Muntele vrăjit

 

Moto: “O clipă inima mi se făcuse cer.”

                       Vasile Voiculescu         

De curând ajunsesem proaspăt posesor de autoturism. O Dacie 1100, așa cum ieșise de curând primul autoturism românesc. Șofam de ceva vreme, de când nea Mitică, șoferul de pe mașina șantierului, aproape prieten de-a adevăratele, îmi pusese în mână pentru prima oară, volanul unei mașini. Acum, că ajunsesem să am mașină proprie, îmi încolțiseră în minte drumurile pe care mi le dorisem încă de copil. Așa am însăilat unul din acestea, ce-și propunea să străbată trecând din Brașov, mai întâi ceva din meleagurile ardelenești, mai apoi pe cele moldovene și până la urmă să ajung în Țara de Sus, cu gândul la munții Rodnei. Călătorisem cu gândul pe hărți, câte erau prin anii copilăriei și mai apoi în primii din cei ai tinereții, străbătându-le meleagurile prin scrierile călătorilor care ajunseseră la mine prin publicații mai mult sau mai puțin organizate.

O noapte petrecută undeva la Miercurea Ciuc la o gazdă întâmplătoare, mai apoi străbătând munții către Țara Moldovei și mai spre seară, popasul la Borșa, într-o casă țărănească, care cuprindea în ea parfumul vremurilor de odinioară.  În camera cu tavanul cu grinzi de lemn, erau paturi largi, cu țoale maramureșene, printre care ne-am găsit locul de visare către munții Rodnei pe care aveam de gând să-i străbatem de a doua zi încolo. 

A doua zi am început urcușul. Nu-mi mai amintesc poteca pe care am abordat-o, dar știu că în urmă am lăsat instalația pentru sărituri cu schiurile, existentă aici prin 1970, anul primului contact cu munții Rodnei. La pădurea de brad am ajuns repede și cam la limita cu ea, ne-a ieșit în cale o pisică sălbatică. Era prima pe care o întâlneam pe munte și poate speriată, a dispărut repede în pădure. Ne-am cotinuat urcușul și după ceva vreme am ajuns la fosta cabană Puzdrele. Aveam de gând să rămânem aici peste noapte și a doua zi să plecăm spre vârful Ineului. Către seară s-a umplut cabana cu turiști în general tineri. Și spun asta pentru că împreună cu ei a urcat și un personaj în vârstă, poate conducătorul grupului. Deosebit de activ personajul și nu și-a potolit vioiciunea, decât atunci când și-a văzut întreg grupul, orânduit fiecare la patul lui.

Peste noapte a început ploaia. Una mocănească. Cu ceața coborâtă până peste cabană. A plouat toată ziua. Doar către după-amiază a fost o scurtă bucată de timp, când cerul n-a mai slobozit apă peste munte. Câțiva dintre turiștii aflați în cabană, au ieșit afară, într-un loc bine cunoscut de ei și s-au întors de acolo cu niște ciupercuțe portocalii, pe care nu le mai văzusem până atunci. Mi-au spus că se numesc gălbiori și din ei se face o minunată tocăniță. Ne-au dat și nouă să gustăm și le-am găsit delicioase. Le-am dus dorul multă vreme, considerându-le o specialitate a locurilor și asta până când le-am găsit și pe meleagurile apropiate nouă. Spre seară a reînceput ploaia și dimineață când ne-am sculat, tot așa o ținea. Dacă măcar în ziua asta ar fi fost vreme de urcat Ineul, ținta noastră, am mai fi lungit un pic ciosvârta de concediu pe care izbutisem să-l ciupesc șantierului, dar așa nu ne-a rămas decât să coborîm din munte. Ne-am luat mașina lăsată la gazda noastră cea cu camera maramureșană în care dormisem și am început lungul drum către casă. Probabil că atunci, în goana mașinii, s-a însăilat gândul la altă excursie pe meleagurile Rodnei, cu soare mult și poteci montane străbătute de la un capăt la celălalt. 

