Pe meleagurile Cindrelului

Moto: În lacul cel verde şi lin,

Răsfrânge-se cerul senin.

Mihai Eminescu

 

Printre munţii dintre Olt şi Jiu, ceva mai depărtaţi de baza călătoriilor mele, Râmnicu Vâlcea, munţii Cindrelului, rămăseseră necercetaţi. Totul era să-mi găsesc tovarăşi de drumeţie în acest masiv, în care fragment din drumul de creastă, purta numele îngrijorător de Platoul Diavolului. Ce mai ştiam despre aceşti munţi, era că aveau înălţimi de peste 2000m, că ceţurile erau frecvente, că existau lacuri alpine şi undeva către mijlocul drumului de creastă, se afla un canton silvic ce putea oferi găzduire.

Cum în prejma zilei de 23 august, pe vremea aceea – 1968 -, mai puteam adăuga la aceasta încă 2-3 zile, mi-am găsit tovarăş de drum, pentru excursia în muntele căruia nu ştiam potecile. Am plecat din Tălmaciu, prin Tălmăcel şi cabana Prejba, a cărei înfăţişare nu ştiu de ce nu ne-o fi convenit şi am coborât peste vârful cu acelaşi nume, în valea Sadului. Nici măcar nu ştiam lungimea şoselei forestiere din valea Sadului, altfel poate nu ne-am fi aventurat pe aici, mai ales că doream să ajungem în aceeaşi seară la cabana Gâtul Berbecului. Dar cum la barza chioară face Dumnezeu cuib, aşa şi nouă ne-a surâs norocul şi un camion ieşit în cale, ne-a scutit de cei 20km ce ne despărţeau de cabana la care vroiam să înnoptăm. Era încă devreme când am ajuns la cabană, care ne-a primit cu ospitalitate şi locuri de dormit ferite de tumultul serii zgomotoase de aici. Am plecat dis-de dimineaţă, în continuare pe drumul forestier de pe valea Sadului, către locurile unde pe harta pe care o aveam - ghidul cuplului Mujicicov - figura casa Rozdeşti. Din preajma acesteia, în susul unei muchii, urca o potecă nemarcată, despre care ni se dăduseră oarecari informaţii la Gâtul Berbecului. Poteca aceasta trebuia să urce spre alt aşezământ silvic, Cânaia, de unde mai departe vom afla informaţii despre restul traseului. Nici măcar nu cunoşteam lungimea traseului pe care ne angajasem. Am ajuns la Casa Rozdeşti, am depăşit-o şi am început urcuşul.

Acum nu-mi aduc aminte bine dacă am ajuns şi la casele forestiere de la valea Conţului sau am găsit începutul potecii lângă pârâul Şerbănei – astăzi poteca este marcată cu punct albastru -, dar am început urcuşul către casa Cânaia. Către ora prânzului am ajuns, am găsit un pădurar, care ne-a descris în linii mari, drumul pe mai departe. Norocul nostru a fost că la sfatul acestuia, am urmat o potecă nemarcată – astăzi pe aici există o potecă marcata –, ce se strecura pe pantele sudice ale vârfului Cânaia şi am ajuns repede în şaua de dinaintea vârfului Cindrel. Ajunşi aici, prin locuri stăpânite de jneapăn, pe un timp însorit, nu ne-a mai rămas decât urcuşul pe vârf, către îngrămădirea stâncilor aruncate de-a valma aici, la 2244m. Mai departe ne aştepta Platoul Diavolului şi în continuare Drumul Turiştilor. Am izbutit să privim către iezerele aflate în căldările nordice şi am continuat pe drumul fără sfârşit, spre cabana Oaşa. Oboseala de atunci, cu siguranţă, dar şi trecerea anilor, au şters amintirile drumului lung pe care l-am făcut. Ştiu doar, că spre orele 8 seara, după mai bine de 12 ore de mers, am ajuns la cabana Oaşa, nu cea de astăzi ci cea veche. Aici pe malul Frumoasei, locurile păstrau nostalgia vremurilor povestirilor lui Sadoveanu, alături de cabana cea veche, parcă mărturie a timpurilor trecute. În altă zi, drumurile noastre aveau insă sa se sfârşească la Obârşia Lotrului, la cabana încă păstorită pe atunci, de legendarul Ghişe, descendent al familiei ce-şi legase numele de aceste locuri. Locurile străbătute prin Cindrel, lăsaseră amintiri frumoase, poate un pic romantice dacă mă gândesc la cea care mă întovărăşise atunci şi-mi doream alte drumuri pe aceste meleaguri.

