Piatra fermecată, Piatra Craiului (cum am indrăgit muntele de argint)

 

Moto: Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină

De soare, de slavă şi de lumină.

Vasile Voiculescu

 

Întotdeauna jinduisem dupa munţi înalţi şi, mai ales, după cei care reprezentau câte-o aventură pe crestele lor. Nu era nimic deosebit în dorinţele unui adolescent, acela care eram pe vremea aceea şi, desigur, şi astăzi tot aşa gândesc. Doar felul tipului de aventuri dorite, s-a schimbat radical. Pe atunci, îmi doream munţi cât mai înalţi, cer albastru, stânci de tot felul şi jinduiam după acestea cam toată perioada iernii, petrecute în Bucureşti. Avusesem norocul să găsesc în casa unui unchi, hărţi vechi, ale lui Ionescu-Dunăreanu – Piatra Craiului, Făgăraş şi Iezer-Păpuşa -, editate prin anii ’47. Le copiasem pe calc, cu multă migală şi visam deasupra lor câte-un an întreg. Despre Piatra Craiului nu ştiam mai nimic, nici măcar că e muntele de calcar argintiu, care strălucea în bătaia soarelui, atunci când îl privisem prima oară într-un apus, de pe prispa refugiului din Iezer. Era atunci august 1948 şi la refugiu ajunsesem cu unchiul meu, care aplica punctul albastru, al marcajului pe valea Căţunului şi avea în rucsac yala pe care a montat-o acolo. Pe vremea aceea, cine vroia să înnopteze la refugiul de lângă lac, lua cheia de jos, de la vechea cabană Voina, de la nea Petrică Jderarul.

Primul meu drum în Piatra Craiului, este aşa de vechi de de abia îmi aduc aminte. Era prin anul... 1955! Terminasem anul III al facultaţii şi îmi doream nespus o excursie în munţi. Cât mai lungă. Aceasta pe care mi-o îngăduisem, cu ajutorul bănesc al părinţilor, viza un drum care trebuia să înceapă din Bucegi, începând în Sinaia, să ajungă la cabana Omu, pe un drum ceva mai întortochiat şi să continue în Piatra Craiului, sfârşind la Câmpulung, la casa bunicilor.

Eram singur, dar asta n-a durat mult. Odată ajuns la vechea cabana Piatra Arsă, mi-am găsit un partener, ceva mai în vârstă, cu care am ajuns la cabana Omu, după ce mai întâi am poposit la cea de la Peştera. A doua zi, am urcat pe drumul din preajma cascadei Ialomiţei. Când am ajuns la cabană, vremea era înceţoşată şi doar după amiaza am avut parte de ceva soare, atunci când am privit prima oară abrupturile dinspre Bucşoiul. Ce privelişti erau pe vremea aceea şi cu câtă dorinţă în ochi le admiram! Nu mai ştiu cum arăta cabana pe atunci, dar îmi închipui că schimbări majore nu aveau cum să se producă. A fost o seară liniştită, cu turişti puţini, dar printre ei câţiva tineri de vârstă apropiată, care doreau să coboare în Bran şi de acolo să ajungă în Piatra Craiului. Nimic mai bun pentru mine. Nici ei, nici eu, nu ştiam nimic despre Piatra Craiului. Ba chiar eu aveam un avantaj. Unchiul din Câmpulung, cu vechi state de mers prin munţi, îmi alcătuise un fel de plan al excursiei, aşa că măcar aveam idee pe unde vroiam să apuc. Am luat drumul Clincii, tot pe ceaţă şi despre cum arăta drumul, cum am trecut printre turnurile Ţigăneştilor, nu-mi aduc aminte deloc. Ştiu doar că am ajuns în Bran şi pe un drum ceva mai scurt am ajuns în Zărneşti şi mai departe am poposit la cabana Gura Râului. Am simţit atunci cabana cam rece şi cam depărtată de ceea ce vroiam eu de la ea. Apoi am plecat spre Curmatură. O fi fost în ajunul unui weekend sau poate în plin sezon şi de aceea n-am găsit locuri de cazare. Aşa că am fost cazaţi într-o dependinţă, o magazie de fapt, cu pături, dar pe jos. Şi mai ştiu că magazia era cunoscută drept “la măgăreaţă”. Toată noaptea a plouat şi doua zi tot ploua şi orice om cu oarecare experienţă nu pleca pe creastă pe o astfel de vreme. Dar noi ne-am luat câte un bidon de apă, mic, cum erau pe vremea aceea – un recipient de aluminiu care amintea de forma celor militare de pe vremuri - şi am plecat. Toată ziua a burniţat. Apa s-a terminat repede şi norocul nostru a fost cu crengile de jneapăn, pline de picături de apă, pe care le sorbeam mereu şi oarecum ne muiam buzele în ele. Piatra udă putea să ne joace feste, dar nu s-a întâmplat nimic rău. Poate şi din cauză că de jur împrejur era ceaţă deasă şi noi de abia de ne zăream unul pe altul şi marcajul din faţă. Despre cum arăta minunata creastă a Pietrii, nici vorbă să vedem ceva. Aşa că, una peste alta, n-am aflat nimic din creasta asta minunată. Doar jnepenii ce mi-au rămas în memorie. De coborât, am coborât la Brusturet şi nici acolo n-am stat prea mult. Ne-am continuat drumul până la şoseaua principală, care pe vremea aceea era încă neasfaltată. Om fi găsit vreun mijloc de transport, pentru că în aceeaşi zi am ajuns la Câmpulung. Colegii de tură şi-au continuat drumul spre gara oraşului şi eu m-am oprit la bunici. Unchiului, dornic de amănunte montane, nu i-am putut spune despre Piatra Craiului, decât de pe câţi jnepeni luasem picăturile de apă şi cam cum arăta piatra dinaintea mea. Să fi fost tura asta un eşec, sau dimpotrivă, succesul unei mici aventuri?!

Un an mai târziu, cu unul din colegii de facultate, bunul meu prieten Radu, am mai făcut o incursiune în Piatra Craiului. Am intrat tot prin Zărneşti, pe lângă cabana de la Gura Râului şi mai apoi am intrat în Prăpăstiile Zărneştilor. De acolo, pe un drum marcat am ajuns în creastă. Era vreme frumoasă şi caldă şi în condiţiile acestea am putut vedea şi eu frumuseţile deosebite ale crestei muntelui de argint. Eram spre toamna anului 1964, înaintea începerii facultăţii. Am ajuns la vechiul refugiu din lemn din creastă, botezat pe atunci 7 noiembrie – ce avea revoluţia rusă din ’917 cu Piatra Craiului, nu am putut înţelege niciodată. Dar ce îmi aduc aminte foarte bine, este inscripţia pusă pe peretele refugiului, de unul Vlad zis şi Vlaicu, care îşi descria noaptea friguroasă petrecută singur în refugiu “cu hârtie băgată în chip de fular şi cu ţuică de Piteşti, dar era sortit morţii lente, pentru că mâine... reîncepeau cursurile! ”. Am notat textul integral pe una din coperţile ghidului pe care îl aveam. O aşa memorie chiar nu aveam, încât să-l reţin după atâta amar de ani. Apoi coborârea am făcut-o pe la cabana Curmătura şi întoarcrea în Bucureşti, prin Zărneşti.

Era în vara anului 1965. Suferisem de o afecţiune care îmi decimase forţele şi mai mult, îmi diminuase capacitatea psihică. Lucram pe şantierul combinatului chimic de la Târgu Mureş şi nişte crize violente de astm, mă chinuiseră multă vreme. Căutam mijloace care să mă redea vieţii normale. Cele medicale nu prea dădeau rezultate, deşi umblam cu ele după mine. Aproape disperat de posibilitatea de a purta după mine toată viaţa acest handicap, de abia aveam 30 de ani, mi-am găsit tovarăşi de drum, mi-am luat rucsacul în spate, cortul şi sacul de dormit, pompiţa şi picăturile de Novodrin cu care-mi preveneam crizele de astm şi... am plecat prin munţi. Mai întâi la Voina, la poalele Iezerului. Mi-am povestit amintirile de acolo, când a venit rândul acestui masiv. Doar atât am să precizez, pentru a lega între ele amintirile acelei excursii, că după ce am coborât din vârful Păpuşii, pe culmea Dracsinului, am ajuns în valea Dâmboviţei şi de acolo, după ceva căutări, am intrat pe poteca de pe Plaiul Turcilor, marcată pe atunci – poate şi astăzi – cu triunghi galben. Îmi aduc aminte că poteca avea o înclinare deosebită, dintre acelea despre care eu spun că o urci cu genunchii la gură. Aveam cu mine un cort unguresc, dintre primele apărute la noi şi care cântărea 9 kg. Am să mai adaug şi sacul cehoslovac, umplut cu ceva lână şi el de vreo 3 kg şi ceva, mâncarea şi ce mai aveam prin rucsac, aşa că urcuşul a fost un chin. Cu toţi anii mei, cam puţini la vremea aceea, dar şi ei atinşi de flagelul care mă lovise, am ajuns la stâna din Tămăşel istovit de-a binelea. Era vară şi afară căldura era una infernală. La stâna amintită, părăsită pe vremea aceea, ne-am refăcut rezerva de apă şi am plecat mai departe. Am ajuns la Marele Grohotiş. Oboseala îşi spunea cuvântul şi poteca până aici, dar şi de acolo înainte, m-a obosit. Margareta, colega de drumeţie care mă însoţea, nu avea cine ştie ce experienţă montană, dar cel puţin era teafără, medical vorbind. Am ajuns până la urmă pe hornul care ne scotea în creastă, în Şaua Funduri. Până acolo mai mult m-am târât decât am păşit în picioare. Nici poteca nu mi se părea prea uşoară şi Margareta a avut atâta răbdare, cât să meargă în urma mea şi să mă încurajeze mereu. Ne chinuia pe amândoi o sete turbată, apa terminându-se de mult. Când, în sfârşit am dat de creastă, ceva mai jos am întâlnit bordeiul de sterpe, păzit de un băietan ciobănaş. Avea în bordei o căldare cu apă şi ne-am repezit asupra ei, de nu ştiu ce i-a mai rămas şi lui. Ne-a lăsat băietanul să dormim în bordeiul lui, cam mic, dar ne-am ghemuit cât am putut şi n-am mai ieşit de acolo decât în zorii zilei. A doua zi am pornit pe sub munte, către cabana Curmătura. Până lângă cantonul sivic din Funduri poteca ne-a prilejuit un drum frumos pe sub seninările Pietrii, dar mai apoi a trebuit să străbatem pădurea de brad, doborâtă de curând de o furtună năpraznică. La cabană ne-am odihnit ca lumea şi ne-a dat cabanierul câte o porţie de ochiuri la capac, atât de bune de parcă nu mai mâncasem niciodată aşa ceva. Odihniţi, am urcat Turnul Pietrii Craiului şi Piatra Mică şi ceea ce a fost pentru mine deosebit, când am ajuns în Braşov, am uitat de medicamentul pe care-l purtam cu mine. Devenisem din nou om întreg!

Într-o împrejurare, din vara anului 1967, am plecat din nou în Piatra Craiului. Eram însoţit de o bună prietenă, iubitoare de munte, spunea ea, care şi-a luat cu ea o verişoară aproape copilă. Şi poate nu aş fi reţinut excursia asta, dacă Silvia, prietena care mă însoţea, nu-mi spunea în chiar mijlocul crestei nordice, că vara sa suferă de inimă. Mă întreb astăzi, de unde luasem atâta curaj să continui drumul până pe vârful La Om. Dar mai întâi am ajuns la refugiul Diana, aşa cum arăta în anii aceea. Apoi am urcat pe una din cele două cărări existente spre creastă, pe Brâna Caprelor. De acolo, am continuat drumul pe creasta nordică, căruia şi atunci i-am admirat priveliştile desfăşurate de jur împrejur, seninările pe care trebuia să le traversăm şi flora discretă, atât de deosebită pe care o întâlneam în cale. Până la urmă am coborât şi pentru că eram obosiţi, am înnoptat la stâna din Funduri. Îmi aduc aminte că pe lângă noi a trecut un pădurar care ne-a atras atenţia să nu lăsăm focul aprins. De dormit am dormit zdravăn şi doar a doua zi dimineaţa, am constatat că împrejurul stânei, mistreţii avusesră mult de lucru, scormonind peste noapte toată pajiştea. Apoi am sfârşit excursia, fără incidentele medicale de care mi-a fost teamă, la cabana din Curmătură.

