Poveștile din valea Zânelor

 

Moto:  încep din florile uitate

            să se reverse amintiri

             prinzând copii pe-nnoptate

             în jocul primei lui iubiri.

                        George Ţărnea

 

Cel dintâi contact cu munţii Căpăţânii, l-am avut pe vremea când lucram pe şantierul uzinei de aluminiu de la Slatina. Am profitat într-un sfârşit de săptămână, când Nea Mitică, şoferul şantierului, se ducea acasă cu maşina, la Bărbăteştii din Vâlcea. Era în luna iunie a anului 1966. Atunci am zărit prima oară bariera de calcar, înălţată cu zimţii ei până la cer, despre care, credeam eu că sunt meterezele Parângului. Peste doar un an aveam să aflu că este frumoasa Buila.

În această dintâi plimbare pe meleagurile vâlcene, după ce am străbătut lungul sat al Băbenilor, am luat-o la stânga, pe drumul spre Horezul, cel de sub munţi. În Bărbăteşti am ajuns pe un drumeag de ţară, cam prăfos pe vremea aceea. Am ajuns la casa cu pridvor a lui nea Mitică. Avea familie numeroasă şi m-au primit toţi cu ospitalitate. A dat “ordin” nea Mitică, era doar stăpânul casei, să ne pună în faţă ceva slăninuţă cu ceapă şi să ne aducă o stacană plină cu ţuică, specialitate Bărbăteşti, din acea galbenă, ţinută în butoi de dud, de se ridică pe marginea paharului. Cu vorba multă, oltenească, cu imaginea munţilor pe sub care trecusem, cu slăninuţa tare bună şi, mai ales, cu licoarea cea galbenă cu miros de prună coaptă şi cu gust din ce în ce mai plăcut, a trecut timpul repede. Şi nea Mitică nu m-a îmbiat numai cu ţuica cea bună, băută din vreun degetar de pahar, cum poate s-ar fi obişnuit la oraş, ci dintr-o ceaşcă zdravănă, de nici nu-mi venea să cred că am să mai ajung teafăr să urc munţii în dimineaţa următoare. A doua zi, nu mai aveam nimic şi, trezit dis-de-dimineaţă, am plecat  la drum. Am ajuns mai întâi la mânăstirea Arnota, ctitorită de Matei Basarab. Un fel de cuib de vulturi, înălţat pe coasta unui munte, din care oamenii tot rodeau adânc, să scoată calcarul de care aveau nevoie. La vremea aceea, nici nu mă gândeam că am să construiesc o uzină de sodă, care avea să macine şi mai mult muntele de calcar. Apoi am ajuns la poalele muntelui, acolo unde se aflau aşezămintele mânăstireşti ale Bistriţei. Am intrat apoi şi în peştera de deasupra mânăstirii şi, însfârşit, am luat-o pe jos, în lungul furtunosului râu al Bistriţei. Pe vremea aceea pe aici era doar o cale ferată îngustă, pe care veneau lemnele din susul muntelui. Am ajuns la furcitura pâraielor, ale Gurghiului şi Bistriţei, acolo unde se afla o casă arătoasă. Aveam să aflu mai târziu că locul se numea Între Râuri. Pe muchia din faţa casei, care despărţea văile se afla o potecă bine bătută. Habar n-aveam de locurile acestea, de lungimea potecilor şi mai ales cum aveam să ajung la mânăstirea Horezu, acolo unde stabilisem să mă întâlnesc din nou cu nea Mitică. Poteca pe care apucasem, era una largă şi bine bătută şi pe măsură ce înaintam, îmi apărea, cam departe ce-i drept, un plai înalt, cu baliză pe vârf. Către acesta vroiam să ajung. Multă vreme după aceea, aveam să aflu că vârful pe care vroiam să ajung era cel al Romanului şi până la el aş fi avut cale lungă de bătut. Aveam picioare zdravene şi depărtările toate, îmi păreau doar la o zvârlitură de băţ. Dar până la urmă tot mi-am dat seama că acel vârf era cam depărtat şi nu mi-ar fi ajuns timpul pe care-l aveam la dispoziţie. Aşa că m-am hotârât să tai muntele, pe sub creste, străbătând muchii şi văi, direct prin încâlcişul pădurii. Am coborât, am mai urcat şi iarăşi am mai făcut-o o dată, până când am ajuns la o stână. Acolo m-au îndrumat ciobanii să cobor spre vale pe poteca lor şi până spre mânăstire nu aveam cum să mă rătăcesc. Dar mi-au spus că până acolo aveam cale lungă. Aşa că mi-am luat picioarele la spinare şi am început să alerg către vale. Ani mai târziu aveam să aflu că fusesem la stâna din Clăbucet şi pe muchia acestuia, aveam să ajung în islazul dinaintea satului Romanilor de Jos. Acolo l-am întâlnit pe nea Mitică, care tot patrula cu maşina venind dinspre mânăstirea Horezu, doar-doar, o găsi locul unde credea el că am să cobor din munte. Până la Bărbăteşti am ţinut-o tot într-o vorbă şi în zorii celeilalte dimineţi, am plecat spre Slatina, acolo unde obosit, dar fericit, am ajuns puţin înainte de începrea programului.         

Întâmplarea a făcut, să ajung după câteva luni, pe şantierul combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Şi felul în care am ajuns pe acest şantier, la poalele unor munţi pe care aveam să-i îndrăgesc, avea un anume tâlc. Desigur aveam oarecari calităţi profesionale, dar poate nu numai acestea au contat, când unul din miniştrii adjuncţi care ne conduceau, mi-a propus să merg pe şantierul acela, justificându-şi propunerea, spunându-mi că mie îmi plac munţii şi acolo am să mă simt foarte bine! Când am ajuns la Râmnicu Vâlcea, era 13 martie 1967. Era una din zilele frumoase ale lunii. Din şoseaua care curgea înaintea maşinii, se înălţau în depărtări, crestele înzăpezite ale Făgăraşilor. Erau imagini minunate şi nu-mi părea rău că acceptasem să vin pe acest nou şantier. Urma ca aici să îndeplinesc funcţia de inginer şef, la cel mai mare şantier din cele pe care fusesem până atunci. Era senin, munţii sclipeau în soare şi lucrările către care mă îndreptam păreau unele interesante. Întreaga mea viaţă profesională, de atunci încolo, avea să fie legată de lucrările pe care le-am condus pe meleagurile vâlcene şi împletirea cu zilele de odihnă pe care mi le petreceam pe crestele munţilor din preajmă, au fost cele care mi-au oferit momentele de echilibru de care aveam nevoie, după săptămâni de lucru istovitoare.

La începutul lunii iunie 1967, am imaginat o excursie în munţii Căpăţânii. Aveam la îndemână doar harta sumară a munţilor dintre Olt şi Jiu, editată de ONT, cum îi spunea pe atunci unui for care dorea să stăpânească întreaga mişcare turistică a ţării. Hotărâsem să ajung în Mălaia şi de acolo să urc spre creasta munţilor Căpăţânii. Până acolo am ajuns tot cu Nea Mitică, cu maşina şantierului. Cunoşteam şoseaua de pe Valea Lotrului din alte incursiuni pe care le făcusem pe aici cu doar un an în urmă. Acum am coborât în centrul comunei, acolo unde o uliţă îngustă, urcătoare, m-a scos repede la marginea satului dinspre munte. În apropierea ultimei case, mi-am întins cortul meu cel greu. Vroiam să fiu sigur că animalele pădurii – aşa îmi închipuiam eu -, nu aveau să mă deranjeze. Am stat acolo multă vreme, până când s-a lăsat înserarea. Am răsfoit o carte pe care o adusesem cu mine. Apoi am intrat în cort, de unde n-am mai ieşit decât când s-a luminat de ziuă. Mi-am strâns repede cortul şi mi-am aruncat în spate rucsacul, nu numai voluminos, dar şi foarte greu. Numai cortul meu, unguresc, avea 9 kg! Am început să urc poteca ce părea să mă scoată pe creasta muntelui Zmeurăt. Eram cocoşat sub greutatea rucsacului. Curând m-a ajuns din urmă un tânăr. Mi-a spus că urca la stânele din Zmeurăt, acolo unde ducea un aparat de radio cu tranzistori, unei rubedenii. Cu el am însăilat convorbiri de tot felul. Mi-a povestit şi mai apoi mi-a şi arătat, o cruce de piatră, ridicată acolo din voinţa Elenei Brătianu.  “Organele”, răzuiseră numele ei înscris pe cruce, dar aceasta, aflată într-un loc cu izvor, rămăsese. Mai apoi mi-a povestit despre bunicul său care fusese paznic la casa Brătienilor aflată sus în poiana de sub Zmeurăt. Veneau acolo cu caii urcând din sat şi uneori cu o avionetă, uşoară, cât să poată să aterizeze şi să decoleze de pe întinsa poiana a stânei. Acolo aveau Brătieni o casă. Cu etaj şi 12 camere. Avea alimentare din izvorul de sub creastă, adus până în casă cu jgheab. Casa avea baie şi bucărărie. Multă vreme, bunicul tânărului stătuse acolo şi iarna şi păzise casa. Acum era un fel de grajd al ciobanilor, care aici îşi ţineau caii. Peste ani, am văzut-o din ce în ce mai dărăpănată şi astăzi, doar o movilă înierbată mai aminteşte de vechea casă. Tot vorbind noi aşa, a observat tânărul că rucsacul îmi părea din ce în ce mai greu. Mi l-a luat şi până la stână, aproape că am zburat. Am stat puţină vreme acolo, cât să le spun cam pe unde vroiam să merg şi că în seara aceleaşi zile vroiam să ajung acasă, la Vâlcea. Doream să umblu pe creasta Căpăţânii şi să cobor pe lungul drum de pe lângă vârful Dosul Pământului. Pe harta mea lucrul părea posibil, dar aveam să mă conving ani mai târziu, că ar fi fost imposibil. Încurcăreala drumului şi mai ales lungimea lui, mi-ar fi lungit şederea mea în munte încă vreo două zile. Mi-am luat rămas bun şi atunci am aflat şi cum îl cheamă pe tânărul care mă însoţise. Îl chema Popescu şi până în anul 2000, nu aveam să-l mai revăd. Am ieşit în Şaua Zmeurătului şi am găsit poteca de creastă. Până la stânele din Bogdana am mers întins. Acolo m-am oprit şi le-am spus ciobanilor cam pe unde vroiam să merg. Au fost desigur sceptici şi unul dintre ei, care cobora în Olăneşti, mi-a propus să-mi urce rucsacul pe cal şi să mă conducă până spre locurile civilizate de unde aş fi putut găsi mijloace de transport până acasă. N-am vrut. Eu o ţineam una şi bună, să merg pe la Dosul Pământului. Dacă au văzut cât de hotărât sunt, m-au lăsat în plata Domnului, să merg pe unde doream. Am plecat, am trecut de vârful Gera, pe acolo unde deabia căzuse un avion şi rămăşiţele erau risipite peste tot şi am găsit vechiul drum al Carpatinei, care până prin anul  ‘48, exploatase pădurile din zonă. Câtăva vreme am urmat drumul bine croit în coasta muntelui. Am întâlnit un cioban, pe care l-am întrebat care ar fi cea mai scurtă cale de a ajunge în Valea Lotrului. Mi-a povestit el cam pe unde ar trebui să merg. Poate am înţeles greşit, dar oricum am luat-o la vale pe prima potecă ce mi s-a părut că m-ar fi condus acolo unde doream. Foarte repede poteca s-a sfârşit, urmele găsite ici-colo – câte o roată, câte un crâmpei de cablu –, s-au treminat şi eu m-am aflat singur, pe o vale din ce în ce mai abruptă. Aveam cu mine o toporişcă, pe care o ţineam în mână, chipurile să-mi fie de apărare. Am alunecat şi, în cădere, tăişul toporişcăi, mi-a tăiat podul palmei, iar fiarele din spate ale cadrului rucsacului, sărite din sudură, mi-au sfâşiat cămaşa şi bine înţeles şi spatele. Nodurile de la degete erau rănite şi ele. Noroc cu apa pârâiaşului în lungul căreia mergeam şi în care mi-am spălat cât de cât rănile. La un moment dat, am ajuns deasupra unei căderi de apă, oarecum înaltă. Muntele se strânsese lângă pârâu. Era ora 19 şi puterile mele erau aproape secătuite. M-am hotărât să înnoptez acolo. Pe malul apei, pe o platformă îngustă, stâncoasă, am aşternut în două foaia de cort. Am întins sacul de dormit şi m-am băgat în el. Aveam lângă mine toporişca şi cuţitul. Peste noapte, m-am mişcat în sac şi spre groaza mea, am auzit la cap un fâşâit. Să fi fost lup, să fi fost şarpe, dar oricum am îngheţat de spaimă. Cum mă mişcam din nou, cum auzeam fâşâitul de la capul meu. Până la urmă mi-am dat seama că fâşâitul venea de la barba mea, care între timp crescuse. M-am liniştit oarecum, dar somn până la ziuă tot n-am avut. Eram doar într-o pădure, pierdut în adâncul unei văi şi cine ştie dacă a doua zi aveam să găsesc un drum de ieşire.

Cum s-a luminat de ziuă am ieşit din sacul de dormit. Mi-am strâns cortul şi am privit de jur împrejur. Pe lături coaste abrupte. În faţă o cascadă de vreo 3m, cu şuviţa de apă din lungul ei. Eram într-o capcană şi ieşiri nu se întrevedeau. M-am hotărât la o ieşire disperată. Să cobor în lungul cascadei. Am dat drumul la rucsac mai întâi. A ajuns repede în bulboana de apă de la baza cascadei. Până am ajuns eu, a avut tot timpul să se îmbibe cu apă. Mai apoi m-am apucat de stâncă şi am încercat să-mi micşorez cât am putut, distanţa ce-mi rămăsese de parcurs, după care mi-am dat drumul până jos. Am ajuns teafăr, dar m-am udat cât am putut de mult. Şiroind, cu rucsacul îngreunat de apă, am încercat să găsesc un drum de coborâre. M-am abătut pe malul stâng al pârâului, încercând cu disperare să mă agăţ de coasta muntelui. Ştiu că la un moment dat, am rămas agăţat într-unul din braţe şi cu un efort supraomenesc, am izbutit să îmi reazim picioarele pe coasta abruptă. Şi cam aşa am mers până la gura văii. Când am ajuns lângă şosea – era luni dimineaţă -, am întâlnit o femeie, pe care am întrebat-o cam unde mă aflu. Eram aproape de satul Sălişte. Ce şi-o fi închipuit femeia când m-a văzut, căci arătam jalnic. Eram mai peste toate locurile vizibile plin de sânge. Aveam cămaşa sfâşiată şi privirile erau cele ale unui animal hăituit. După ce m-am spălat în apa Lotrului, de pe marginea drumului, m-a luat un şofer amabil şi cu acelaşi camion am ajuns la Vâlcea şi apoi acasă. Între timp la şantier se dăduse alarma. Doar nea Mitică ştia unde mă lăsase, iar la secretariat se bănuia că plecasem la o şedinţă la Piteşti. Dar cel ce ştia pe unde îmi propusesem să umblu, îl alertase pe Grig – bun tovarăş de munte – să organizeze o echipă de căutare în munţi, încercând să mă găsească. Telefonul meu, ajuns acasă, a risipit temerile şi după o reparare cât de cât, la dispensarul şantierului, am revenit acolo unde îmi era locul. A fost aceasta cea mai temerară excursie din munţii Căpăţânii.   

În amintirea mea, imaginea tânărului Popescu, care atât de mult mă ajutase pe urcuşul lung şi dur către poiana Zmeurătului, rămăsese a unuia înalt, slăbuţ şi cu bască pe cap. Ani de zile după aceea m-am tot gândit la el. Într-o împrejurare, veneam cu copiii din Buila. Urcasem în Curmătura acesteia, dormisem la stână, străbătusem întreaga creastă alpină a acesteia şi după ce parcursesem muchia Lespezilor, din munţii Căpăţânii, coborâsem la stâna din Zmeurăt. Nu ajunseseră încă ciobanii şi la stână eram doar noi. Peste noapte s-a stârnit o furtună groaznică, cu descărcări electrice puternice. Doar dimineaţa s-a potolit, pentru puţină vreme. Spre Mălaia am pornit cât aceasta se domolise. Dar pe drumul lung al coborârii, ne-a prins din nou, cu acelaşi cortegiu de trăznete, dar şi cu o ploaie torenţială. Nici când am ajuns la prima casă din sat, ploaia nu se potolise. Atât eram de uzi şi chiar speriaţi, încât am cerut găzduire în casa care ne-a ieşit în cale. Acolo ne-am schimbat şi ne-am revenit cât de cât. Gazdele noastre ne-au poftit în casă şi povestindu-le de tânărul Popescu, am aflat de la ei, că bărbatul-gazdă, era tocmai fiul acestuia. Trecuseră, de când îi întâlnisem tatăl, 30 de ani. Casa era una vecină personajului meu, dar acesta tocmai era plecat. Am coborât în sat, unde am aşteptat îndelung autobuzul. Când tocmai acesta sosise, doar pentru o clipă, l-am zărit pe “bătrânul” Popescu. Acum schimbase basca cu pălăria.