Un grup mai numeros – eram acum șase tovarăşi de drumeţie -, cu cortul în spate, ne-am propus un traseu ambiţios. Sofi, Livia şi Florica, fiecare cu aspiraţiile sale, alcătuiau osatura feminină a grupului nostru. De la Păltiniş, peste Cindrel, Şurean, cu intrare în Parâng şi chiar străbaterea crestei munţilor Căpăţânii, acesta era drumul traseului propus. Am plecat din Râmnicu Vâlcea cu trenul până la Sibiu. Doar că eu am constatat la gară că mi-am uitat cortul acasă. Am fost nevoit să mă întorc să-l iau şi să-I ajung din urmă la gara din Sibiu. Şi să nu fiu superstiţios la întorsul din drum şi la timpul nu numai schimbător pe care l-am avut în continuare. Ne-am reunit la Sibiu şi am plecat spre creasta Cindrelului. Când am ajuns la Păltiniş, timpul umed şi noros, nu prevestea nimic bun. Am plecat cu încrederea că vremea se va ameliora pe parcurs. Am avut ceva soare când am trecut prin Poiana Găujoara, apoi pe la izvoarele din Şaua Bătrânei. Când am început să urcăm coasta Beşineului, norii au pus stăpânire pe cer şi s-au apropiat ameninţător de noi. Iar în Şaua Şerbănei, s-a pus ploaia de-a binelea. N-am mai continuat drumul de creastă şi ne-am retras către casa Cânaia. Pe atunci doar poteca pe care apucasem speram să ne ducă la adăpostul căutat, marcaj încă nu exista. Drumul până acolo nu trebuia să dureze mai mult de ½ oră, dar pe ploaia torenţială ce se dezlănţuise, nouă ni s-a părut o veşnicie. Când am ajuns la Cânaia şi am intrat în camera pădurarului, încălzită de soba încinsă, ploaia pătrunsese prin hanoracele noastre şi frigul lăsat peste munte ne pătrunsese până la oase. Ne-am uscat, ne-am încălzit, am mai tăifăsuit cu pădurarul despre drumul din cealaltă zi pe care o bănuiam mai generoasă şi ne-am dus în încăperea destinată turiştilor. Ne-am întins sacii pe stratul de fân aflat aici, ne-am spălat la izvorul puternic din faţa casei şi ne-am pregătit de somn. Camera aceasta avea să dăinuiască peste ani, atunci când va deveni refugiul Cânaia, chiar o mică cabană, rămânând deschisă tot anul. A doua zi ne-am reluat drumul, urcând pe coasta vârfului Cânaia, pe drumul cunoscut, către şaua cu acelaşi nume. Numai că de data asta am urcat pe ceaţă, fără nicio privelişte către locurile frumoase pe lângă care treceam. Sus, pe vârful Cindrelului, am făcut o pauză mai lungă, încercând să străpungem ceaţa. Am urmat poteca şi pe atunci slab marcată. Pe plaiul prelung de sub creastă, rarii stâlpi de marcaj au izbutit să ne călăuzească. Până către vârful Frumoasei, am mers aproape pe curba de nivel şi doar când am coborât către vârful Şerbotei, am simţit că am părăsit zona înaltă. Ceaţa persista şi nu prea ştiam noi pe unde ne aflăm. Nu prea departe de începutul pădurii, al cărui contur începeam să-l vedem prin ceaţă, am auzit lătrături venind dinspre stâna Domnilor şi am ştiut că suntem pe drumul cu acelaşi nume. Am intrat curând în pădure, am trecut prin poiana din vârful Oaşa Mare şi am urmat poteca ce cobora spre valea Frumoasei. Am găsit acolo cabana Oaşa aşa cum o ştiam. Forfota maşinilor de prin preajmă, trădau începerea lucrărilor hidrotehnice de pe aceste locuri, care până la urmă aveau să trimită sub apa adâncă a unui mare lac, locurile în care era aşezată cabana şi mai ales farmecul locurilor sadoveniene. Când am plecat a doua zi către cabana Șurean, în dimineaţa unei zile însorite, aveam să ne bucurăm pentru ultima oară de unda zglobie a râului şi mai ales de farmecul malului verde de aici. Când am părăsit valea, vânzoleala basculantelor şi praful stârnit de acestea, aveau să ne arate ce înseamnă mâna omului, prin locuri altădată stăpânite doar de liniştea pădurilor de brad.