Intr-una din verile anilor 70, am pornit din nou spre munții Rodnei. În ce mă privește, eșecul excursiei sfârșite la cabana Puzdrele, mă făcuse să-mi doresc cu ardoare, parcurgerea întregii creste a munților Rodnei. Cu câțiva prieteni, nedespărțiți la vremea aceea și pe care mai apoi, peste ani, viața i-a cam risipit, am însăilat excursia cea mare a anului acela. Întâlniți pe peronul Gării de Nord, am coborât din acceleratul care ne-a dus pînă în depărtata Vatra Dornei. Intr-un periplu cu peripeția ploii nedorite, am străbătut până la urmă locurile pe care ni le propusem din munții Călimanului. Mai apoi, după ce am coborât din Căliman, am pornit pe calea ferată meșteșugit croită printre munți. Mă aflasem prima oară prin aceste locuri, într-o excursie de studii al ultimului an de studenție - 1957. Cu mai toți colegii, însoțiți de unul din profesorii de bază ai anilor de studii, oprind vagonul nostru călător în locurile de interes pentru viitoarea noastră meserie, am mai găsit pe alocuri și priveliști din cele care stimulau aspectele unor viitoare expediții montane. Dar ce nu era interesant pe această cale ferată, cu viaducte aninate din munte-n munte, peste adâncimea unor văi, cărora doar le bănuiam firul vreunui pârâiaș, intrând prin munți când nici nu te așteptai, uneori întrebându-ne unde o fi locomotiva, intrată prea devreme intr-alt tunel?...

Acum însă ne îndreptam, cu mers încetinit din cauza pantei mari pe care gâfâia un biet tren al anilor 50. În stația Ilva Mică, daca îmi aduc bine aminte, un stâlp cu marcaj și săgeată indicatoare turistică, zărit de pe fereastra vagonului, ne-a arătat o cale ce ni s-a părut mai scurtă către Rodna Veche, loc de unde ar fi început periplul nostru prin munții Rodnei. Am coborât repede din tren, cât ne-a permis și șederea mai îndelungată în stație. Am urmat marcajul, străbătând locurile cu pajiști la vremea cositului. Miasma îmbătătoare a fânului de curând cosit, ne-ar fi îmbiat la odihnă nocturnă, în casele noastre cărate în spate, de nu ne-ar fi împins de la spate drumul lung pe care ni-l doream. Până la urmă am ajuns în Rodna Veche, străbătându-i repede străzile, aflate sub anii mulți trecute peste ele. De abia la întoarcerea acasă am aflat că in orașul străbătut, se afla și biserica veche de prin secolul 13-14 caruia măcar în fugă am fi putut să-i vedem zidurile încărcate de istorie. Dar eram într-o adevărată cursă contra cronometru, noi dorind să ajungem înaintea nopții la casa scriitorilor pe atunci, unde speram să fim găzduiți. Așa s-au petrecut lucrurile si noi ne-am bucurat de odihna meritată în ceea ce era pe atunci mica localitate din Valea Vinului. Însetați, am mai avut răgazul să ne-o potolim, în izvorașul cu apă minerală, aflat oarecum în curtea casei în care eram găzduiți.

Am avut un somn liniștit și dimineața ne-a găsit gata pregătiți pentru marele drum de pe creasta munților Rodnei. Am parcurs la început un drum îngust, cam pietros, un drum de mină, probabil abandonat de ceva vreme. Am găsit în lungul lui, uneori pietre specifice minelor din nordul țării. Minerale frumoase, cu neînchipuite forme și uneori o coloristică deosebită. Am trecut pe lângă ele cu admirație, dar luarea lor cu noi, măcar pe unele, ne-ar fi îngreunat rucsacii prea mult.