Ajunsesem în anul 2000 şi într-o dimineaţă am coborât la ramificaţia spre mânăstirea Bistriţa. Am parcurs pe jos drumul până la mânăstire, apoi pe cel de pe valea Bistriţei, de pe care dispăruse calea ferată îngustă, am admirat cheile înguste de aici şi am ajuns la locul numit Între Râuri. Am luat-o pe drumul din dreapta, apoi am prins poteca din plai, am trecut pe la stâna din Zănoaga, unde de abia am scăpat de câini şi trecând peste munte, am poposit puţină vreme la stâna din Zmeurăt. Apoi am coborât către Mălaia şi iar am ajuns la ultima casă din sat. Acolo un personaj ajuns acum aproape bătrân, cu pălărie pe cap, tocmai curăţa o remorcă auto. M-am oprit, m-am adresat omului: “Bună ziua, domnule Popescu ”. Mi-a răspuns şi tare s-a mirat că îi cunoşteam numele. Atunci i-am amintit de drumul făcut împreună spre stână, dându-i şi amănunte; tranzistorul dus la stână, rucsacul pe care mi l-a luat din spate, basca pe care o purta atunci şi lucrurile au început să se înnoade. Sigur, fiecare se schimbase şi doar amintirile rămăseseră, de parcă se petrecuseră doar ieri. Trecuseră 33 de ani şi altă întâlnire nu am mai avut şi cred că nici nu vom mai avea.

În toamna aceluiaşi an – 1967 -, împreună cu Grig, am imaginat o excursie pretenţioasă, dar, speram eu, şi foarte interesantă. Doar că părea ceva cam lungă. Eram însă tineri, aveam picioare zdravene şi nu ne păsa de nimic. Era în luna octombrie, în zilele frumoase, dar cam reci, ale acestuia. Am ajuns într-o sâmbătă după amiază în Polovragi. Ne-am găsit o gazdă pentru noaptea pe care aveam să o petrecem aici. Cât mai rămăsese din lumina zilei, am dat o fugă până la mânăstirea din sat, una extrem de cunoscută. A doua zi, gazda noastră, şofer, ne-a luat cu basculanta, spunându-ne că ne va duce către locurile pe care ni le doream. Ne-a coborât în Poiana Ascunsă, acolo unde erau tăieri de pădure. Drumul era ca vai de capul lui şi până acolo ne-a hurducat rău de tot, dar ne-a luat kilometri buni din picioare şi dacă ar fi trebuit să-i parcurgem şi pe ăştia, sigur nu am fi ajuns seara acasă. Nu ştiam pe unde mergem, ştiam doar că de unde ne lăsa şoferul, aveam să o luăm pe munte în sus. Acum ştiu că drumul era bună parte în lungul văii Tărâia şi astăzi pe acolo e unul destul de bun. Ne-am luat rămas bun şi am început urcuşul pe plai. Vedeam în faţă creasta înaltă şi ştiam că acolo trebuie să ajungem mai întâi. Despre vârfurile pe care le vedeam înaintea noastră, habar n-aveam cum se cheamă şi nici cât ne va lua să le străbatem, necum că nu ştiam cât avem de mers până să ajungem în Mălaia, locul de unde la oră de seară, trebuia să prindem ultimul autobuz.  

Drumul pe plai nu ne-a pus probleme. Poteca era clară şi mai ales cerul albastru nu ne stârnea temeri. Uneori, mai întâlneam în cale câte un firicel de apă, cu pojghiţă de gheaţă pe el şi aşa ne dădeam seama că pe munte toamna avea să se ducă în curând. Pe măsură ce urcam, vârfurile cele mari se apropiau şi ne puneam întrebarea cam pe unde trebuia să ne înscriem în drumul de creastă. Amintirile mele s-au estompat mult, dar trebuie să fi ajuns pe marele platou de sub Nedeia şi de acolo trebuia să o luăm la dreapta. Dar cum ne-am descurcat printre potecile multe ale locului, nu-mi dau seama. Trebuie să fi ajuns în Şaua Funicelului şi de acolo mai aveam de străbătut zona înaltă, către vârful Ursului. Pe acolo trebuie să fi străbătut coastele vârfului Balota, pe unde poteci nu prea sunt, ci doar unele înşelătoare, dar de străbătut locurile, am făcut-o. Orele treceau una după alta şi mai trebuia să ajungem în dreptul vârfului Zmeurăt, de unde trebuia să găsim poteca de coborâre spre Mălaia. Stâna şi casele de sub vârf le mai văzusem în vara care trecuse şi locurile mi-au fost cunoscute. Şi poteca pe care trebuia să coborâm ar fi trebuit să o recunosc, doar că acum eram către apusul soarelui şi pădurea părea compactă, iar intrarea pe potecă era cam greu de găsit. Până la urmă am găsit-o şi de aici a început marea alergătură. Seara deplină trebuia să ne găsească în staţia de autobuz şi vreme multă până acolo nu mai aveam. Aşa că ne-am pus pe fugă şi aşa am ţinut-o până jos, în sat. Mai ştiu doar că i-am spus lui Grig, în timpul alergăturii, să încerce să oprească autobuzul până când o să ajung şi eu acolo, pentru că sunt la capătul puterilor. Am ajuns totuşi la timp amândoi şi aproape că ne-am prăbuşit pe scaunul autobuzului. Mai ştiu că pe drum, ca să nu adormim, ne-am recitat unul altuia, versuri de-ale poeţilor pe care fiecare dintre noi îi ştiam. Parcursesem în ziua aceea cam 50 kilometri, dacă nu mai mult…

Pe valea pârâului Costeşti am urcat de multe ori, mergând mai ales spre creasta Builei, urcând pe valea Ghelălăului, pe ramurile urcătoare ale acestuia. Prima oară drumul forestier nu era încă terminat şi până la poteca de sub abruptul Builei am făcut-o prin pădurea de fag. Sub unul din acestia – acum tăierile devastatoare aproape că i-au distrus până sub stâncării -, un cuc speriat de prezenţa noastră, chiar sub fagul sub care poposisem, a scos un fel de orăcăit sinistru, care până ce ne-am dumirit de la ce vietate venea, chiar ne-a speriat. Dar de cele mai multe ori am murcat pe ramura nordică a drumului, sfârşit în poteca ce ne scotea la stâna din Ghelălău. De-o bucată de vreme, cam de vreo 2-3 ani, cineva i-a schimbat numele, dar eu tot de Ghelălău am să o ştiu. În apropierea stânei este un izvor puternic şi pe drum, mai întotdeauna locurile sunt stâpânite de mirosul acru, de urs.

În anul 1968, începusem să cunosc ^câte ceva din munţii Căpăţânii. Făcusem excursia de pomină amintită încă de la începutul acestor rânduri. Apăruse între timp şi ghidul lui Nae Popescu despre aceşti munţi şi mai ales dintre vâlcenii autohtoni, câţiva auziseră că apăruse pe meleagurile lor, unul căruia îi plăcea să meargă pe munte. Aşa s-a întâmplat că într-o duminică de aprilie, când se anunţaseră 26 ⁰C, am pornit spre mânăstirea Frăsinei, cu un grup numeros, care ştia de la mine că vreau să merg la Dosul Pământului. În ce mă priveşte, mai fusesem până la mânăstire şi apoi urcasem pe poteca din spatele acesteia, care într-adevăr ducea spre Dosul Pământului, dar apoi găsisem o potecă ce părea să coboare spre Călimăneşti şi coborâsem. Acolo unde se despărţeau potecile, se afla o cruce de lemn vopsită într-o culoare roşcată şi la baza ei era un izvor. Dar de la acest loc până acolo unde vroiam să ajungem, chiar dincolo de acest loc, până la vârful lui Stan şi apoi în valea Lotrului aveam să aflăm pe pielea nostară că mai era cale nu lungă, ci foarte lungă. Ne srânsesem destui, cred că eram cel puţin nouă. Printre ei Grig, Strugaru, Sofi, Livia şi alţi câţiva. Aflaseră detaliile pe care le ştiam şi credeau că ştiu traseul perfect. Le mai spusesem că pe vârful lui Stan avem să găsim poieni – aşa părea pe vechiul ghid ONT, care pe o întindere de vreo două A4 puse una lângă alta, prezentau munţii dintre Olt şi Jiu. Îşi luasereă cu ei o minge de volley şi poate şi altceva, gândindu-se cu nerăbdare la joaca din poienile de sub vârful lui Stan. La mânăstire fetele s-au avântat şi prin incinta mânăstirii, şi un călugăr închiondorat, le-a amintit de blestemul lui Calinic, care sub anatemă, interzicea femeilor accesul în mânăstire. Nu prea le-a păsat dânselor. Apoi am plecat pe poteca din creastă. Până la crucea la care ajunsesem, totul a mers bine. De acolo înainte, doar puţină vreme ne-am mai aflat pe potecă clară. Apoi ne-am pierdut prin pădure. Spre stânga, în vale, curgea un pârâu vijelios. Către apa lui ne-am îndreptat. Avea apă multă şi înspumată, că doar zăpezile încă se mai topeau la munte. Ne-am aşezat acolo la masa de prânz şi asta s-a cam prelungit, mai ales că unii dintre bărbaţi, aduseseră cu ei şi câte o sticlă de vin. Stătusem ceva timp acolo şi când ne-am sculat, Gigi Strugaru le-a mărturisit un secret: “Fraţilor, de mai bine de o oră, nu mai ştim pe unde suntem, ne-am rătăcit!”. N-au prea crezut, dar mai apoi s-au convins. Îmi aduc aminte că în spatele meu, unul din cei care veniseră cu noi, i-a şoptit lui Strugaru: “şi doar ştiai că sunt bolnav de inimă”. Am mers ceva vreme, ba am mai întâlnit şi câte un horn pe care ne-am căţărat şi prin care căldura care năvălise peste munte ne-a făcut să bodogănim la fiecare pas. În sfârşit, am ajuns într-o muchie din care jos se vedea curgând un râu ceva mai mare. Numai că râul, despre care credeam că este Lotrul, curgea de la dreapta spre stânga, iar cel pe care-l aşteptam, trebuia să curgă tocmai invers. Am coborât până la firul lui şi pe un om care tocmai trecea pe acolo, l-am întrebat cam pe unde ajunsesem. Ne-a spus că eram pe drumul de pe apa Radiţei şi că dacă mai mergem vreo 12 km ajungem la... Olăneşti. N-am avut încotro şi am luat-o la vale şi am prins ultimul autobuz care mergea spre Râmnicu Vâlcea.

Întâmplările petrecute în căutarea vârfului ascuns al Dosului Pământului, ce de abia atinge 1206m, prin pădurile cu poteci greu de dezlegat, mi-au pricinuit multe excursii prin acele locuri. Mai întâi pentru înţelegerea misterelor care-l înconjurau şi mai apoi în căutarea celui mai corect traiect al potecii, pe care aveam să o marchez la sfârşitul căutărilor.

Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă m-am aflat pe valea lui Stan, cu încă doi prieteni, căutând un drum care să ne ducă spre Dosul Pământului şi mai apoi către mânăstirea Muereasca. De găsit, am găsit un drum care ne-a scos până la urmă la locurile pe care ni le doream, cu toate încurcăturile pe care chiar nu mi le imaginasem. De mirare a fost că cei doi au mai mers vreme îndelungată cu mine şi prin alte locuri cu încurcături, aşa cum fusese aceasta. Altceva avea să-mi rămână în memorie. Am întâlnit în drum o femeie, pe care am întrebat-o de drumul către vârful râvnit. Habar n-avea, nu auzise de el. Doar când Ilie, mai şugubăţ, i-a vorbit despre “Curul Pământului”, faţa femeii s-a luminat. “Da sigur ştiu pe unde să o luaţi. Dar de ce nu mi-ati spus aşa de la început!”.

A mai fost un drum făcut singur, venind după o noapte petrecută la refugiul Puturoasa, de pe meleagurile Lotrişorului. Nu am ajuns pe Dosul Pământului, dar pe muchia prelungă a acestuia, am ajuns la mânăstirea Frăsinei. Acolo, aşezat la soare în poiana din preajma acareturilor bisericeşti, l-am înâlnit pe Fratele Costică, călugărul cel aproape jegos şi gras, de parcă îi ţâşnea “untura” prin pori. Era cel care ne pusese pe Ilie şi pe mine, să-i citim psaltirea la schitul Pahomie, când toţi trei eram cam stimulaţi de ţuica consumată înainte. A fost ultima oară când l-am întâlnit. Întâmplări cu aventuri amoroase, l-au surghiunit la mânăstirea Aninoasa de lângă Câmpulung. Acolo poate s-a mai îngrăşat în continuare, până când inima lui a crăpat într-o zi.

O întâmplare m-a dus în vremuri ceva mai apropiate, din nou pe la Dosul Pământului. Pornisem tot de la refugiul Puturoasei. Am coborât în valea Lotrişorului, am urcat către Şaua din Jilişti şi de acolo am început urcuşul pe brâna care ducea pe sub abruptul aproape impresionat al vârfului. Numai că, înainte de a ieşi în Şaua Rândunica, aşezată în apropierea vârfului, Ionică s-a abătut la dreapta şi prin locuri de brână, cam greu de trecut, dar vizibil amenajate, ne-a condus la chilia unui sihastru, aşezată într-o scobitură a muntelui. Avea călugărul, sub pavăza muntelui, amenajată un fel de bucărărie, cu urme proaspete de foc şi alături o râşniţă, din aceea cu care mama mea, în preajma Sărbătorilor, măcina nucile pentru cozonaci. Alături îşi amenajase o chilie, închisă cu ceva zidărie. Încăpea un pat cam îngust, o întruchipare de masă la capăt, cu Biblie pe ea şi lângă pat un spaţiu de vreo 50cm, cât să ai cum să te mişti câtuşi de puţin. Pe Biblie, numele călugărului, Laurenţiu, şi într-un cui agăţată dulama lui de maramureşan, după cât se vedea. Am ajuns apoi în şaua cu izvor cu iz sulfuros, aşezat sub pavăza unei cruci. De acolo, probabil, îşi lua apa călugărul sihăstrit prin aceste locuri. Am trecut apoi pe lângă refugiul Rândunica, cel în care mi-am petrecut câteva nopţi şi am continuat coborârea pe “Drumul Mătuşii”, până în satul Comanca şi mai apoi în cel al Pietrişului, sate risipite de dealuri, aflate în pragul dispariţiei, pe care, dacă nu cumva, le va revigora dorinţa de linişte şi viaţă patriarhală, dorite de cei ce au început să-şi ridice case mai arătoase şi un pic moderne.

Episodul marcării acestui lung şi încurcat traseu, a început din valea Oltului, imediat după curba de după restaurantul cândva numit Perla Oltului, astăzi un restaurant cu specific sârbesc. Acolo, pe un stâlp electric am pus primul semn, care cu greu, dar se mai deosebeşte şi astăzi după trecerea după mai bine de 40 de ani. A fost doar primul început. Apoi au urmat drumuri multe făcute până la vârf, venind dinspre Călimăneşti. Au urmat drumuri făcute din Valea Lotrişorului până pe vârful Claia cu Brazi – 1405m -, trecând prin Şaua din Jilişti sau cele cu trecere peste Dosul Pământului până la îmbinarea cu marcajele urcătoare dinspre Călimăneşti. Într-unul din aceste adevărate sedinţe de marcaj, am urcat din valea Lotrişorului până pe Claia cu Brazi. Veniseră primele zile de primăvară şi acolo pe vârful însorit şi cu urme de zăpadă prin apropiere, l-am aşteptat pe Ilie care urca dinspre drumul vechii societăţi Carpatina, aplicând semne de marcaj, atâtea câte a putut face în ziua aceea, în care mai urcase şi din Valea Lui Stan.

În altă împrejurare, ultima de altfel, tot cu Ilie, am înnoptat la refugiul Rândunica. De acolo am plecat să împlinim ultimele marcaje şi n-au fost puţine. Amintesc de acest episod, pentru că la un moment dat, când Ilie tocmai schimbase cutia de vopsea, a călcat pe o creangă şi pentru o clipă s-a dezechilibrat. Vopseaua a sărit din cutie şi i-a făcut faţa galbenă pe exact o jumătate. Era atât de carghios, încât nu mi-am putut stăpâni un hohot de râs. S-a cam înfuriat, dar mi-am cerut scuze, spunându-i că n-am văzut în viaţa mea ceva mai caraghios. Noroc că apa unui pârâu susura nu departe şi, cât de cât, a putut să se spele. În ziua aceea, am racordat marcajul dungii galbene, la punctul roşu care străbătea drumul Carpatinei, venind de la stâncăriile din din Valea Lotrului, de lângă birtul ţigăniei de la gura văii lui Stan şi care sfârşea în Şaua Suhăioasa. Acolo se întâlneau marcajul punctului roşu, cu drumul de creastă al munţilor Căpăţânii, marcat cu dungă roşie.         

