Cea dintai iubire: Cozia

Moto: Nu pot să trec nimănui

Desaga asta cu stele.

Marin Sorescu

 

Într-o împrejurare, aşteptând trenul în halta Păuşa, un tânăr cu părul fluturând în vânt, ajungea gâfâind pe peron. A dorit să însăileze o conversaţie, care scurtă, sosea trenul în gară, a decurs cam aşa: “am urcat Cozia până acum de 12 ori şi n-am încă 30 de ani” şi a urmat răspunsul meu: “am urcat-o de peste o sută de ori şi nu am încă 70 de ani”. Poate că aşa mi-am dat seama cât de repede trec anii.

Parcă mai ieri urcam în Cozia pentru prima oară, dibuind un drum ce mi se părea încâlcit şi nesigur, cu ţinte neclare, prin locuri necunoscute, la sfârşitul cărora am fost mulţumit că am scos-o la capăt. Cu mintea de acum după ce multora dintre masivii muntoşi din ţară le-am parcurs potecile, pot spune despre Cozia, că este unul dintre cei frumoşi şi merită atenţia care i se acordă. Atunci când îi pătrunzi secretele, străbătându-i potecile, clasice sau bine ascunse, dai tot timpul de lucruri noi, amănunte care îţi scapă la prima vedere. Ai în Cozia mereu un partener care îţi dă satisfacţii. Totuşi, dacă prea mult timp îi baţi potecile, o anume monotonie începe să te apese. De aceea mersul în Cozia trebuie mereu alternat cu munţi înalţi, mai greu şi mai rar atinşi. Mai intervine un amănunt, din ce în ce mai pregnant. Mai toţi amatorii de munte, ocazionali, când vor să meargă pe munte şi mă refer la cei autohtoni, urcă în Cozia. Poate doar către poale sau chiar mai sus, dar umplu potecile cu zgomote, unele greu de suportat. Şi tocmai de aceea adevărata linişte o ai doar pe potecile ascunse.

Amintirile mele din Cozia, încep cu excursia imaginată la Slatina, în serile petrecute cu harta în mână, acolo unde şesul îmi stârnea dorul înălţimilor. Cum depărtarea şi timpul disponibil nu-mi dădea răgazul unei excursii prea lungi, Cozia mi s-a părut o ţintă uşor de atins. Am plecat într-o după amiază, cu o maşină, spre Râmnicu Vâlcea, apoi spre Călimăneşti. Am nimerit, n-aş putea spune cum, pe valea Păuşii. Am mers până acolo unde acum se află o cabană, cea de la Valea Mărului. Atunci era doar o cabană forestieră părăsită. Acolo se termina şi drumul. Am rămas singur, întrebându-mă pe unde o apuc. N-am luat-o pe vreun drum anume, ci pe o culme, pe care se vedea clar o potecă. Acum ştiu că am luat-o pe culmea de pe malul drept al văii Noroaielor. Pe atunci, pe aici trecea o potecă a tăietorilor pădurii, care astăzi nu s-a mai păstrat. Am mers pe potecă până când s-a pierdut şi pentru că oricum nu mai aveam încotro, am mers în continuare, sperând să găsesc vreun indiciu care să mă scoată la mânăstirea Stânişoara, acolo unde vroiam să înnoptez. Undeva pe creasta pe care eram, puţin în afara ei, am dat peste un gorgan de piatră, către care m-am îndreptat, în speranţa că de acolo voi vedea ceva. Astăzi ştiu că eram pe dealul Crucii, că undeva pe aproape era o cruce de piatră, cu oarecare vechime şi că tot pe acolo era o potecă ce cobora spre apa Bulzului, din apropierea mânăstirii pe care o căutam. Am zărit de sus o împrejmuire de ulucă şi am bănuit că voi găsi o urmă omenească. Am coborît, poate chiar pe poteca amintită şi oricum am ajuns la împrejmuirea care s-a dovedit a fi cea a mânăstirii Stânişoara. Mi-am găsit loc de dormit şi m-am liniştit. Mai spre seară a apărut silueta firavă a unui individ cu barbă, despre care măicuţele spuneau că este marele cunoscător al locurilor. Aveam să bănuiesc mai târziu, că era vorba de doctorul Măldărăscu, într-adevăr mare cunoscător al acestui munte. De la el am aflat cum voi ajunge pe Ciuha Mare, lângă o clădire ce avea să ajungă cabană în scurtă vreme. Am plecat cu noaptea’n cap şi bine am făcut, pentru că drumul trebuia să se termine la ora trecerii unui accelerat, care urma să mă ducă la Slatina. Am trecut panta cu stejeriş şi când să cobor la apa Bulzului, am dat de un cort, ai căror locatari se vor fi speriat când au auzit foşnet prin preajmă. Locurile erau noi şi minunate, asta ştiu, dar amănunte nu-mi mai amintesc. Dar sus, la viitoarea cabană, am asistat la un eveniment aproape unic pentru acele vremuri. Un helicopter, aducea sus materiale pentru reconstrucţia cabanei şi paznicul, am aflat altădată cum se numea, mi-a spus pe unde să merg până la stâna din Rotunda, de unde alţii urmau să mă mai îndrume. Aşa a fost şi Ionel Mohanu, baciul stânei din Rotunda, de loc din Perişani, fotografiat de mine cu copil, porci şi burdufele de brânză în mâini, mi-a spus pe unde trebuie să merg. Mi-a repetat de câteva ori să fiu atent la scrijelitura de pe un fag, cea a unui om cu rucsac în spate, semnul de unde poteca începe să coboare spre Lotru. Se rătăciseră vreo doi, dar eu sigur nu aş fi păţit aşa ceva, îmi spunea ciobanul! Încrezător, am pornit la drum. Dacă aş spune că am reţinut vreun detaliu al locurilor pe lângă care am trecut, aş minţi. Eram mai mult atent la poteca pe care umblam, nu mereu foarte clară. Ştiu însă că am trecut pe lângă altă stână, cea din Urzica. Tot muntele pentru mine, era o mare aventură. Pe atunci nu aveam în mână decât foarte sumara hartă editată de ONT, aproape fără detalii. Culmea este că am ajuns la fagul amintit şi că am izbutit să găsesc drumul până în vale şi apoi pe cea frământată de torentul Slimnei. Am ajuns în sat, la Vărateca şi apoi la gara Lotru, de unde chiar devreme, la Slatina, de unde plecasem.

Viaţa m-a aruncat la Râmnicu Vâlcea, aproape fără să mă gândesc şi dacă aş spune că cel care mi-a propus să vin aici, un personaj important în domeniul în care lucram, mi-a precizat că acolo unde voi merge sunt munţii pe care-i iubesc, ar însemna că pe vremea aceea omul, nu era chiar un nimic, care deservea doar interese de partid. De-a Domnul ca vremurile pe care le trăiesc să se schimbe şi oameni ca acesta să se mai afle printre noi. Am ajuns la Vâlcea în prima jumătate a lunii martie a anului 1967, când spectacolul munţilor înzăpeziţi, văzuţi pe măsură ce mă apropiam de noul meu şantier, era măreţ. Doar prin vară însă, am început să mă gândesc la munte. Şi desigur primul vizat a fost Cozia. Am pornit pe acelaşi drum, că doar îl ştiam. Am mers tot pe muchia Crucii, tot fără să ştiu cum se numeşte şi am ajuns din nou la Stânişoara. Am plecat tot de dimineaţă, am ajuns cu bine la cabana în construcţie, apoi la stâna din Rotunda, la cea din Urzica şi... n-am mai găsit fagul cu turist şi rucsac scrijelit pe el. Am luat-o drept înainte, până s-a terminat poteca, ba chiar mai mult. Mi-am dat seama că am greşit şi în loc să mă întorc, am început să traversez muntele, fără să ştiu despre Cozia, nimic din abrupturile sale. Am traversat viroage stâncoase, am luat-o în josul unor hornuri, unele cu apă şi obosit peste măsură, am ajuns până la urmă în poteca cea bună.