Începusem să prind gustul Pietrii Craiului. Ghidul lui Ionescu-Dunăreanu, romantic în felul său şi mai apoi cel al lui Emilian Cristea, îmi înfăţişau căi deosbite de pătrundere în inima masivului. Unul din primele trasee pe care le-am identificat ca a-mi fi accesibile, cu un oarecare grad alpin, un pic de căţărătură, care pe mine mă atrăgea în mod deosebit, a fost cel care parcurgea Vâlcelul cu Fereastră. Am ajuns în apropierea acestuia, urcând de la cabana Plaiul Foii, pe la Izvorul lui Orlovschi. Am depăşit săritoarea de la baza traseului, lângă care am stat câtăva vreme până să ne dumirim cam cum să o abordăm. Nici drumul mai departe nu ni s-a părut prea uşor, dar abordabil, mai ales că în cale aveam rădăcinile brazilor care ne-au uşurat urcuşul. Am trecut pe lângă Adăpătoarea Caprelor, am continuat urcuşul şi, până la urmă, am descoperit Cabana Acunsă, pe care ne-o doream atâta. Era cabănuţa asta un fel de simbol al Pietrii Craiului, pe care, aşa cum spunea Ionescu-Dunăreanu, “fiecare a descoperit-o cum a putut”. Aşezată printre brazii înălţimilor, bine ascunsă, cam umedă datorită soarelui care nu prea ajungea până la ea, dar cu loc de dormit pentru 3-4 oameni. Aveam oricum un acoperiş deasupra capului. Odată descoperită această emblemă a Pietrii, mai rămânea ca a doua zi să ajungem la Vâlcelul cu Fereastră şi mai ales să-l urcăm. După noaptea petrecută în Cabana Acunsă, am pornit pe poteca Brâului Ciorânga, căutând întrarea în Vâlcel. Am găsit-o repede şi pe grohotişul vâlcelului am început să urcăm. Sigur, sunt ani mulţi de atunci – era prin anul 1972 – şi aş minţi dacă aş spune că acum, îmi aduc aminte toate amănuntele acestei prime ascensiuni, dar unele fapte mi-au rămas în memorie. Mai întâi cei trei buni prieteni de munte: Toni, Grig şi subsemnatul. Mai apoi frânghia de rufe, pe care Grig o adusese cu el în chip de coardă de alpinism, cu care bănuiam că avem să ne ajutăm în locurile mai dificile, pe care le vom întâlni. Surplomba amintită de Cristea, hornul, săritorile nu ne speriau de loc. Săritoarea surplombată cu jneapăn, am trecut-o cu uşurinţă, ca şi celelalte locuri. Am trecut prin arcada Vâlcelului şi nu ne-am oprit decât pe iarba mătăsoasă din locul “La Amvon”, amintit în ghid. Nu era o vreme prea senină, dar nici teamă de ploaie nu ne era. Ceva flori specifice zonei de abrupt a Pietrii erau răspândite prin oaza de verdeaţă dintre stâncile argintii. A venit şi coborâşul şi ăsta nu a mai fost atât de uşor. Sub fereastră au venit locurile dificile şi cel mai ager dintre noi, Grig – nu cred că şi-ar închipui volumul său de astăzi strecurat prin locurile înguste pe care le aveam de străbătut -, le-a depăşit pe toate, cu uşurinţă, ba ne-a mai şi ajutat şi chiar încurajat să le coborâm şi noi, că doar nu era să rămânem acolo. Până la Plaiul Foii am urmat acelaşi drum pe care venisem.

Începusem cu prilejul acesta să intrăm în secretele Pietrii Craiului. Eram doar la început şi aveam să ne lămurim în anii care au urmat, că acestea sunt atât de multe că nu le puteam cunoaşte niciodată îndeajuns. Şi era vorba doar de cele ale căror aspecte alpine puteau fi depăşite de noi fără să fim „de meserie”.

Grig mi-a fost multă vreme coleg de ture interesante şi, nu numai, în Piatra Craiului. Citeam mereu in ghidurile pe care le aveam la îndemână, seara, când veneam de la şantier şi găseam în ele ture cu grad alpin scăzut pe care mi le doream a le realiza. Printre acestea a fost şi Padina Lăncii. Cu maşina venind din Vâlcea, luându-l pe Grig de la Curtea de Argeş unde aveam unul din şantiere şi, dacă mă ţine bine memoria, pe la cabana de la Plaiul Foii, am ajuns în Şaua Tămăşelului. Avea Grig un cort, aproape o raritate pe vremea aceea. În el am înnoptat în şa. Vorba vine că am înnoptat, că mai mult am stat treaz, Grig sforăind într-un asemenea fel încât chiar dacă pe aici ar fi fost ceva animale, de spaima zgomotului, nu s-ar fi apropiat de noi. Am găsit lesne intrarea pe firul Padinei, că doar fusese însemnat cu vopsea de Emilian Cristea. Primele săritori le-am depăşit cu uşurinţă. Doar una dintre ele ne-a produs oarecare emoţie. Aveam cu noi frânghia de rufe a lui Grig şi eram legaţi în coarda asta efemeră. Nu ştiam deloc ce fel de noduri se fac şi făcusem în jurul mijlocului fiecăruia unul clasic, ca la o frânghie de rufe ce era. La una din săritori, îl asiguram pe Grig şi când acesta se ridica pe stâncă, am văzut cum unul din firele frânghiei s-a rupt şi parcă şi celelalte nu erau prea departe. Şi Grig era asigurat în sfoara asta care se destrăma. A ajuns totuşi cu bine lângă mine. Săritorile le-am depăşit una după alta, cu destulă uşurinţă, doar în faţa uneia ne-am împiedicat. Stăteam înaintea ei neştiind cum să urcăm mai departe. Din spate au venit doi indivizi. Scurtă vreme au stat în spatele nostru, sperând să ne vadă urcaţi mai repede, fără să ştie că noi habar n-aveam cum să depăşim săritoarea. Până la urmă ne-au cerut voie să treacă înaintea noastră. Au pus câte o mână, câte un picior şi Dumnezeu ştie cum, într-o clipă au fost deasupra. Ne-au lăsat cu gura căscată. Apoi cu încetul, am făcut şi noi ceea ce făcuseră ei, dar cu mare atenţie şi oarecum mai greu. Până la urmă am trecut. Spălătura de deasupra săritorii, puţin înainte de a ajunge la hăţaşul Brâului de Mijloc şi mai departe la Poiana Închisă, nu ni s-a părut mai grea. Coborârea am făcut-o prin Marele Grohotiş, după care ne-am strâns cortul şi am coborât la maşina cu care am ajuns acasă.

Căpătasem curaj şi echipa făcută cu Grig era una de foarte mare încredere. De la Padina Lăncii, acum vroiam să parcurg traseul Umerilor Pietrii Craiului. Nu ştiam nimic despre traseu, dar din aproape în aproape, în afara celor scrise în ghiduri, am aflat un nume, parcă Lupaşcu, şi numărul de telefon al acestuia. El parcursese de curând traseul şi îmi putea da oarecare informaţii. I-am dat telefon, mi-a spus cam ce ştia despre aceste locuri, aproape mai nimic despre indiciile care mi-ar putea fi fe folos şi aşa am purces către locurile apreciate de Ionescu-Dunăreanu şi Emilian Cristea, de o frumuseţe deosebită, iar dificultatea fiind doar una ce părea accesibilă, de gradul 2A. L-am luat pe Grig de la Curtea de Argeş şi am plecat spre Plaiul Foii, acolo de unde aveam să ne începem aventura. Acum eram înarmaţi cam cu tot ce ne-ar fi fost de folos. Grig făcuse rost de la vânătorii de munte din Curtea de Argeş de corzi, eu venisem cu scăriţe, pitoane şi ciocan şi ceea ce era mai important, ambii învăţasem câte ceva – foarte puţin – din tainele alpinismului. Un destoinic alpinist, cu câteva trasee de gradul VI la activ, ne dăduse câteva lecţii care speram să ne fie de folos. Mici măcar nu ne dădea prin minte, că dacă ar fi fost nevoie să aplicăm ceeace ne învăţase Titi Pandiu, ne-am fi desprins de stâncă înainte de a ne agăţa de ea. Am ajuns repede în Şaua Tămăşelului şi de acolo pe creasta muchiei, chiar lângă ascuţişul peretelui. Ne aşteptam să găsim acolo indicii despre traseul pe care ni-l doream. Negăsindu-l, am coborât puţin pe lângă perete, către Marele Grohotiş. Am găsit aproape imediat intrarea în traseu. De altfel ştiam că Emilian Cistea, care pe vremea aceea cutreierase Piatra Craiului în lung şi lat, scosese ghidul acesteia, unul complet şi cred, încă neegalat, și însemnase intrarea în traseu. Aceasta era sub nişte tufe de jneapăn şi până la ele nu ne-a fost greu să ajungem. Ne-am agăţat de jneapăn şi am intrat în traseu aproape imediat. Se vedea printre stâncile albe, hăţaşul înşirat pe creasta îngustă. Numai că peste munte s-a lăsat ceaţa, din ce în ce mai deasă. Aşa ceva nu avusesem în vedere. Nici când plecasem de la Plaiul Foii, vremea nu era prea frumoasă şi pe cer stăteau nori destul de încărcaţi şi şanse ca în ziua aceea să mai şi plouă, erau destule. Dar nicio clipă nu ne-a dat prin minte să ne întoarcem. Hăţaş înaintea noastră era, materiale alpine aveam destule cu noi, iar entuziasmul era la cote mari. Zăngănitul fiarelor agăţate de gâtul nostru, se auzeau în toată Piatra şi conversaţiile noastre, vădit încurcate de necunoscutul în care ne avântam, se auzeau până către poteca din vale. Ceaţa era deplină şi acustica Pietrii răspândea zvonul încercării noastre până departe. De aceea la un moment dat, de undeva din potecă, o voce şugubeaţă ne-a strigat “ţin-te de pălărie”. Poate că n-ar fi fost rău să îi urmăm sfatul, dar noi de abia aveam pe cap nişte căciuliţe! Pe măsură ce înaintam, constatam că nu ne e greu deloc şi pasaje deosebite nu am întâlnit în cale. Desigur am întâlnit câteva săritori, dar pentru tinereţea noastră de atunci – de abia de mă apropiam de 40 de ani şi Grig nici atâta -, acestea nici nu contau. Ştiam că undeva înaintea noastră trebuia să găsim poteca Brâului de Mijloc şi că pe aici trebuie să găsim şi momâi, dar indicii despre locul acesta chiar nu aveam. Mai ştiam că undeva sub ultimul abrupt, trebuie să întâlnim o piatră ca un acoperiş de casă şi pe asta o căutam noi din priviri. Ajunsesem într-un fel de covată a muntelui, deasupra căruia se înălţau seninările Pietrii. Multe ni se păreau acoperişuri de casă, dar niciunul nu ne dădea siguranţa că este cel căutat. Până la urmă ne-am decis şi l-am ales pe unul dintre ele ca fiind cel căutat. Ceaţa se mai risipise şi acum tot vedeam ceva de jur împrejur. Lângă o stâncă mare, prăvălită din înaltul muntelui, începea un horn, al cărui final ar fi putut fi în creastă. Am mizat pe el şi ne-am avântat în susul lui, sperând că vom izbuti să-i învingem săritorile. S-a dovedit hornul mai lesnicios decât ne aşteptam şi l-am străbătut doar cu atenţia de a nu ne arunca în cap unul altuia, ceva pietre întâlnite în echilibrul instabil al grohotişului mişcător. Până sus în creastă s-a dovedit că nu aveam drum lung de parcurs şi curând am ajuns într-o strungă foarte îngustă din creastă. Eram de felicitat. Parcursesem primul nostru traseu alpin, în premieră, pe ceaţă şi izbutisem să ajungem sus şi fără “să ne ţinem de pălărie”. Acum nu aveam decât să ne hotărâm încotro o luăm. Spre stânga nu aveam decât să ajungem pe vârful “La Om”, iar spre dreapta urmam creasta sudică şi am fi încercat să găsim coborârea în Poiana Închisă. De abia de ieşisem în strunga din creastă, că lângă noi au apărut doi oameni şi nu ne-a venit să credem când am constatat că cei doi ne erau bine cunoscuţi. Din slujba noastră cea de toate zilele. Am schimbat câteva cuvinte şi ne-am despărţit. Ei urmau drumul peste vârful cel mare şi coborau pe drumul lui Deubel şi noi o luam pe creasta sudică, să încercăm să găsim intrarea către Poiana Închisă. Am admirat în fugă frumuseţea crestei şi pe alocuri şi îngustimea sa şi am găsit până la urmă, intrarea către locurile pe care ni le doream. Erau însemnate cu vopsea albastră, cam aruncată inestetic, cu bidineaua pe peretele alb, dar era bine că se afla acolo. Aşa am început coborârea pe hornul îngust, cu destule prize pe el, care să ne permită să coborâm spre locurile dorite. Ne-am legat în coardă şi am început coborârea, dar prea mult de ea nu ne-am folosit. După ce am trecut de horn, am mai coborât puţin şi ne-am lăsat cu atenţie pe lespezile înclinate, până când am dat de grohotişul ce ne-a scos pe covorul verde, mătăsos, al Poienii. Am găsit izvorul, am admirat seninările care înconjurau poiana şi am început coborârea pe Padina Lăncii. Acum ştiam clenciurile ei, ştiam cum să le depăşim, dar tot ne-am foit oleacă până să trecem de săritoarea cea mare, un pic surplombată, care mai demult ne făcuse să stăm mult în faţa ei. Până la Plaiul Foii am dus-o tot într-o veselie, după atâta succes cât avusesem în ziua aceea, mai ales că, uitasem să spun, odată ajunşi în creastă, cerul deasupra noastră a fost tot restul zilei senin.