Prin anii ’69-70, descoperisem o vale strâmtorată de pereţi înalţi, care pornea din şoseaua din Valea Oltului. Era Valea Puturoasei. Acum locurile şi-au schimbat înfăţişarea. A apărut hidrocentrala de la Turnu, drumul s-a înălţat cât să facă loc lacului şi gâtlejul de stâncă a cam dispărut. Vechea potecă ce urca mai întâi pe valea pârâului Puturoasei şi mai apoi se căţăra pe malul stâng al acestuia, ajungând până sub Sturii Puturoasei, a cam dispărut şi cu greu semnele de marcaj se mai văd. Iar începutul potecii, urmăreşte malul stâng al lacului pătruns adânc în vale. Pe atunci, când depăşeai gâtlejul îngust cu drumeag  pe el, ajungeai mai întâi la o casă. Am găsit-o într-o împrejurare deschisă. Cu teamă parcă, am pătruns în ea. Era foarte bine echipată pe dinăuntru. Avea chiar televizor şi ne-am închipuit, Toni şi cu mine, întrebuinţări mai discrete ale celor ceva mai sus puşi şi poate chiar aşa era. Atunci am zăbovit în chioşcul de lângă casă, după care am urcat pe firul văii. Am avut surpriza să parcurgem un lanţ de treisprezece cascade, mai mici ori mai mari. Apa înspumată, trecută pe stânci înnegrite de vreme, pe margini cu şuviţe albicioase, semn al sulfului care îmbogăţea  pârâul, nu numai cu miros caracteristic, ne-a făcut să descoperim un loc minunat şi care ne-a împlinit curiozitatea şi mai târziu.

Au mai fost excursii făcute în lungul potecii, pe care la vremea desprimăvărării, am întâlnit în cale tufe emblematice acestor locuri, de crucea voinicului şi popâlnicului iepuresc.

Altă dată am am parcurs poteca până la capăt. Era o potecă veche, cu multe doborâturi de copaci, dar şi cu priveliştile Sturilor Puturoasei, metereze stâncoase care mărgineau locurile. Pe sub aceşti Sturi, la vremea când zăpezile de abia s-au dus, am descoperit gingaşe flori de ghiocei. Dumul mai departe, ajunşi în Şaua de sub Sturi, l-am terminat la căsuţa din poiana Puturoasei. Nu era împrejmuită pe vremea aceea, dar grădina din jurul casei era bine gospodărită. Drumul de întoarcere l-am făcut pe “Repezoiul” care ne-a condus până la Gura pârâului Lotrişorului.

A mai fost o împrejurare – din cele multe care mă leagă de această minune de căsuţă -, aceea în care am ajuns aici împreună cu Marta, Grig şi Ilie. Atunci l-am întâlnit pe vechiul paznic al locurilor. Era un sătean din Muereasca, Petre Dulcă ajuns atunci la venerabila vârstă de 75 de anii. Venise cu calul să ducă acasă un sac din cartofii care scăpaseră din recolta supusă mai întâi lăcomiei ursului, sau altor vietăţi ce râvneau la poamele oamenilor.

Peste ani, locul acesta de altitudine atât de scăzută, în prejma 800m, a devenit loc de refugiu, atunci când vremea nu permitea ascensiuni mai înalte şi de fiecare dată pădurile de fag, florile întâlnite în cale şi urmele de animale, citite prin desişuri, prin frunzele răscolite proaspăt sau scrijelite pe vreun copac, pentru mine au fost prilej de linişte şi bucurie sufletească.

Jos, în valea Costeştilor, după ce urci serpentinele aspre ale drumului care părăseşte valea începând cu capătul de sus al satului Pietreni, se deschide priveliştea către muntele Arnotei. Rupturile produse de exploatarea de calcar din acest munte şi rezidurile nefolosite, rezultate din măcinarea acestuia, fac locurile să arate jalnic şi doar pe ici pe colo să se mai deosebească măreţia de altădată. După ce ieşi din strâmtoarea muntelui, ajungi repede la poarta cantonului din Prislop. Acolo m-am adăpostit peste noapte, de câteava ori, înainte de a mă hotărî încotro aveam să o iau. De cantonul acesta, mă leagă o întâmplare mai hazlie. Femeia pădurarului, după ce ne-a deschis cantonul şi ne-a spus unde să îi lăsăm cheia, ne-a dat în grijă vaca, ce păştea prin lunca Costeştilor. Ne-a spus că trebuie să o mulgem şi să lăsăm şi viţelului ceva lapte. Cei trei care eram atunci, am lăsat câtăva vreme viţelul la supt, ne-am chinuit cu el până să-l băgăm în ţarcul lui şi ne-am pus pe muls vaca. Am avut noroc că era o vacă cuminte şi răbdătoare, care ne-a lăsat să-i stoarcem ceva lapte din uger în timp ce ceilalţi ne prăpădeam de râs.

Dar nu numai pentru excursii în Buila foloseam cantonul peste noapte. S-a întâmplat într-o împrejurare, era în vara anului 1970, să plec singur, către poteca ce urca pe muchia Netedului. Încă de jos, m-am însoţit cu două femei, care urcau la stâna din Scânteia. Pe drum s-au apucat de sporovăit şi printre altele au ajuns la naşterea copilului uneia dintre concetăţenele lor. Nu-i prea ştiau data naşterii. Dar pentru că ştiau bine data când se născuse viţelul uneia dintre ele, s-au dumirit repede. Aşa am aflat cât de importantă este naşterea unui animal, aproape tot atât cât a unui om! Eu mi-am continuat drumul şi după ce m-am despărţit de ele, am ajuns la Zmeurăt şi de acolo am coborât în Mălaia. Amintirea viţeluşului născut în aceeaşi zi cu copilul femeii, mi-a rămas în minte şi astăzi şi de aceea am amintit întâmplarea, altminteri una fără evenimente importante, decât frumuseţea plaiului şi pădurii de brad de sub el, care oricum nu mai există, şi a vârfurilor profilate pe cerul albastru al acelei zile.    

Poate cel mai îndrăgit loc din munţii Căpăţânii, unul de suflet aş zice, a fost şi este şi acum Vârful lui Roman. Chiar dacă între timp pe aici s-au petrecut schimbări fundamentale. Când peste munţi se aşternea covorul cel alb, de când toamna târzie prevestea iarna cea lungă şi până când primăvara lua locul acesteia, sigur de sărbători, dar şi în toate sfârşiturile de săptămână, atâtea câte aveam libere la vremea aceea şi doar de sâmbătă de la prânz şi până dumincă seara, vremea mi-o petreceam pe schiuri, sau chiar în plimbări lungi pe creste. Eram mai întotdeauna întovărăşit de prieteni buni care poate îşi vor aduce aminte de zilele de iarnă, petrecute la focul din sobele cantonului de la Romanu şi, mai ales, de lungile clipe petrecute pe schiuri. De multe ori am avut parte de nopţi cu lună plină, în care zăpada sclipea sub lumina ei rece, iar noi alunecam pe tălpici fermecate, până ne răzbea frigul, gonindu-ne înăuntrul cantonului, cu focul răspândind lumini jucăuşe, în timp ce noi sorbeam din degetarul unei ceşti, câte oleacă de licoare de prună din livezile Bărbăteştilor, adusă nouă de Nea Mitică, personajul omniprezent în toate excursiile mele din munţii anilor de atunci. Dar uneori am fost şi singur pe aceste meleaguri şi zilele mi-au fost la fel de frumoase şi muntele m-a primit întotdeauna cu aceleaşi minuni.

Anul 1970, a fost cel în care am făcut prima oară cunoştinţă cu cantonul de la Romanu, cel care avea să-mi fie leagăn al multor zile de iarnă petrecute pe schiuri, dar şi al unor frumoase zile de vară cu ieşiri în creasta înaltă a munţilor Căpăţânii. De-ar fi fost zile de primăvară, cu cer senin şi flori gingaşe, tremurânde în bătaia vântului de creastă, bujorul care înroşea muntele la începutul verii, zilele senine de toamnă cu vizibilitate până spre munţi îndepărtaţi, ori cele de iarnă, cu sclipici pe zăpada imaculată, doar cu urme de schiuri lăsate în urma celor ce se bucurau de minunile locurilor, Romanul ne primeau mereu cu aceeaşi bucurie. Aşa, ca într-o introducere, am să amintesc legenda locurilor. Se întorcea Ţepeş Vodă, de undeva dintr-un surghiun şi pe meleagurile Romanului, a poposit prin preajmă, pe la megieşii locurilor. Atât de bine a fost primit, încât i-a împroprietărit cu întinsul plaiurilor pe care poposise.

Acum iată cum am aflat că prin aceste locuri exista unul care ne-ar fi putut primi, mai ales în zile de iarnă. Se apropiau zilele unui 1 mai, aşezat în calendar aşa fel încât ne îngăduia un mic concediu. Ne-am adunat venind din locuri diferite. Era cu noi Nicu Krul venit dinspre Craiova, Ticu şi Livia, bucureşteni get-beget, Sofi-femeia suveică cum îi spuneam noi, care nu obosea aproape niciodată, proaspăt stagiară la combinat şi eu, tot un bucureştean, dar transfug, poposit acum la locuri vâlcene cu şantiere mari. Am ajuns sub vârful lui Roman. Pe munte erau încă locuri acoperite de zăpadă. Erau acolo două clădiri. Una, mai aproape de vârf şi alta ceva mai jos, cu etaj, ce părea mult mai arătoasă. Se pregătea înserarea şi ne-am îndreptat către aceasta din urmă. Nu ştiu de ce, ne-am închipuit că acolo vom găsi pe cineva. Nu era nimeni şi pentru că nu aveam la noi vreun echipament de bivuac, ne-am învârtit pe lângă casă, până am descoprit punctul slab, care ne-a permis să intrăm înăuntru. Una din camere avea sobă şi am putut face foc. Acolo, am dormit aproape comod. Am plecat când s-a făcut ziuă şi am urcat muntele Romanului. Dinspre vârful Ursu, veneau nori negri. Cerul albastru s-a dus rapid şi ne-am trezit înconjuraţi de întuneric. Am mers spre vârf, chiar dacă drumul îl cunoşteam doar de pe hartă, iar coborârea de acolo nici atât, și am fost fericiţi când în valea din dreapta, după ce trecusem de vârf, am zărit altă casă, chiar arătoasă. Aveam să aflu mai târziu că era cantonul Pietrile Roşii. Am ajuns repede acolo, dar nici aici nu era nimeni. Am înconjurat casa şi la un geam am găsit o şuviţă lipsă. Pe acolo mi-am lăsat cureaua, cu catarama în jos, până am prins foraiberul care închidea fereastra şi aşa am intrat în casă. Erau în camera în care putusem intra, covoare, paturi comode şi, mai ales, sobă. Am căutat izvorul şi prin zăpada mare, am mers până la căuşul în care acesta ieşise de sub zăpadă. Afară se stârnise urgie mare şi vântul zgâlţâia cabana. La un moment dat, o pală de vânt s-a proptit în cabană, de parcă cineva se aruncase în uşa de intrare. Cu teamă, unul dintre noi a ieşit afară şi când s-a întors, oarecum speriat, ne-a spus că a văzut urme de om care se apropiaseră de cabană. Ne-am venit în fire, după ce ne-am dat seama că erau urmele făcute spre izvor. A doua zi am plecat, am lăsat pe masă ceva din merindele noastre şi ceva bani cât să se vadă că mulţumim celui care avea în grijă cantonul. Pe vârful Ursu am ajuns tot pe cer întunecat. Câteva zile mai târziu aveau să se dezlănţuie urgiile inundaţiilor din acel an. Speriaţi de ce ne-ar fi putut aştepta, am coborât pe una din crestele care se desprindeau din vârf. Pe care din ele, nici astăzi nu-mi dau seama. Ştiu doar că într-un final, am ajuns pe un drum forestier şi, până la urmă, în Mălaia, de unde am luat autobuzul către casele fiecăruia. Aşa am luat cunoştinţă prima oară de zona înaltă amunţilor Căpăţânii.

Ajunsesem în zilele de vară ale aceluiaşi an şi într-o împrejurare, am trecut pe lângă cantonul cu etaj, folosit cam abuziv ceva mai înainte. Acum ne împrietenisem cu omul care avea în grijă cantonul de la Pietrile Roşii şi noi acolo ne îndreptam. Dar pe lângă cantonul din calea noastră am zărit un cal priponit, aşa că ne-am apropiat şi noi. Am găsit în prag un om care tocmai se pregătea de plecare. Era Mitică Tănăsescu. Un om cu totul deosebit şi căruia mulţi ani de atunci încolo, i-am însoţit imaginea cu cea a acestor meleaguri. I-am vorbit de posibilitatea de a ne petrece zilele de iarnă la cantonul pe care-l păstorea. A consimţit şi chiar ne-a propus să ne ducă cu calul merindele de care aveam nevoie, doar să i le aducem jos, în satul Tănăseştilor în care locuia. Aşa s-a înfiripat o lungă prietenie, păstrată dincolo de cei mai bine de patruzeci de ani care trecuseră până nu de mult şi... poate şi dincolo.

De atunci, am petrecut acolo, la cantonul de la Vârful lui Roman, un întreg deceniu, cel dintre iarna anului ‘70-71, până la cea dintre anii ‘80 şi ‘81. Au fost de departe, cele mai frumoase ierni petrecute în munţi. Nimic nu s-a putut compara cu plaiurile albe, cu privelişti către munţi înalţi, petrecute pe schiuri, pe întinderea albă şi seara la focul din soba în care trozneau lemnele, cu flăcări jucăuşe şi împrejurul mesei pe care noi înşine ne-o făceam îmbelşugată. 

Cred că ar fi aproape imposibil să încerc măcar să descriu toate sau aproape toate excursiile făcute iarna la cabana de sub vârful lui Roman. Mă gândesc că aproape 5 luni pe an şi cam în toate sâmbetele urcam la cabană şi apoi coborâm. Fie înapoi la Horezu, fie peste muntele Ursu la Mălaia sau chiar pe creastă spre Văleanu sau Zmeurăt. Mereu pe schiuri, atâta cât ştiam pe vremea aceea. Sâmbăta, cam pe la ora 13, eram mai mereu în vreun mijloc de transport, fie el personal, fie unul mai clandestin, luat de la şantier. Ajungeam după prânz la capatul de sus al sătucului amărât al Romanilor de Jos şi apoi pe drumul forestier de pe Valea Lungă, cale de 13km, urcam la cabana ale cărei chei stăteau toată iarna la mine. Ajungeam întotdeauna noaptea. Ne înconjurau versanţii împăduriţi proaspăt din vale. Mai apoi treceam de cabana din Bolca şi urcam către pădurea de brad, adeseori vuind de vântul puternic ce zguduia copacii. Uneori zăpada era cam mare şi drumul era îngreunat. Dar aveam la noi vârzopi – rachete în formulă oltenească - şi ne mai ajutau şi schiurile. Uneori ne mai apuca şi ceaţa, dar de fiecare dată tot nimeream cabana. Din vale sau de pe versanţii alăturaţi acoperiţi pe atunci de păduri întunecoase, ajungea până la noi adesea, câte un schelălăit de vulpe sau vreun urlet, asemeni vreunui lup, care trebuie să fi fost pe acolo pe undeva. De cu toamnă ne duceam acolo merinde, pe care mai apoi le completam cu cele proaspete, carnea şi pâinea. Duceam acolo de toate. Până şi funii de ardei iuţi sau varza pusă în câte un butoiaș. Din acesta, când ajungeam obosiţi, luam câte-o sorbitură, care ne punea pe picioare. Dar câte bunătăţi nu aveam în cămară. Aveam desigur şi licoarea de prună, din livezile bărbăteştenilor, care fiartă cu ceva piper şi zahăr, dezlega limbile obosite de umbletul pe zăpada pe care o frământam până sus. Din acele întâmplări petrecute în zile de iarnă, am să să spicuiesc câteva.