Era o zi frumoasă, din cele pe care ni le doream. Cam obosiți poate, până la urmă am ajuns pe linia de creastă a munților, în Șaua Curățelului. Apoi am urmat poteca marcată, dar pentru ziua dintâi a acestor munți, am campat pe malul lacului Lala Mare. Era la vremea aceea, pe malul lacului, un bordei. Cam amărât, dar încă bun de adăpostit. Am renunțat la întinderea corturilor și în bordei ne-am aranajat locul de mas peste noapte. A fost o după-amiază liniștită și pentru noi, veniți din vârtejurile munților Călimanului, o adevărată binecuvântare. Noaptea s-a arătat liniștită, doar că la un moment dat, pe lângă bordei s-au auzit pași omenești. Nu ne-a deranjat nimeni, dar o oarecare sperietură tot am tras.  

Dimineața, cât mai matinal am putut, ne-am luat tărhatul în spate și am luat calea Ineului. Mai întâi pe poteca însăilată pe coasta muntelui și mai apoi direct către vârful pe care oricum ni-l doream agățat în palmares. Și tot urcând din greu muchia muntelui, ne-a apărut în față un cort, a cărui înfățișare ne-a părut cunoscută. Și numai bine că din el a apărut figura unui om cu ceva echipament militar pe el și ne-a întâmpinat cu bucurie mare. Era același personaj cunoscut nouă de pe coastele Ursului, din munții Căpățânii. De data asta a lăsat la o parte orice prudență profesională și ne-a poftit în cort și ne-a arătat toate cele ce aveau ei acolo în materie de ridicări topo și ce-o mai fi fost. Noroc că noi nu prea aveam habar despre ce ne-a arătat prietenul nostru de peste munți și nu ne-a prea interesat. Apoi am urcat pe primul mare acoperiș al Rodnei, pe vîrful Ineului și de acolo, în ziua aceea senină, într-un anume fel am avut toată țara la picioare. De acolo înainte, am revenit în lungul potecii marcate, am depășit locurile reprezentative ale munților Rodnei și după ce am trecut de Șaua Gărgălăului, ne-am îndreptat către cabana Puzdrele, în care mai fusesem cu ceva timp înainte.

Acum aici, era lume multă și deabia de ne-am găsit locuri pentru noaptea ce aveam să ne-o petrecem aici. A doua zi aveam cale lungă de făcut, așa că am plecat cât am putut de devreme. Până pe vârful Pietrosu aveam cale lungă și locurile erau pentru toți numai noutăți. Cu vârfuri urcate și mai apoi și coborâte. Cu pajiști însorite, cu poteca ce străbătea jnepenișuri, cu cîte un ochi de apă albăstrită de cerul senin și marele izvor al lui Rățifoi, căruia ani mai târziu i-am aflat și numele. Tot mergând noi pe creastă am dat și peste locul “La cărți”. O adevărată bibliotecă de pietre bătrâne risipite pe plai. Și poate pe ele s-o fi aflat și istoria încă ascunsă a locurilor, nouă, vremelnici călători prin minunăția acestor ținuturi. Lăsasem în urmă vârfurile Puzdrele, Anieșul, trecusem prin locurile Traniței La Cruce, cu lacul cel mare cuibărit nu mult sub ea și în față ne stăteau alte vârfuri, parcă înălțate până la cer. Ne ajunsese oboseala zilelor prin Căliman și a celor de prin aceste locuri. În față aveam alți coloși înălțați parcă deodată din plaiul înierbat. Până la urmă am lăsat în urmă vârfurile Buhăescu, Rebra, am coborît adânca șa dinaintea Pietrosului și până a nu coborî spre lacul Pietrosului, am dat o fugă pe vârful cel mare, lângă stația meteo automată, bătrână încă de pe atunci. Coborâșul lungilor serpentine l-am sfârșit lângă lacul Pietrosului. Ne-am întins corturile și ne-am bucurat de ziua frumoasă de care avusesem parte.

A doua zi am început lunga coborâre către locurile civilizației părăsite de bună voie. La drumul făcut până în Borșa – orașul era aproape primitiv față de cum arată acum -, și ne-am așternut pe drumul lung până la gara de unde am luat trenul până în Vișeu. Un accelerat supraîncărcat, cu locuri în picioare pe culoar, ne-a purtat până la urmă în Bucureștiul pe care nu-l mai văzusem de două săptămâni.