Atât de mult mi-au plăcut munţii Cindrelului, încât mi-am propus chiar să petrec la cabana Gâtul Berbecului, o noapte de An Nou. Şi am izbutit, găsind amatori pentru o astfel de petrecere, cât pentru un autobuz întreg. Pe zăpada iernii, din belşug aşternută, am făcut de la cabană, excursii interesante. Ba pe vale în sus, până spre frumosul canton Rozdeşti, ba trecând barajul şi urcând pe poteca cu zăpadă până la brâu, spre coastele Negovanului din munţii Lotrului. Am ajuns atunci, până la cantonul cu numele vârfului amintit, unde am găsit turişti petrecându-şi anul nou, în condiţii aproape de bivuac. Ceea ce mi-a stimulat avântul multor zile de iarnă, mai apoi, petrecute în locuri similare în munţii Căpăţânii.

Într-una din excursiile de sfârşit de săptămână, mi-a fost dor să traversez creasta munţilor Cindrel, venind din cei ai Lotrului. După o noapte de odihnă la Castelul Dobrun, am urcat în drumul de creastă al Lotrului, apoi în Şaua Ştefleşti, am coborît în Valea Sadului, de unde cu un camion am ajuns la cabana de la Gâtul Berbecului. A doua zi, printr-un drum greu de uitat datorită frumoaselor ochiuri de poiană prin care trecea poteca, am ajuns la capătul de sus al telescaunului de la Păltiniş, în lungul căruia am coborât până la staţia de autobuz.