Au fost multe împrejurările când am urcat Cozia şi chiar pe toate nu mi le amintesc. Doar unele ieşite din comun, dacă aşa ceva se poate spune despre munte, îmi încântă în continuare amintirile. Aşa a fost prima mea ascensiune de iarnă, în Cozia. Mă gândeam atunci, demult, că putea fi ascensiunea în Cozia, ultima pornită de pe meleaguri vâlcene. Necazuri stârnite de orgolii profesionale din şantier, mă făcuseră să doresc părăsirea acestor locuri. N-a fost să fie aşa, ba chiar plecarea pe munte, însoţită de neplecarea din Vâlcea, a stârnit de multe ori astfel de încercări, ştiind că dacă îmi vor reuşi, voi rămâne în continuare lângă munţii mei dragi. Aşa că într-un început de februarie, pe zăpadă cumplită, în toiul iernii, am plecat spre Cozia. Am dormit la mânăstire, la Stânişoara. Am plecat în zori. La început poteca era oarecum descoperită de zăpadă, dar fără urmele altor oameni. Apoi cu încetul zăpada a început să crească şi curând ne-a ajuns la brâu. Când am ajuns sub Bulz, ne-am chinuit de-a binelea şi doar când am ajuns deasupra ne-am liniştit. Nu aveam vârzopi şi mersul prin zăpada mare ne obosea zdravăn. Rupeam zăpada cu rândul şi tot ne cuprindea oboseala. Ba începând de sub Bulz, adică prin cele mai rele porţiuni ale abruptului ce trebuia învins, ne-a prins şi ceaţa. Pe atunci, până a nu ajunge în poiana din faţa cabanei –era pe vremea aceea o poiană în locul actualei platforme - ceaţa cuprinsese muntele. Se mai vedeau urme ale potecii sau poate doar o intuiam. Până la urmă am simţit miros de fum şi repede am ajuns la cabană. Am făcut larmă prin preajma acesteia şi la uşa înzăpezită ne-a întâmpinat cabanierul Manta, care stătea în mijlocul unei camere încălzite, cu soţia şi nici nu se gândea că pe o astfel de vreme, pe zăpada aceea mare, va avea, în zi de duminică, vizitatori. A scris mare în registrul cabanei, că pentru prima oară fusese urcată Cozia, iarna. Nu mi-a venit să cred, dar mă rog, aşa spunea el. Ne-am uscat hainele şi bocancii, ne-am revenit cât de cât şi fericiţi de performanţa noastră am coborît la oraşul întunecat. A doua zi, am plecat spre minister, de unde m-am întors la Vâlcea domolit, dar numit şef al grupului de şantiere, pe care l-am condus multă vreme de atunci încolo.

Învăţat de acum cu iarna pe Cozia, mi-a venit idea de a petrece anul nou la cabană. Şi pe atunci nu era ca acum, drum pentru maşini, oameni şi, mai ales, pentru adus alimente la cabană! Totul era să găsesc amatori şi să conving ONT-ul, for conducător, să organizeze aşa ceva. Şi le-am găsit pe amândouă. Ne-am adunat 27 de oameni, adică atâţia câte locuri avea cabana. Când am plecat spre Cozia, la oraş era vreme umedă şi oarecum caldă, dar pe măsură ce urcam, apărea zăpada şi drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Unii, printre care şi eu, ne luasem schiurile, chiar dacă sus nu prea era pârtie şi în ce mă priveşte, habar nu aveam să schiez. Grupul era unul eterogen, cu destui neobişnuiţi cu muntele, dar printre ei erau şi din cei cu experienţă montană. Printre cei de atunci, nu pot să nu amintesc de Sofi, Toni și Vlad Popescu şi ceilalţi o să mă scuze că nu-i amintesc, nereprezentând tot atâta importanţă pentru mine. Totul a decurs fără probleme până sub Bulz. Acolo zăpada mare şi neobişnuinţa multora cu drumurile de iarnă pe munte, a început să ne producă întârzieri. În ce mă priveşte eram răcit zdravăn şi cred că aveam şi ceva febră, dar dorinţa de a-mi petrece sfârşitul de an pe munte era mai presus de neajunsul fizic. Oricum i-am tras după mine, greu, dar cu fiecare pas eram mai aproape de cabană. Când am ajuns la Piatra Aniversării – aşa se numea pe atunci locul amenajat cu băncuţă, de cum ieşeai din zona cu cablu a potecii – ne-a întâmpinat nea Petrică Văcaru, paznicul de la cabană. Vesel nevoie mare că o bucată de vreme la cabană o să fie hărmălaia, de care ducea atâta lipsă. Când nea Petrică s-a amestecat printre noi, s-a oferit să ne ajute la bagaje. Dar ce putea el duce din bagajele atâtor obosiţi. M-a ales doar pe mine şi mi-a luat schiurile. Mi-a spus după aceea că eram galben la faţă şi l-am crezut, pentru că ajuns sus, am constatat că aveam febră. Ne-am aranjat în camerele încălzite ca lumea şi cred că ne-am simţit bine cu toţii. Petrecerea s-a ţinut lanţ, fără excese şi întâmplările nu au fost diferite de altele la fel. Pe atunci cabana nu avea decât lămpi cu gaz, iar în faţa ei era doar o poiană frumoasă – şi vara mai găseai pe ea genţiene gingaşe -, atunci acoperită de zăpadă. Parcarea de acum s-a construit câţiva ani mai târziu. Am schiat în poiana din faţa cabanei. În ce mă priveşte am fost mai mult pe jos. Într-un brad, în zorii uneia din zile, a apărut o pisică sălbatică. Pe atunci natura era aici, aşa cum o lăsase Dumnezeu, nu ca acum, modelată de om şi mai niciodată fericit. În cabană, serile au decurs liniştit. Cel mult cu câte un dans mai zvăpăiat. Într-unul din ele, Marianei Laza i-au crăpat pantalonii, cam strâmţi pe ea şi ce puteam face decât să ne prăpădim de râs. A fost o atmosferă mai mult decât plăcută, care cred că multora le-a lăsat amintiri frumoase. Fusese acesta primul an nou organizat la cabana Cozia. De atunci altele au urmat, mai modernizate, cu lumină electrică, alimente aduse cu maşina, nu ca atunci, cărate cu spatele de un şirag de oameni înşiraţi pe munte. Dar cine ştie, poate acela de atunci, o fi fost şi cel mai plăcut.