De 1 mai 1974, când izbuteam să adunăm mai multe zile libere, am plecat din nou în Piatră. N-am găsit locuri la cabană, în schimb am găsit la cantonul forestier aşezat pe un dâmb deasupra văii Bârsei. Până la urmă şi acolo s-au epuizat locurile, dar noi, întâii sosiţi le aveam pe ale noastre ocupate din timp. Vremea nu ne-a fost prielnică şi incursiunea noastră pe una din potecile marcate - nici nu-mi mai bat capul să identific pe cea pe care urcasem – s-a izbit de ceaţa şi zăpada care acopereau încă seninările Pietrii. Nu s-a dovedit prea inspirată plimbarea noastră.

Eram dornic de a cunoaşte Piatra Craiului în multele sale locuri încă neştiute de mine. Visam adeseori cu ghidul lui Emilian Cristea în faţă, în seri lungi de iarnă, la locurile pe care vroiam să le cunosc, dincolo de cele marcate, nici acelea îndeajuns cercetate de mine. Era tărâmul fermecat al locurilor prin care dorinţa mea de aventură şi mai ales “dragostea fulgerătoare”, născută de acest munte prea frumos. “În copilăria minţii îţi priveam măreaţa creastă” şi cam aşa gândeam eu despre traseele încă necunoscute pe care de abia aşteptam să le străbat. De când ajunsesem pe meleagurile vâlcene, apucasem să străbat cărările fără sfârşit ale munţilor din preajmă, de multe ori singur. Prin preajma mea mai apucaseră să se strângă câţiva iubitori ai muntelui. Unul dintre ei era Grig, de care am mai pomenit, altul era Ilie, bucovinean zdravăn şi iubitor de drumuri aventuroase şi, peste toţi aceştia, era Sofi. O excelentă camaradă şi pe deasupra, femeia-suveică, ce nu obosea niciodată. Mai era Toni, un tovarăş de drumuri, elevat, cu o înţelegere deosebită pentru frumuseţile montane, dar şi cu multe toane, mai târziu justificate de o năpraznică afecţiune psihică. Acum, în împrejurarea care urmează, de prin anul 1972, doar primii trei îşi aveau rolul lor.

Hotărâsem să urcăm în Piatra Craiului, pe trasee întortochiate. Trebuia să pornim din valea Bârsei şi asta pentru că eu nu puteam pleca din şantier atunci când aş fi vrut. Ilie şi o prietenă a sa, cam nedusă pe munte, plecau mai devreme şi urma să ne întâlnim undeva pe valea amintită. Ne-am întâlnit într-o dimineaţă însorită, fără pic de nor pe cer, chiar în locul pe care-l stabilisem. De acolo am început să urcăm. Am depăşit plaiul şi am intrat pe Valea Crăpăturii. Nu ne-a fost prea uşor. Aveam rucsaci zdravăn încărcaţi. Valea însă, dincolo de urcuşul dificil, uneori pe grohotiş mişcător, s-a dovedit a fi una minunată, iar turnurile zvelte pe lângă care treceam, unele de neuitat. Ajunşi în creastă, nu ne-am putut abţine să nu ne mai avântăm odată pe Turnul Pietrii. Apoi ne-am întors, am continuat drumul pe creastă, până la coborârea pe Brâna Caprelor. Am ajuns oarecum repede la refugiul Diana. Era pe atunci o casă de lemn, în preajmă cu o poiană strălucind în bătaia soarelui dimineţii din care am plecat mai departe. De urcat, am urcat pe Padina Popii. Doream să prindem intrarea în Brâul Ciorângăi. Cam pe acolo pe unde intuiam că ar fi începutul brâului, era o mare de jneapăn. Nu vedeam niciun început de potecă şi imprudent, cum am mai făcut-o şi în alte împrejurări, am propus să intrăm prin marea de jneapăn. O bună bucată de vreme am orbăcăit prin încâlcişul jneapănului. Ştiam că pe undeva trebuie să găsim o scară de lemn şi ea nu dădea semne că ne-ar răsări în cale, aşa, dintr-odată. Într-un luminiş am căzut cu toţii leşinaţi de oboseala străbaterii junglei în care intrasem. Doar Grig şi-a luat inima în dinţi şi a continuat să mergă mai departe. S-a întors curând şi ne-a spus că ceva mai departe a găsit o scară de lemn, întrebându-se dacă nu cumva este cea căutată. Ne-am repezit ca nebunii, fără să mai ţinem seama de oboseala şi spaima care intrase în noi. Am coborât scara şi am intrat pe hăţaşul de pe Brâul Ciorânga Mare. Coborând am dat de Izvorul din Găvan. Eram desigur însetaţi. Am băut cu nesaţ apa pură picurată din stâncă şi ne-am refăcut rezerva de apă. Ilie însă, s-a dezbrăcat până la brâu şi a început să se spele. Pe lângă noi a trecut un om, înalt, cu siluetă aproape fragilă, brunet şi cu o coardă aninată de gât. A trecut pe lângă noi mormăind, dar suficient de tare ca să-l auzim bine: “am apucat veri când pe aici se făcea coadă la un pahar de apă”. Doar atât şi a plecat mai departe. Ilie s-a îmbrăcat repede şi ruşinaţi am plecat şi noi. Am ajuns după aceea la Cabana Ascunsă. Am avut atâta timp cât să coborâm la Izvorul lui Orlovschi de unde ne-am refăcut rezerva de apă, cât să ne ajungă de băut. Cât despre spălat, nici vorbă. Am urcat în ziua următoare Vâlcelul cu Fereastră. Desigur dintre fete, Sofi nu a lipsit. Dar spre seară, Ilie şi fata cu care venise, ne-au spus că s-au hotărât să coboare şi au făcut-o imediat, chiar dacă ziua trecuse de miezul ei. Am rămas la cabană doar noi trei. A doua zi ne-am trezit cu o ceaţă de s-o tai cu cuţitul. Nu vedeai nici la doi paşi. Sofi s-a îndepărtat până lângă o stâncă nu prea depărtată. Am auzit un mic ţipăt şi ne-a spus când a revenit, că în timpul îndeletnicirii fiziologice, o capră neagră îi sărise peste cap, de abia izbutind biata de ea – capra -, să o ferească, după care a dispărut în ceaţa văii. Dar asta a fost singura întâmplare care ne-a umplut ziua ceţoasă în care eram. Către după amiază, când soarele umpluse din nou cerul, acelaşi bărbat singuratec, a trecut din nou pe aici, tot cu coarda aninată în bandulieră şi a stat de vorbă cu noi. I-am spus că aveam de gând să străbatem Brâul de Mijloc, dar că habar n-aveam de drumul pe acolo. Ne-a spus că pe hăţaş, aplicată discret, se află o cruciuliţă verde, o pusă din loc în loc nu de mult, împreună cu un bun prieten şi ea ne va călăuzi până spre Lanţuri. După ziua cam închiondorată, dimineaţa care a urmat părea una promiţătoare. Ilie şi fata lui se retrăseseră, spunând că lor le ajunge câtă Piatra Craiului văzuseră, aşa că am rămas numai noi trei. Împreună cu Grig şi Sofi, am coborât scara de fier şi am intrat pe hăţaşul Brâului de Mijloc. Am găsit repede prima cruciuliţă verde şi chiar momâile din piatră care ne-au punctat din loc în loc drumul pe care ni-l alesesem. Poate astăzi, Brâul ăsta frumos e bătut mai mult şi înfăţişarea lui o fi devenit mai comercială, dar atunci, era un fel de “terra incognito”, pe care începeam să păşim cu sfială şi un pic de teamă. Pentru noi, cei veniti aici pentru prima oară, minunăţiile întâlnite în cale, erau cu totul deosebite. Locurile aflate “în mâna noastră”, in filele extrase din ghidul lui Emilian Cristea, ne făceau doar să ghicim cam pe unde suntem. Dar cred că intuiţia şi descrierea s-au cam potrivit de cele mai multe ori. Intrările în “amfiteatrele alpine”, cu grad mare de dificultate, ne-a făcut să visăm la ceea ce niciodată nu aveam să ajungem. Dar şi obstacolele întâlnite în cale ne-au satisfăcut pe deplin. Astfel, am identificat cu siguranţă inconfundabila “Trecătoare Termopile”, apoi “Săritoarea cu Bolovan”, hăţaşul de coborâre prin pădurea de brad apropiată, către Plaiul Foii, care chiar ne-a tentat pentru o clipă. Doar ziua frumoasă pe care o prinsesem şi gândul că cine ştie când vom mai ajunge pe aici, ne-a oprit din drum. şi ne-am bucurat din nou cu dantelăriile Pietrii întâlnite în cale. Ba cruciuliţa verde, ba momâile întânite în cale, ba frumoasele şi aproape ritmicile treceri pe hăţaşe înverzite, talonate de tufe compacte de jneapăn, peste crestele coborâte din înaltul argintiu, până la urmă am întâlnit Grota “La Ulcior”. Acolo ne-am odihnit, am băut apă din cutiile aşezate sub picăturile strânse din tavanul grotei şi ne-am bucurat de priveliştea către masivul Iezerului şi a mai apropiatei Păpuşa, pe care le ştiam din copilărie. Mai departe ne-am îndreptata către “Lanţuri” şi, pe alocuri, am traversat cu mare atenţie – parcă n-aş zice teamă – trecerile pe brânele înguste aşezate sub seninări înalte şi deasupra unor hăuri ale căror adâncuri nu doream să le atingem. Totul a decurs normal, doar buricele degetelor noastre s-au cam bătucit. Mai aveam o temere, că atunci când vom ajunge să traversăm “Lanţurile”, nu vom găsi continuarea drumului. Banda roşie a coborârii pe faimosul horn, am găsit-o repede şi de asemenea şi continuarea hăţaşului. Numai că acum nu ne mai întovărăşea cruciulţa verde, de care ne pomenise “omul de la cabana Ascunsă”. Şi pentru că a venit din nou vorba de personajul amintit, peste ani, când am avut prilejul unei întâlniri directe, într-o tură din Stogul munţilor Căpăţânii, silueta de atunci s-a transformat dintr-odată în cel ce a fost şi va mai fi, marele montaniard, alpinist şi deosebit cunoscător şi iubitor al Pietrii Craiului, Dinu Mititeanu. Între timp trecuseră cam 15 ani. După ce ieşisem din clinciurile Brâului de până la “Lanţuri”, acum trebuia să găsim drumul cel bun, prin locuri prin care nici măcar cruciuliţa verde nu mai exista. Brâul devenise o adevărată junglă şi noi, novicii Pietrii, mergeam mereu, străduindu-ne să găsim drumul cel bun. Poate că astăzi calea încâlcită a Brâului să fie mai desluşită şi momâi mai multe – zvonuri spun că rangerii parcului, le-ar fi distrus - decât cele găsite de noi, să puncteze mai bine drumul, dar pe atunci, fără alte indicii decât cele din ghid şi cele spuse de Dinu Mititeanu, totul era o aventură în care ne avântasem cu capul înainte. Pe această a doua parte a Brâului, muchiile pe care trebuia să le depăşim se înmulţiseră. Se depănau una după alta acestea şi pentru fiecare dintre ele trebuia să urcăm pe hăţaşul firav dintre jnepeni, uneori dând la o parte crengile mătăsoase şi alteori cam dure, să găsim sus în creastă câte o momâie şi apoi să coborâm. De câte ori om fi făcut asta, nu prea am ţinut seama. Ştiam doar că trebuie să-l străbatem. Am întâlnit în cale şi pereţi înalţi, cu grohotiş la poalele lor, cam instabil ni se părea nouă, cu brână îngustă la poalele lor şi sub noi cu abis, nu de nepătruns, dar deloc ademenitor. Am traversat toate acestea cu bine şi asta mai ales datorită sfintei noastre inconştienţe tinereşti. Eu eram cel mai în vârstă, aveam aproape 38 de ani şi ceilalţi aproape de 30 de ani, dar entuziasmul nostru avea atunci cotele cele mai înalte. Până la urmă am ajuns în Poiana Închisă. Am găsit izvorul şi ne-am odihnit cât să prindem puteri pentru ce ne aştepta în continuare. Am găsit poteca de coborâre către Marele Grohotiş. Sub peretele imens de deasupra noastră, am găsit o firidă în perete, cu câteva flori şi o lumânare stinsă. Acolo era locul de aducere aminte al tragediei, de abia sfârşită, a lui Anghelide, căzut de puţină vreme dintr-unul din traseele alpine nu chiar atâtât de dificile din preajmă. Fusese îndelung frământată tragedia, care deşi se petrecuse cu unul din alpinştii buni din vremea aceea, făcuse multă vâlvă. Circulau tot felul de legende, poate doar zvonuri. Cum că cei din Zărneşti ar fi încercat recuperarea corpului aninat în coardă şi, din invidie, că răposatul cunoştea mai bine Piatra decât ei, l-au prăbuşit intenţionat în prăpastie, parcă dorind să-l omoare încă odată. Şi, în sfârşit, cei din Câmpulung – dr. Popa - l-au recuperat şi cât decât au încercat să-l cârpească. Pe deasupra, Anghelide era unul din cei mai buni fotografi ai muntelui, ale căror poze am avut prilejul să le privesc. Am continuat drumul în urcuş brutal, pe hăţaşul Brâului Roşu. Printre jnepeni, urcând şi coborând muchii abrupte, dar năpădite de flora deosebită a Pietrii Craiului, parcă aici mai bogată ca în alte părţi, traversând vâlcele interesante, dintre care Valea lui Ivan mi s-a părut mai deosebită decât celelalte, am ajuns din nou în creastă. De acolo am prins poteca marcată şi am coborât spre Brusturet. Nu uit întâlnirea cu un turist cu mers agale, cam pantofar dânsul, care ne-a întrebat dacă am făcut creasta. Când a auzit că n-am fost pe ea, a dat din mână a dispreţ total. Ajunşi la cabană primul gând a fost să facem o baie şi cred că pentru o clipă am infestat pârâul. Ne-am întins cortul, am suportat sforăiturile lui Grig care au inundat locurile şi a doua zi ne-am indreptat spre Câmpulung, trecand pe la peştera Dâmbovicioarei. Cred că asta a fost cea mai reusită excursie din Piatra Craiului şi oricum cea mai complexă.