Mi-a fost dat să mai străbat odată Cindrelul, de asemenea venind din munţii Lotrului. Chissy şi cu mine, ne pregăteam pentru expediţia din Caucaz. Hotărâsem să urcăm la Castelul de vânătoare Dobrun şi a doua zi până în creasta munţilor Lotrului. Apoi prin Şaua Ştefleşti să coborâm în cumpăna de ape dintre Frumoasa şi Sadu şi să continuăm spre Cindrel şi până la ora 5 pm, să ajungem la Păltiniş. Zis şi făcut, dar pe parcurs, multe s-au schimbat. Am dorit să ne abatem peste coama Balindrului, am întârziat mult admirând de departe coastele Cindrelului înroşite de bujor aflat în plină floare şi timpul a trecut peste măsură. Când ne-am dat seama că am întârziat, am decis să mergem prin căldarea Jujbei, fără să ştim că acolo se află o potecă, pe care însă n-am găsit-o. Intre timp, nori negri s-au apropiat de Cindrel şi când i-am atins creasta, undeva între vârfurile Cânaia şi Niculeşti, o furtună năpraznică s-a năpustit peste întreg muntele. O grindină deasă a acoperit muntele şi trăznetele se ţineau lanţ. Înaintea noastră un grup numeros cobora şi el repede. Noi însă coboram în trombă şi repede i-am depăşit pe cei mai mulţi. În faţă rămăseseră doar vreo doi, când pe lângă noi am simţit că trec cei pe care îi depăşisem de mult. De abia atunci mi-am dat seama că cei aproape 50 km făcuţi în acea zi, işi spuneau cuvântul şi eu mai repede nu puteam să merg. Am ajuns cu chiu cu vai în Păltiniş şi în apropiere de staţia de autobuz, am rugat-o pe Chissy să meragă înainte şi să încerce să mai întârzie un pic autobuzul. Nu a fost nevoie, pentru că am ajuns la timp. A mai fost doar un singur incident, petrecut în sala de aşteptare a gării din Sibiu. Luasem bilete de clasa I-a, ca să fim scutiţi de înghesuială. Ne-am urcat în sala de aşteptare aferentă şi acolo am început să ne schimbăm hainele şi chiar să ne stoarcem ciorapii, deveniţi aproape cârpe scoase din ligheanul cu lături. Un aşa comportament la oameni de clasa I-a, nu mai apucaseră să vadă controlorii din gară şi unul din ei a dorit să ne controleze biletele de drum. Cu asta s-a încheiat un episod interesant al trecerii mele prin munţii Cindrelului.