Si dacă tot am vorbit de ascensiuni de iarnă, fără a fi în ordine cronologică, trebuie să amintesc de o altă excursie, cu adevărat memorabilă. Şantierul, acum îşi sfârşea o etapă importantă şi dintre colegi, unii plecau în alte locuri. Nu era aceasta o faptă reprobabilă, ci doar una ce rezulta din spiritul oarecum romantic al şantierului. Viaţa specifică acestuia, oferind cunoaştere de locuri, de alţi oameni, de alte întâmplări neobişnite, poate chiar un pic aventuroase şi mereu scump plătite, dacă mă gândesc la timpul care trecea pe lângă noi cu prea mare repeziciune. Aşadar familia Mitrache, voia să plece din Vâlcea, după ce va urca în Cozia. Era o vreme frumoasă, dar extrem de geroasă. Ne-am întâlnit şi am plecat pe valea Păuşii, urcând o bună bucată de drum, cu maşina. Apoi când am luat-o pe jos, m-au uimit încălţările doamnei Mitrache, nişte amărâte de espadrile cu care dorea să înfrunte gerul şi zăpada de pe munte. Am plecat şi până la muchia Vlădesii, totul a decurs normal. Aici le-am spus că suntem în ultimul loc de unde ne putem întoarce. N-au vrut şi am plecat mai departe. Zăpada creştea văzând cu ochii, iar când am ajuns sub Spintecătură, în zona abruptului, am intrat în zăpadă până la piept. Şi doamna care nu avea mai mult de 1,50m, vă închipuiţi cam pe unde îi ajungea. Aici a trebuit să rup zăpada cu genunchii ca să pot ieşi din nămete şi aşa am dus-o o bună bucată de drum, până am ieşit din zona cablului. Când am depăşit zona de abrupt şi ne-am îndreptat către şaua Durducului, doamna a dorit apă. În bidon apa era îngheţată şi i-am oferit doar ciocolată, pretextând oboseala şi frigul de afară. Cu chiu cu vai, am ajuns la cabană târziu, cam pe la miezul nopţii. L-am trezit pe nea Petrică, paznicul cabanei. Ne-a deschis uşa şi ne-a primit cu veselie mare şi mâncare din belşug, rămasă de la un grup de craioveni, care doriseră şi ei să-şi petreacă Anul Nou la cabană şi din cauza zăpezii mari nu putuseră să ajungă până aici. Ne-am bucurat de fripturi, de sarmale şi ţuică fiartă, din mâncarea care şi aşa prisosea, rămasă de la cei pentru care fusese pregătită. Dar am avut şi surprize. Când soţia colegului a încercat să-şi scoată espadrilele, a constatat că picioarele i se umflaseră peste măsură. Aşa că a fost nevoie să le tăiem. Au ieşit la iveală nişte picioare roşii, umflate şi mai ales degerate. Cu gaz şi frecţii cu zăpadă, parcă şi-au mai revenit. A doua zi, cu soţul, am urcat pe vârf, de unde am văzut cea mai frumoasa mare de nori cu putinţă. Din ea ţâşneau piscuri ascuţite, ca un fel de insule risipite pe oceanul pufos. Iar spre Făgăraş, creste înzăpezire, aranjate într-o succesiune de măreţii, cum nu mai văzusem până atunci. Aventurile din noaptea precedentă şi măreţia imaginilor de iarnă, au compensat neajunsurile şi spaimele petrecute şi au transformat excursia într-una de excepţie, greu de uitat. Am coborât singur, familia a mai rămas, să-şi oblojească degerăturile. Şi când au coborît, pentru că espadrilele erau ciopârţite, altfel nu ieşeau picioarele prea umflate, ea s-a încălţat cu bocancii soţului şi el a luat nişte încălţări vechi ale lui nea Petrică.

Constatasem că marcajul pe poteca Turneanului era foarte slab şi pe vreme de ceaţă, mai ales, chiar nu mai ştiai pe unde să o apuci. Pe vremea aceea Cozia, chiar dacă era muntele cel mai des bătut, turişti nu erau prea mulţi şi potecile pe alocuri cam slab conturate. Aşa că într-una din zilele când mi-am putut permite să lipsesc de la şantier, mi-am luat două borcane de vopsea, roşie şi albă şi am remarcat traseul. Când am ajuns la cabană, obosit, m-am culcat. Târziu, după amiază, am ieşit să privesc culorile apusului, privirile oprindu-se undeva dincolo de culmile Căpăţânii. În poiana din faţa cabanei, ieşise o doamnă, nici nu-mi amintesc cum arăta. Mi-a spus doar că sosise aici cu nu prea mult timp în urmă, împreună cu soţul. S-a arătat mirată că pe drum găsise semne de marcaj proaspăt aplicate. I-am dat repede explicaţia necesară, confirmând spusele cu mâinile mele pătate cu vopsea. Atunci mi-a povestit că şi soţul ei avea o pasiune cam excentrică. Amenaja izvoare în Piatra Craiului. Şi cum ani buni dupa aceea, l-am cunoscut pe Mircea Florian, care mi-a povestit ce făcea în Piatră, i-am povestit întâmplarea din Cozia. El era soţul şi doar oboseala de atunci, care-l făcuse să se culce imediat ce ajunsese la cabană, a întârziat cu destui ani, momentul când în sfârşit ne-am cunoscut. Ani buni am străbătut poteci împreună şi mi-a arătat multe din cele ce ştia despre Piatra Craiului. Acum, când a trecut atât timp de când s-a dus în lumea necunoscutului, clipele petrecute cu el în munţi, îmi sunt la fel de dragi ca şi atunci.

Marcajul pe poteca Turneanului, mi-a deschis pofta altor poteci, pe care semnele turistice aplicate, le-ar fi deschis calea şi celor mai puţin deprinşi cu încâlciturile muntelui. Aşa am început marcarea potecii de pe Gruiul Jangului, pe care am însemnat-o cu dunga albastră, într-un fel continuarea celei ce traversa Cozia de la răsărit la apus. Mai întâi partea ce cobora spre Vărateca şi gara Lotru, apoi partea ce urca dinspre halta Păuşa, ajungând la Troiţă. Poate n-aş fi amintit acest episod, dacă în această acţiune nu aş fi fost ajutat de Sofi, partener ani mulţi în numeroase excursii, dar şi marcaje ulterioare în munţii Căpăţânii. Data începerii acestui marcaj, a fost una memorabilă şi atunci s-a aflat înscrisă pe o stâncă, oarecum vizibilă şi avea pe ea scris 07.09.1972 şi iniţialele marcatorilor, S şi D. A fost data de la care au început aproape metodic marcaje în Cozia şi munţii Căpăţânii.

Venind vorba despre marcaje, îmi venise în gând să realizez o legătură cu munţii Făgăraşului. Pentru aceasta trebuia mai întâi să descifrez enigma potecii coborâtoare spre Valea Băiaşului, legătura cu munţii amintiţi, urmând să fie făcută de mine sau de alţii, ceva mai târziu. Gândeam că se va găsi cineva care să conducă marcajul în lungul muchiei Sfântului Ilie şi mai departe până în Şaua Gârbovei, acolo unde ajungea poteca vârstată cu cruce roşie ce venea dinspre Bârcaciu. Că nu s-a realizat acest proiect temerar dar foarte util, asta este o altă problemă. Şi este păcat, pentru că în ceea ce mă priveşte, am avut curiozitatea să parcurg această ultimă parte şi cred că s-ar deschide o frumoasă potecă turistică, chiar dacă s-ar munci puţin pentru depăşirea unor porţiuni mai încâlcite. Dar pentru a dezlega partea coziană a traseului, trebuia mai întâi să-l cunosc. Stăteam de vorbă cu nea Petrică, paznicul de la cabană, încercând să-l conving să ne călăuzească o bucată de drum sau măcar să ne arate începutul potecii. Când tocmai începuse să ne promită că va merge cu noi, au apărut două personaje feminine, oarecum excentrice pentru vremea aceea, având pe ele doar ștrampi. Eram însoţit de Ceani şi conversaţia cu personajele amintite s-a însăilat rapid. Auzind pe unde vrem să mergem, s-au arătat şi ele amatoare de o astfel de tură. Acu, fie picioarele feminine, altfel interesante, fie auzind de rugămintea acestora de a le lua cu noi spre valea Băiaşului, nea Petrică s-a lăsat convins să meargă cu noi, să ne arate începutul potecii. Am pornit dis-de-dimineaţă. Mai întâi ne-am abătut pe la Poarta de Piatră, interesant fenomen natural, de care Cozia nu duce lipsă şi apoi până la începutul potecii, estompate de lăstăriş. Şi, pe mai departe, poteca a avut puncte neclare, dar le-am dezlegat mai uşor. La stâna din Perişani, marcată pe atunci doar de un bordei pricăjit, am găsit şi izvorul, ascuns undeva în pădure. Apoi coborîrea a urmat firească, poteca conducându-ne fără greutate până în Valea Băiaşului şi după încă 11km de drum prăfuit, dar cu imagini frumoase, am ajuns în preajma Cornetului, în şoseaua de pe valea Oltului.

După incursiunea de recunoaştere făcută cu Ceani, tot cu el am început şi marcajul. Nu l-am terminat, ducându-l doar până la stâna din Perişani. Terminarea marcajului, dus până în Valea Băiaşului, am realizat-o singur, într-o excursie făcută cu Tanţi, personaj feminin care îşi dorea neapărat o excursie făcută în Cozia şi pe deasupra şi făcută cu mine. Şi n-aş fi amintit acest episod, dacă o întâmplare aproape hazlie – doar pentru mine -, nu mi-ar fi fost pricinuită de personajul feminin amintit. Coboram din poiana stânei din Perişani. Am depăşit izvorul şi am intrat în pădure. În urma mea aud un strigăt. Tanţi venise cu pantofi cu toc, e drept destul de mici şi-l pierduse pe unul. “Ce fac?” A venit întrebarea. Adă-l încoce şi pe celălalt. Şi am rupt şi tocul celălalt. Acum îi avea pe amândoi la fel. Am coborât până în sat, apoi am mers cei 11km până în gara Cornet. De abia atunci a îndrăznit să-şi scoată pantofii, arătându-mi găurile sângerânde din călcâie. A îndurat totul fără să se plângă. Eu mi-am terminat marcajul, dar ea nu a mai mers niciodată pe munte, cel puţin nu cu mine.