Într-un sfârşit de noiembrie, cu iarna aflată la început, urcam pe Valea Lungă cu maşina. Speram să ajung cât mai sus. Dar valea era obturată de copaci doborâţi şi drumul aproape în întregime a trebuit să-l fac pe jos. Întunericul cobora repede. După ce am trecut de casa de la Bolca, s-a mai lăsat şi ceaţa. Cunoşteam bine drumul, dar ceva teamă tot îmi era, mai ales că sus se depusese ceva zăpadă. Din rucsac am scos una din cozile de topor pe care le duceam la cabană, să le avem de rezervă. Speram să-mi fie de ajutor la o adică. Undeva foarte aproape de cabană, din ceaţă au apărut înaintea mea două drumuri, din care unul urca parcă spre cer, atât era de înclinat. Cât eram eu sigur pe drum, parcă pe aici nu fusesem niciodată. Am luat-o pe cel care cobora şi repede am aflat pe dreapta, conturul uneia din casele de pe aici, cea de sus şi în scurtă vreme am ajuns la cabană. Am petrecut acolo, singur, o seară frumoasă şi la lumina lămpii cu gaz, i-am scris lui Ionel Coman, rugându-l să mă sfătuiască ce ar trebui să fac pentru a obţine aprobările necesare unei ieşiri peste hotare în Elbrusul pe care mi-l doream. N-am primit răspuns, fie că adresa pe care o căpătasem de la Emilian Cristea era greşită, fie că nu prezentam niciun interes. Şi tocmai pentru această scrisoare am amintit întâmplarea.

Întâmplările îmi vin în minte fără niciun fel de orânduială sau dorinţă cronologică. Aşadar într-o împrejurare, iarna bineînţeles, am urcat din Tănăseşti, împreună cu doctorii Găvănescu, Iliescu&fiul, către cabană. Aveam cu mine schiurile şi urcam greu, crizele de astm încă mă mai stăpâneau. Ne-a prins întunericul şi muntele era acoperit de ceaţă. Ca să fim siguri că nimerim cabana, ne-am risipit cât să ne putem vedea şi până la urmă unul din noi a strigat că tocmai treceam peste vârfurile unui gard. Era cel al cabanei şi 10m mai încolo ne-a apărut în faţă monstrul întunecat al cabanei. A urmat o seară stropită de bucuria că până la urmă ajunsesem. Peste noapte însă, s-a stârnit viscolul şi coborârea a devenit imposibilă. A doua zi doctorul Găvănescu s-a tot plimbat cu aparatul foto făcând poze deosebite şi cred că în acea zi s-a născut pasiunea lui pentru fotografie, ducând-o până astăzi la perfecţiune. În cabană era cald, aveam de toate şi vremea a trecut cu repeziciune, chiar dacă pentru cei doi doctori, stăteau în spate nişte zile de gardă la care nu mai ajungeau.     

Într-o împrejurare, am urcat spre cabană, cu Toni şi Costin. Cât timp zăpada era destul de mică, totul a fost bine, dar când aceasta a devenit mare, lucrurile s-au complicat. Costin nu avea nici schiuri nici vârzopi, faţă de noi care ne mişcam uşor pe zăpadă datorită tălpicilor. Am fost nevoiţi să-i mai dăm lui Costin, din când în când schiurile. Am ajuns din cauza asta foarte târziu la cabană şi evident, frânţi de oboseală. Înăuntru era tare frig şi cu oboseala care ne cuprinsese, nu ne simţeam în largul nostru. Am aprins repede focul în bucătăria în care avea să doarmă Costin şi în camera în care aveam să stau împreună cu Toni. Era totuşi tare frig şi până să se încălzească cât de cât, a scos Toni de la spatele pantalonilor, o sticluţă cu ceva ţuică, cam 200 gr. Am trecut-o de la unul la altul şi s-a terminat cât ai clipi. N-a fost de mirare că ne-am dus repede la culcare, fără măcar să ne mai pese că în camere soba tot rece era. A doua zi eram pe schiuri şi coboram spre Horezu.

Într-un sfârşit de an, în ultima săptămână a aceluia, am ajuns singur la Romanu. Urma să-mi aştept prietenii, care veneau tocmai în ultima zi a anului. Când am ajuns la cabană, pe munte era linişte ,doar cerul cam întunecat prevestea zile cu vânt mare. Când s-a lăsat seara, a sosit şi viscolul. Vântul se proptea în cabană, mai-mai să o dărâme. Intra în casă prin toate crăpăturile. Am căptuşit uşa de la intrare şi camera în care aveam să dorm, cu pături, cât să-mi fie noaptea liniştită. În cabană s-a făcut cald şi noaptea a trecut cu bine. A doua zi viscolul a continuat şi din casă n-am ieşit decât să-mi aduc lemnele care-mi trebuiau. Se apropia prânzul şi aveam de preparat masa. Până atunci priveam pe fereastră la funigeii învârtiţi de pale de vânt năpraznic. Privirile se pierdeau către vale, în pâcla care domnea peste munte. Din pâcla asta, dintre fulgii de nea zănatecă, a apărut un om, înaintând cu greu prin viscol. Am fost de-a binelea fericit, aveam şi eu cu cine sta de vorbă. L-am aşteptat cu tuică fiartă, cu o farfurie de supă caldă şi cine ştie ce bunătăţi i-oi fi mai pus pe masă. S-a odihnit câtăva vreme şi a coborât de unde venise. Am rămas din nou singur, dar acum vremea a vrut să se îmbunătăţească. Cerul a devenit albastru, nopţile şi-au arătat luna care tocmai se împlinea şi eu mi-am petrecut ore în şir pe schiuri, fără să mă mai gândesc la nimic. Asta până când într-o seară cabana s-a umplut cu cei pe care tocmai îi aşteptam. Şi parcă atunci, cu gălăgia care se stârnise, mi-a părut rău de liniştea pierdută. Au urmat zile şi mai ales nopţi pe schiuri, la lumina lunii, pe zăpada care-şi arăta sclipiciul, la fiecare loc prin care alunecam. Au fost zile frumoase şi într-una din ele, când mă aflam pe vârful lui Roman, mi-am făcut o fotografie, pe care am intitulat-o “şi când sunt cu alţii, pot fi singur”. Şi până când mi-am găsit liniştea, cam ăsta mi-a fost moto-ul vieţii.

Într-o împrejurare mi-am dat întâlnire la cabană cu Nae Popescu. Eram împreună cu cei cu care mai urcasem, Iancu şi Costin. Am urcat din Tănăseşti. Era o după amiază însorită şi oarecum caldă. Am urcat cea mai mare parte din drum cu schiurile în picioare. Am ajuns la cabană şi m-am pregătit de oaspeţi. Când au sosit, în cabană era cald şi cel amintit, împreună cu Radu Cota cu care urcase, s-au simţit bine. Pe Nae Popescu îl cunoşteam dintr-o împrejurare neaşteptată din Buila, iar pe Radu Cota din perioada cât lucrasem pe şantierele de la Roznov şi Săvineşti. A fost o seară agreabilă, ca între oameni de munte veritabili. A doua zi am plecat în susul muntelui, către vârful Ursului. În Şaua Pietrilor Roşii, ne-am despărţit. Noi am coborât spre Mălaia iar cei doi au apucat drumul crestei. Erau pe schiuri şi au coborât în Curmătura Olteţului şi de acolo în Valea Latoriţei. A fost acesta un moment important, în care munţii Căpăţânii şi frumuseţile plaiurilor acoperite de nea, au fost prima oară descrise de Nae Popescu, cel care în atâtea împrejurări, adusese pe masa celor iubitori ai muntelui, locuri minunate.

Ultima ieşire de iarnă la cabana de la vârful lui Roman, a fost cea din sfârşitul anului 1980. Am urcat cu Zoe. Eram proaspăt căsătoriţi şi muntele ne hărăzise parcă, cea mai frumoasă iarnă. Era muntele acoperit de zăpadă până în vârful cel mare al Ursului. Zăpada era prăfoasă şi urmele noastre lăsate de schiuri, lăsau în urmă cristale de zăpadă care sclipeau în bătaia soarelui. Am stat singuri de la Crăciun şi până la Anul Nou. Dar în seara ajunului sfârşitului de an, aşteptam oaspeţi. Sigur, ne-am pregătit cu de-ale mâncării, ca să putem întâmpina anul cel nou cu belşug. Doar că aşteptarea celor care trebuiau să vină s-a prelungit peste măsură. Se întunecase de mult. Se apropia miezul nopţii şi cele trei fete care trebuiau să vină nu mai ajungeau. Până la urmă ne-am culcat. Cam pe la ora 3 din noapte, la fereastra camerei în care dormeam, am auzit bătăi în geam. Afară era Chissy, prima dintre cele trei. Le lăsase undeva în urmă şi venise înainte, cumva să le scoatem din zăpadă pe celelelate două. M-am îmbrăcat repede şi le-am ieşit în întâmpinare. Le-am adus la cabană, înfrigurate, aproape îngheţate. Apoi, când s-au mai înzdrăvenit, ne-au povestit epopeea. Plecaseră din timp din Vâlcea. La cabana de la Bolca ajunseseră cam pe la ora 6 seara. Mai aveau de acolo până la cabană, doar 3 km. Dar începuse calvarul. Înaintau ca melcul, datorită doar unei dintre ele. În 9 ore, de abia se mişcaseră. Făcuseră doar 3oo m pe oră! Bine că până la urmă ajunseseră şi am putut împreună să ne bucurăm de zilele frumoase care au continuat.

Ca să închei şiragul zilelor frumoase de iarnă petrecute la Romanu, trebuie să amintesc turele noastre pe schiuri, pe creasta munţilor Căpăţânii. Drumul spre creastă nu era unul uşor şi uneori acesta ne-a mai jucat feste. Chiar într-o împrejurare, atunci când trebuia să o luăm la dreapta, atât de mult ne-am sucit, încât până la urmă am ajuns, tot pe urmele noastre, din nou la cabană, de unde cuminţiţi, am coborât în Horezu. Dar am parcurs de multe ori drumul de creastă. Cel care trecea peste vârfurile multe până în Şaua Zmeurătului. Nimeni nu mai trecea pe acolo iarna. Doar urmele noastre de schiuri lăsau în urmă drum neştiut de nimeni. Într-o împrejurare, de sub picioarele noastre, din cuibarul bine înfipt în zăpadă, a ţâşnit speriat un cocoş de munte. Sigur, deopotrivă ne-am speriat şi noi, nu numai cocoşul orbit de dragoste.

Când ajungeam în Şaua amintită, începeam coborârea spre Mălaia. La început, acolo unde poteca făcea lungi drumuri pe coasta muntelui, puteam merge pe schiuri, dar apoi trebuia să ne chinuim îndelung prin zăpada mare, până când ajungeam în vale, în satul Mălaia, sau aşa cum un şugubăţ completase pe placa din drum care-i anunţa prezenţa, ”Hi-Malaia”. Mai întotdeauna când ajungeam în sat, până ne sosea autobuzul, aveam prilejul să-l întâlnim pe Moş Asprei, bătrânul care de fiecare dată avea ceva de povestit. Aşa ne-a spus cum au trecut turcii peste munte, venind dinspre Horezu, punând la copitele cailor vârzopi, să poată trece prin zăpezile mari. Am rămas buni prieteni până când, cam după 90 de ani pe care-i împlinise, pe Moş Asprei nu l-am mai întâlnit să ne spună câte o poveste. Dar între timp trecuseră mai bine de 20 de când ne tot întâlneam.

Locurile Romanului, către cabană sau către creste şi uneori şi către alte zări, mi-au fost adeseori ţinte în excursiile din munţii Căpăţânii. Din Horezu aveam drumuri multe, către vârful lui Roman. Uneori pe Valea Urşanilor, sau mai bine spus pe cea a Sărdăreştilor, după numele familiei de boieri împământeniţi în vremuri imemoriale, prin aceste locuri. Biserica din Urşani, cea cu mormântul lui I.Gh. Duca, era atât de veche încât devenise monument istoric. Pe aici urca un drum forestier, până sus, în pădurea de fagi bătrâni, acolo unde se întâlnea cu mănuchiul de poteci care urcau şi ele tot către Romanu. Mai lungă şi tot plăcută la umblet era cea care venea dinspre Vaideeni. Pe acolo coborâsem odată cu Ilie şi Sofi, la o şedinţă de marcaj. Într-o poiană întâlnisem o cireadă de vaci. Lui Ilie i se stârnise pofta să zgândăre sărmanele vaci şi le tot “mângâia” cu câte un picior sub burtă, dovedindu-şi o apucătură pe care nu i-o ştiam. Doar că nu şi-a dat seama că din borcanul pe care-l ţinea în mână, săreau la fiecare izbitură, stropi de vopsea. Când şi-a dat seama, era cam târziu. Hainele de pe el nu mai puteau fi folosite, aşa că, în mijlocul lunii noiembrie, a apărut în Vaideeni şi mai apoi în autobuz, în cămaşă şi pantaloni scurţi, în mijlocul frigului tomnatec.

Urcam uneori cu maşina, pe drumul forestier de pe valea Râmeştilor, mai către sfârşitul acestuia prin chei interesante. Ne aştepta apoi urcuşul dur până în poteca din creastă, după care mai aveam puţin până la cabană. Într-o împrejurare, aproape de iarna care începuse să-şi aştearnă omătul peste munte, urcam cu Ilie, spre cabana de la vârful lui Roman. Duceam acolo ultimul transport din cele care aveau să facă să traversăm întreaga iarnă în munte. Duceam cu noi şi o găleată, care cam zdrăngănea în vântul care se pornise pe munte. Urcam greu. Vântul parcă îşi pusese în gând să nu ne lase să ajungem. Pe deasupra mai era şi frig năpraznic. La golul muntelui, mai mult ne răsuceam în vânt, decât înaintam. Ilie mereu vroia să se odihnească şi chiar vroia să poposească mai mult la poalele unui brad. Cu greu l-am urnit din loc şi poate dacă ar fi stat cât vroia el, acolo rămânea. Până la urmă am intrat în cabană, am făcut focul şi Ilie, n-am văzut aşa ceva niciodată, aproape că şi-a băgat picioarele în flacără, spunându-mi că nu şi le mai simţea din cauza gerului.

Uneori urcm din Râmeşti, pe muchia muntelui cu acelaşi nume. Într-o împrejurare eram doar cu Sofi, când cerul parcă s-a înnegrit. Curând au apărut şi trăznetele, dar doar pe muchia pe care se afla cabana. La noi încă era bine. S-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare, care pe noi chiar nu ne-a atins. La cabană am ajuns când totul se potolise, dar pe acolo pe unde bântuise furtuna, o ciobăniţă, Iosana, fusese trăznită şi multă vreme în locul acela fusese o cruce de lemn în amintirea celei care se sfârşise acolo. 

Un bun prieten şi totodată medicul meu curant, doctorul Iliescu, m-a însoţit de câteva ori în drumuri făcute către Vârful lui Roman. Într-una din împrejurări am urcat pe valea Râmeştilor. Era iarnă aspră, cu zăpadă mare. Ambele ne-au înfrânt până la urmă, aşa că am rămas peste noapte în cantonul forestier de la capătul drumului. Am rămas într-o cameră bine închisă şi cu sobă, care până la urmă a făcut oleacă de căldură. Îngustimea văii, singurătatea locului şi gerul năpraznic, au fost atunci împrejurările care ne-au împiedicat să ne sfârşim ascensiunea în aceeaşi zi. A doua zi doctorul ne-a părăsit. Am continuat urcuşul împreună cu Zoe, soţia mea şi am ajuns la cabana noastră şi am petrecut zile minunate.

Mai către primăvară, muntele tot plin de zăpadă era, doar ceva mai ochit cum spun ciobanii în zilele când privesc nerăbdători către creste. Am plecat tot cu doctorul, intenţionând să stăm la Romanu câteva zile. De urcat am urcat uşor, pădurea jos începuse să dea semne de primăvară şi doar când am ieşit la gol, pe muchia Râmeştilor, zăpada a început să apară în drumul nostru. A doua zi am început urcuşul către vârful Ursului. Nu era o zi grozavă şi valuri de ceaţă se intersectau cu drumul nostru. Am urcat până pe vârf, gândind că poate de acolo om avea norocul unei ferestre de vizibilitate. N-a fost aşa, dar de acolo mi-am depănat povestea depărtărilor, unde ar fi trebuit să se zărească munţi mai apropiaţi sau chiar foarte depărtaţi. Cam aşa spunea povestea. Spre răsărit se vedeau Bucegii, Iezerul, Piatra Craiului, Leaota, Făgăraşii şi mai apropiaţii Ghiţu, Frunţii şi Cozia. Prin apropiere stăruiau crestele înalte ale Lotrului, Căpăţânii, Latoriţei, Cindrelului şi Şureanului. Foarte departe şi numai arareori, pe vreme senină şi doar iarna, se zărea ceva din Apuseni. Turul de orizont al munţilor se sfârşea pe crestele Parângului, pe depărtaţii Retezat şi creasta singuratecă a Oslei şi pe cele înalte ale Ţarcului şi Godeanu şi chiar pe depărtatul Semenic. Acum de văzut nu vedeam nimic, aşa că doctorul a trebuit să se mulţumească cu cele povestite de mine. Ne stătea în faţă vârful tot înalt al Balotei şi către el ne-am îndreptat, mai ales că ceaţa ne-a dat un răgaz. Când am vrut să coborâm din acest ultim vârf, ceaţa s-a lăsat definitiv peste munte. Încotro ne îndreptam ochii, albeaţa zăpezii şi a ceţii erau tot una. Am coborât repede, până când s-a întâmplat să dăm de o cruce metalică. O ştiam demult şi de acolo n-am mai făcut mult până am dat de drumul care ducea la stâna din Dârjala. Când am ajuns la drum am luat-o la stânga, aproape fără zăpadă şi în curând am dat de urmele noastre, pe care urcasem spre vârful Ursului. Când am ajuns cu bine la cabană, am răsuflat uşuraţi. Fusesem la un pas de o rătăcire straşnică. A doua zi am coborât tot pe muchia Râmeştilor şi când am ajuns în satul cu acelasi nume, primăvara era în preajma noastră.      