Era prin 1993, aproape 15 ani de când nu mai străbătusem cărările Cindrelului. E drept că trecusem cu maşina pe şoseaua ce leagă Obărşia Lotrului de Sebeş, fie într-un sens fie în celălat şi eram la curent cu marile transformări petrecute prin aceste locuri. Barajul de pe valea Frumoasei şi lacul de acumulare de aici, făcuseră locurile de nerecunoscut. Vechea cabană de la Oaşa dispăruse şi în locul ei era una ceva mai modernă. Drumul era asfaltat pe sensul Sebeşului şi depăşea Oaşa către Obârşie, cu vreo 7 km. Nostalgia locurilor puţin umblate, pe care mâna omului îşi lăsase amprenta, dispăruse. Se simţea mîna neiertătoare a civilizaţeie, care deşi făcuse lucruri folositoare, anulase farmecul descoperirilor primordiale. Acum însă îmi propusesem o excursie solitară. Era către sfârşitul lunii septembrie, atunci când natura este darnică, oferindu-ţi zilele frumoase de toamnă, vizibilitate maximă şi ultima căldură molcomă a soarelui. Intrasem prin Poiana Muierii, important loc de răscruce din munţii Şureanului, cu intenţia de a străbate zona înaltă a acestor munţi şi de a face apoi o traversare a Cindrelului. Plecat dimineaţa în jurul orei 8, am ajuns după 12 ore, aproape epuizat, la cabana Oaşa, după ce am parcurs numeroasele meandre ale drumului de pe malul Lacului. Lucru rar pentru mine, la cabană am băut o sticlă de bere. M-am spălat la grupul sanitar al cabanei şi am încercat să mă odihnesc, în urma unui asemenea efort, făcut după o perioadă lungă de inactivitate montană. Cu noaptea-cap, m-am trezit cu gândul că voi pleca repede. Nu am izbutit din cauza cabanierului care s-a sculat cu greutate. Oricum înainte de ora 6, am intrat în pădure, încă întunecată. Să fiu sincer nu-mi era chiar la îndemână, prin locurile întunecate prin care treceam. Am urcat cu repeziciune serpentinele dese ale potecii şi după ceva mai mult de 1 oră, am ajuns în poiana care marca vârful aplatizat al Oaşei Mari, 1731m. Am continuat drumul, la început tot prin pădure, apoi pe lâgă aceasta şi din nou am intrat, pentru o scurtă perioadă, printre brazi. Când am ieşit din pădure, am zărit în dreapta, stâna Domnilor, de la care, altădată, auzisem doar lătrăturile câinilor. Am ajuns la golul alpin şi am urcat în lungul potecii desfăşurate pe lângă firişoare de apă, de la care nu odată, mi-am astâmpărat setea. Tot urcând pe Drumul Turiştilor, încălzit acum de soarele tomnatec, am ajuns lângă vârful Şerbota Mare, primul de peste 2000m-2009m. Mai departe, m-am îndreptat către un alt vârf înalt, despre care am crezut că ar fi chiar al Cindrelului. Şi asta pentru că oboseala acumulată pe drumul făcut în cele două zile îşi spunea cuvântul. În drum spre creasta din faţă, am trecut pe lângă vârful Gungurezul şi el de peste 2000m-2133m, apoi pe lângă alte stâncării, cele ale Şerbotei de 2136m. Mă aştepta în continuare drumul lung de pe Platoul Diavolului. Simţeam că mă sfârşesc, privind poteca până acolo unde privirile nu o mai puteau ajunge şi tot nu vedeam sfârşitul ei, sus, pe vârful Cindrelului. Până la urmă, obosit peste măsută, am ajuns, printre stâncile caracteristice ale vârfului pe care atâta dorisem să-l ating. Până atunci vremea frumoasă ţinuse cu mine şi nu dădea semne că s-ar schimba. Ajunsesem pe vârf pe la ora 2pm şi mai aveam 4 ore de mers până la staţia de telescaum din Păltiniş, unde trebuia ca la ora 6pm, să mă aştepte o maşină cu care trebuia să mă întorc la Râmnicu Vâlcea. Mă pregăteam să mănânc câte ceva, chiar dacă efortul învinsese foamea, când, ghemuiţi sub stâncile între care mă aflam, am văzut alţi doi turişti. Am luat de la ei informaţii despre durata drumului până la Păltiniş. Când mi-au spus că ar mai fi doar 2 ore, mi-am zis că acestea, chiar prelungite, mi-ar permite să ajung la timp la locul de întâlnire. Am plecat cât am putut de repede, lăsându-i pe cei doi turişti să mai contemple frumuseţea locurilor. Am urmat drumul de creastă, am trecut pe lângă vârfurile Cânaia şi Niculeşti, apoi pe lângă Şaua Şerbănei şi când mă odihneam sub vârful Rozdeşti, am privit în urmă şi i-am zărit pe cei doi venind cu mare repeziciune. Am plecat şi am constatat, nu că ei ar fi mers în goană, dar că eu, de abia mă târam. Au trecut repede pe lângă mine, tocmai când urcam panta, de altfel uşoară, către Poiana Găujoarei. I-am pierdut repede din ochi pe cei doi şi privind la ceas, am început să cobor pe lungile serpentine ale potecii strecurate prin pădurea de brad, până către adâncul firului văii Dăneasa. O altă pantă, ce mi s-a părut infernală, am urcat-o cu greutate, până la drumul ce avea să mă scoată repede la staţia de telescaun, unde am ajuns fix la ora stabilită. Am revenit acasă, fără să mă mai pot da jos din maşină decât atunci când am ajuns şi atunci cu mare greutate. Am constatat a doua zi, cât de mare îmi fusese norocul, pentru că după ce am plecat din munte, vremea rea s-a aşternut peste toată ţara.