A fost odată o fată, Marta, pe care cu foarte mulţi ani în urmă o cunoscusem la Suceava, oraşul în care îmi petrecusem trei ani de şantier. Nu-mi reţinuse vreodată atenţia, în anii aceia, dar acum în iarna anului 1976, o reîntâlnisem la... Piteşti, în acelaşi trust în care lucram şi eu. Sigur, nu eu am fost cel care a recunoscut-o, ci ea, aducându-mi aminte de locuri şi fapte care prin anii ’60, îmi fuseseră leagăn de tinereţe. Acum am schimbat câteva cuvinte şi nu ne-a trebuit prea mult să închipuim întâlniri, care până la urmă s-au întruchipat în frumoase excursii montane. Au început acestea cu una prin Cozia, prin februarie, când pe acolo domnea iarna din plin şi subsemnatul de abia îşi scosese gipsul de la glezna care tocmai suferise o entorsă gravă. Dar acum, vara, excursiile se ţineau lanţ şi una dintre ele a fost în Piatra Craiului. Citisem despre Padina lui Călineţ, lucruri incitante, atât în Dunăreanu, cât se poate de romanţate, cât şi în Emilian Cristea, de data asta absolut tehnice. Gândeam că va fi un traseu frumos, cu mici aventuri alpine şi tocmai de aceea mi-l doream atâta. Am ajuns la Plaiul Foii cu Marta şi Grig. Pe el mă bizuiam mai mult, atunci când peste săritori aveam să trec împreună cu Marta. Am ajuns la Plaiul Foii, am urcat pe la Izvorul lui Orlovschi până la Cabana Ascunsă şi ne-am bucurat de ziua frumoasă ce ne mai rămăsese. A doua zi, cât mai de dimineaţă, am coborât Scara de Fier şi ne-am început ascensiunea. Noi, cei doi bărbaţi, păşeam cu siguranţă. Marta ne urma fără să crâcnească, deşi era evident că era un pic înfricoşată şi nici încălţările nu erau cine ştie ce. Dar trebuie să spun că echipamentul acelei vremi, era unul de care parcă mi-ar fi ruşine astăzi. După ce am depăşit hăţaşul Brâului de Mijloc, am început ascensiunea pe grohotişul hornului pe care eram. De data asta aveam cu noi o cordă veritabilă, pe care Grig o obţinuse de la unitatea de vânători de munte din Curtea de Argeş. N-a fost totuşi nevoie de ea până la capătul ascensiunii. Urcam pe hornul îngust, minunându-ne de frumuseţile pe care ni le oferea Piatra. Am depăşit săritorile – unele mai lungi, altele mai scurte, depăşite relativ uşor -, aflate acolo unde ne spunea monografia lui Emilian Cristea. Surplomba de care amintea acesta, nici n-am simţit-o şi după aproape 3 ore de încordare, petrecute printre pereţii înguşti ai hornului, uneori şi cu petice de zăpadă, am ajuns la limanul înverzit care ne-a scos în creasta Pietrii Craiului. Odihna şi felicitările, ni le-am ţinut lanţ. Peste creasta nordică a Pietrii, cât mai rămăsese din ea, am trecut fluierând, ca şi coborârea pe la Lanţuri. Când am sosit în Şaua Tămăşelului, eram tot aşa de fericiţi, doar făcusem unul din cele mai interesante trasee alpine ale Pietrii. Ne-am întins corturile cu gândul să ne odihnim, dar sforăitul vestit al lui Grig, nu ne-a prea lăsat să dormim. Ne-am reîntors la maşina lăsată la Plaiul Foii şi de acolo acasă, după ce pe Marta am lăsat-o în Piteşti.

Îl cunoscusem de puţină vreme pe Mircea Florian. Aflasem că în oraş, poposise de ceva vreme un mare iubitor al Pietrii Craiului. Cum-necum, am luat legătura cu el şi într-un sfârşit de săptămână, l-am aşteptat la mine acasă. Acolo ne-am depănat amintiri din muntele îndrăgit. Eu, cu poveştile mele de începător într-ale Pietrii, el, pe cele ale unui statornic pribeag pe meleagurile ei. Atunci, în după-amiaza acelei zile, cei doi rătăciţi de pe meleagurile capitalei, am pus de-o prietenie care a durat atâta vreme, cât firul de viaţă al unuia dintre noi s-a răsucit în noianul zilelor petrecute cu harul muntelui deasupra noastră. Atunci ne-am mărturisit dragostea pentru muntele de argint, cel care nu ne-a înşelat niciodată. Şi cam tot atunci am aflat că suntem de aceeaşi vârstă şi că viaţa ne oferise cam aceleaşi încercări sufleteşti.

Peretele central din Marele Grohotiş, devenise o mare atracţie pentru mine. Vroiam să-l urc ,iar aprecierea lui ca fiind doar de gradul II A, mă făcea să cred că am să-l pot urca. Prima oară i-am încercat năbădăile într-un sfârşit de septembrie, când am ajuns la cabana din Valea lui Ivan. De acolo, am pornit să facem prima incursiune pe Peretele Central. Chissy, Grig şi doctorul Văcaru mă însoţeau. Am plecat cu toţii spre Crucea Grănicerului şi, mai departe, prin Marele Grohotiş, până la baza peretelui râvnit. Eram înarmaţi cu corzi, scăriţe şi pitoane şi, pe deasupra, ascensiunea o pornisem după-amiaza. Am întins corzile şi am început urcarea. Cel mai neobişnuit cu căţărările pe stâncă, era doctorul. Am parcurs două lungimi de coardă şi am ajuns într-un punct de unde mai departe nu vedeam cum am mai putea înainta. Pe deasupra ora era înaintată, aşa că am hotărât coborârea. Din locul acela, coborârea nu o puteam face decât în rapel. Din grup, singurul care nu mai făcuse o astfel de coborâre era doctorul. Speriat, ne-a mărturisit că el de acolo nu mai coboară. Între timp noi bătusem pitonul de rapel şi ne pregăteam de coborâre. Până la urmă, doctorul s-a hotârât să coboare, dar ne-a întrebat cât de siguri suntem pe pitonul bătut. Noi l-am asigurat că “poate ţine”. I-am dat coarda în mână şi ca să fim mai siguri, l-am legat şi cu o cordelină pe care o aveam cu noi. Doctorul, crispat de groază, a coborat pe stânca verticală. Îl auzeam vorbind pe când cobora, spunând mereu “aoleo ce frică-mi e”. Până jos am, ajuns cu toţi teferi. Atunci ne-am dat seama că peretele, nu face de noi şi urcarea lui trebuie făcută împreună cu unul cunoscător într-ale alpinsmului. Când ne-am strâns lucrurile, la cabană, în preajma plecării, am constatat că pierdusem una din scăriţe şi tare mi-a părut rău.