Un drum nu chiar de iarnă, eram doar la mijlocul lunii noiembrie, l-am făcut cu Ilie Juravle. Mai aveam de marcat la vremea aceea, un crâmpei de potecă, cea care cobora din Şaua Funicelului, prin valea Repedea, până în satul Ciunget. Seara ne-am petrecut-o la cabana de la vârful lui Roman. Dimineaţa când am ieşit din cabană, ne-a întâmpinat un vânt tăios şi rece. Ne-am îndreptat către vârful Ursului. Pe măsură ce înaintam, am intrat în ceaţa deasă, care completa ziua urâtă în care ne aflam. Aveam însă un scop şi nu puteam să-l abandonăm. Când am ajun sus, străbătând poteca de sub vârfurile înalte ale Ursului şi mai ales Balotei, vântul care bătea dinspre valea de către Horezu, ne-a acoperit partea stângă a noastră, cu chiciură. Eram acoperiţi de ţurţuri de gheaţă şi oarecum şi de zăpadă. Urla vântul de nu puteam să ne înţelegem şi doar când ne apropiam fiecare de urechea celuilalt, mai auzeam câte ceva. Noi însă aveam treabă şi trebuia să ne-o ducem la capăt. Cu chiu cu vai, am ajuns în Şaua Funicelului. Îngheţaţi, acoperiţi de chiciură şi ţurţuri pe faţă, am descoperit în jneapănul din creastă, o cruce. Era a unui om din Vaideeni care în 25 martie al unui an pe care nu mi-l mai amintesc, tocmai de Buna Vestire, îşi găsise sfârşitul aici, pe timpul unui viscol năpraznic. Noi până aici scăpasem! Am început coborârea. Ştergeam cu mână, ori cu mănuşa pojghiţa de gheaţă şi zăpadă de pe pietre şi aplicam cu pensula, semnul pe care ni-l propusesem, triunghiul albastru. Când am ajuns la locuri mai joase şi urgia pe care o înfruntasem s-a mai potolit, am avut cum ajunge cu bine în valea Repedei şi de acolo în Ciunget şi acasă. Era 15 noiembrie 1976!

Au fost însă şi multe zilede vară când am urcat către vârful lui Roman şi deseori către vârful Ursului şi mai departe. Cum într-unul din anii ’70, eram în plină campanie de marcare a munţilor Căpăţânii, am vrut să dezleg misterul potecii care urca din Valea Romanilor către stâna din Ludeasa, aflată în apropierea vârfului lui Roman. Eram întovărăşit de două bune prietene de ture pe drumuri adesea neştiute. Cum era şi cel de acum, pe care doar îl intuiam. Am urcat cu maşina pe valea Romanilor şi unde mi s-a părut mie că ar trebui să înceapă poteca, am coborât. Fusese pe aici o veche exploatare forestieră şi o oarecare poteca părea să urce muntele. Am ajuns curând la o rampă de încărcat buşteni. Mai departe pădurea luase locul potecii şi nu lăsa vreo şansă să găsim drumul ciobanilor, pe care mă bizuiam. Am orbăcăit câtăva vreme, până când am găsit poteca largă a turmelor. Am ajuns curând la stâna din Ludeasa şi de acolo până la cantonul Pietrilor Roşii, unde aveam să înnoptăm. Apoi, a doua zi am trecut peste munte şi am coborât în valea Repedea şi mai departe în Ciunget. Mi-a fost dat ceva mai târziu să marchez poteca găsită atunci.

Pe poteca de mai sus, am urcat altădată singur. Am înnoptat tot la cantonul Pietrilor Roşii. Dimineaţa, vântul bătea cu putere în obloanele cantonului. Dinspre creastă cobora ceaţă deasă. M-au sfătuit cei de de la canton, să-mi văd de treabă şi să cobor. Încăpăţânat, am luat-o către creastă. Când am văzut că nu aveam nicio fărâmă de speranţă să se ridice ceaţa şi să se mai domolească vântul care parcă şi-ar fi propus să mă zboare din loc, am crezut că era mai bine să urmăresc linia crestei. Am ajuns pe vârful Ursu. Îi cunoşteam bine configuraţia şi am ajuns apoi pe vârful Căpăţânii. Din creastă, m-am trezit în faţa unei poteci care cobora pe versantul nordic. Mi-am zis că trebuia să ducă undeva, măcar la o stână. Aşa că am apucat-o pe acolo. Am avut noroc şi am ajuns repede la stâna din Coşana. Acolo am întâlnit un cioban bătrân, cu care am schimbat vreo două vorbe. Ştiu că îl durea rău stomacul şi sper că pastilele pe care i le-am dat să-i fi făcut bine. Sfatul pe care mi l-a dat pentru coborâre, a fost să urmăresc urmele turmei, care de abia urcase din valea Repedei către stână. Potecă nu era! Le-am urmărit cu sfinţenie şi aşa am coborât pe valea Izvorului Mare. Am avut, odată ajuns acolo, norocul să întâlnesc un microbuz, cu oarece proiectanţi veniţi pentru captările secundare de ape. M-au luat cu ei şi aşa am ajuns repede la Gura Latoriţei, unde am prins autobuzul de Vâlcea.   

Privisem de multe ori, de pe pragul intrării cabanei de la Vârful lui Roman, zările apusului, uneori atât de spectaculoase. De aici înălţimile Parângului, până către vârful Parângului Mare, se lăsau privite, iarna mai ales, de parcă puneai mâna pe ele. Mai aproape de cabană, exista o creastă, care îşi arăta abruptul impresionant. Era vorba de muchia Căpăţânii. Aveau locurile acelea o legendă, care spunea că acolo îşi aduceau haiducii condamnaţii, pe care îi aruncau de pe înălţimea stâncilor. Locul avea legătură cu altul, de care am să amintesc ceva mai târziu şi tot despre haiduci era vorba. Într-o zi de vară, am ajuns şi prin locurile acelea. Acum am plecat din Vaideeni, pe valea Luncavăţului. Drumul de pe vale era unul lung – până la capătul lui erau 22 km – şi, de acolo de unde se sfârşea, crestele înalte ale Balotei şi Nedeii păreau apropiate. Noi am ajuns însă, doar până la locul numit “La Furcitură”. Acolo se întâlneau drumurile şi apele, cele ale Luncavăţului şi Balotei. Eram în 1980 şi acolo exista încă un canton forestier. Când am ajuns acolo, pădurarul tocmai scosese afară toate saltelele din canton şi după cum arătau, păreau atât de murdare, încât te ducea gândul şi la ceva insecte adăpostite prin ele, că doar de aceea le expusese la soarele darnic al zilei de vară în care eram. Am început urcuşul chiar pe muchia dintre văi. Scurtam serpentina drumului şi urcuşul a fost obositor. Am traversat drumul şi am început urcuşul. Fără potecă, doar străbătând pădurea. Am ajuns repede în apropierea stâncilor pe care de atâtea ori le văzusem de pe prispa cantonului amintit. Nu ne propusesem să urmăm abruptul, ci doar să mergem pe deasupra lui, să vedem şi noi, cam din ce locuri îşi aruncau haiducii pe cei condamnaţi de soborul lor. Oricum abruptul era impresionant. Am trecut mai departe şi am ajuns doar pe plai, acolo unde am întâlnit şi stâna din Căpăţânii. Am găsit acolo doar femeia ciobanului cu un copil încă alăptat. Apoi a venit un tinerel, tot copilul femeii şi aceasta a simţit nevoia să ne explice diferenţa mare dintre copii. Ciobanul aflat cu oile undeva prin Banat, a asistat la tragedia unei familii căreia îi murise singurul copil şi de aceea şi-l dorise şi pe cel mic. Ani buni după aceea, cobora ciobanul pe valea Latoriţei, într-un camion. Era împreună cu copilul cel mic, o fată. Întâmplarea a făcut sa se răstoarne cu camionul şi să piară amândoi. Noi am rămas peste noapte la stână şi a doua zi am urcat până în şaua Funiceluluii, aflată sub cupola vârfului Balota şi de acolo am coborât în valea Repedei şi de la Gura Latoriţei, am luat autobuzul spre casă.         

Într-alta am pornit cu Zoe, soţia mea, şi împreună cu Toni am plecat în zori de la cantonul de la vârful lui Roman. Am urcat până la poteca de sub vârful Ursu, am străbătut poteca până sub Balota şi am coborât la stâna din muchia Căpăţânii. Nu am zăbovit mult şi am coborât, prinzând poteca ce ne-a scos în valea Luncavăţului, lângă lacul ce se forma la captarea hidro a râului. Până a ajunge la drum, chiar în potecă ne-am întâlnit cu o viperă de toată frumuseţea. Sărmana, stătea şi ea tolănită la soare şi noi i-am stricat siesta. Până în Vaideeni mai aveam 22 km şi dacă-i mai adăugăm şi pe cei făcuţi pe creasta şi coborând muchia amintită, acasă am ajuns cu ultimul autobuz şi rupţi de oboseală.

Făcusem drumuri multe pe creastă. Aş acum îi stă bine unui masiv pe care începi să-l cunoşti. Dar mai erau şi muchiile laterale, unele din ele chiar înalte şi care mai întodeauna ascund frumuseţi deosebite. Munţii Căpăţânii nu făceau excepţie de la această regulă, aşa că am începur să mă gândesc la drumuri prin acele locuri. Muchiile sudice erau ca în toţi masivii unele lungi, dar pentru mine atrăgătoare. Cu bunul meu prieten Grig, făcusem una dintre ele, cea dinspre Polovragi şi atunci o găsisem neobişnuit de frumoasă.

Aranjasem într-o împrejurare, cu unul din cei de la staţia meteo din Cozia, să transmită celor de la cealaltă staţie, cea din Curmătura Olteţului – de fapt vârful Boului -, să pot înnopta la ei. Ajuns la Gura Latoriţei, am avut norocul să prind o ocazie, care m-a lăsat pe Valea Latoriţei, în dreptul caselor de la Borogeana Răgăliei. Am început să urc pe drumul care ducea spre una din captările secundare ale sistemului hidroenergetic al Vidrei. M-a ajuns din urmă un om care urca şi el, cam către aceleaşi locuri. S-a înfiripat o conversaţie şi aşa am aflat cam ce căuta el prin acele locuri. Căuta bobiţe de chihlimbar. Spunea că prin unele stânci pe care le ştia, se găseau încrustate acele bobiţe sclipitoare şi colorate. Aşa o fi fost, dacă el venea pe acolo şi nu era singura dată când ajungea pe aici. Ne-am despărţit şi eu mi-am continuat drumul. Am trecut pe sub marea conductă care ducea apa în acumularea de la lacul Balindru, de unde avea să fie dusă mai apoi în lacul cel mare de la Vidra. De aici încolo, drumul îşi pierdea claritatea de până atunci şi până în creastă, în Şaua Borogeana, avea să se transforme mai mult în potecă. Am trecut pe lângă izvorul rece din cale, cel de lângă vechea casă forestieră, ajunsă acum doar un acoperiş prăbuşit şi curând am poposit în saua amintită. Mai departe am urmat potecă din ce în ce mai înaltă, care trecea pe deasupra stânei din Gropiţă. Eu am apucat chiar pe cea mai discretă, care ajungea chiar la stână. Am găsit-o la locul ei, dar avea acoprişul prăbuşit. O cunoscusem prima oară, pe când un pârâiaş trecea chiar pe sub chelarul acesteia şi ciobanii doar se aplecau să-şi ia apa trebuincioasă. Am urmat în continuare, poteca turmelor, ce urca spre plaiul Cuculeiului. Am traversat apa Gropiţei, am urcat apoi printre jnepeni şi în final am ajuns în creastă, sub vârful Negovanului. M-am întâlnit cu un cioban care m-a sfătuit să mă grăbesc dacă doream să ajung la staţia meteo înainte de a începe ploaia. Chiar aşa am făcut şi cu primii stropi de ploaie, m-au găsit ciocănind la uşa staţiei. Doar ce-am intrat şi s-a dezlănţuit o adevărată furtună, cu fulgere şi trăznete care făceau muntele să vuiască. Peste noapte furtuna nu s-a potolit. Nu-mi mai dădeam speranţe că am să-mi duc excursia la bun sfârşit. Şi dimineaţa care a urmat era tot înnourată, când deodată cerul s-a spart şi a apărut un petec de albăstreală. Era ceva mai târziu decât îmi propusesm să plec, dar am făcut-o acum, cu mare grabă. Am trecut cât am putut de repede de vârful Boului, mai apoi de cel al Turcinului Negovanului, de cel al Negovanului şi am urcat către vârful Nedeii, cel mai înalt din tot masivul Căpăţânii. Am zăbovit puţin pe vârf, doar să-mi bucur ochii de frumuseţea vârfurilor înalte şi ale văilor adânci care se împreunau în cea a Repedei. Am coborât în şesul întins al şeii Nedeii, la crucea singuratecă de aici, unde altădată se ţinea Sărbătoarea Nedeii ciobăneşti. Am urmat poteca din creasta lungă ce trecea pe sub vârfurile înalte ale Beleoaiei, Corşorului şi Pleşii, pe acolo pe unde cu ani în urmă urcasem cu Grig. Ar fi trebuit să recunosc oarece amănunte ale crestei, dar amintirile erau atât de depărtate, încât locurile păreau văzute acum pentru prima oară. Când am coborât la stâna din Pleaşa, atunci fără turme prin preajmă, aproape că am părăsit locurile înalte prin care trecusem. De aici încolo am pătruns în pădurea de fag, cam jumulită de tăieri şi când am ajuns la capătul unui drum forestier, cu oameni prin preajmă, se făcuse ora 12. Mi-au spus oamenii că până în Polovragi, mai aveam fix 12 km, aşa odihna mi-a fost scurtă. Părea că drumul era unul bătut, dar de lung tot aşa era. Treceau kilometrii unul după altul şi oboseala mă ajungea pe urmă. Oricum, eram în anul 2000 şi nu eram prea departe de cei 66 ani pe care aveam să-i împlinesc în toamnă. Cheile Tărâiei prin care aveam să trec m-au făcut să uit de oboseală şi frumuseţile pereţilor apropiaţi, gurile de peşteri înalte, din care curgeau râuri de grohotiş şi firul apei strecurate printre bolovani, muşchi şi ochiuri luminate ici-colo, m-au încântat peste măsură .Dar mai aveam drum lung. Ploaia şi-a făcut apariţia şi satul nu mai apărea. Într-un târziu am intrat în ţigănia satului, acolo unde o fătucă blondă, din cele oacheşe care erau pe acolo, m-a întrebat Țde unde vii matale?”. La ramificaţia drumului care ducea spre mânăstirea Polovragi am ajuns, cum-necum. Am întrebat pe unul din cei întâlniţi, cât fac până la şosea. Nu-mi era prea clar dacă sunt 2 sau 4km, dar drumul mi s-a părut unul nesfârşit. Acolo am tot făcut cu mâna celor care treceau pe lângă mine ca vântul, fără să oprească, până când un autobuz cu inscripţie Rm. Vâlcea a oprit lângă mine şi cu el am ajuns acasă cu bine.       