Îmi revenise pofta de mari înălţimi şi Cindrelul era numai bun de aşa ceva. Am propus copiilor, care ajunseseră la vârsta întâielor mele ascensiuni pe munţi înalţi, să mergem în Şurean şi Cindrel. Mai de gura mea, mai că voiau şi ei să guste farmecul munţilor, atâta cântat de mine, că până la urmă au acceptat. Şureanul l-am parcurs tot din Poiana Muierii şi coborîrea la Oaşa am făcut-o tot pe lungul drum pe pe malul lacului, dar de petrecut noaptea, am petrecut-o în casa silvică din împrejurimi, cabana fiind plină ochi. A doua zi am plecat nu chiar de dimineaţă, copiii fiind mai somnoroşi, dar drumul până spre vârful Oaşa Mare, a fost tot pe drumul din pădurea cea întunecată de brad. Soarele se ridicase destul de sus, când am ajuns în poiana din vârf şi verdele ierbii sclipea de mama focului în bătaia razelor sale. Drumul pe lângă stâna Domnilor, lipsită de viaţă, deşi eram în toiul verii, îmi stârneşte doar nedumerirea dispariţiei neverosimile a activităţii pastorale. Mai departe drumul îmi este cunoscut, ştiu cât este de lung, dar încerc să-mi amăgesc copiii, spunându-le că nu mai avem mult până în vârful Cindrelului. Când sfârşim calea lungă până acolo, ne aflăm în interiorul acestui veritabil crater, mărginit de stânci înnegurate. Începem coborîrea sub ameninţarea ceţii care se apropia. Iar când ajungem în şaua dinaintea vârfului Cânaia, volbura a cuprins muntele. Undeva de pe coasta vârfului amintit, se aude zvon de glas omenesc. Ciobanii nu întârzie să apară şi odată cu ei priveliştea fugară a Iezerului Mare, unul din lacurile glaciare ascunse în căldările nordice. Suntem la răscrucea de drumuri către refugiul Cânaia, pe care ne hotărâm să apucăm. Drumul ne pare lung, după oboseala trecerii dintr-un munte într-altul, mai ales că plutim încă în ceaţă. Curând aceasta se risipeşte. Poteca strecurată printre tufele de jneapăn şi apropierea refugiului Cânaia, unde începem să vedem forfota oamenilor, ne dau energia sfârşitului de etapă şi momentului de odihnă aşteptat. Intrăm în camerele mai pricăjite ale refugiului, acolo unde se aflau şi ceilalţi turişti, care se necăjeau in jurul unei sobiţe încăpăţânate să dea mai mult fum decât foc. Are refugiul şi camere mai dichisite, dar desigur şi mai scumpe. Acestea unde intrasem sunt deschise permanent, chiar atunci când iarna goneşte pe cei ce au grijă de acest adăpost. Vechea casă silvică, iată, prin strădania cine ştie căror oameni de munte şi puterea altora de a-i înţelege pe primii, a devenit cabană în toată regula. Înnoptăm liniştiţi, mai ales copiii, care ştiu că a doua zi ajungem acasă.