Mă convinsesem repede de frumuseţea potecilor Coziei, dar intuiam în partea sa estică, locuri şi mai deosebite. Aşa a fost într-o împrejurare, când de la Stânişoara, imediat ce am trecut de primul vâlcel – Şipoţelul -, am urcat pe un hăţaş însăilat pe stânga, în imediata apropiere a celei mai străbătute poteci din Cozia, cea care urca spre Spintecătura Bulzului şi spre cabană. Am urcat susţinut şi o bucată de drum, am întâlnit urme ale trecerii omului pe aici. Ba câte un copac doborât, cu tulpina retezată nemilos de fierăstrău, ba urme ale unui marcaj forestier de creastă – dungă roşie – şi deşi păşeam prin locuri necunoscute care puteau să mă scoată cine ştie unde, parcă nu-mi era teamă. Doar stâncile încălzite de razele soarelui de vară, puteau să-mi scoată în cale vreo viperă, dintre acelea ce se spune că ar bântui versanţii Coziei. Şi mi-a fost bine până când în faţă mi-a apărut un perete de stâncă vertical, răsărit ca din pământ. Un fel de cortină, bloca orizontul scenei în faţa căreia mă aflam. Erau şi pe aici hăţaşe de animale sau poate doar mi s-o fi părut. Oricum am luat-o spre dreapta, ocolind peretele stâncos în faţa căruia mă aflam. Părea singura posibilitate de a merge înainte. Nu peste mult timp am auzit zvon de glas de turist, venind din apropierea potecii de sub Bulz. Încurajat acum, am mers mai departe şi am ajuns curând la locul de unde începea să urce poteca de sub abrupt. A urmat restul traseului până la cabană, unul bine cunoscut.

Auzisem de Puntea Iadului, de Valea Gardului, cotloane bine ascunse din Cozia. De fapt, poteci pe care ciobanii, ajungeau mai repede în locurile lor de păstorit. Şi l-am convins pe nea Petrică Văcaru să ne arate una dintre ele. Grupul care mă însoţea, era mare şi din el îmi aduc aminte de Toni, Sofi, Vali, Doina şi Vlad Popescu, Viorica Barthmes şi soţul ei şi sigur mai erau şi alţii. Doar până sub Colţii Foarfecii, în Şeuţă, ne-a arătat drumul nea Petrică. Apoi ne-a arătat direcţia şi ne-a părăsit. Am plecat din Şeuţă şi am început să coborâm spre valea Gardului. Acolo însă am ţinut doar firul apei, fără urmă de potecă. Şi ne-am tot dus aşa, o bună bucată de drum până am ajuns deasupra Cascadei Gardului, imposibil de coborât. Drumul părea fără ieşire. Am ales soluţia urcării versantului drept al văii, abrupt, dar care ne-a scos în Poiana Gardului. Înainte de a urca versantul, chiar pe pietrele de desupra cascadei, am întâlnit o viperă de toată frumuseţea, care se lăfăia la soare, printre minunate exemplare de irişi înfloriţi, primii pe care-i întâlneam în Cozia. Din Poiana Gardului, nu ştiu cum am găsit drumul de coborîre prin hornul delicat prin care trebuia să ne strecurăm şi mai apoi pe porţiunile dificile din lungul pârâiaşului cu săritori multe. Cert este că am ajuns cu bine în Poiana Stânişoarei şi apoi pe drumul cunoscut, către mânăstirea Turnu.

Cred că au trecut 2-3 ani până m-am hotărât să abordez traseul de pe Puntea Iadului. Eram cu Chissy şi cu Ştefan Iancu. Nu ştiam mai nimic despre traseu, doar că începea din spatele mânăstirii Stânişoara, pe lângă dependinţele sanitare ale acesteia. Aşa am făcut, urmând hăţaşul bine conturat. Acum pe aici este amenajat un loc de închinăciune – unii spun că ar fi unul de penitenţă, amenajat într-o adâncitură a muntelui. Am depăşit un picior stâncos, coborît din Fruntea Oii şi am ajuns într-un prim vâlcel adânc şi oarecum mai greu de depăşit. De sus, din creastă, curge un râu de grohotiş. Am urcat pe celălalt mal al vâlcelului, apoi a urmat traversarea altuia, care are un oarecare grad de dificultate. Aceasta era Puntea Iadului. Până aici traseul fusese parcurs corect. A urmat traversarea vâlcelului, apoi un urcuş brutal pe o pantă plină de arboret de fag. Am ajuns pe o prispă de piatră, în fond adevărate balcoane, cu spătar şi locuri pentru picioare. Stăteam suspendaţi deasupra unui abrupt. În faţă, un uriaş de piatră, desupra căruia tronau pini rotaţi, din aceea pe care nu odată îi întâlneşti în Cozia. Stânca aceea din faţă, era Grădina Zânelor, unul din locurile îndrăgite ale doctorului Măldărăscu şi care mai întotdeauna îi oferea unul din micile secrete ale sale. A urmat coborârea pe o brână, aparent mult umblată de animale, până în fundul văii, de unde pe lângă peretele stâncos, ne-am urcat mai departe. Dacă am dori să urcăm pe stânca Grădinii Zânelor, din vâlcel, găsim un horn cu multe blocuri de stâncă aruncate în cale. Am depăşit vâlcelul, am ajuns pe o creastă, pe aceea pe care astăzi ştiu că reprezintă întâlnirea cu traseul de pe Fruntea Oii. N-am mers mult şi ne-am întâlnit cu un marcaj, un triunghi roşu. Ştiam dintr-un număr al revistei România Pitorească, despre acest marcaj. Un profesor, cu copiii unei şcoli, dorise să realizeze un marcaj, pornind de undeva de pe muchia Vlădesii şi dorea să ajungă către Colţii Foarfecii. Niciodată nu l-a terminat. Coborîm spre stânga, pe o potecă bine înfiripată şi însemnată cu acelaşi triunghi. Când ajungem la firul văii, văd şi acum triunghiul continuând spre stânga, pe o curbă de nivel. Şi astăzi îmi pare rău că nu l-am urmat. Aşa aş fi ajuns în valea Gardului şi de acolo la stâna din Foarfeci şi enigma îşi avea rezolvarea. Noi am continuat să urcăm pe valea din dreapta. Puteam să ajungem la poteca clasică, de sub Durduc, dar noi ne-am abătut tot spre stânga, ajungând pe altă muchie, străjuită de brazi falnici. Apoi am coborât având în faţă impunătorul perete al Gardului. Am traversat Scoaca Ursului, apoi am urcat în poiana de sub perete, am ocolit-o – până aici ajungeau deşeurile aruncate de sus, de turiştii dezordonaţi -, apoi am coborât până la o barieră de piatră şi pe o brână, am traversat-o. Am ajuns pe un fel de tăpşan, micuţ, ornat cu câţiva mesteceni, pe care ne-am odihnit. Până aici ne mersese totul din plin. Am privit cu nesaţ spectacolul măreţ al Colţilor Foarfecii, de aici părând un imens turn inabordabil. Apoi am început coborîrea. La început pe o brână, cu semne că nu eram noi singurii care o foloseau. E de mirare cum prin locuri aparent neumblate, găseşti hăţaşe, desigur străbătute de animale. Oameni or mai fost pe aici, că doar nu noi om fi fost singurii care ne-am gândit să străbatem aceste locuri. Am ajuns într-un capăt de vâlcel. Mai jos valea se prăvălea năpraznic. În sus, hornul în care intrasem se îngusta şi sfârşea într-o surplombă, care pentru noi era de netrecut. Am ajuns totuşi până la surplombă şi cu toate încercările lui Ştefan, n-am putut găsi calea de urcare, mai ales că nu venisem cu materiale alpine. În afara unei cordeline şi vreo două pitoane, altceva nu aveam. Parcă ne încuiasem. Nu vedeam nicio cale de a ieşi din încurcătură. În stânga se desprindea un alt horn, mai scurt şi parcă mai accesibil. Mai avea la bază o stâncă mare, care-i mai scurta lungimea. Am hotărât să-l abordăm. Şi cine era mai apt să-l urce în premieră, decât Chissy. Am legat-o în coardă şi cu atenţie a început să urce. S-a dovecit că hornul nu avea decât 7-8m şi escalada a fost uşoară. Rucsacii pe coardă în sus şi noi după ei. Ne-am regrupat pe o porţiune înierbată, puternic înclinată. A trebuit apoi să ne abatem la dreapta, pe un brâneag îngust, deasupra hăurilor celuilalt horn, cu surplombă, pe care nu putusem să-l urcăm. Într-adevăr, ce spectacol ne ofereau stâncăriile surplombate de la capătul de sus al acestuia, era fascinant, dar şi imposibil de urcat pentru noi. Stânca neagră, aspră, cu clonţani tăioşi, care de abia îl aşteptau pe imprudent să-l sfâşie, avea un aspect total neprimitor. Am depăşit brâna îngustă şi am început să urcăm pe o faţă de asemenea înierbată. S-a sfârşit curând şi am dat de o limbă de grohotiş ce s-a terminat sus, pe drumul ce duce la releul TV şi apoi la cabană. Descoperisem, nu în totalitate drumul de pe Puntea Iadului, de fapt nu doar o veche potecă ciobănească, ci un traseu relativ alpin, al Coziei, cel puţin rar călcat.

