de Săndel, unde camera cu pat bun mi-era bine cunoscută. Am întrebat pe cei de acolo dacă nu zăriseră vreun călător stingher. Nici nu este de închipuit că în imensitatea muntelui, cea mai fugară trecere a vreunui om, este atât de bine observată. Oameni care vremelnic stau prin locuri aproape neobservate, inregistrează orice umbră care trece prin apropierea lor. Nu numai de oameni dar şi de animale. Şi nu odată mi-a fost dat să aflu că trecerea mea prin locuri aproape pustii, fusese remarcată şi chiar amănunte din acele împrejurări să-mi fie mai apoi povestite cu de-amănuntul. Şi aşa a fost şi cu Gore, cel cu care ar fi trebuit să urc atunci. Tăietori de lemne şi mai apoi ciobani de la stâna din Plaiul Poienii, îl observaseră şi ştiau că se dusese mai departe şi chiar înnoptase la stâna din Fratoşteanu. Ajuns la un loc cu tăieri de pădure, unul dintre cei de acolo, tatăl lui Săndel, cel care mă găzduise de atâtea ori la Plaiul Poienii, m-a recunoscut şi mi-a luat din picioare ultimii 2-3 km până la cabană, ducându-mă cu maşina încărcată cu lemne. Am întrebat de Gore, care oricum pe aici trebuise să ajungă. Am aflat că trecuse într-adevăr un călător singuratec, dar nu stătuse de vorbă cu ei. Dar asta era cam de mult şi nu aveam nicio speranţă de a-l mai putea prinde. Am rămas la cabană şi mi-am făcut un plan pe a doua zi. Dacă vremea ar fi fost frumoasă mi-am propus să urc Fratoşteanu Mic, apoi să ajung pe vârful Repezi şi la întoarcere să ajung şi pe Fratoşteanu Mare, urmând să înnoptez tot aici şi abia duminică să cobor în Voineasa. Am plecat cât de dimineaţă am putut. Era vreme frumoasă şi totul arăta că îmi voi duce planul la bun sfârşit. Am urcat pe drumul alpin până în apropierea săivanului din Fratoşteanu. Apoi, de acolo am traversat apa Rudăresei şi am ajuns aproape de stâna din Repezi. Nu m-am putut abţine să nu urc direct prin pădure, până pe vârful Fratoşteanului Mic. Până acolo am muncit ceva, străbătând pădurea cam încălcită şi doar sus, când s-a mai rărit un pic, mi s-a luat grija de pe frunte, ajunsesem la capătul drumului, chiar sus, la cota 1980. Aveam în faţă drumul încă lung către vârful Repezi, aşa că aici n-am zăbovit mult. Am coborât pe drumeagul pe care veneau ciobanii cu ARO până la stână şi am ajuns curând în şaua Repezi. Era atâta iarbă verde pe aici încât nici nu-ţi venea să crezi că erai în toiul toamnei. Ceva mai jos de şa, era un loc aproape neted şi parcă mai verde decât în restul locului şi de aceea am bănuit că pe aici trebuie să fi fost vreun vechi iezer colmatat. N-ar fi fost singurul loc asemănător din munţii Latoriţei şi oricum prin preajmă mai exista şi lacul Negru, aşa că n-ar fi fost de mirare, ca să fi fost chiar aşa. În şa, de o parte era stâna din Repezi şi părea bine gospodărită, judecând cel puţin după strădania ciobanilor de aş fi adus până aproape izvorul, printr-un şanţ cam lung. Pe cealaltă parte tot o stână trebuia să fi fost, dar acum era doar o casă părăsită şi locul se numea Masa de Piatră. Eu mi-am continuat drumul pe urcuşul lung până pe vârful Repezi. Era coama acestuia, înălţată la cei 2013m ai săi, plină de stâncării. Adăpostit lângă acestea, am privit cu nesaţ către culmile depărtate ale Parângului. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie şi încă mai aveam de urcat şi pe Fratoşteanul Mare şi după aceea şi drumul de întoarcere. Am plecat, am urcat vârful pe care mi-l propusesem, de unde am mai aruncat priviri către munţii din toate zările. Se vedeau chiar şi vârfuri din Retezat. Stăteau prin preajmă cele înalte din Căpăţânii, Lotrului, Cindrelului şi Şureanului, dar şi mândreţea de vârfuri înalte ale Făgăraşilor. Am coborât din vârf pe muchia care m-a scos repede la drumul alpin. Obosit, dar mulţumit de priveliştile avute, am ajuns din nou la cabană. A doua zi mi-am luat ziua bună de la gazde şi am coborât prin Plaiul Balţurilor până la Voineasa.

Mai sunt multe alte împrejurări când am străbătut cărările acestor munţi. Atât de deosebiţi prin frumuseţea peisajelor întâlnite, prin altitudinea lor aflată la graniţa celor mai înalţi care-i străjuiesc, prin flora minunată care le îmbracă plaiurile şi coastele stâncoase, sau stânele bine închegate din adâmcul văilor sau pe coastele alpine. Dar acestea, şi sper încă altele, în viitorul care mi-a mai rămas, le-am înscris şi poate le voi mai înscrie, în texte de sine stătătoare.

 


Posted by at
Labels:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Persoane interesate