A fost anul 2001, unul cu destule excursii frumoase. Acum, în toamna zilelor de sfârşit de octombrie, dupa cele câteva cu mohoreala norilor încărcaţi de umezeală, am riscat o excursie de mai lungă durată. Fără sa vreau să asociez imaginea muntelui cu alt eveniment, trebuie să spun că ne aflam la începutul unui conflict armat şi cerul nopţilor era brăzdat de avioane străine ce-şi lăsau încărcătura ce curma viaţa oamenilor în locuri cu alte mentalităţi, cu altă cultură şi mai ales cu munţi care ar fi trebuit să incite la bucurii. Evenimentele de după acest conflict aveau să-mi întărească gândul, că toate acestea alcătuiau un plan, nu menit să aducă linişte, să înlăture răul, ci doar dorinţa de cuceriri, demne mai curând de hoardele lui Attila sau Gingis Han. Mă rog, zilele frumoase ce urmau se desfăşurau sub egida atacului american din Afganistanul, pe care noi, europenii, nu-l vom înţelege niciodată. Acum despre munte. Cu acceleratul de noapte, plecăm din Râmnicu Vâlcea până la Sibiu. Nu aşteptăm mult până la plecarea autobuzului de Păltiniş. Se luminează de ziuă şi pândim cu înfrigurare cum se învârt norii către crestele munţilor către care ne îndreptăm. Se rostogolesc gogoloaie albicioase către plaiurile alpine, din ce în ce mai sus, din ce în ce mai asemănătoare cu pânzele de păianjăn, lăsând razele soarelui să dăruiască muntelui ziua bună pe care o aşteptam. Coborâm din autobuz, la ramificaşia drumului ce ne conduce spre Poiana Muncelului. Aici lângă un frumos canton silvic, poteca marcată cu dungă roşie, se desprinde spre dreapta, intrând în pădure. Ieşim repede la golul alpin, care ne va întovărăşi mereu, până la sfârşitul primei zile de munte. De la ieşirea din pădure, privirile zburdă spre înaltul Cindrel, spre căldările Jujbei şi spre primele formaţiuni stâncoase ce vor caracteriza toate vârfurile ce le vom întâlni de acum încolo. Primul dintre ele, cel al Bătrânei – 1911m -, ne face să ne urcăm pe el, să-i admirăm stâncile curioase. Mai departe, admirăm înfăţişarea altora, dar mergem liniştiţi pe potecă. Luăm apă de la izvoarele din Şaua Bătrânei, apoi urcăm panta aspră a Beşineului. Trecem pe lângă vârful Rozdeşti – 1952m- şi când ajungem în Şaua Şerbănei, renunţăm să coborâm la refugiul Cânaia. Mai departe trecem pe lângă vârful Niculeşti-2025m-, pe poteca ce-i îmbrăţişează coasta, printre tufe de jneapăn, coborâm şi depăşim cele două vârfuri Cânaia – 2932m şi 2051m. Poposim în Şaua Cânaia, acolo unde drumul de creastă întâlneşte altă potecă de coborîre spre refugiu. Întindem masa şi luăm o pauză mare. Când ne ridicăm, panta prelungă spre Cindrel ni se pare nesfârşită. După cum ne ţin puterile, grupul se risipeşte în urcuşul vârfului Cindrelului. Când ajungem sus, era ora 4pm şi soarele scăpătase binişor. Umbre prelungi se lăsau peste munte, iar stâncile ce încojurau vârful, îţi dădeau impresii bizare. Parcă eram într-un roman de Jules Verne, când “umbra lui Scartaris vine să mângâie craterul lui Sneffels”. Mă desprind cu greu din fantezia gândurilor mele, din locul unde doar cerul senin şi crestele celorlalţi munţi, ai Lotrului către care ne îndreptăm, începeau să fie tivite cu luminile asfinţitului. Coborâm panta muntelui către Şaua Ştefleşti, acolo unde spinarea unui drum alpin se arcuia între valea Frumoasei şi apa Sadului. Începe să ne preocupe locul unde vom rămâne peste noapte, acum că tot hotărâsem să evităm refugiul Cânaia. Undeva în josul pantei se zăreşte un acoperiş. Când ajungem acolo, constatăm că este doar scheletul unei foste stâne, ajunsă în prag de dispariţie. Spune cineva că s-ar putea acoperi cu crăci de brad. Şi dacă plouă? Merg mai departe pe potecă. Constat că nici măcar nu atinsesem drumul ce urca din valea Sadului, iar sus, pe celălalt versant, al Lotrului, se zăreau două mici acoperişuri. Mă întorc, conving repede grupul şi poposim lângă bordeiul stânei din Ştefleşti, nu mult mai confortabil, dar măcar avem un acoperiş deasupra. Găsim izvorul, aşternem cetină şi ne pregătim de culcare. Pe cerul portocaliu, aflat acum la îngemănarea cu noaptea, crestele munţilor din preajmă sunt tivite cu aur şi brăzdate de avioane duduitoare. Fără să vreau, asemui zgomotul cu al acelora ce aduseseră moarte şi spaimă, în primăvara ultimului an din războiul mondial trecut. Prin munţii înalţi ai Afganistanului, câtă spaimă şi moarte aveau să lase în urmă. A doua zi cerul senin avea să ne încânte cu frumuseţile munţilor Lotrului.