Colţii Foarfecii reprezentau o atracţie a Coziei. Nu puteam să o scap, cu atât mai mult cu cât plimbarea de început cu doctorul Măldărăscu, îmi trecuse prin faţa ochilor, aceste frumuseţi deosebite. Nu cred să fi parcurs singur prima oară traseul, dar ştiu că am făcut marcajul ce ducea până sus. Pentru că era un traseu cu dus-întors, l-am însemnat cu punct galben-cerc alb-cerc galben, după modelul marcajelor din Apuseni de pe vremea aceea. Apoi au început câteva ascensiuni, întinse pe ani zdraveni. Îmi aduc aminte de una dintre ele, făcute într-o după amiază, atunci când am plecat cu maşina până la cabană. Eram cu Zoe, soţia mea şi cu Ştefan. Am ajuns repede la stână, am coborît în Şeuţă şi ne-am pregătit ascensiunea. Înainte de a urca, undeva la capătul dinspre noi al văii Zăvodului, am văzut, pentru prima oară în Cozia, siluetele a două capre negre. Auzisem de aclimatizarea acestora, dar nu credeam că reuşise.

O ascensiune mai către primăvară, când zăpezile nu se topiseră de tot şi ploile bântuiau muntele, am făcut-o cu un grup de UTC-işti! Avea sarcină unul dintre ei, secretar dacă nu mă înşel, să fixeze undeva pe munte, o placă comemorativă. Voia neapărat Cozia şi doreau chiar să o fixeze într-un loc pe care toată lumea să-l vadă. Îl doreau chiar pe cabană! Asta era prea mult! Aşa că am plecat cu ei şi le-am propus să fixeze placa pe Colţii Foarfecii, pe partea nevăzută la o ascensiune normală. Era sus, explicam eu şi se va vedea de departe. Îmi făcusem socoteala că placa va fi chiar foarte ascunsă şi mai nimeni nu o va vedea. Aşa că am plecat cu mulţi neaveniţi pe munte, unii încălţaţi cu pantofi de stradă, cu umbrele şi cravată la gât! Am plecat cu nisip, ciment, buloane şi placa, într-o ascensiune pe Colţi. Toată lumea a urcat, toţi s-au întors, deşi unii au contractat răceli, ba chiar şi o pneumonie. Am aşezat placa pe partea dinspre vale a muntelui, acolo unde nici dracu n-o vedea. Doar când urcai dinspre muchia Vlădesii, observai un punct lucitor. După revoluţie a fost dată jos. Se sfârşise un regim şi începea altul.

Dacă precedenta întâmplare a fost doar un episod nesemnificativ, apoi urcarea cu fiul meu Andrei, de doar 5-6 ani, nu o pot uita uşor. Şi nu pentru că Andrei ar fi urcat greu, dar pentru că oricând ar fi putut cădea de acolo. Ajunsesem în Şeuţă cu soţia şi amândoi copiii. Zoe şi Floriana au rămas să se odihnească în iarba mătăsoasă a locului, iar eu cu feciorul, am început ascensiunea. Atent la fiecare pas al copilului, care parcă zbura înaintea mea. Doar când am ajuns sus, aproape de vârf, când pericolul căderii chiar exista, a trebuit să-l susţin şi să-i îndrum paşii. Şi astăzi mă întreb de ce cu aptitudinile pe care le dovedea, nu s-a îndrăgostit Andrei de munte. Sau poate cheful i-o veni mai târziu, când adolescenţa se va sfârşi?

Ca să nu spun vreodată că n-am parcurs poteca ce ducea spre Şerbăneşti şi apoi în Călimăneşti, mi-am propus să o parcurg. Este drept că de atunci nu am mai fost pe acolo şi pare pentru mine justificat, pentru că poteca este foarte lungă şi numai pe alocuri interesantă. Oricum ar fi, este departe de ceea ce reprezintă Cozia ca masiv montan interesant. Prima oară am nimerit aici din întâmplare. Pornisem de la cabană şi am parcurs poteca – pe atunci era doar potecă, acum este drum de maşină, adeseori străbătut -, până spre stâna din Mocirle. Am găsit izvoare numeroase şi probabil eram în extrasezon pastoral, pentru că nu am găsit pe nimeni la stână. Am încercat să cobor spre Călimăneşti, aşa şi voiam de fapt. Am pierdut poteca şi m-am rătăcit zdravăn. Până la urmă am ajuns în prejma Şerbăneştilor, sat risipit pe dealurile Jiblei. Printre vii şi culturi de pomi fructiferi, am ajuns într-un târziu în Călimăneşti.