Mai către zile de toamnă, am propus unui grup de prieteni, să coborâm marcând, pe poteca de pe muchia Puţul Piscului. Am început excursia, doar cu Chissy, urcând pe valea Repedea, până spre captarea secundară din aceste locuri. Puţin înaintea acesteia, pe muchia care despărţea pârâul Funicelului de cel al Repedei, am început urcuşul. Pe atunci pe aici era o potecă ciobănească mult umblată şi de aceea şi foarte clară. Până la stâna acestor locuri am mers agale, sporovâind vrute şi nevrute. Era una din zilele de toamnă târzie, cu înserare care cobora repede peste munte, cu frunze colorate în fel şi chip şi noapte cu lună plină. Am avut timp să ne însăilăm culcuşul peste noapte, cu cetină luată din preajma stânei. Am dat în apropiere şi de izvorul stânei. Eram sub adăpostul vârfului Balotei, care se iţea în spatele stânei, ca un fel de paznic ocrotitor. Cum se făcuse demult întuneric şi colegii anunţaţi tot nu veneau, ne-am culcat. Într-un târziu, am auzit voci care păreau să vină dinspre poteca pe care urcasem. Până ne-am dumirit că sunt ale celor aşteptaţi, am avut o oarecare teamă. Oboseala celor care tocmai sosiseră era destul de mare, că doar făcuseră drumul cam lung de pe Valea Repedei pe jos, nu ca noi cu maşina. S-a făcut repede linişte în stână, somnul cuprinzându-ne pe toţi. A doua zi mi-am trezit prietenii cam devreme. Nu ştiam cât timp avea să ne ia coborârea până în Vaideeni, mai ales că aveam în gând să marcăm poteca. Poteca ajungea repede printre tufe de jneapăn. Prin preajma unui izvor, ne-am oprit cât să ne luăm apa necesară unui traseu unde nu ştiam când aveam să mai întâlnim altul. În şaua frumoasă din creastă am popsit cât să ne bucurăm de ziua senină cu vizibilitate deosebită. Apoi am început coborârea. Spre surpriza noastră, am mers câtăva vreme în lungul unui pârâiaş, care parcă ne însoţea paşii. Mai apoi am ajuns într-o zonă calcaroasă, cu laiezuri la fiecare pas. Am trecut pe lângă prima stână din cale, cea de la Căşerie. A urmat partea deosebit de frumoasă a potecii cu vizibilitate către alte creste înalte ale munţilor Căpăţânii, cea a Romanului şi mai ales cea a Corşorului, despre care se spunea atunci că ar ascunde rampe de lansare rachete. Mintea noastră de atunci, făurea povestiri fantasmagorice și s-a dovedut ulterior că acestea erau doar scorneli. Am ajuns în Vaideeni mai către după amiază, oarecum învingători, pentru că marcasem toată poteca, pînă la întâlnirea cu drumul de pe valea Luncavăţului.

Au trecut ceva ani până să mă hotărăsc să ajung din nou prin aceste locuri. Acum eram în zile tot frumoase, dar de vară. Am urcat tot pe valea Repedei, dar de data asta pe jos. O furtună năpraznică, însoţită de ape care distrusesera drumul forestier aproape în întregime, mi-a făcut imposibilă urcarea cu maşina. Aşa că la stâna din Funicel am ajuns destul de târziu. De data asta stâna avea locatari şi acolo am găsit o bătrână cu fiul ei, care avea grijă de păscutul turmei de pajiştile înalte. Am tot sporovăit până m-am culcat pe laviţă cam noduroasă. Dimineaţa ne-am mai întins la vorbă şi bătrâna m-a tot povăţuit să nu mai merg singur pe munte. Avea să treacă încă ani buni până să ajung la sfatul pe care tocmai îl primeam. Era o zi frumoasă şi pe creasta Puţului, aveam să zăbovesc cam mult. Pe lângă lapiezuri, mai ales, şi ceva mai sus şi pe lângă un izvor puternic. Era acolo locul unde o altă muchie interesantă se desprindea din cea pe care eram şi care se îndrepta către Valea Cernei. Atunci mi-a încolţit ideea că prin acele locuri aş vrea să ajung. Aveau însă să trecă ani buni până să-mi împlinesc visul. Câtăva vreme am coborât, până am ajuns în dreptul stânei din Căşerie. Ora eram târzie pentru a încerca o coborâre în Vaideeni şi oricum aveam să ajung acolo după ora ultimului autobuz. Aşa că m-am horărât să înnoptez la stâna din cale. Avea să treacă ceva timp până s-au întors ciobăniţele la stână. Să fiu sincer, nu s-au arătat prea încântate să mă primească, dar până la urmă au făcut-o, că doar nu erau să mă lase să înnoptez afară. A urmat o noapte senină, doar cu zgomotele turmei din apropiere şi ceva mai rău, cu câinii aflaţi în apropierea stânei şi care nu dădeau semne că m-ar cunoaşte. Dimineaţa am plecat cât am putut de devreme, luându-mi rămas bun mai de departe, ciobăniţele făcându-şi îndeletnicirea zilnică la strunga oilor. Când am ieşit în creastă, din poiana apropiată pădurii în care era adăpostită stâna, am avut prilejul să privesc depărtările, în seninul cerului de care aveam parte. Muchia Corşorului îşi spunea povestea plaiurilor însorite. Pe alocuri puteam privi ceva din înălţimile Parângului. Am început coborârea pe poteca largă, coborând uşor la început. Mai apoi am ajuns în preajma unei stâne, la altitudini ceva mai joase. Mi-au ieşit în întâmpinare oameni bucuroşi de oaspeţi aşa rari. Era vreme încă primăvărateca, aici, sus pe munte, aşa că am avut prilejul să întâlnesc în cale cireşi înfloriţi. Şi pomii ăştia încărcaţi cu flori albe, pe care de atâtea ori îi mai văzusem în peregrinările mele, nu am să-i uit niciodată. Mai jos, acolo unde urme omeneşti parcă începuseră să se înfiripe, am găsit un vechi puţ secat, dar cu ciutură păstrată deasupra lui. Aşa am priceput eu, de ce toată muchia asta avea numele de Puţul Piscului. Curând aveam să ajung pe un drum lat – am aflat mai târziu că acesta era pornit din ambiţia primarului, poate pentru că avea pe sus ceva turme şi dorea un acces mai uşor cu maşina lui. În Vaideeni am ajuns după aproape 5 ore şi poate dacă nu m-aş fi oprit de atâtea ori aş fi ajuns şi mai repede. Mi-am petrecut timpul pe uliţele satului şi undeva consumând îngheţată, până când a sosit autobuzul cu care am ajuns acasă.                       

              Din valea Bistriţei, pe drumul ce urcă pe lângă Mânăstirea cu acelaşi nume, s-a întâmplat doar să urc. Pe vremea când am cunoscut-o prima oară, era prin anul 1967, în lungul râului era doar o cale ferată îngustă. Acum este ditamai drumul şi undeva aproape de locul numit Între Râuri, se află şi captare necesară unei microhidrocentrale. În lungul căii ferate amintite, am fost într-o duminică şi acolo, de sub zăpada de abia trecută, am cules un bucheţel de ghiocei, dăruit în după amiaza aceleaşi zile unei fete frumoase întâlnită în oraşul care de abia atunci începuse să mă găzduiască. Mai apoi, când începusem să marchez munţii Căpăţânii, pornind tot pe aceeaşi vale, din apropierea casei aflate în locul numit Între Râuri, din apropierea acesteia, am pornit marcajul. Era pe atunci pe acolo, o potecă folosită de tăietorii de pădure, încă bună de urmărit. Câtăva vreme am urcat liniştiţi. Apoi când am trecut peste un copac doborât, de sub el a apărut un cuib de viperuţe, aflate încă la vremea “copilăriei”, care nu ne-au prea speriat. Dar mai încolo, noi urcând, şarpele-balaur pe care l-am întâlnit, ne-a sperit de-a binelea şi am coborât repede. Ni s-a părut, din sperietură, că ar fi avut mai bine de 2m. Poate el săracul o fi fost doar un şarpe de pădure, poate chiar paşnic şi n-o fi avut decât cel mult 1m, dar din sperietura aia, noi l-am văzut cu înfăţişarea unui balaur, venit să ne facă vreu rău. El s-a strecurat grăbit prin frunzişul pădurii, dar a fost sufiecient să abandonăm marcajul şi nu l-am mai reluat niciodată.

La casa amintită, se împreunau două drumuri. Cel din stânga urca pe valea Gurguiului şi cel din dreapta pe cea a Bistriţei. Pe acesta din urmă, l-am străbătut de câteva ori, întorcându-mă, ori străbătând drumul peste munte, ajungând în Mălaia. Într-o împrejurare aveam să găsesc în mijlocul pădurii, aproape întunecată, stâncării aşezate în trepte, întruchipând parcă un amfiteatru. Acolo se afla locul de numit “Treptele Tribunalului”, loc în care haiducii îşi judecau victimele, poate boieri ceva mai înstăriţi. Acolo îşi pronunţau pedepsele la moarte şi mai apoi pe muchia stâncoasă a Căpăţânii şi-o duceau la bun sfârşit. M-a impresionat mult acel loc şi mai apoi şi legenda pe care am auzit-o ceva mai târziu. Am mai încercat şi altădată să găsesec acel loc. Era oricum în afara potecii, care la alte vremuri căpătase aproape înfăţişare de drum şi poate, de aceea, n-am mai găsit locul. Dar el există şi sigur are aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi semnificaţie dată de legendă.

Într-o iarnă, cu prieteni de nădejde, Predescu, Ilie Juravle şi Horodincă, am străbătut din nou locurile. De data asta aveam în spate schiuri şi căutam o casă silvică unde trebuia să înnoptăm. Aveam la noi cheia casei şi doar locul acesteia trebuia să-l găsim. Era zăpadă mare şi poteca căpătase alte dimensiuni şi nici măcar nu era în drumul obişnuit care urca spre Şaua Zmeurătului, unde aveam de gând să urcăm a doua zi. Până la urmă, am găsit poteca care ne-a dus la casa pe care o căutam. Doar că era acoperită de zăpadă şi către prispă era doar un ochi întunecat. Am coborât pe prispă, am deschis cabana şi peste noapte am avut cu ce face focul în soba care, pe deasupra, ne-a mai şi încălzit peste noapte. Am căutat şi sursa de apă pe care o auzeam gâlgâind undeva prin apropiere. Dar ca să ajungem la ea, a trebuit să scormonim ceva prin zăpadă. A doua zi am urcat în șaua amintită şi apoi am reuşit să coborâm în Mălaia. Doar unul dintre cei doi a avut greutăţi cu drumul şi după ce s-a văzut acasă, a jurat că el pe munte şi, mai ales iarnă, nu va mai merge niciodată. Şi chiar s-a ţinut de cuvânt.

Am amintit de coborârile către valea Lotrului, venind din creasta munţilor şi acolo, mai întodeauna, am ajuns în Poiana Iezerului. Cum am cunoscut-o pe vremea când pădurea de brad era la locul ei şi cum am revăzut-o peste ani, între cele două imagini erai deosebiri aproape triste. Când am ajuns acolo vara, coborând mai ales de la stână din Groapa Mălăii, mi s-a părut că am ajuns pe-o gură de rai. Pârâul în lungul căruia coborâsem câtăva vreme, aici ajungea într-o poiană înconjurată de brazi. Era peste tot linişte şi cam idilic poate, doar vântul murmura prin cetina brazilor. Pârâul se încolăcea în numeroase meandre prin toată pajiştea. Apa aproape că nu se mişca şi doar acolo unde ajungea, până la urmă, pe buza unui repeziş, se prăvălea cu zgomot mare. Era o oază de linişte în care te împăcai cu tine însuţi. De aici mai departe, pe poteca şi ea tot meandrată, coborai la stâna din Curmătura Popeştilor şi mai departe fie la stânga spre Ciunget, fie la dreapta, spre Mălaia, întovărăşiţi de alintul pârâului cu numele de Mălăiţa.

Peste ani mulţi, pe aici au ajuns tăierile sălbatice de pădure şi din meandrele liniştite ale pârâului Iezerului, a rămas doar povestea. Apa curgea şi acum prin aceleaşi locuri doar că oglinda apei, acum era năpădită de pir, sub care de abia îi aflai unda în care altădată se oglindea înfăţişarea vârfului cel mare al Ursului. Am plecat atunci cu un gol în suflet şi altădată nu mi-am mai împletit paşii prin locurile devenite triste. La stâna din Groapa Mălăii ajunsesem prima oară când potecile locului îmi erau necunoscute. Acolo, am întâlnit bătrâna familie Pantelimon, care parcă domnea peste întrega orânduire de aici. Am stat multă vreme la vorbă cu cei de aici, ba chiar odată le-am făcut o fotografie. Pe când îmi potriveam aparatul, în imaginea grupului din faţa stânei, a apărut pe neaşteptate, o codană, blondă şi figura acesteia, neobişnuit de frumoasă m-a ţintuit. Între figurile înăsprite de vremuri, unele chiar îmbătrânite de anii petrecuţi pe munţi, faţa acestei fete, încununate de voioşia adolescenţei, m-a fermecat. Peste ani, am auzit că viaţa i s-a stins timpuriu şi într-un răstimp chiar am văzut-o prin oraş. Dar tinereţea ei voioasă şi, mai ales, din silueta ei de copilă, se cam alesese praful… La urma urmelor, asta era viaţa grea de la stână.

Într-o zi de sfârşit de septembrie, cu căldura zilelor de toamnă târzie, am poposit la stâna din Groapa Mălăii. Ne-am petrecut ceva timp printre brazii din apropiere, în poiana luminată ca ziua de luna plină. Într-un târziu, ne-am retras în stână şi peste focul care încă mocnea am aruncat un braţ zdravăn de vreascuri. Era prin anul 1976, când deschisesem una din lucrările importante din Curtea de Argeş. Aveam necazuri mari, rezultate mai ales din atitudinea celor mai mari în funcţie decât mine. Peste noapte, din necazurile avute, s-a născut un coşmar, care m-a trezit din somn. A fost tocmai la timp, ca să văd grinda de deasupra focului, incandescentă. Cu toporişca pe care o aveam la mine, m-am ridicat pe grinda arzând şi am îndepărtat tăciunii. Dacă aş mai fi întârziat, ardeam odată cu stâna. A fost cu siguranţă cea mai periculoasă împrejurare petrecută pe munte. Şi acum la la stâna amintită, grinda de deasupa vetrii e despicată în două.   

Pe Nae Popescu, l-am cunoscut într-o împrejurare când coboram din Curmătura Comarnicelor. Veneam din Buila, după o noapte petrecută la stâna din Oale. Eram doar trei colegi de marcaj şi, în acea zi, mai către după amiază, coboram făcând marcajele către Cantonul din Chei, o bandă albastră şi un triunghi roşu. Refăcute în împrejurări ulterioare, încă mai sunt aplicate în lungul potecii. Eram preocupaţi de activitatea noastră şi, de ce nu, şi un pic obosiţi. În faţă ne-au apărut doi turişti, încărcaţi cu rucsaci apreciabili. Ne-am oprit, ne-am dat bineţe şi unul din cei doi, ne-a întrebat cam ce facem cu pensulele şi vopseaua. Le-am spus că marcăm traseele turistice cuprinse în ghidul unuia, Nae Popescu, dar asta numai după ce ne făcusem un fel de proiect, respectând convenţiile acestui domeniu. De abia atunci ne-a întins mâna şi s-a recomandat: Nae Popescu. Am rămas de atunci cunoştinţe depărtate, discutând adeseori despre munte, că ce altceva am fi putut aborda.

Într-o ultimă împrejurare, am urcat cu Nae Popescu, venind din valea Latoriţei. Era în preajma unui 1 mai şi aveam trei zile libere. Pe munte era încă zăpadă multă, dar jos în vale era pâclă şi umezeală multă. Am urcat împreună în Curmătura Olteţului şi, de aici, zăpada a devenit consistentă, grea, înmuiată de vremea călduroasă şi mai ales cam mare. Înaintea vârfului Negovanu, ne-am abătut la stânga, pe poteca ce avea să ne conducă pe sub Piatra Târnovului. Vroiam atunci să înnoptăm la stânele din Târnovu Mare, acolo unde doar sacii de dormit ne-ar fi ţinut de cald. Noroc că atunci când am trecut de stânele din Târnovu Mic, în dreptul unei case pe care încă nu o ştiam, am zărit o urmă de fum ieşind pe coşul acesteia. La strigătele noastre din casă au ieşit oameni şi nu mică ne-a fost mirarea când ne-am văzut prietenii cu care stabilisem să ne înlnim la stâne. În casă era cald, gazda primitoare şi şederea plăcută. Doar că tot timpul a fost ploaie şi excursia nu ne-a prea priit. De coborât am coborât pe poteca ce ne-a condus în faţa uzinei electrice de la Ciunget şi plimbarea noastră a luat sfârşit, ca de obicei la Gura Latoriţei, aşteptând autobuzul. Când am vorbit de Romanu, am amintit de ultima noastră întrevedere. Mai apoi au fost doar contacte telefonice, până în ziua când a ajuns la mine, întâmplarea tragică petrecută în Bucegi.    