Cu Mircea Florian aveam să punem la cale excursii memorabile pentru mine. Cred că prima dintre ele avea să mă ducă în “sanctuarul” pe care grupul acestuia, din care făceau parte Dinu Mititeanu, Stoica şi un alt personaj al cărui nume nu îl mai reţin, au construit cu migală şi sacrificii, refugiul Castelul Crăiţei. Îmi povestise cum au cărat în spate materialele, cum au dormit nopţi întregi sub cerul liber, până au reuşit să încropească refugiul. Cu mare grijă şi rugămintea să nu care-cumva să dezvăluim locul unde se află refugiul, ne-a promis să ne conducă până la locul fermecat. L-am luat de la Curtea de Arges pe Grig şi împreună am ajuns la Plaiul Foii. De acolo, pe la Izvorul lui Orlovschi, când peste munte se lăsase noaptea, am urcat la Cabana Ascunsă. Am străbătut poiana locurilor, la lumina lunii pline, ascultând cu oarecare teamă, grohăiturile porcilor mistreţi care îşi făceau de lucru prin pădurea care mărginea poiana. Mai mult, la lumina de sus, am depăşit săritoarea de la începutul care avea să ne poarte până sus şi nu arareori ne-am folosit de rădăcinile brazilor ca să putem înainta. Norocul nostru că ştiam poteca bine. Am înnoptat acolo, la căbănuţa bine cunoscută, unde a doua zi ne-am lăsat rucsacii. Şi am început alergătura prin Piatră. Am urcat Vâlcelul cu Fereastră şi am ajuns la Amvon. Am parcurs Brâul Soarelui până deasupra Hornului Închis, pe care, de altfel, am şi coborât. Era aici, cam înclinată panta pe care ajunsesem la un moment dat. Eram înaintea lui Grig, când dintr-odată, au început să-mi tremure genunchii. Mă apucase “maşina de scris” şi speriat i-am strigat lui Grig să-mi arunce coarda. Mi-am revenit repede şi am continuat coborârea, rămasă astfel fără urmări neplăcute. Dar aşa am învăţat şi eu ce înseamnă acest fenomen. Am ajuns la Cabana Ascunsă unde ne-am luat rucsacii şi am pormit mai departe. Am plecat pe Brâul de Mijloc, urmărind cruciuliţa verde. Am depăşit toate punctele importante pe care le memorasem în prima vizită făcută acestor prea frumoase locuri. Am ajuns la Grota “La Ulcior” şi doar scurtă vreme am mai urmat hăţaşul Brâului. Am trecut pe lângă locul de cort Elis sau Ela, găsit acolo de Dinu Mititeanu şi denumit astfel după numele primei lui soţii, răpusă de o boală nemiloasă. Eram destul de obosiţi şi atunci nici n-am memorat drumul de coborâre pe care l-am urmat. Eram totuşi pe un hăţaş şi pe el am ajuns lângă Castelul Crăiţei. Deşi eram obosiţi, locul m-a impresionat peste măsură. Era o căsuţă din poveşti. Totul înăuntru era miniatural. Priciurile în care cu bunăvoinţă puteau încăpea 4 oameni, sobiţa care răspândea căldura de care aveai nevoie şi masa cu băncuţă la care pe rând, puteai mânca. Apoi, merindea lăsată de înaintaşi şi caietul în care trecătorii, puţini pe vremea aceea, îşi lăsau impresiile şi, mai ales, unul altuia mesajele pe care vroiau să şi le transmită. Afară, un loc de foc, ascuns bine de ochii celor de la Şpirla, care cu niciun preţ nu trebuiau să identifice locul refugiului. În altă împrejurare am aflat şi de ce trebuia să fie ferit locul de năbădăile cu accente golăneşti ale celor care urcau la Şpirla, pe vremea aceea. Poteca ce ducea la Castel, era una pe marginea unui repeziş, mărginit de brazi falnici. Între doi dintre ei, cu crăci tăiate de care să te ţii zdravăn deasupra pantei, era amenajat... wc-ul. În susul muntelui, pe margini prăpăstioase, pe alocuri cu veritabile mânere naturale aflate în perete, accesibile totuşi, se ţesea hăţaşul care duce la “vac ”, locul în care un căuş în stâncă, sclivisit cu ciment, prevăzut cu prea plin şi o sticlă la capătul lui, asigura celor de le refugiu rezerva de apă necesară. Mereu adunai de acolo doi litri de apă. Unul din căuş şi celălalt din sticla care peste timp, se umplea. A urmat o noapte liniştită, cu sforăieli totuşi şi o dimineaţă frumoasă. Aşteptam alţi cunoscători ai locului. Printre ei Stoica, cel care lucrând la fabrica de avioane, adusese la refugiu pe vremea când se construise, o ferestruică de avion, bine etanşată, care asigura lumina înăuntru. Au sosit aceştia şi cu ei am parcurs alte locuri minunate din Piatră. Alergam ca nebunii şi printre altele am urcat un horn care îmi aduc aminte că se numea al Vulturului. Sau poate mă înşel. Am escaladat locuri prin care nu mi-aş fi închipuit că am să ajung şi până la urmă a trebuit să coborâm. De la Plaiul Foii am plecat spre casă. Pe Mircea Florian l-am lăsat la Braşov. Mi-a povestit că în gară l-a întâlnit pe Emilian Cristea, căruia i-a povestit pe unde am fost în puţinele zile cât stătusem în Piatră. Ne-a gratulat nea Cristea cu epitetul de nebuni şi poate chiar fusesem. În două zile şi un pic, străbătusem poteci mule şi rar umblate ale Pietrii Craiului.

Nu mult mai târziu, în acelaşi an, am urcat din nou la Cabana Ascunsă. Am ajuns într-o după amiază la Plaiul Foii. De acolo am început urcuşul prin Padina lui Râie. Ne-am strecurat prrintre jnepeni, ne-am agăţat de ei şi spre seară am poposit la Cabana Ascunsă. A doua zi am pornit altă alergătură. Am început mai întâi cu ascensiunea Vâlcelului cu Fereastră, până sus, la Amvon. Am străbătut Brâul Soarelui şi pe cel al Florilor şi ne-am aşezat la odihnă pe pajiştea întâlnită în cale. Am coborât pe Hornul Închis şi pe poteca Brâului Ciorânga, ne-am abătut pe despicătura monumentală a Canionului Ciorânga, până în locul în care cunoştinţele noastre alpine şi mijloacele avute la îndemână, ne-au convins că e mai bine să ne întoarcem. După-amiază am urcat până la Brâul Răchiţii şi de acolo am ajuns în Padina lui Călineţ. Am urcat pe hornul îngust până la locul în care ne-am abătut spre Creasta Frmoasă. Aveam cu noi corzi şi pitoane pentru eventualitatea că ne-am fi încurcat. Ştiam că traseul este de gradul 3A şi, cel puţin mie, îmi era un pic de teamă. Dar totul a decurs normal, fără să fie nevoie să întindem coarda şi poate cel mai dificil loc a fost acela în care trebuia să ne strecurăm prin strânsoarea stâncilor întâlnite în cale şi printre care nu încăpeai decât dacă aveai o anumită talie. Când am ajuns sus, osteniţi şi fericiţi, ne-am odihnit în ochiul de pajişte alpină. Din josul pereţilor care ne înconjurau, veneau voci şi zăngănit de fiare. Sub noi era unul din traseele cu adevărat de alpinism, cel al Piticului. Curând vocile au ajuns lângă noi şi din ele a răsărit silueta lui Dinu Mititeanu. Atunci mi-am dat seama că îl mai întâlnisem pe Brâul Ciorângăi, la izvorul din Găvan şi la Cabana Ascunsă, când ne dăduse informaţii despre Brâul de Mijloc şi crucuiliţa verde ce-l întovărăşea.

În acelaşi an, a organizat Mircea Florian, o excursie în Piatra Craiului, cu un grup mare. Erau printre ei Grig Prunescu, Chissy, Eva Vass şi alţi câţiva. Ştiu doar că am ajuns la Plaiul Foii şi eu cu Dacia mea. Cu ce-or fi ajuns şi ceilalţi chiar nu ştiu. De acolo am pleacat spre refugiul Şpirla, aşa cum arăta el în anii ’70. Ne-am aprovizionat cu apă de la izvorul dinaintea refugiului şi am fost fericiţi când ajungând acolo, nu am găsit pe nimeni. Era înăuntrul refugiului un miros groaznic şi a trecut ceva vreme până când să ne dumirim de unde venea. Cineva agăţase de un cui din perete, o pereche de strampi. Nu ştiu de când or fi fost acolo, dar răspândeau în refugiu o adevărată duhoare. Eu, oricum, mă hotărâsem să dorm în pod şi “parfumul” de jos, nu mă prea deranja. Mai pe seară a urcat un turist. Singuratec individ şi paşnic după câte părea. N-a durat mult şi alţii l-au urmat. De data asta cam zurbagii. S-au arătat indignaţi că aici ajunseseră şi alţii – că doar ei construiseră refugiul - şi nici măcar din zona apropiată a Zărneştilor. Aveau printre ei o fată, un fel de vivandieră, un pic grăsuţă şi cu gura mare. Asta n-ar fi fost nimic, dar s-au pus pe băut şi până la urmă chiar s-au îmbătat. Pe vremea aceea, echipele de fotbal din Braşov şi Râmnicu Vâlcea, erau rivale mari şi cum aflaseră de unde veneam, au început strigături injurioase, doar-doar om riposta. Gândeau că poate aşa vor deschide ostillităţi nedorite. Am fost cuminţi şi aşa am scăpat de vreo bătaie plănuită, care ne-ar fi gonit din refugiu. Când ne-am sculat în zori, beţivii noştri dormeau buştean. Când am părăsit refugiul, am scos câteva răcnete de trezeam şi muntele din somn, dar de la ei n-am căpătat decât vreo câteva mormăieli. Aşa am scăpat de huligani. Apoi ne-am îndreptata spre Şaua Tămăşelului şi de acolo am început ascensiunea pe Umerii Pietrii Craiului. Nu chiar toţi am dorit să ajungem pe Umeri, dar cei ce hotărâsem să urcăm, eram din cei obişnuiţi cu dificultăţile Pietrii şi ascensiunea a durat chiar puţin. Urcuşul nu a fost ca primul prin aceste locuri, când traseul ne era necunoscut şi pe deasupra mai era şi ceaţă. Acum nu era ceaţă şi am ajuns repede în creastă şi de acolo un pic pe vârful La Om şi mai departe pe drumul lui Deubel, am ajuns din nou la Plaiul Foii unde ne aşteptau şi ceilalţi, care nu urcaseră cu noi.

În toamna târzie a aceluiaşi an, am încercat din nou să urc în Peretele Central. Eram cu Mircea Florian şi acum aveam ceva mai multă speranţă că am putea sfârşi ascensiunea. Aveam tot materialul alpin necasar. Era o zi de toamnă, cam mohorâtă. Intrasem în Piatră tot pe la cabana din Valea lui Ivan. Trecuseră de la prima încercare prin aceste locuri, cam doi ani. Am ajuns pe marele Grohotiş şi am început repede ascensiunea. Pe una din primele prispe întâlnite în cale, spre marea mea surprindere, am găsit intactă, scăriţa pierdută de mult. Trecuseră peste ea două ierni. O mai am şi acum acasă. Am continuat să urcăm şi pe înlănţuirea hornurilor din cale, să tot fi urcat 2-3 lungimi de coardă. Între timp venise peste noi ceaţa şi pe muchia despărţitoare a două hornuri, am hotărât întoarcerea. Nu prea aveam multe pitoane şi când Mircea a găsit unul de rapel, înfipt în stâncă, am hotărât coborârea pe acolo. Pe Grig l-a apucat stomacul şi s-a retras ceva mai încolo. Grijuliu, a făcut în urmă o grămăjoară de pietre, dar aflată într-un echilibru instabil, s-a dărâmat spre hăul unui din hormuri. Am auzit zgomotu pietrelor căzânde şi era chiar locul în care găsisem pitonul de rapel. Pe acolo a făcut rapelul Mircea Florian şi tot timpul l-am auzit blestemându-l pe Grig, cum că “infestase” Piatra Craiului. Dar jos am ajuns cu toţii bine şi până la urmă întâmplarea a avut şi oarecare humor.