Gruiul Jangului, coborârea spre sătucul Vărateca de lângă gara Lotru, este un traseu scurt, chiar uşor. Cât priveşte urcarea, asta este cu totul altceva. Drumul pe lângă calea ferată, cu biserica sătucului agăţată pe deal şi izvorul rece ascuns sub rambleul de calea ferată din apropierea ei şi mai ales frumoasa vale a Slamnei, vale de torent pitită sub umbrar de fagi, alcătuiesc pitorescul traseului. Dar de acolo de unde valea se îngustează şi săritori multe fac de netrecut mersul mai departe, începe un adevărat calvar. Poteca se agaţă pe malul stâng al văii, urcând necontenit, în serpentine dese, până în creasta muntelui, nu departe de locul unde altădată era stâna din Urzica. Arareori poteca are vreun scurt pasaj de odihnă. Pe aproape tot parcursul nu ai privelişti deosebite, doar către creastă, apar în fugă imagini ale Făgăraşului. Când ajungi însă în creasta muntelui, prin poienile Urzicii, florile smălţează locul şi mai peste tot te întâmpină miros puternic de lămâiţă. Şi planta asta micuţă, pe care de abia o zăreşti printre ierburile poienii, este îndelung căutată pentru ceaiul binecuvântat pe care-l poţi sorbi la vreme de iarnă din vreo ceaşcă aburindă. Am urcat şi am coborît pe aici de multe ori, fără ca traseul să-mi incite simţul selectiv. E drept că aici am făcut prima însemnare datată, despre marcajele din muntele Coziei şi că pe aici am făcut prima coborîre importantă din masiv, dar traseul este unul obişnuit. Sunt, este drept, unele puncte cu privelişti deosebite, cum ar fi cel din care avem o privire amplă asupra stâncăriilor de pe malul drept al Oltului şi în special către cele ale Doabrelor. Sau totala imagine a Poienii Suliţei, precum şi priveliştea urcătoare spre culmile înalte ale Lotrului. Aş menţiona în lungul traseului, Poiana Armăsarului, cea Mare şi cea Mică, precum şi apropierea de refugiul cu acelaşi nume. Dar în ansamblu, traseul este unul de uzură fizică şi doar gândindu-mă la apropierea de marile şi interesantele abrupturi din centrul masivului, la care ajungi repede, îi recunosc valoarea. O întâmplare, din multele petrecute pe aici, se leagă de acest traseu. Eram într-o frumoasă zi de vară, pe drumul ce cobora pe Gruiul Jangului. Doctorul Găvănescu, Sandu şi Gore, făceau parte din grup. Coboram repede, doctorul şi cu mine înaintea celorlalţi. Ne-am aflat pe un mic tăpşan, unul din acelea rare, în care puteai să-ţi odihneşti picioarele de frâna continuă pe care trebuia să o pui la coborâre. Auzisem, de când începusem coborârea, zgomote ciudate, chiar zbierete disperate, fără să ştim ce reprezintă. Şi când ne-am aşezat lângă tulpina unui fag, odihnindu-ne pentru câteva clipe, strigătele animalelor din preajmă au continuat. Stăteam şi ascultam. Deodată lângă noi, a apărut un ied de căprioară. Strigătul mamei era undeva departe, dar iedul speriat, s-a apropiat de noi, temător, întrebător şi cu boticul umed şi ochii ca mărgelele, rotindu-se speriaţi, s-a apropiat atâta cât să ne amuşine palma întinsă cu câţiva biscuiţi pe ea. A auzit din nou strigătul disperat al mamei şi şi-a dat seama că nu pe noi ne căuta. Cu o ultimă privire speriată, s-a pierdut în adâncul pădurii, rupând-o la fugă. Şi aşa a devenit Gruiul Janguului, locul în care pădurea a vrut pentru o clipă, să ne recunoască drept iubitorii ei, iar animalul fugar să-şi găsească reazim în fiinţe – nu poate fi vorba de noi – care de atâtea ori i-au ameninţat viaţa.

Grig era cel mai constant coleg de drumeţii. Mergeam adeseori pe Cozia şi în munţii Căpăţânii. De fiecare dată când depăşeam muchia Vlădesii, în faţă ne apărea abruptul Buzului. Sclipitor, înălţat deasupra vârfurilor brazilor. Intuiam locuri de acces către vârful său şi doream să-i înfrângem abruptul. Şi ne-am propus chiar să încercăm o ascensiune. Am ajuns într-o după amiază de vară în faţa lui. Am ieşit din potecă şi am început să urcăm. Repede am depăşit panta înierbată a muntelui şi ne-am trezit la marginea de sus a brădetului ce se vedea către abrupt. Acolo însă nu am mai găsit locuri bune de mers mai departe. Crezusem că vom găsi o însăilare de brâne, care vor înconjura muntele şi până la urmă vom ajunge sus. N-a fost aşa, ba chiar foarte repede, am început să ne întrebăm cum vom ieşi din chichionul în care intrasem. Am găsit o brână care continua pe faţa muntelui, oarecum spre Durduc. Destul de greu mersul pe acolo. Riscant, dar până la urmă ne-a scos într-un scoc. Neavând încotro, am început să urcăm pe el. Se putea înainta binişor. Şi până la urmă am ajuns la capătul de sus al acestuia. Ne-am odihnit şi ne-am întrebat cum vom ieşi de aici. Ne-am mai căţărat puţin şi am ieşit într-un hăţaş. L-am urmat şi curând am ajuns în poteca pe care o ştiam că duce la cabană. Am răsuflat uşuraţi. Şi n-am mai încercat niciodată de atunci, să urcăm Bulzul pe acolo.

Câţiva ani mai târziu, am urcat până la urmă în creştetul Bulzului. Eram la cabană cu copiii. Îi cunoşteam pe cei de la releu, printre care erau şi oameni de munte, care se angajaseră acolo poate tocmai de asta. Doi dintre ei mi-au propus să urcăm împreună pe Bulz spunându-mi că ei cunosc bine locul prin care ajungem sus. Mi-am luat coarda cu mine, pentru orice eventualitate. Am coborât în şaua Durducului, apoi ceva mai jos pe poteca marcată şi ne-am abătut la stânga. Tocmai pe hăţaşul pe care ieşisem cu Grig cu ani în urmă. Am urmat hăţaşul pe care-l ştiam, ne-am lăsat în jos pe stâncile pe care le înfruntasem altă dată şi acolo unde ieşea hornul urcat cu Grig, am început să coborîm pe cealaltă parte a muntelui. Era pe acolo un grohotiş mare şi mişcător, dar până la urmă am ajuns la baza peretelui muntelui. L-am ocolit câtăva vreme şi am găsit în perete, nu unul ci chiar două hornuri numai bune de urcat. Pe cel mai estic dintre ele, ne-am căţărat la liber, am ajuns pe un umăr de munte şi apoi sus. Minune mare pe platoul vârfului. Pe undeva prin preajmă, pe brâne înierbate, prin locuri bine ferite, sălăşluiesc încă, firavele flori de colţ. Copăcei bătuţi de vânt, tocmai de aceea atât de pitici, ornau micuţul platou. De jur împrejur nu mai erau alte vârfuri. Doar Durducul nu prea depărtat, mai ţinea piept cu noi. N-am stat mult şi am început coborîrea pe care am făcut-o fără greutate, pe celălat horn pe care-l văzusem la urcare. Drumul până la cabană a fost o joacă şi expediţia noastră a rămas pentru mine un unicat.

În Cozia există fenomene interesante, de genul celor sculptate în piatră. Desigur nu mă refer la fabulaţiile legate de forme bizare închipuite de reliefuri sculptate în piatră, care în imaginaţia unora pot îmbrăca diferite forme, atribuite unor supraoameni. Mă întreb de ce, dacă ar fi fost nişte oameni mai mult decât noi, cei de astăzi, de ce au sculptat în piatră sau aiurea, forme atât de bine cunoscute în lumea normală de astăzi. De aceea, cred că aceste forme sunt închipuiri. Dar mai există fenomene naturale, provocate de forţele naturii existente şi de care nu ne putem îndoi, care au sculptat în stâncă ferestre şi porţi, dăruind muntelui vestigii în timp, dintre cele ce se cer văzute şi admirate. Pe unele le cunosc, pe altele nu. Dar nu am pierdut speranţa că voi fi aproape de ele şi le voi putea fotografia. Printre cele văzute sunt în primul rând porţile. Din cele nouă, am văzut doar două: Poarta de Piatră şi Poarta Durducului. La prima se poate ajunge uşor din drumul ce duce spre vârful Omu şi valea Băiaşului. Şi aşa am făcut şi eu. Am ajuns prima oară la Poarta de Piatră, condus de nea Petrică Văcaru. El a venit cu noi până în Şaua Mocirlelor şi de acolo ne-a abătut la stânga, pe coasta muntelui, până la marele portal al Porţii. Are cam 3-4m, poate chiar mai mult şi străpunge muntele dintr-o parte într-alta. Până acolo, din Şa, nu faci nici măcar 1 oră, iar revenirea se poate face pe acelaşi drum – marcat de mine prima oară cu punct roşu, cerc alb şi încă unul roşu şi astăzi doar cu punct roşu şi cerc alb -, sau de la Poartă direct pe munte în sus, ieşind nu departe de vârful Omu. Am fost de câteva ori aici. Odată chiar cu copiii, pe când erau mici, atât de mici încât Andrei, aflat pe spatele meu, a adormit până am ajuns din nou în şaua Mocirlelor de unde plecasem. La Poarta Durducului am ajuns cu Andrei, pe când era mare, la facultate. Intenţionasem să fac atunci o tură completă, mergând prin multe locuri interesante. N-am izbutit să ating decât o parte din cele propuse, printre care şi Poarta Durducului. Am urcat Durducul, vârful cu cruce. Am revenit în micuţa strungă dinaintea vârfului şi am coborât pe o potecă bine conturată, spre Scoaca Ursului. Se ajunge pe Scoacă continuând mersul pe potecă. Ne-am abătut la stânga şi am ajuns într-o frumoasă poiană cu iarbă grasă şi moale, aflată la poalele abruptului Durducului. Aici spre drepta, pătrunzi într-o arcadă şi ieşi pe marginea unui abrupt. Şi stai aici, aninat pe marginea balconului, privind spre marele perete al Gardului şi spre Ciuha Mică cu releele de pe ea. Două dintre ferestrele văzute – poate sunt mai multe decât cele amintite – se află una în stâncăriile Vamvurei şi se poate vedea când cobori Ciuha Mare, prin spate, şi cealaltă se află în stâncăriile din Fruntea Oii şi este vizibilă când urci spre Durduc. O altă fereastră se află la coborîrea spre Colţii Foarfecii. În loc să cobori pe potecă, te îndrepţi direct pe muchie şi străbaţi de-a buşilea tunelul de dimensiuni reduse al ferestrei ce ne scoate repede în Şeuţa Doctorului. Pe aici n-am trecut decât o dată, cu doctorul Măldărăscu.