Hotărârea de a marca munţii Căpăţânii, pentru care în prealabil obţinusem pe vremea aceea o autorizaţie de la organele locale – nu se înfiinţaseră norme, reglementări şi chiar semne la nivel naţional, a căror aplicare însă am respectat-o, ţinând seama de ce ştiam eu despre aplicarea lor -, am aplicat-o cu sfinţenie, după o schemă elaborată de mine pentru întreg masivul, corelând-o cu masivele montane alăturate. Nae Popescu, elaboratorul normelor de marcare a munţilor, mi-a făcut doar observaţia că prea sunt multe poteci marcate. În peregrinările cu pensula în mână, am nimerit pe poteca ce înconjura vârful Nedeii. Pe poteca asta am descoperit locuri, pe care iubitorii de peisaje surprinzătoare şi semnificaţii deosebite le pot cauta și merită să le menţionez, chiar dacă nu sunt alăturate de întâmplări deosebite, în afara uneia singure. Coborând spre Latoriţa, acolo unde aveam maşina, după o lungă zi de marcare, am dat peste un cuib de viespi pe care l-am deranjat şi multă vreme s-au ţinut după noi. Pe Sofi au muşcat-o atât de rău, încât peste noapte a trebuit să fie luată cu salvarea şi şocul produs de viespi de abia a putut fi stăpânit. Locurile însă au avut la fiecare pas amănunte de care îmi pot aduce aminte mereu. Mai întâi stâna din Gropiţa, pe sub celarul căreia curgea un izvor puternic, care le adusese ciobanilor apa în casă. Apoi la stâna din Groapă, aşezată chiar sub Nedeia, am avut prilejul să admir cea mai frumoasă privelişte asupra Pietrii Târnovului. Aici am întâlnit doi bătrâni, care păreau din altă lume, mai ales că nici turme nu păreau prin preajmă. Stăteau aici, în stâna care părea părăsită şi bunăvoinţa ce mi-au arătat-o părea venită din altă dimensiune. De la aceştia am aflat semnificaţia unor locuri prin care de abia trecusem. Unul din ele se numea “La Mormânţel”, iar celalalt apropiat “La Bisericuţă”, şi numele m-au dus gândul că însemnătatea lor era chiar legată de aceste denumiri. Apoi trecerea pe sub vârful amintit, pe poteca strecurată printre tufe de jneapăn, m-a dus în lumea Retezatului, pe care avusesem prilejul să o descopărde curând.  

Dar drumrile mele prin munţii Căpăţânii, aşa cum i-am cunoscut pe vremea aceea, fără să fie străpunşi de drumuri şi cu păduri încă din belşug, mi-au adus încă multe amintiri. Fiecare are amănunte care îmi sunt dragi şi stăruie încă în suflet şi în minte.

Cum ar fi întâmplări din anii petrecuţi cu borcanul de vopsea şi pensula în mână, pe când le marcam cărările. Într-o împrejurare am urcat pe potecile dinspre Săliştea Lotrului şi am poposit într-un canton vechi. Avea sobă de cărămidă şi paturi cu paie pe ele, în cele două cămăruţe. Într-una am poposit cu Ilie, într-o noapte când pe desupra umbla Sfântul Ilie cu cărul încărcat de trăznete. Dimineaţa tot auzeam de pe sacul de dormit în care eram, mici pocnituri. Până la urmă am descoperit nişte furnici negre, enorme, care urcau în tavan şi de acolo se aruncau pe sacii noştri. În cealaltă săptămână, de data asta cu Sofi, am poposit tot acolo, dar în cealaltă cameră, speriaţi de furnicile cele negre grămădite la pragul camerei în care dormisem mai înainte. Ne întinsesem sacii şi ne pregăteam de masa. Era seara târziu şi altundeva nu mai puteam să mergem. Sofi mi-a atras atenţia că la încheietura scândurilor paturilor, sunt oarecari puncte negre şi dacă n-am fi pe munte, ar crede că sunt urme de...ploşniţe! Nu mi-a venit să cred că acolo se găsesc astfel de lighioane. Scormonind printre scânduri, am găsit insectele albe de nemâncare. Îngroziţi, am intrat în cealată cameră, în speranţa că furnicile negre s-or afla în război cu ploşniţele şi le-au biruit pe cele dintâi. Dimineaţa, cum am ieşit pe plai, ne-am dezbrăcat cu totul şi ne-am cercetat hainele, rucsacii şi toate locurile pe unde am fi putut lua astfel de lighioane.  

Când am ajuns prima oară pe plaiul de pe vârful Gera, am descoperit rămăşiţe de abia risipite pe aici, dintr-un avion prăbuşit prin aceste locuri. Şi pentru că tragedia de abia se săvârşise şi poveştile erau numeroase.

Într-una din primele peregrinări pe meleagurile căpăţânene, am venit din locurile de abia descoperite ale Târnovului. Atunci am trecut de Nedeia pe vreme însorită şi deabia pe coastele Balotei, ne-a prins ceaţa. Una deasă de s-o tai cu cuţitul. Nu prea ştiam pe unde suntem şi când s-a risipit puţin, undeva jos, am zărit o stână. Într-acolo ne-am îndreptat. Aveam să aflăm mult mai târziu că era stâna din Dârjala. Ne-am aranjat locurile de dormit, dar din neatenţie rucsacul unui dintre noi a luat foc şi praful s-a ales de el. A doua zi, am plecat tot cei patru prieteni, am coborât la stânele din Cocora şi am poposit la un mic canton de pădurar. De acolo, am început coborârea prin pădure, fără potecă. Când ne-am adunat, am constatat că unul dintre noi lipsea. Cât am încercat să-l strigăm, n-am obţinut niciun răspuns. Am coborât mai departe doar singuri. Pe drum am întâlnit cea mai frumoasă viperă pe care am văzut-o vreodată. Până la urmă am ajuns în Mălaia, după ce am aflat că noi coborâsem pe valea Păişului. Celălalt coleg găsise poteca cea bună şi ajunsese acasă înaintea noastră.

La începuturile drumeţiilor prin munţii Căpăţânii, am plecat întovărăşit de un grup numeros. Am început urcuşul către vârful lui Stan chiar din şoseaua de pe valea Lotrului. Am trecut pe lângă gropile de prospecţiuni căutătoare de aur, am ajuns în poienile însorite, pline de flori de sub vârf, am trecut de Şaua Suhăioasa străjuită de fagi falnici şi ne-am înscris în lungul drum de exploatare al Carpatinei. Am poposit la bordeiul de lângă Izvorul Mierlei. A doau zi am plecat mai departe, am străbătut plaiurile care întovărăşeau vârfurile Ionaşcului, Govorei, Lepezilor şi am ajuns pe sub seninările Builei. I-am traversat creasta şi am coborât pe muchia Scărişoarei până în Bărbăteşti. Nimic senzaţional, în afara lungimii drumului şi durerilor năpraznice de genunchi ale unei din fetele grupului. Am fost fericit atunci când ne-au ajuns doi ciobani călări. Unul din eie a luat-o pe fată pe cal şi cu un astfel de cortegiu, până la urmă am scos-o la capăt.         

Îl cunoscusem pe Emilian Cristea, în cele câteva împrejurări când făcuse prezentări de diapozitive la Rm. Vâlcea. De aceea, poate primisem o invitaţie de la dânsul, pentru ceva similar, într-una din adunările membrilor cercului turistic Floarea de Colţ. Nu venisem chiar singur la Bucureşti, ba chiar acolo m-am întâlnit cu bunul meu prieten Mircea Florian. La intrare, o fată înaltă, brunetă pe cât părea şi foarte autoritară, umbla cu cheta, necesară premierii celor din club care aduseseră ceva deosebit în cursul unui an întreg. M-am conformat, chiar dacă eu eram acolo în calitate de invitat. După ce şi-au istorisit întâmplările ultimei excursii, făcute pe creasta Balaurului din Bucegi, a venit şi rândul meu să prezint diapozitive din munţii Căpăţânii. Adunarea părea să fie interesată de priveliştile oferite de munţii Căpăţânii sau poate doar mi s-o fi părut. Deabia către sfârşitul expunerii, am obsrevat în primul rând, fata care-mi ceruse bani pentru florile necesare premierii. Părea foarte atentă şi încântată de cele văzute. Ceva mai târziu, acasă, am primit o scrisoare, în care doi dintre spectatori, erau interesaţi de o excursie prin munţii Căpăţânii. Unul dintre ei era...Ileana, fata din primul rând. M-am întâlnit cu ei la Vâlcea şi am plecat într-un periplu prin frumuseţile Căpăţânii. Aveam să mă conving repede că nu numai interesul pentru munţii aceştia necunoscuţi celor doi, o mânase pe fată, pe aceste meleaguri. Dar asta este altă poveste.

O scrisoare, pe adresa mea luată de la Emilian Cristea, a ajuns la mine şi aşa am pornit într-o excursie pe meleagurile Căpăţânii, munţii ale căror diapozitive, tocmai le prezentasem. Am pornit într-o după-amiază, către Ciunget şi valea Repedei. Ne-am dat jos la capătul potecii care urca către Piatra Târnovului. La plecare, Nea Mitică, un şugubăţ în felul lui, a scos o sticlă, spunându-ne că în ea se află apă minerală îmbuteliată la Bărbăteşti. Ştiam ce fel de apă este aceea. Nu mai aveam loc în fucsac, adusesem cu mine o coardă şi ceva material alpin, bănuind că o să am prilejul să urc în Creasta Fotoreporterului, cu doi colegi pe care aveam să-i întâlnesc în Cheile Recea. Trebuia să ajungem la vechiul dormitor de muncitori, pe care nu-l mai văzusem de ani buni. Plecasem cam târziu la drum şi noaptea, chiar dacă aveam lanterne, am cam încurcat poteca cea bună. Dar de ajuns la dormitorul căutat, tot am ajuns. Numai că între timp acesta era cam jalnic. O cameră cu uşă, fereastră, pat şi ceva paie pe el tot mai rămăsese. Afară era noapte de-a binelea. Ne-am aruncat rucsacii pe patul cu paie şi din al meu, am scos sticla de ... apă minerală, pe care o aveam de la nea Mitică. Dânsul, băiatul însoţitor, a scos lesne dopul sticlei şi a dus-o la gură. L-am văzut schimonosindu-se şi cu oarecare mirare a constatat că era doar ţuică. Spre surprinderea mea, ţuica a avut un mare succes şi conţinutul sticlei a dispărut cu repeziciune, dar şi cu oarecare urmări asupra stabiliţii picioarelui tânărului, care ceva mai târziu a mers cu mine la izvorul cu apă veritabilă. A trecut noaptea şi dimineaţa am mers la stâna Târnovului Mic, acolo unde ciobanii ne-au primit cu dragă inimă, spunându-ne că toată noaptea câinii tot hămăiseră în direcţia casei în care ne adăpostisem. Eram aici ca acasă. Ne-am lăsat rucsacii şi am plecat pe sub munte, de unde în poiana cunoscută, am început urcuşul către creasta Pietrii Târnovului. Le-au plăcut mult locurile, mai ales că din vârful Pietrii am coborât pe faţa cam abruptă a muntelui. Impresia lăsata de frumoasa creastă calcaroasă a fost una deosebită celor doi. După amiaza ne-a petrecut-o prin pădurea de brad din apropierea stânei. Copiii stânei ne-au învăţat cum să mestecăm lacrimi de brad, răşina scursă pe coaja bradului. Era pentru ei, un înlocuitor al gumei de mestecat. Am plecat a doua zi mai departe. Mai aveam cale lungă de străbătut. Am umblat o vreme pe sub seninările Pietrii, prin locurile cu paltini falnici. Era pe atunci doar o potecă frumoasă. Acum, pe aici, este un drum de maşină, făcut la iniţiativa ciobanilor. La ramificaţia ce ne-a scos la stâna din Gropiţă mai întâi, am ajuns repede. Era pe atunci dărâmată şi izvorul parcă mai puternic şi încă mai curgea pe sub acoperişul prăbuşit, pe acolo pe unde altădată era celarul stânei. Apoi pe sub munte, pe poteca oierilor, am ajuns la stâna din Groapă. Aşezată pe un promontoriu al muntelui, era un loc cu imagfini deosebite, spre adânca valea Repedi şi spre impresionantul abrupt al Pietrii de unde tocmai veneam. Un culoar înierbat, străjuit de tufe de jneapăn, duceau tocmai pe vârful Nedeii, cel mai înalt din întreg masivul. De aici încolo poteca se strecura pe sub vârful amintit, printre stâncării pline de licheni şi muşchi şi, mai ales, strecurată printre tufe decorative de jneapăn. Străbăteam parcă locuri din Retezat. Şi poteca, pe care o mai parcursesm de alteori, aşa mi-a rămas în minte. De aici am ajuns pe drumul de creastă al munţilor Căpăţânii şi drumul pe cununa acestora unul frumos şi interesant. Am trecut de Funicel, de şaua acestuia, apoi pe sub Balota, am urcat pe vârful Ursu, cu privelişti către alţi munţi depărtaţi, după care am coborât la cantonul de pe vârful lui Roman. Am fost primiţi cu bucurie şi cu vin de coczar, care tare mult le-a plăcut celor doi. Dimineaţa am urcat în şaua Pietrilor Roşii, am trecut de vârfurile Văleanului, Cocora, Zmeurăt, Ionaşcu, Priota şi am urcat pe cel al Căprăreţii. O potecă bună ne-a întovărăşit câtăva vreme, după care s-a pierdut, dar până la urmă am ajuns în Şaua Hădărăului. De aici încolo poteca era marcată de curând şi am ajuns lesne la cantonul din Chei. Mi-am întâlnit aici prietenii cu care îmi fixasem întâlnire. Vroiam să urcăm Creasta Fotoreporterului, pentru care îmi adusesem tot harnaşamentul alpin. A doua zi am făcut-o. Când ne-am întors din tură, cei doi bucureşteni îşi cam încheiaseră socotelile şi chiar băiatul plecase, iar fata a rămas cu alpiniştii cu care s-a reîntors acasă. Şi noi am coborât din munte, luând drumul Plaiului Pietrii Tăiate până în Olăneşti. Fusese o excursie deosebită. Iar cu Ileana, fata cea înaltă cu ochi negri, m-am revăzut în alte împrehurări, fie pe munte, fie prin Bucureştiul cel aglomerat.                 

Veneam după o lungă perioadă de inactivitate turistică. Nici nu mai ştiam bine pe unde-mi sunt hainele de munte şi aproape că pe unele le-am improvizat. Am plecat cu autobuzul până în Ciunget, apoi mi-am luat picioarele la spinare şi mi-am început drumul pe valea Latoriţei, dorind să ajung la casa din Petrimanu. Pe drum m-a ajuns din urmă maşina celui care tocmai îşi deschisese motelul, încropit dintr-o fostă dinamitieră. N-am dormit acolo, nici la casa şcolară, ci la casa pădurarului. În zori am plecat spre Curmătura Olteţului şi mi-am început drumul pe creastă, era o zi însorită şi caldă. În şaua Negovanului mi-am pus mânile sub cap şi am zăbovit acolo multă vreme, gândindu-mă la anii în care nu mai urcasem şi la boala care mă obligase să nu mai urc pe creste. Am mulţumit cerului albastru şi celui care mă adusese în stare să mai străbat potecile muntelui. De acolo, am coborât către sâna din Gropiţă. Era acolo o casă nouă şi ciobanul, mândru tare, mi-a prezentat-o ca pe una care avea utilităţile europene. În parte era o alcătuire un pic modernizată. Am zăbovit acolo, cât să-mi trag sufletul, după care am pornit repede pe coastă, să ajung pe poteca care avea să mă scoată la stânele din Târnovul Mic. Mai vroiam să le arăt ciobanilor cat de sprinten sunt, dar când am ieşit din raza lor vizaulă, m-am domolit repede. Am ajuns la stână, am dormit în „cabinetul” acestora şi în zori am plecat către valea Repedei. Până la Gura acesteia am mers voiniceşte, dar când am ajuns la drumul care avea să mă scoată la drumul Voinesei, m-a moleşit căldura şi oboseala. Noroc cu un şofer milostiv care mi-a luat din picioare ultimii kilometri. Am ajuns la Gura Latoriţei, chiar mai devreme decât îmi închipuiam şi pe malul râului am avut timp şi de plajă.