La începutul verii şi îmi aduc bine aminte localizarea în timp a excursiei, pentru că apăruseră păstrăvii de fag, am ajuns la Garofiţa şi după-amiaza, am urcat în Şaua Tămăşelului, unde ne-am întins corturile. Ne-am aşezat tabăra şi am petrecut o seară minunată, la un foculeţ de tabără şi la fript bunătatea de păstrăvi, nu înainte de a face o vizită izvorului din vale, de la care ne-am luat rezerva de apă, chiar şi pentru a doua zi. Şi tot atunci, în seara aceea minunată, s-a pus la cale sfârşitul burlăciei mele. Dimineaţa, doar o parte din noi, am început urcuşul pe Umeri. Îl învăţasem bine şi cei cu care eram, s-au dovedit toţi oameni destoinici, cu care am urcat cu bine până sus. Unul din noi o luase cu paşi mari, mult înaintea celorlalţi şi de abia sus în creastă l-am reîntâlnit. Atunci ne-a mărturisit, că puţin înaintea sa, din seninările muntelui, s-a desprins un imens bloc de stâncă, ce s-a prăbuşit în adâncuri, din fericire fără nepălceri pentru el şi întregul grup. Noi, cei din urmă nici măcar zgomotul, care trebuie să fi fost apreciabil, nu l-am perceput. Am ajuns cu bine în creastă, mai apoi şi pe vârful La Om, după care a urmat o coborâre pe drumul lui Deubel, pe la Lanţuri. Am trecut pe lângă stâncile Zaplazului, din nou pe la izvor şi la corturi ne-am întâlnit cu cei care doar se plimbaseră pe ici pe colo. Când am ajuns din nou la Garofiţa, excursia noastră luase sfârşit.

Eram în anul pregătirilor pentru Caucaz şi căutam locuri în care urcuşul să fie cât mai accentuat. Aşa am ajuns, împreună cu Zoe şi Chissy, într-un sfârşit de săptămână, la cabana Plaiul Foii, de unde ne-am îndreptat pe calea cunoscută, către Poiana lui Orlovschi. De la izvorul de acolo ne-am luat apa trebuincioasă şi am ajuns la treapta stâncoasă pe care trebuia să o învingem. Ne-am ajutat unul pe celălalt şi am depăşit-o cu bine. Mai agăţându-ne de câte o rădăcină de brad scoasă la iveală de munte, mai împingând vârtos în picioare, în lungul traseului frumos pe care-l ştiam bine, am ajuns la Cabana Ascunsă. Pe atunci se ridicase alături şi noul refugiu sferic, dar noi tot în cel vechi am înnoptat. Era o vreme numai bună de stat la soare, cât mai rămăsese din el. A doua zi am urcat prin Vâlcelul cu Fereastră, până sus, la “Amvon”, după care a urmat coborîrea şi întoarcerea către casă.

Dacă tot ne năimisem la abruptul nordic al Pietrii, de ce n-am fi încercat o ascensiune către Castelul Crăiţei, acolo unde ar fi trebuit să ajungă şi Mircea Florian. Tot cu maşina şi tot la Plaiul Foii am ajuns. O inspiraţie de moment, m-a îndemnat să parchez maşina la cabana forestieră aşezată pe dâmbul de peste apa Bârsei. Era o vreme splendidă şi pe valea Vlăduşcăi şi mai apoi pe coastă, cu ceva opinteli în săritorile pe care le-am înfruntat – o luasem pe varianta mai scurtă şi mai stâncoasă – am ajuns la “Castel”. Eram acolo singurii călători şi ne-am bucurat de câtă singurătate ne doream. Doar că peste noapte s-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare, cu potop de apă revărsat şi noian de trăznete peste munte, care se zguduia la fiecare nouă bubuială cerească. Dimineaţa, furtuna s-a potolit de-abinelea şi petecele de cer senin revărsate peste seninări, ne-au îngăduit să urcăm repezişul coastei, cu multe săritori depăşite cu ştiinţa altor împrejurări şi tufele de bujor aflate în plină floare. Am ajuns repede până la poteca Brâului de Mijloc. Ne-am întors fericiţi de întorsătura vremii care ne îngăduiseră să ne isprăvim cu bine tura propusă. La coborâre, am întâlnit urcând, doi turişti. O clipă am crezut că era Mircea Florian. Nu era el. Ne-am salutat şi niciunul dintre noi nu ne-am mărturisit de unde şi încotro mergem, deşi fiecare ştia bine locul pe care ni-l alesesem. Pe atunci secretul refugiului era bine păstrat şi nu-l ştiau decât cei iniţiaţi. Când am ajuns jos, pe malul Bârsei, am constatat că apa revărsată, măturase parcarea din faţa cabanei. Nu ştiu dacă luase cu ea vreuna din maşinile parcate cu o zi înainte, acum aici nu mai era niciuna, dar m-am felicitat că avusesm inspiraţia să mi-o urc la cantonul de deasupra văii. Cu încă un vis împlinit, am ajuns cu bine acasă.

Anul 1979 a fost cel in care excursiile făcute au avut şi un apreciabil rol de antrenament. Urma să plec într-o veritabilă expediţie în Caucaz şi rolul plimbărilor montane îl îndeplinea şi pe cel amintit. Însoţit de soţia mea şi de Chissy, dar mai ales de Titi Pandiu, alpinist cu mare experienţă, am plecat să cucerim Peretele Central din Piatră. Mai întâi pe valea Dâmboviţei, mai apoi pe cea a Dragoslăvenilor si pana la urma la cabana Garofiţa Pietrii Craiului, unde am şi înnoptat. În zori am plecat spre Marele Grohotiş, pe care l-am urcat până sub perete, cam acolo pe unde se afla firida cu flori de munte şi lumânărică, în memoria lui Anghelide, cel sfârşit în tura de pe Muchia Roşie. Acolo ne-am despărţit. Fetele urmau să urce în Poiana Închisă şi mai apoi în creastă, unde aveam să ne întâlnim. Noi ne-am legat în coardă şi am început să urcăm. Titi în cap de coardă, experimentat şi mai ales mult mai tânăr şi eu după el. Peretele era, privit din poalele sale, unul înspăimântîtor. Ştiam despre el doar că traseul are treisprezece lungimi de coardă şi deci o apreciabila diferenţă de nivel, de circa 500m. Mă aşteptam că urcarea să fie una alpină, cu pitoane găsite pe traseu sau bătute de noi şi pe ici pecolo să mai întrebuinţăm şi scăriţe. Eram înarmaţi cu toate cele trebuincioase şi în ce mă priveşte adusesem cu mine şi ceva curaj. Spre surprinderea mea, aproape că nu a trebuit să folosim asigurarea la coardă şi în aproape toate lungimile am urcat aproape concomitent. Doar de una dintre lungimi, aveam să îmi aduc aminte multă vreme. Urcam printr-un horn, destul de îngust. Titi a urcat până la regruparea de deasupra lui şi a început filajul. Eu am pus mâna pe piatra cam cât o jantă de autoturism şi m-am tras zdravăn de ea. S-a desprins imediat şi mi-a căzut pe partea superioară a piciorului. Am crezut că mi-a secţionat muşchiul şi chiar am scos un strigăt de durere. Titi, de sus, m-a întrebat ce am păţit. I-am spus la repezeală ce păţisem, dar după câteva momente de odihnă, mi-am revenit şi am început urcuşul pe hornul la baza căruia eram. Doar că hornul se lărgea apreciabil până sus. Câtăva vreme am ramonat cu bine marginile lui, iar sus, am ajuns aproape în poziţie orizontală şi doar cu ajutorul lui Titi, m-am rostogolit în regrupare. Am povestit ce păţisem şi chiar m-am arătat mirat, pentru că de bolovanul de care mă agaţasem, doar îl văzusem şi peTiti făcând la fel. “Da, dar eu doar m-am sprijint şi tu chiar te-ai agăţat de el” a venit prompt răspunsul. De aici încolo panta traseului s-a domolit, în curând am păşit pe iarbă şi până sus în creastă, n-am mai avut mult. Ne-am întâlnit în creastă cu fetele, oarecum speriate de zgomotele produse de piatra care-mi făcuse necazuri. Îmi ajunseseră ochii în fundul capului, dar îmi sticleau de fericire. Învinsesem peretele la care jinduisem atâta vreme şi căpătasem încredere că am să pot învinge Elbrusul pe care aveam să fiu peste puţină vreme. Împreună am mers pe creastă până la coborârea sudică spre Poiana Închisă. Am coborât hornul acesteia şi când l-am sfârşit, am aruncat coarda pe petecul de iarbă pe care ajunsesem, înaintea celeilalte coborâri spre Poiană. Când am privit spre iarbă ochiurile corzii, am zărit printre acestea, lujerul firav al unei stinghere flori de “sângele voinicului”. A fost surpriza zilei, aproape la fel de mare cu cea a traseului pe care tocmai îl sfârşisem. Am trecut şi de spălăturile din urmă ce aveau să ne scoată în curând în Poiana cu izvor, din care ne-am potolit setea ce ne stăpânea. Am ales coborârea până în Grohotiş, pe brâna Brâului de Mijloc şi mai apoi direct prin pădurea de la poalele acestuia, până la Garofiţă. Ne-am mărturisit isprava, povestindui-o lui Bălan, omul cu cei doi câini ciobăneşti impresionanţi, cabanierul de atunci. Un pic de odihnă, ne-am suit în maşină şi ne-am îndreptat către casă.

Mai aveam puţine zile până la plecarea în Caucaz şi nu m-am putut abţine să nu urc din nou în Piatră. Ne adunasem în două maşini, vreo patru colegi de drumeţie. Cu ei aveam să ajung din nou la Garofiţa Pietrii Craiului. A fost o seară minunată, iar apusul soarelui arunca culorile sale pe abruptul Pietrii. Sclipea în razele sale Ceardacul Stranciului şi petecul verde al Poienii Închise. Erau locurile către care vroiam să ne îndreptăm a doua zi. Doar că dimineaţa, cerul se învolburase. Am plecat totuşi şi până la Marele Grohotiş, am ajuns cu bine. Acolo însă ceaţa a coborât peste munte şi curând, picurii de ploaie au ajuns peste noi. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să coborâm. Ne-am luat maşinile şi până ce am trecut de Piteşti, cam pe la Valea Ursului, nu ne-am oprit. Acolo a urmat despărţirea, cu îmbrăţişări de rămas bun, că doar Chissy şi cu mine, urma să urcăm în Caucaz şi cine ştie... dacă ne-om mai vedea.