Am amintit mai sus cum am nimerit şi mai ales cum am ieşit din Valea Gardului. Cu mult mai târziu, împreună cu doctorul Găvănescu, am coborât din nou pe amintita vale. De data asta am coborât pe acolo pe unde trebuia, pentru că pe versantul drept al văii, există o potecă. Mi s-a părut cam încurcat traseul şi dacă până a ajunge în vale, urmărirea versantului drept al văii, departe de firul ei, a fost cât de cât cursivă, apoi când am ajuns lângă apă, drumul a devenit destul de neclar. O bucată de drum am mers pe firul apei, pe malul stâng, dar la un moment dat a trebuit să părăsim din nou valea şi să urcăm pe versantul drept. Doctorul s-a descurcat – el era ghidul în acestb traseu – dar de abia mai târziu am aflat şi cum a găsit locul în care trebuia să părăsim valea. Marele cercetător al Coziei, doctorul Măldărăscu, pe acolo pe unde umbla, tăia în coaja copacilor, din loc în loc, cu toporul, câte un triunghi. Pe acela îl căuta Găvănescu şi l-a găsit. Nu departe de acest loc, coboară şi poteca din Grădina Zânelor, dar şi cascada Gardului, cea care nu poate fi coborâtă, nu este prea departe. Ne-am înscris repede pe versantul muntelui şi după o porţiune lăstărită zdravăn, am ajuns în Poiana Gardului. Ne-am tolănit la soare şi ne-am odihnit în iarba mare a poienii. Frica de vipere ne-a silit să ne uităm cu de-amănuntul unde ne culcăm. Cu acest prilej am găsit prin iarba poienii, exemplare minunate de lalea pestriţă, un monument al naturii, specific Coziei. Se găsesc rar aceste minunăţii ale naturii şi vandalii le seceră pe unde le găsesec. După odihna şi fotografiile doctorului – excepţionale ca de obicei – am început coborârea. S-a dovedit una interesantă, pe brână la început şi pe un horn cu multe prize după aceea. Doar când am ajuns într-o şa, acolo unde stânca se retrăgea şi începea pădurea obişnuită, poteca s-a liniştit. Dar şi ce a urmat prin pădure nu a fost tocmai comod. Panta mare ne-a obligat la un coborîş repede, cu multe schimbări de direcţie. Am ajuns la capătul pantei, acolo unde ne-am întâlnit cu cascada Gardului, înaltă de 25-30m. Frumosul fenomen natural, a fost mai apoi însoţit de-a lungul văii, până aproape jos, de treceri spectaculoase, peste trepte stâncoase, cu săritori, brâne şi numeroase locuri cu stâncă umedă. Şi când am ajuns aproape de poiana din faţa mânăstirii Stânişoara, am trecut pe lângă un mare perete, pe care începătorii într-ale alpinismului, îşi făceau ucenicia.

S-a întâmplat într-o duminică dimineaţa, când plecând cu copiii, cu intenţia de a merge la Stânişoara şi apoi pe Puntea Iadului, am întâlnit-o în tren pe Anda. S-a arătat interesată de o asemenea excursie, iar copiii, văzând că aş avea cu cine merge, au fost şi ei încântaţi. Se chema că pot rămâne la Stânişoara şi nu vor mai fi supuşi la un efort ceva mai mare. Am plecat cu Anda, am nimerit uşor vechiul drum pe la Puntea Iadului, am trecut de abruptul de lângă Grădina Zânelor şi am urcat muchia către Fruntea Oii. Am întâlnit marcajul triunghiului roşu, pe care nu-l mai văzusem de peste 15 ani. Am început să urc pe acolo pe unde ştiam că se ajunge fie la poteca principală, fie la Scoaca Ursului. Numai că la un moment dat, urcând o pantă abruptă, am simţit o durere ascuţită în genunchiul piciorului drept. Parcă troznise ceva în el. Cu greu m-am urcat până în creastă. Am încercat să-mi odihnesc genunchiul, sperând că îmi va trece repede. A fost de prisos. Îndemnurile Andei de a urca pe poteca marcată de deasupra noastră, au fost de prisos. Ne-am întors din drum. Mergeam practic într-un picior şi când mergeam la vale, de multe ori mă lăsam să alunec pe picior. Ba ca să fie treaba completă, când am ajuns din nou sub Grădina Zânelor, n-am mai nimerit drumul şi disperat am urcat pe hornul ce ne scotea chiar pe stâncăriile de deasupra grădinii. Ştiam că acolo există o potecă de coborâre în valea Gardului şi de acolo voi şti să urc în poiana cu acelaşi nume şi să cobor mai departe spre Stânişoara şi mânăstirea Turnu. Şi astăzi mă întreb cum am fost în stare să cobor pe hornul din Poiana Gardului şi printre stâncile şi săritorile de pe vale. Piciorul a dat apoi semne că s-ar repara singur şi am continuat să urc pe munte. Am urcat chiar şi pe Călţun, în Făgăraş şi de abia după o excursie pe valea Lotrişorului, am fost la medic. Avusesem o criză de artroză – boala bătrâneţii – şi cu câteva şedinţe de fizioterapie m-am pus pe picioare şi apoi am putut pleca în Suhard.

Am descris pentru revista “Munţii Carpaţi”, traseele de pe versantul estic, cel mai interesant din întreg masivul, cel care cuprinde muchii cu caracter alpin. Vechi poteci ciobăneşti, văi interesante şi toate numai locuri puţin străbătute şi aproape necunoscute. Într-o împrejurare, stând de vorbă cu baciul de la stâna din Foarfeci, acesta mi-a spus că tare bine ar fi dacă cineva ar marca drumul de pe valea Gardului, că aşa vor avea şi ei, în drumul spre mânăstiure, duminica, la slujbă, un drum mai clar. Pe aici, pe vechea potecă ciobănească, cineva făcuse un punct galben. E drept, rar. Am aflat oarecum şi cum fusese făcut şi în ce împrejurări. Unul dintre turiştii care nimeriseră pe aici, se rătăcise atât de mult prin aceste locuri, încât înnoptase în pădure. Se speriase zdravăn şi a decis după aceea să facă semne, după care, în altă împrejurare să nu se mai rătăcească. Aşa s-a născut punctul galben, pe care mai târziu l-am transformat în marcajul turistic existent. Am greşit într-un singur loc, acolo unde un hăţaş, m-a tentat să-l urmez spre locuri ce s-au sfârşit în seninări. M-am întors şi am găsit drumul cel bun, dar pentru că poteca făcea un unghi de 90°, nu am mai aplicat săgeata necesară. Am fost singur şi marcajul l-am început de la Cascada Gardului. L-am făcut urcând şi de fiecare dată am obosit. Dar atunci când am aplicat cercul alb şi am ajuns în Şeuţa Doctorului, locul unde se sfârşea marcajul, am fost de-a dreptul epuizat. Şi pentru că mi-a dat prin minte să marchez şi alte poteci din Cozia, am să amintesc că am început marcajul pe muchia Scorţarului, o cruce galbenă, căruia nu i-am făcut decât două dungi verticale albe. Şi dacă puterile mă vor ţine, am să aplic o bandă galbenă pe traseul Fruntea Oii. M-am mai gândit şi la marcarea drumului pe la Puntea Iadului, dar cred că acesta din urmă o să-mi depăşească puterile.