Acum că îmi reluasem activitatea montană, am imaginat o excursie pe întreaga creastă a munţilor Căpăţânii. Şi pe deasupra şi singur! Am ajuns din nou la Petrimanu. De acolo am urcat în Curmătura Olteţului şi mi-am început periplul. Era o zi de vară frumoasă. Am luat vârfurile la rând. Am trecut de cel al Boului în apropiere de care era şi fosta staţie meteo. Am trecut de Turcinul Negovanului, de cel al Negovanului şi nu m-am putut abţine să nu urc pe Nedeia. De aici se vedeau parcă toţi munţii, din Parâng până se sfârşea zarea. Am coborât în Şaua Nedeii, acolo lângă vechea Troiţă. Am trecut de Funicel, de Şaua acestuia, am traversat coasta Balotei, pe cea a Ursului, am trecut şi de Văleanu şi când am coborât în Curmătura Rodeanu, am cerut găzduire la stâna de acolo. M-au primit oamenii, dar parcă mi s-a părut că n-au făcut-o cu prea mare plăcere. În zori, am plecat mai departe. Am străbătut poteca largă, printre brazi falnici până în Şaua Zmeurătului. Pe vârful cu cele câteva stânci de pe el, al Ionaşcului am zăbovit câtăva vreme. Am urmat poteca de sub Priota şi am străbătut plaiul întins al Gerei. De sub Gera am găsit vechiul drum al Carpatinei şi pe el m-am înscris până spre capătul lui. Am găsit rar apă, dar cel mai bun izvor, apărut atunci când îmi era mai sete, l-am găsit în apropirea locului de unde se zărea satul dezmoşteniţilor din Valea lui Stan. Mi s-a părut că drumul parcă nu mai avea continuare, deşi ştiam bine că pe el ajunsesem până în şoseaua din lungul Lotrului. Dar în faţă, coborând aproape abrupt, se făcea o potecă, care m-a condus la drumul din lungul pârâului din Valea lui Stan, lângă cea mai depărtată casă din sătuc. De acolo până centrul aşezării, casele s-au înmulţit. Un fel de teamă mă stăpânea traversând locurile acestea stăpânite de oacheşi, mai ales că era dumincă şi oamenii poate ieşiseră din cârciumă. De pe treptele unei din case, câteva voci m-au invitat să stau de vorbă cu ei. Şi, iată-mă, stând la taifas cu câţiva de care ceva mai sus m-am temut. S-a înfiripat o discuţie şi până la urmă am plecat. Până la şosea mai erau doar 2 km, dar autobuzul chiar l-am pierdut. La multe maşini am făcut cu mâna şi nu doream decât să ajung la Gura Lotrului, dar niciuna nu a oprit. S-or fi speriat de rucsacul meu, de faţa cam nerasă şi, poate, de oarcare neorânduială vestimentară, după cele două zile petrecute singur în munte. Din susul văii de păe care tocmai venisem, am auzit zumzetul unei maşini. Era plină cu ţiganii de care tocmai mă despărţisem. „Ce faci domnule, nu te-a luat nimeni?”. Şi m-au pofitit în maşină, în faţă „că aştia ai mei mai stau şi înghesuiţi”. În Brezoi i-a descărcat în centru şi pe mine m-au dus cu maşina până la Gura Lotrului. Şi mi-au refuzat şi banii. Am ajuns acasă cu trenul, ba pot spune că l-am oprit când tocmai primise aviz de plcare, dar mecanicul mi-a spus că mă aştepată până când îmi iau bilet. De cele două întâmplări, pline de cumsecădenia unor oameni care nu-mi erau cu nimic datori, am să-mi aduc aminte toată viaţa.           

Într-o dimineaţă frumoasă de vară, am plecat cu copiii, către un traseu care începea de sub vârful Păpuşii din Parâng. Acolo ne-am dat jos din maşină şi mai departe am străbătut vârfurile mai modeste ale Parângului estic. Când am ajuns pe vârful Pristosului, am privit îndelung către locul de sub vârful Boului, acolo unde era casa meteo. Când am ajuns în Curmătura Olteţului, eram la graniţa dintre munţi. Intram pe potecile Căpăţânii. Am înnoptat sub vârful Turcinul Negovanului, unde am întins cortul. Ziua următoare se anunţa frumoasă şi aşa a fost până am ajuns pe poteca de sub vârful Ursu. Apoi dintr-odată norii au cuprins cerul, anuţând vreme de furtună mare. Când am depăşit Fântâna Neamţului, cerul era străbătut de fulgere. Eram în mijlocul unei furtuni năpraznice. Andrei şi cu mine ne vărsam focul pe Floriana, care mai toată excursia vroia mereu acasă, ba mai mult dorea să ne cuprindă ploaia. Iată că i se împlinise ruga. Când am ajuns aproape de Şaua Pietrilor Roşii, am zărit, doar la lumina fulgerelor, pentru că părea că noaptea a învăluit muntele, o căruţă trasă de cai, cu un om care se tot agita pe lângă ea. Cu chiu cu vai, am început să coborâm pe poteca care ne conducea către stâna din Groapa Mălăii. Am trecut pe lângă ea şi am coborât pe drumul cel mai scurt către Valea Lotrului. Poteca bună pe care o ştiam, dispăruse sub marea de ierburi pe care trebuia să o străbatem. În jurul nostru totul mustea de apă. Hainele noastre erau atât de ude încât aproape cădeau de pe noi, atât de grele deveniseră. Până la urmă am ieşit în drumul de pe Valea Mălăii şi am răzbit până la staţia de autobuz, de unde am ajuns acasă.

Multe din întâmplările petrecute în munţii Căpăţânii, aveam să le descriu pe larg, în câte un text de sine stătător şi desigur ceva mai amănunţit. Aşa că acesta este una din ultimele întâmplări ceva ma prescurtate. Pe de altă parte parcursesem o perioadă de timp în care pierderea aparatului fotografic, mă lasase fără imaginile pe care mi le doream.

Ajunsesem într-un moment când credeam că voi ajunge din nou acasă, pe meleagurile bucurestene, pe care încă mi le doream. Mă duceam pe locurile copilăriei, studenţiei, dar mă stăpânea dorul munţilor vâlceni pe care îmi închipuiam că am să-i părăsesc. Am plecat cu doctorul Iliescu şi fiul acestuia, într-o plimbare până pe vârful Ursului. Am trecut pe la stânele din Groşet şi apoi prin căldarea Ursului, cea plină de bujor aflat în plină floare. Acolo am îngenunchiat, ferit de privirile celor doi, într-un fel de rămas bun, dar şi de o revedere grabnică. Pe vârful Ursului am ajuns odată cu ceaţa, aşa că cine ştie ce privelişti n-am avut. Despărţirea de aceste locuri a durat aproape doi ani, după care munţilor acestora, le-am călcat din nou potecile.   

Aşadar, iată-mă plecând într-o excursie organizată de “coana Suzana“, cum îi cam era porecla în noul grup la care aderasem. Plecam mai întâi în Piatra Târnovului şi, mai apoi, intenţionam să urcăm în creasta Căpăţânii. La stânele din Târnovu Mic am ajuns urcând mai întâi pe valea Repedei şi mai apoi pe drumul croit de ciobani. Am urcat în fugă până în creasta Pietrii Târnovului, pe lângă hornul haiducilor şi de acolo am privit cum se lasă înserarea peste creasta munţilor Latoriţei. Am înnoptat la stâna amintită, la „cabinetul” acesteia, cum le plăcea ciobanilor să-i spună alcăturii din lemn de lângă stână. Ne-am petrecut noaptea împreună cu nişte lăstuni ce de abia îşi scoseseră puii din găoace. Pe înserat lăstunii tot veneau la cuib să-şi hrănească odraslele şi peste noapte fiinţele astea micuţe au tot gângurit. Am plecat cât am putut mai devreme. Aveam un drum lung de făcut. Am urmat poteca pe sub meterezele de calcar ale Pietrii şi acolo unde am întâlnit ramificaţia potecii spre stâna din Gropiţa, am luat-o la stânga. Pe lângă ruinele vechii stâne am trecut repede, apoi am urmat poteca turmelor şi când am trecut peste pârâul Gropiţei, aceasta s-a risipit pe plai, la început printre brazi şi mai apoi printre tufele de jneapăn. Eram pe faţa Cuculeiului. Am urcat vârtos până pe capul pleşuv al Negovanului, de unde am avut privelişti largi către Curmătura Olteţului şi mai departe către primele vârfulri din Parâng. Pentru că tot ne era aproape, am urcat şi Nedeia, că doar acesta era cel mai înalt vârf din munţii Căpăţânii. Era sfârşitul lunii mai şi turmele ar fi trebuit să urce la munte. Dar pe nicăieri nu se vedea vreo urmă a acestora. Doar că pe vârf, am întâlnit un cioban, care urcase acolo, trimis să evalueze timpul, dacă acesta ar fi favorabil aducerii turmelor la stâne. Şaua Nedeii de sub noi era un şes imens şi acolo după ceva vorbe de ale ciobanilor, se ţineau nedeile, sărbători oiereşti din vremuri trecute. În mijlocul şeii am întâlnit iarăşi troiţa din lemn, parcă mai pricăjită decât cu vreo douăzeci de ani în urmă. Înfrunta timpurile cu vitejie. După însemnele pe care le văzusem la prima mea trecere pe aici, părea venită din vremuri de mult apuse, sau poate doar aşa mi se părea mie. Ne-am continuat drumul către Şaua Funicelului şi mai apoi am urcat coasta muntelui Balotei, cel cu piatră roşietică, cu grohotiş măcinat într-o moara nevăzută. Colegii mei urmăreau poteca, dar eu am urcat mai către vârf, acolo unde fusesem de prea puţine ori. Oricum vârful Balotei mi s-a părut întotdeauna unul mai greu de atins, deşi nu era cel mai înalt munte din partea înaltă a Căpăţânii. Mă odihneam pe o piatră, când în faţa mea mi-au apărut doi bărbaţi cu rucsaci în spate. Munţii în care eram, nu erau singurii pe care urcaseră şi nici ultimii pe care vroiau să-i străbată. Le-am dat câteva sfaturi pe mai departe. Nici măcar nu ştiu dacă mi le-or fi cerut! Mai către sfârşitul scurtei noastre întrevederi, m-au întrebat dacă eu sunt... Şi să fiu sincer, faptul că eram cunoscut ca unul care ştia munţii aceştia, mi-a făcut plăcere. Ne-am despărţit şi fiecare şi-a urmat calea sa. Mi-am ajuns din urmă tovarăşii de drum, tocmai pe vârful Ursului. Era cerul albastru şi vizibilitate cât cuprindeau ochii. De coborât, am coborât direct de pe vârf, pe acolo pe unde în scurtă vreme versantul avea să se înroşească de florile bujorului. Ne îndreptam către stâna din Groşet, acolo unde ştiam că vom găsi un izvor puternic, să ne potolească setea care ne cuprinsese. Am găsit stâna, dar izvorul părea secat demult. Nici Ionică n-a găsit prin apropiere vreo urmă de apă, chiar dacă a umblat în susul muntelui pe urma izvorului. Doar că de acolo s-a întors cu un frumos cuţit, pierdut de cine ştie cine. Amărâţi şi însetaţi, ne-am îndreptat repede către Poiana Iezerului, acolo unde belşugul de apă al pârului cu mendre multe avea să ne sature setea care ne bântuia. Am găsit poiana, am găsit căsuţa, cam dărăpănată, în care aveam să ne adăpostim, dar au fost şi momente de întristare. Pădurea de brad care înconjura poiana, pe deasupra căreia privisem de atâtea ori creştetul vârfului Ursu, dispăruse sub asaltul drujbelor. Şi apa pârâului îşi schimbase înfăţişarea. Curgea tot aşa de liniştit şi mendrele erau tot acolo, doar că faţa apei era acoperită de firele înalte ale pirului care-o năpădise. Imaginea coastei golită de falnicia brazilor, faţa apei molcome, altădată albăstrită de cerul senin, alcătuia o imagine aproape jalnică. Poate de aceea, din senin, s-a strânit în grup o ceartă cumplită, de abia stăpânită mai apoi. Şi cearta asta este ultimul lucru de care-mi amintesc de locurile acelea pe care le-am iubit aproape cu patimă. A doua zi, am coborât către Curmătura Popeştilor şi de acolo în Valea Repedei. Ciungetul nu era departe şi doar căldura zilei ne-a mai chinuit până la Gura Latoriţei, unde, ca de atâtea alte ori am aşteptat autobuzul care ne-a dus către casă.                  

Tot coana Suzana, ne-a îndemnat la o altă plimbare prin munţii Căpăţânii. Mery, Fane, Suzana şi cu mine alcătuiam grupul care pornise pe cărările munţilor. Ne-a dus cât aputut fiul lui Mery, cu Dacia lor. Am străbătut valea Mânzului, apoi pe cea a Folei şi când n-a mai putut înainta, ne-am oprit sub seninările pereţilor cheilor Folea. Le cunoscusem când pe aici de abia de se strecura pârâul, când începusem să îndrăgesc căţărarea, ba chiar pe unul din trasee apucasem să urc vreo două lungimi. Acum pe aici era începutul unui drum de viitoare exploatare. Am ajuns curând la locul numit „La Temelie”, acolo unde urmele unui început de captare a apelor fusaese abandonat. Am trecut pe cărarea întortochiată și am ajuns la limita de sus a pădurii. Am străbătut poteca printre brazi falnici, rămasă ca în vremurile de demult, am ajuns la vechea stână Bătrână şi de acolo la o căsuţă părăsită, aşezată lângă un izvor putrenic. Avea să devină aceasta peste ani, actuala casă a refugiului Gera. N-am zăbovit mult, mai aveam cale lungă de făcut. Am ieşit pe plai, străbătând ochiuri mari de zăpadă din care ţâşneau gingaşele flori ale brânduşelor. Am urcat vârful Ionaşcului şi ne-am început coborârea. Am lăsat în urmă stâna din Govora, am traversat pârâul năbădăios al Recei şi când am ajuns în Şaua Lespezilor, am întâlnit o casă aproape nou întocmită. Acolo ne-am hotărât să rămânem. Am profitat de ocazie şi am urcat pe vârful Lespezi, cel din apropiere. Era vreme cam pâcloasă şi n-am avut parte de cine ştie ce privelişti. A doua zi am urmat poteca de de pe coama muntelui până în Curmătura Comarnice şi de acolo am coborât la vechiul canton Cheia. Am petrecut acolo o noapte cam chinuită şi doar frumuseţea cheilor ne-a mai îndulcit-o. Ultima zi a fost cea în care ne-am îndreptat către casă. Am urcat până spre tunel, am coborât în Şaua Bătrânei Doamne şi de acolo am prins poteca din lungul Plaiului Pietrii Tăiate. În şaua Prislopelului, am făcut pe grozavul şi am dorit să continui drumul prin pădure, pe poteca de altfel foarte clară. Era poteca de curând remarcată, doar că într-un loc, marcajul era aplicat în aşa fel încât m-a îndrumat pe un drum lateral. Multă vreme m-am tot învârtit pe acolo şi până la urmă, m-am hotărât să mă întorc, acolo unde mă despărţisem de grup. La ora 5pm, traversam apa Olăneştilor şi mai aveam în faţă un drum de 12 km. l-am parcurs în ritm de metronom şi singurul popas pe care l-am făcut a fost la confluenţa cu pârâul Radiţei şi de acolo nu m-am mai oprit decât la o plăcintărie din Olăneşti, să-mi potolesc oarece foame care mă bântuia. La ora 8 pm mă urcam în autobuzul de Vâlcea!       

De data asta tot cu „coana” Suzana dar şi cu Mioara, am plecat din Vâlcea cu o maşină, care ne-a dus pe valea Radiţei, alias Bacea, pănă la capătul drumului de exploatare. Ne-am trezit în faţa muntelui, fără potecă clară mai departe. Am prins clinul unei muchii şi după un urcuş cam greu, am ajuns în vechiul drum al Carpatinei, nu departe de Şaua Suhăioasa. Drumul era încă lung, dar ziua era frumoasă şi caldă, deşi eram cam aproape de sfârşitul toamnei. Am trecut de vârful Cândoaia, apoi de stâna Bătrână şi am continuat să mergem, tot pe drumul Carpatinei până la Izvorul Mierlei. De acolo am prins un pinten de munte şi am urcat spre plai. Am întâlnit stâna din Bărbătescu – n-am văzut în viaţa mea o stână mai murdară ca aceasta -, am ajuns către creasta Ionaşcului, am coborât până la pârul Recea – începuse să aibă apa ţurţuri de gheaţă – apoi am urcat la refugiul din creasta Lespezilor şi ne-am oprit peste noapte la stâna din Lespezi. A fost frig peste noapte şi dimineaţa era gheaţă prin preajma stânei şi pe unul din gheţuşuri am luat o trântă de toată frumuseţea. Am pornit să străbatem culmea Lespezilor pe o ceaţă pe care nici cuţitul nu o putea tăia. Am ajuns la Curmătura Comarnicelor şi am coborât la cantonul din Chei, devenit între timp cabană ca lumea. Am găsit o uşă deschisă şi am pătruns înăuntru. M-a întâmpinat unul din câinii ciobăneşti ai cabanei, care m-a şi înşfăcat de picior. Nu grozav, dar destul de bine. Ciorba oferită, un pahar de bere şi ospitalitatea celor de acolo, m-au făcut să nici nu iau în seamă evenimentul. A urmat drumul lung către Olăneşti, mai întâi pe plaiul Pietrii Tăiate apoi pe valea Mânzului şi am sfârşit în autobuzul din Olăneşti.

Pentru mine munţii Căpăţânii au fost un adevărat leagăn montan. Aici m-am simţit ca niciunde în ală parte din Carpaţi. Eram într-un fel de nouă casă, pe care o descopeream cu fiecare nou pas pe care-l făceam. Acolo am petrecut cele mai frumoase zile de iarnă, acolo am avut aventuri, din care unele puteau să sfârşească şi rău, acolo am întâlnit farmecul pădurilor de brad şi din ele au apărut şi stânele ospitaliere la care eram întodeauna primit ca unul de-al casei. Au fost petrecuţi pe acolo anii cei mai frumoşi şi desigur la asta au contribuit din plin şi prieteni de nădejde, pe care până la sfârşitul vieţii mele pământeşti nu am să-i uit.