Mă întorsesem din Caucaz şi încă îmi ardea de excursii importante, in locuri cât mai excentrice. Aşa s-a născut ideea de a merge în Piatra Craiului, pe traseul din Umerii acesteia. Chissy s-a ocupat de procurarea unui microbuz de la ONT, dar în care trebuia să ne adunăm cam 17 inşi, cât era capacitatea acestuia. Nu agream atunci şi nici astăzi, o excursie cu un grup aşa mare, dar excursia era tentantă. Chiar şi aşa, deşi costurile erau mici, nu am fost în stare să ne adunăm cei care trebuia să epuizăm capacitatea microbuzului, şi, până la urmă, am mai adunat şi vreo câţiva de pe stradă, unii absolut necunoscători, erau chiar în pantofi de stradă. Dar printre ei erau şi oameni zdraveni, cunoscători ai muntelui - poate mai puţin al Pietrii Craiului – şi printre ei Ilie Juravle, Eva Vass, Doina-Felicia, parcă se detaşau. Era în octombrie şi vremea, în plină zi era chiar caldă, dar când am intrat pe valea Dragoslăvenilor, se făcuse întuneric şi curând am ajuns la bariara care ne-a închis drumul. A trebuit să urcăm pe jos cei 4 km până la cabană, să-l aducem pe cabanier cu cheia şi de abia după aceea am izbutit să ajungem la locul de odihnă. Era cabana unul din locurile frumoase pe care le ştiam şi unul îndeobşte aşteptat de mine în toate împrejurările când gândeam la ture în Piatră. La cabana nu era lume multă, dar toţi erau cunoscători ai muntelui şi unul dintre ei, arhitectul Peculea a dorit să ne întovărăşească a doua zi. Era fiul unui mare fizician atomist, clujean, ajuns mai apoi secretar al Academiei Române şi cu care colaborasem fructuos la construirea pilonului de apa grea de la Râmnicu Vâlcea. Atunci, băiatul era un tânăr entuziast şi tovărăşia lui ne-a făcut chiar multă plăcere. Din nefericire, viaţa lui s-a stins mult prea devreme şi doar amintirea tatălui mi-a rămas întipărită în minte. Dimineaţa, toţi cei 17 care ne adunasem, am pornit spre Şaua Tămăşelului. Ne-am înşirat cam dezordonat în lungul potecii şi, cu unele destul de mari întârzieri, am ajuns la locul de intrare în traseul Umerilor. Judec acum, ca şi atunci când am purces la drum, că nu ştiu chiar ce ne apucase să cărăm după noi atâta lume, prea puţin obişnuită cu obstacolele Pietrii Craiului. Dar lucrul era făcut şi acum trebuia doar să-l ducem la capăt. Mă bizuiam pe experienţa lui Ilie, Chissy, Evei şi Doinei, aveam cu noi două corzi de câte 40 m şi speram să ajungem sus cu bine. Intrarea în traseu am sfârşit-o mai agăţându-ne de jnepeni, mai împingând în picioare şi trăgându-i de mână pe unii, am ajuns cu bine pe hăţaşul cu jnepeni care avea să ne conducă bună parte din drum. Doar că locurile nu erau chiar paşnice şi abrupturile laterale, ba chiar şi seninările de deasupra noastră, pe vremea senină de octombrie, au cam stins enuziasmul câtorva dintre noi. Am trecut cele câteva săritori, mai greu cu unii dintre noi, dar când panta a început să fie mai accentuată, au apărut primele greutăţi. Era cu noi familia Mercea, amândoi ingineri la combinat şi uzina de apă grea. El, un excepţional fotograf şi sper să-i fi rămas pasiunea asta şi astăzi. La un moment dat, soţia lui s-a apropiat de mine şi pe şoptite mi-a spus că soţul ei are rău de înălţime. Asta-mi mai trebuia! Am linişit-o, spunându-i că am să-l leg în coardă şi am să-l duc în siguranţă până sus. Doar că puţină vreme după aceea, am văzut-o şi pe dânsa, mergând de-a buşilea pe hăţaş “-Ce faceţi doamnă, că aşa nu mai ajungem sus nici la noapte şi ne apucă frigul pe coastă! -Aşa merg eu mai bine!”. L-am căutat din ochi pe Ilie, dar plecase teleleu cu una din corzi şi Dumnezeu ştie pe unde dorea el să ajungă în creastă. N-am avut încotro şi mi-am trecut unica coardă peste gât, ca un fel de jug, atârnându-i pe cei doi soţi de fiecare capăt. Şi pe atunci erau doar rucsaci cu cadru! Eram înjugat ca boul la plug! Le-am spus doar celor doi, că trebuie să meargă în ritmul meu şi, pe atunci, proaspăt sosit din Caucaz şi pe deasupra şi mult mai tânăr ca astăzi, mergeam zdravăn. Eram gonit şi de timpul care se scurgea peste măsură de repede. Soţul mergea liniştit, dar soaţa devenise aproape violentă şi înjurăturile dintre cele cu sfinţi şi amănunte fizioşogice uzuale, m-au întovărăşit până sus. Doar într-o împrejurare când doamna depăşise oarecare limite, pentru care soţul i-a tras vreo două palme, că prea devenise isterică, i-am replicat că “poate să înjure oricât, că până în creastă o duc ca pe un pachet, chiar târâş, dacă nu se poate altfel”. Pe ultimul horn, a mai scâncit doar, la fiecre săritoare pe care o depăşeam, dar i-am adus pe amândoi până sus. Acasă doar aveam, să-mi admir urma jugului pe gât. Când am ajuns în poteca de creastă, am răsuflat uşurat şi sătul, le-am spus colegilor “luaţi-i de pe mine şi faceţi ce vreţi cu ei”. I-a luat în primire Chissy şi mai apoi şi Ilie care apăruse de undeva. I-a dus cu bine până la hornul de coborâre, dar eu o luasem înainte şi aveam de cine să am grijă până jos. Am ajuns în Poiana Închisă, am coborât Marele Grohotiş şi la intrarea în pădure eram cu toţii aproape împreună. Ne despărţeau doar câţiva metri. Se apropia întunericul şi până la cabană trebuia să trecem prin pădurea care atrăgea noaptea mai repede. I-am dat drumul la picioare şi cei cinci cu care eram împreună au înţeles bine că trebuie să se grăbească. La cabană am ajuns pe ultima geană de lumină. Şi a început aşteptarea celorlaţi pe care parcă îi inghiţise întunericul. Niciunul nu avea lanternă şi destui din ei erau sperioşi. Mă bizuiam doar pe Chissy, Eva şi Ilie, care rămăsesră cu ei şi, pe luna plină, care mai arunca ceva lumină prin desişul pădurii. Am pornit cu cabanierul, însoţit de cei doi ciobăneşti. Am parcurs bună parte din cele două poteci posibile şi ei nu apăreau deloc. De data asta, am început eu să înjur cât mă ţineau bojocii. Şi, slavă Domnului, ştiam să o fac ca lumea. Îmi era teamă, că într-un anume fel îi aveam în grijă. Până la urmă au ajuns, cam răvăşiţi şi oarecum tăcuţi de spaima drumului prin pădure şi rupţi de oboseală. În maşină, am întrebat unul din personajele întârziate, de ce nu au răspuns la strigătele mele. Poate nu mă auziseră. Ba da, mă auziseră foarte bine şi nici astăzi nu ştiu cum mi-au primit înjurăturile. Una peste alta, către miezul nopţii am ajuna acasă. Pe mulţi din cei de atunci nu i-am mai întâlnit. Şi de la unii a răms doar amintirea, pe care ne-om împărtăşi-o pe celălat tărâm.

A mai fost în anul acela o ieşire întârziată, în prag de iarnă, cu brumă groasă pe jos, cu urme de zăpadă pe alocuri şi tot de la Garofiţa am pornit. Numai că de data asta eram doar cu Chissy şi Mircea Florian. Excursia nu avea vreun ţel anume şi doar Piatra ne-a fascinat tot timpul. Era frig, era brumă groasă şi doar constatarea că Mircea şi-a pierdut căciuliţa, agăţată de creanga vreunui copac, a fost evenimentul mai deosebit. Şi parcă nu aş fi amintit de această întâmplare, dacă un an mai târziu, urcând cu Chissy prin aceleaşi locuri, nu am fi găsit căciuliţa, agăţată chiar de craca care-o smulsese. Era intactă şi bună de folosit în continuare!

Era în vara anului 1980, cam prin luna august, când am pătruns din nou pe potecile Pietrii Craiului. Dintre traseele cu oarecare caracter alpin, care puteau fi abordate cu cunoştinţele mele de alpinsm, Valea lui Ivan îmi stăruia în minte. Cu maşina am străbătut frumosul drum prin Câmpulung, unde am zăbovit puţină vreme la unchiul meu, Moşu, un bun cunoscător al zonei montane apropiate, apoi prin Dragoslavele şi Rucăr. Am coborât serpentinele drumului către valea Dâmboviţei şi ne-am abătut pe drumul ce-i întovărăşa cursul. Traversând după o bună bucată de drum apa, pe valea Dragoslăvenilor, am ajuns cu oarecari peripeţii rutiere şi am poposit la cabana Garofiţa Pietrii Craiului, unde eram aşteptaţi. A fost o seară plăcută, ca de altfel şi celelalte pe care le-am petrecut aici. Cabanierul ne era bine cunoscut şi reprezentativi pentru el, erau cei doi imenşi câini ciobăneşti. Eram însoţit de soţia mea şi cu ea, cât mai de dimineaţă cu putinţă, am început să urcăm către Marele Grohotiş. Poate acum potecile sunt marcate, dar pe atunci erau doar hăţaşe prin pădure şi doar intuiţia te scotea pe drumul cel bun. Noi nu am ales drumul pe vale, care ne-ar fi scos mai întâi în Şaua Tămăşelului, de unde am fi purces pe poteca de sub abruptul Pietrii, ci pe cel care aborda muchia care ne scotea mult mai repede chiar la poalele Marelui Grohotiş. Mai dur, dar mult mai direct. Am ajuns destul de repede la poalele grohotişului atât de caracteristic pentru Piatra Craiului. Am urmat poteca spre dreapta, urmărind apariţia vârfului ascuţit, atât de caracteristic intrării pe Valea lui Ivan. Curajoşi am intrat pe hornul văii, la început destul de îngust. Nu ni s-a părut nimic greu şi Săritoarea Prelucie, amintită de Dunăreanu şi Emilian Cristea, am ocolit-o fără greutate. Nici celelalte săritori întâlnite în cale nu ne-au produs bătăi de cap. Mie traseul îmi plăcea mult, dar nu ştiu dacă soţia mea îmi împărtăşea opiniile. La un moment dat, când căpătasem înălţime nu glumă, am crezut că ne-am împotmolit. Or fi dat ghidurile amintite ceva detalii, dar niciunul nu părea să ne poată îndruma paşii. În stânga noastră cum urcam, sub pereţi verticali impresionanţi, la baza lor, aşa ca un semn încurajator, se afla o cruce, amintind tragedia unui tânăr călărăşan, sfârşit prin locurile acestea. Poate căzuse de sus, poate încercase escaladarea pereţilor sub care era crucea, cine putea să ştie. De aici, căutând locuri prin care să ne strecurăm, am continuat să urcăm. Am găsit ceva brâne subţiratice, am depăşit câteva praguri nu prea înalte, asigurându-mi de fiecare dată soţia cu coarda pe care o aveam cu noi. S-a întâmplat că am ajuns până la urmă în poteca de creastă. Era vreme însorită. În cale, ne-au ieşit doi oameni. Am schimbat câteva cuvinte. Erau din Piteşti şi când ne-au spus cum îi cheamă, mi-am adus aminte că măcar unul dintre ei, ar fi trebuit, cu un an în urmă, să ne întovărăşească pe Elbrus. S-au înfiripat discuţii, multe pornid de la excursia aceasta. Până la urmă ne-am despărţit, fiecare urmându-şi drumul. Ei continuând drumul către vârful “La Om” şi noi către locul din care coboram în Poiana Închisă. Am coborât destul de uşor pe hornul care ne ducea în Poiană. De acolo, am coborât pe poteca Brâului de Mijloc până în Marele Grohotiş şi am prins repede hăţaşul pe care urcasem dimineaţa. Am ajuns din nou la Garofiţa, de unde ne-am luat rămas bun de la cabanier, promiţându-i că ne vom revedea cât de curând.