Am amintit mai sus de Grădina Zânelor, interesantă formaţiune stâncoasă ce domină valea Gardului, despărţind-o de alta ce se formează din pereţii Coziei. Însăşi numele reprezintă o poveste. Nu ştiu dacă aşa se numea stânca cu pini rotaţi, înălţaţi la cer şi buchete de mireasă, galbene ca lumina soarelui, aninate pe întinsul peretelui. Tufe de lemnul bobului, sau mai alintat bobiţel, stau strânse în locuri pe care omul doar le poate privi de departe. Am fost acolo prima oară cu Mişu Predescu, care ne-a condus pe poteca firavă şi greu de memorat pentru alte ascensiuni. Apoi am nimerit acolo dintr-o întâmplare. Am admirat-o însă, de câteva ori, din balcoanele din poteca de pe Puntea Iadului. Acolo, bine aşezat în leagănul stâncilor, rezemat de spătarul acestora, cu picioarele sprijinite în locuri parcă într-adins ghicite de munte, am privit cu nesaţ, cu ochi însetaţi de frumuseţea locului, pereţii ornaţi de florile galbene ale bobiţelului, strălucind în vreo dimineaţă însorită, prin locuri doar cu fire de pământ purtate pe aripi de vânturi şăgalnice, numai bune de adăpostit viaţa temerară a florilor ce ne bucură viaţa. Am povestit mai sus de întâmplarea nedorită când la un pas mai încordat poate, pe panta din Valea Crinilor, săgetătura din genunchi a încheiat ultima plimbare pe poteca Punţii Iadului. Atunci, cu Anda speriată sau poate neîncrezătoare la durearea mea atroce, ne-am întors din drum. Lângă stâncile păzitoare ale intrării în hornul neprietenos al drumului către Grădina Zânelor, am crezut că nu mai nimerim drumul întoarcerii. Şi speriat de durerea ce mă silea de multe ori să străbat poteca mai mult alunecând decât păşind, am vrut să scurtez drumul urcând pe hornul amintit şi să cobor în valea Gardului. Aşa am şi făcut. Am străbătut anevoie hornul şi sus, pe zăbava muntelui din înaltul Grădinii, străjuită de altă treaptă stâncoasă, ne-am odihnit pe iarba primăvăratecă a muntelui. Cu ascuţişul durerii din genunchi, scrâşnind din dinţi, am apucat să privesc văile împădurite, ghicind în adâncurile lor firişoarele de apă sfredelitoare cu răbdare a minunatelor chei şi prăvălișuri zgomotoase înmănuchiate în Cascada Gardului. Am urmat coborâşul pe partea cealaltă, spre valea Gardului, pe poteca firavă a animalelor, a căror împărăţie din când în când le-o mai tulbură câte in intrus. Apoi alt urcuş anevoios, pe deasupra cascadei, către Poiana cu numele Gardului. În Grădina Zânelor, dar şi în poiana în care ajunsesem cu chiu cu vai, ar fi trebuit să găsesc minunea Coziei, laleaua pestriţă. Ajunsesem la vreme nepotrivită şi a trebuit să treacă o altă bucată de vreme până când aveam să-mi desfăt ochii cu pistruii minunatei flori. Am coborît cu mare greutate, mai mult într-un picior pe stânca Gardului şi mai apoi pe valea micuţului pârâu, ajungând doar spre seară la gara mânăstirii Turnu şi multă vreme m-am chinuit cu durerea din genunchi.

Un drum interesant, poate cel în care Cozia se prezintă cel mai bine, în tot ce are ea mai caracteristic, este traseul de pe Fruntea Oii. Prima oară m-a dus pe aici doctorul Găvănescu. Într-o duminică de vară, am plecat de la Stânişoara cu ţinta stabilită: Fruntea Oii. Mai era cu noi şi Anda, bună colegă de ture alpine. Am depăşit mânăstirea, pe drumul cel mai întrebuinţat spre înălţimea Coziei, cel marcat cu dungă albastră. Înainte de a depăşi primă viroagă, valea Şipoţelului, am apucat la stânga, pe poteca bine conturată, ce ne-a condus către muchia din Fruntea Oii. O bucată de drum poteca se însăila clar prin pădurea de stejari. Apoi s-a pierdut. Au apărut primele stâncării, pe stânga. Am ajuns la ele, de unde minune mare s-a înfăţişat. Eram pe alte balcoane, deasupra hornurilor pe care le străbătusem altă dată, când mersesem pe Puntea Iadului. Au urmat şi altele, cu alte privelişti către cea mai frumoasă panoramă stâncoasă a Coziei. Cu câţiva ani mai târziu, Mioara avea să spună că aceasta e cea mai frumoasă potecă a Coziei. Prin locurile astea frumoase, au apărut semne că ursul venea adeseori pe aici. Pe semne şi lui îi plăceau priveliştile cu stânci şi copaci atârnaţi prin locuri ameţitoare. Apoi am traversat o brână, pe sub pereţi de stâncă şi am ajuns într-o pădurice de pini. Aici ajungea şi poteca de la Puntea Iadului. O scurtă bucată de drum potecile au mers împreună. Apoi într-o şa, s-au despărţit. Firul Punţii Iadului cobora spre stânga, pe acolo pe unde se mai vede triunghiul roşu aplicat cu multă vreme în urmă. Noi am luat-o înainte pe drumul ce avea să ne poarte prin locuri anevoioase, dar pline de mari frumuseţi. O bucată de drum am mers pe lângă stâncării, apoi am urcat pe ele, chiar pe ţancul lor. Priveam cu nesaţ marile vârfuri ale Colţilor Foarfecilor, de unde prăvălişurile se înfundau în păduri de nepătruns. Pe undeva pe acolo se strecura poteca Gardului şi chiar a Punţii Iadului. Am urmat calea ţancurilor. Am coborît prin locuri anevoioase, sprijinindu-ne de copaci întâlniţi în cale şi agăţându-ne de colţi de stâncă. Apoi am ajuns la baza unui perete. Ni s-a părut că locul nu mai avea ieşire. Anda, mai sprintenă, s-a căţărat pe perete. Nu era aceea calea pe care trebuia să o urmăm, dar am ajuns cu bine la stânca Aniversării, acolo unde eram pe drum cunoscut. Am mai mers de câteva ori prin aceste locuri şi am găsit căi mai lesnicioase de străbătut Fruntea Oii, dar niciodată nu am mai găsit-o atât de frumoasă.

Poate că finalul amintirilor despre momentele petrecute în Cozia, ar trebui să fie unul minunat, pe măsura celor ce le-am petrecut aici. Şi totuşi, momentul unei întâmplări tragice, domină peste ani gândurile, nu numai din Cozia, ci din întreaga mea viaţă petrecută pe munte. Hăuş, Chissy cum îi spuneam noi, era o camaradă deosebită. Robusteţe fizică şi caracter pe măsură. Am făcut cu ea excursii memorabile şi am să amintesc doar de cea din munţii Pirin din Bulgaria şi de Caucazul străbătut împreună. Dar de turele de iarnă din Buila, sau din Târnov, dar muchia Vulturesei din Narăţ, făcută în joacă şi atâtea seri minunate la cabana de la vârful lui Roman, noaptea de Anul Nou pe schiuri şi traversările de iarnă din munţii Căpăţânii, făcute pe lunecuşul zăpezii, pe tălpicile care ne mai trânteau din când în când.

Amintirile se deapănă şi cu greu aş putea vreodată să le redau frumuseţea. A fost, dar încă mai este, muntele Coziei un munte de poveşti multe, dar eu nu le-am reamintit decât pe cele ce mi s-au părut mai deosebite. Dar sper că vor urma şi altele, prin prin locuri prin care încă n-am fost, pe urma porţilor şi ferestrelor, pentru desfătarea sufletului şi cunoaşterea deplină a acestor locuri. Şi poate voi mai avea prilejul altor însemnări, în completarea acestora de acum.