Prin anul 1987, mi-am dus copiii prin Piatra mea dragă. Poate îşi vor aduce aminte peste ani de plimbarea asta dintâi, pe muntele de argint. Excursia nu a fost una deosebită. Am înnoptat la Garofiţa, am urcat până sub Peretele Central, înfruntând grohotişul şi admonestările Florianei, care tare dorea să ajungă mai repede acasă. Poate peste ani îşi va aduce aminte de nazurile pe care le făcea atunci, poate când o urca vârfuri înalte din alţi munţi, mai depărtaţi. Sau poate când o fi fost pe Aconcagua sau Elbrus şi-o fi amintit de perioada aceea. Atunci am urcat din Grohotiş în Poiana Închisă. La izvor am zăbovit câtăva vreme şi prin aceleaşi locuri am coborât la cabană.

Era în vara anului 1985. Cu câţiva amatori de drumeţii, nici experimenaţi, nici prea binecunoscuţi, am ajuns din nou în Piatră şi tot pe la Garofiţa. Am înnoptat şi dimineaţa am urcat în Şaua Tămăşelului. În cei câţiva ani cât poposisem de pe aici, aş putea spune, lucrurile nu se schimbaseră deloc. Am urcat până sub pereţi, acolo unde începea traseul din Umeri. Drumul, foarte binecunoscut, a fost acelaşi ca întotdeauna şi l-am parcurs, alături de ceilalţi, de parcă aş fi fost în ziua dintâi. Din creastă, am ajuns La Om şi am început coborârea pe la Lanţuri. O bucată de drum totul a fost în regulă, dar spre mijlocul traseului, criza de astm m-a cuprins din nou. Orice am încercat nu a dat roade, aşa că a trebuit să o înfrunt până la capăt. Unul din tovarăşii mei a rămas cu mine şi oarecum mi-a fost un reazim moral. Cât priveşte sprijinul fizic nu prea avea cum să mi-l dea. Am coborât, am urcat în Şaua Tămăşelului şi de abia jos, în vale, când nu prea mai aveam mult până la cabană, s-a hotărât şi criza să mă părăsească. Am fost de atunci mai prudent şi am căutat medicamente mai puternice, care folosite să-şi facă efectul cu repeziciune, cel puţin până când efectele nedorite ale bolii să-şi fi încetat atacurile.

În vara şi toamna anului 1985, am întreprins o excursie în Piatră, cu plecare tot de la Garofiţa. Am petrecut o seară cam zbuciumată în cabana care era plină ochi. Eram cu doctorul Iliescu, medicul meu curant, aş putea spune, şi în orice caz cel care mi-a făcut să depăşesc vicisitudinile bolii şi să-mi redea încrederea în forţele mele. Deşi ştia ce boală mă macină, a avut mereu curajul să umble pe munţi înalţi împreună cu mine. Îi sunt toată viaţa recunoscător. Am stat acolo până s-a mai potolit hărmălaia şi de abia atunci ne-am dus la culcare. Asta nu ne-a împiedicat să ne sculăm printre primii şi să pornim la drum. Am ales drumul cel mai direct către Şaua Tămăşelului şi ajunşi acolo ne-am îndreptat către Padina Lăncii. O cunoşteam bine, aşa că obstacolul care m-a făcut în altă împrejurare, să zăbovesc în faţa lui ceva vreme, acum l-am depăşit uşor. Am ajuns în Poiana Închisă, la izvor, am admirat o capră neagră cu iedul ei şi ne-am întors la hăţaşul Brâului de Mijloc. M-a încântat acesta, ca şi prima oară, şi până la grota La Ulcior n-am mai contenit cu exclamări de admiraţie pentru frumuseţea şi sălbăticia locurilor. La grotă, am zăbovit ceva vreme, admirând şi panorama desăvârşită a masivului Iezer şi în special a Păpuşii, primul dintre vârfurile acestuia care ne stătea în faţă. De la grotă, am găsit repede hăţaşul care ne-a condus la “Castelul Crăiţei”, doar că acum l-am găsit aproape transformat. Era mai întunecat. Îl descoperiseră mulţi alţii şi se vedea că nu toţi aceştia erau bine chitiţi pe dragostea de munte şi respectarea muncii altora. Prin preajmă şi înăuntru mai erau oameni, aşa că n-am zăbovit mult. Am coborât la hăţaşul Brâului de Jos şi pe el am ajuns la găvanul izvorului de sub Şaua Tămăşelului. Am mai admirat odată seninările Umerilor şi am coborât la cabana Garofiţa, de unde ne-am strâns lucrurile, ne-am urcat în maşină şi am părăsit meleagurile Pietrii Craiului.

A urmat o nouă ieşire prin aceleaşi meleguri. De data asta eram tot noi cei doi dinainte, dar şi fiul acestuia, devenit ani mai tărziu, un important neurochirurg. Acum doream să urcăm direct în Şaua Tămăşelului şi adusesem cu noi corturile necesare. Curând după ce am plecat de la Garofiţa, am avut una din crizele mele aproape violente. S-a remediat cu o injecţie făcută acolo, pe potecă, dar până să-mi revin cu totul, rucsacul meu şi cortul au fost luate de cei doi prieteni şi aşa, aproape pe întuneric, am ajuns în Şaua Tămăşelului. Ne-am întins corturile şi până la ziuă, nu ne-am mai trezit. În zori am plecat spre hornul din Padina Lăncii, pe care am urcat aproape cu sprinteneală, mai ales eu, care cu ceva mai mult de 12 ore înainte, deabia mă mişcam. Pe drum, după ce am depăşit săritoarea ştiută, băiatul doctorului, Adrian, a luat-o pe de lături şi a urcat vârful ce mărginea Poiana Închisă. Ca şi altă dată, la izvor, ne-am odihnit. Am urcat în creastă prin ieşirea sudică, am parcurs creasta până la coborârea Drumului lui Deubel şi pe sub frumoasele sfredelituri în stâncă de la Zaplaz, am ajuns la izvor şi mai departe în Şaua Tămăşelului. Corturile ne aşteptau cuminţi şi nimeni nu avusese măcar intenţia să le cerceteze.

Ca lucrurile să fie într-o ordine oarecum cronologică, trebuie să amintesc că într-o dimineaţă mohorâtă de noiembrie, m-a sunat Ică Giurgiu, cel ce se ocupa pe atunci de interesanta revistă de turism “Munţii Carpaţi”. Aveam cu el o colaborare, care avea să dăinuiască vreme îndelungată. Tocmai de aceea telefonul său, ajuns într-o dimineaţă, nu m-a surprins. Doar că anunţul unei veşti proaste m-a descumpănit. Mă gândeam că nu va mai apărea revista şi sincer, mi-ar fi părut rău. Nu m-am gândit o clipă că–mi va aduce la cunoştiinţă dispariţia lui Mircea Florian, datorată unei boli necruţătoare, pe care nu mi-aş fi închipuit-o. Câteva clipe am rămas fără cuvinte şi la telefon cu greu mi-am păstrat cumpătul. Am închis telefonul şi îndurerat, pentru că nu-l văzusem de mult, iar ultima lui imagine fusese cea rămasă din Piatra Craiului, atât de îndrăgită de el, m-am aplecat peste hârtie şi i-am adresat postum, cuvintele smulse din suflet:

In memoriam,

Tic-tacul timpului pe care nu-l auzim,

a făcut să plece dintre noi,

Mircea Florian.

Piatra Craiului, în clipa despărţirii,

îşi va fi pierdut un îndrăgostit statornic.

Castelul Crăiţei, al cărui fondator a fost,

va fi o clipă îndoliat.

Brâul Soarelui, o clipă,

va păstra pe fruntea lui un nor.

Creasta Frumoasă, va avea pentru o clipă,

lacrimi de rouă mai multe ca oricând.

Prietenii de munte

care te-au cunoscut şi iubit,

pentru tot ce le-ai dăruit,

nu te vor uita niciodată.

După ce te-ai întors din Caucaz, ai scris:

„ Cândva, ... undeva,...

Acolo sus, totul se termină”.

Nu poţi fi uitat, MIRCEA FLORIAN.

Ai dăruit mai mult decât ai primit.

Nu adio, ci la revedere prietene!

Iată că a venit şi vremea ultimului moment petrecut în Piatra Craiului. Era in vara anului 1998. eram proaspătul posesor al unei Dacii Nova, de abia apărută pe piaţa românească. Acum îmi permiteam să fac o excursie ceva mai depărtată. Şi ce mi-a venit la îndemână decât o excusie în Piatra Craiului. Cu doi buni prieteni iubitori de munte, din Slatina, am purces la drum. Ne-am întâlnit în gara Râmnicului şi de acolo prin Curtea de Argeş, Câmpulung şi Rucăr am ajuns pe Valea Dâmboviţei, unde eram la un pas de Piatra Craiului. Drumul, pe valea Dragoslăvenilor, mi s-a părut mai rău decât ultima oară de când îl urcasem cu maşina. E drept că de atunci trecuseră 13 ani şi chiar şi orânduirea socială suferise transformări mari. Cabana era păstorită tot de vechiul cabanier, doar câinii păreau mai bătrâni. Dacă or fi fost tot aceia. A fost o seară plăcută şi cei doi prieteni de munte din Slatina, au fost deosebit de agreabili, iar eu eram într-o adevărată stare de exuberanţă. Bucuira de fi din nou în Piatra Craiului era una deosebită. Am urcat dimineaţa în Şaua Tămăşelului. Vremea nu era una grozavă, dar promitea o zi liniştită. Din şaua amintită, am ajuns repede la locul din care se intra în traseul Umerilor. M-am apucat de crengile jnepenilor, aşa cum făcusem întotdeauna. Dar surpriză! N-a mai mers ca pe vremuri. Trecuseră totuşi 13 ani de când pe aici zburdasem fără grijă. Aveam acuma 64 de ani şi poate tocmai de aceea adusesem cu mine corzile necesare. Pe parcursul hăţaşului au mai apărut câteva săritori şi la una dintre ele, pe care mereu o depăşisem cu uşurinţă, acum am avut nevoie de o mână întinsă ca să o depăşesc. Era un fapt fără doar şi poate petrecut. Începusem să îmbătrânesc! Am ajuns cu bine sus în creastă şi tot cu bine am coborât prin intrarea sudică, în Poiana Închisă. Izvorul părea amenajat de curând şi, ca de obicei acolo am luat masa de prânz. Nu prea eram hotărât pe unde să coborîm. Optasem iniţial pentru cea care ne-ar fi scos în Marele Grohotiş. Acum însă mă gândeam că celor doi preieteni, mai rar ajunşi prin locurile acestea ascunse ale Pietrii, Aurică şi Vali, aş putea să le ofer o coborâre prin Padina Lăncii. Spălătura de început am trecut-o cu bine. Chiar şi săritoarea înaltă, de mai jos, la care a trebuit să mă asigur în coardă. A urmat partea uşoară. Mergeam pe partea stângă a hornului, pe unde chiar era un hăţaş, care vădit era întrebuinţat. Eram în luna iunie şi pe firul hornului mai erau încă troiene de zăpadă întărită. Pe unul din ele l-am traversat sau mai bine zis am încercat să-l traversez. Ce a urmat a fost începutul unei posibile drame. Făcându-mi loc în zăpada întărită cu tocul bocancilor de vânător de munte pe care îi aveam în picioare, la un moment dat acesta n-a prins, iar eu am început să alunec la vale. Disperat am scos un strigăt: am luat-o la valeeee! Cu ultimele puteri, m-am azvârlit către peretele din dreapta al hornului, acolo unde zăpada se topise şi lăsase un spaţiu îngust până la stâncă. Acolo m-am înţepenit. Sigur aveam cîteva zgârieturi, câteva vânătăi, dar scăpasem cu viaţă. Ceva sîngerări am avut tot drumul şi chiar la cabană încă mai erau active, dar principalul era că scăpasem cu viaţă. La Curtea de Argeş ne-am despărţit. A fost să fie aceasta ultima mea aventură pe seninările Pietrii, sau poate chiar la anii ăştia mai pot spera la măcar încă una?...