Cetatea dacică

 

Moto: Niciodată nu e

            prea tîrziu să cadă

            peste fruntea noastră

            ultima zăpadă.

               George Țărnea

 

A fost odată ca și niciodată, o excursie prin munți, pornită mai ales dintr-o greu explicabilă expansiune sentimentală. Zisă așa, pentru că partenera mea nu avea nici cine știe ce dragoste de munte și cât privește cea de natură umană, nici atâta. Asta însă nu are de a face cu trăirile personale, de pe meleagurile pe care nu mai fusesem niciodată. De când coborâsem în gara Tălmaciului, anexa asta montană a munților Lotrului, îmi adusese surprizele muntelui prin care nu mai fusesem. La cabana din Prejba poposisem cât să nu spunem că n-am trecut pe acolo. Interiorul, răcoros la propriu, întunecat, parcă a unei hrube, m-a strâns în spate. Și sigur de aceea am zăbovit acolo doar cât să mâncăm pe fugă și să luăm câteva informații despre drumul pe mai departe. La cabana Gâtul Berbecului, până la care mai era un drum măsurat în kilometri mulți, am avut norocul aproape chior, să-l facem cu o basculantă, ieșită în calea noastră odată cu clipa când ajungeam la drumul de pe valea Sebeșului. Seara am petrecut-o acolo, la cabana Gâtul Berbecului, cu priveliști către marele lac. Drumul spre Rozdești, urcând spre cantonul – pastoral pe atunci – Cânaia și peste munte până pe malul stâng al râului Sebeș, la cabana de acolo, l-am străbătut aproape fără amintiri de luat în seamă. Doar îmi aduc aminte că, pe atunci, lucrările hidrocentralei încă nu începuseră și noaptea ne-am petrecut-o într-o anexă a cabanei pe niște saltele înșirate pe jos.

Drumul către Obârșia Lotrului, pe la poalele munților Șureanului, l-am făcut mai întâi pe Valea Frumoasei și apoi peste pasul Tărtărău. De unde am coborât la vechea cabană de la Obârșia Lotrului, gospodărită din tată-n fiu, de familia Ghișe, o celebritate a locurilor pe atunci. De acolo am plecat către casă, la Râmnicu Vâlcea. Și cam ăsta a fost primul meu contact cu munții Șureanului, petrecut în luna August a anului 1967!

              Au trecut ani mulți, aproape 30, până când, tot de la Râmnicu Vâlcea, într-o zi de început de toamnă, am plecat din nou către meleagurile Șureanului. Pornită matinal, parcurgerea văii Oltului și mai apoi cea a Lotrului, până la Obârșie, mi s-a părut lungă, în așteptarea locului de de unde aveam să intru pe meleagul Șureanului. Urcarea cam grea, cu pante aspre și o serpentină în ac de păr pe drumul vechi, pe atunci nemodernizat, m-a dus până într-o curbă, din care se desprindea un drumeag, care avea să ajungă până la stâna din Poiana Muierii. O scurtă despărțire de șoferul pe care-l chinuisem pe drumul prost de până atunci, câteva cuvinte de locul din Păltiniș unde aveam să ne întâlnim câteva zile mai tîrziu și iată-mă singur în fața drumului care trebuia să mă ducă peste creasta înaltă a Șureanului.

Eram în zilele unui septembrie cald și însorit. Stâna din Poiana Muierii stătea stingheră în apropierea drumului pe care venisem. Nu mai era folosită de ceva vreme, de când turmele părăsiseră muntele. Am găsit firavul început de poteca și marcajul cu bandă albastră pe urma căruia aveam să merg multă vreme. Sub pădurea către care mă îndreptam, am găsit un izvor puternic de la care mi-am luat rezerva de apă, pe care a trebuit multă vreme să mi-o drămuiesc. Poteca firavă, dar clară, m-a condus în marea poiană a Smidei și, mai apoi, cea a Sălanelor. Mai departe deasupra acesteia din urmă începea pădurea de brad. Sigur, eram grăbit, aveam încă mult drum de făcut, așa că n-am stat pe gânduri în căutarea potecii în continuare. Am găsit urme de potecă în față și m-am avântat într-acolo. Curând mi-am dat seama că pe acolo orice urmă de potecă dispăruse și marcajul nu-l mai aveam în față de multă vreme. Am căutat ca cel puțin să nu pierd din înălțimea la care ajunsesem, dar totuși să-mi urmez drumul înainte. De ceva vreme, rătăcisem poteca și aici, în locuri prin care nu mai fusesem, iar întâmplarea putea să fie gravă. Până la urmă în față mi-a apărut un drumeag forestier. Am rezistat tentației de a-l coborî și poate de a ajunge la locuri cu ceva urme omenești. Așa că am început să urc drumul, până când am ajuns la o așezare pastorală, aceea de la Gura Potecului. N-am găsit vreun semn de marcaj pe care să pot continua drumul cel bun și oarecum îngrijorat am hotărât să urc panta dură a vârfului ce se ițea din apropierea stânelor. Printre tufe de ienupăr, mai apoi de jneapăn și mai sus cele de bujor, am urcat din greu panta aspră a vârfului lui Pătru, la cei 2130m ai săi. Sus, pe platoul vârfului care mă storsese de vlagă până atunci, am avut o priveliște magnifică. Către locurile apropiate, către cele ale Parângului impresionante și către plaiurile molcome ale munților Lotrului. Peste pădurile de brad de la poalele vârfului am zărit un acoperiș de țiglă roșie și m-am bucurat, gândind că acela este cel al cabanei Șurean, pe care trebuia să o întâlnesc în drumul pe care mi-l propusesem. Am mai zărit însă ceva. Un val de pământ cu contur închis, ivit pe coasta muntelui. Ridicătura asta de pământ era cea a unui castru roman, pe care ghidul pe care îl aveam cu mine nu mi-l semnalase.  

Am găsit urma de marcaj – aceeași dungă albastră ca și acum -, am ajuns la firul unui adevărat pârâu, la care mi-am potolit setea și mi-am continuat drumul. Până la cabana cu acoperiș roșu a mai fost însă cale lungă. Acolo, în curtea cabanei Șurean, erau două clădiri, a cabanei vechi și cea a celei noi, cea cu acoperișul văzut de sus. Până la urmă m-am hotărât și am intrat în clădirea cea nouă, a cărei ușe părea deschisă. Am găsit acolo masa întinsă, cu vreo doi soldați în jurul ei și o fată. Am spus bună ziua și m-am îndreptat la ceea ce îmi părea a fi un ghișeu de la care ași fi putut obține mâncare. Fata de la masă mi-a adresat întrebarea curioasă de ce căutam pe acolo. I-am spus că doresc să mănânc ceva și amabilă, m-a invitat la masa lor. Doar că la sfârșit, atunci când am vrut să plătesc, mi-a spus că nu datorez nimic, masa fiind doar din partea lor. Le-am mulțumit frumos și le-am adresat întrebarea despre drumul pe care încă îl maI aveam de parcurs. Unul din soldați mi-a arătat drumul prin pădurea de brad și oarecum m-a liniștit, spunându-mi că el, până la cabana din Oașa, face doar 2 ore!

Am ajuns repede la o casă stingheră în plaiul imens care mi se arăta în față. Era casa de la Poarta Raiului, existentă și astăzi. Am străbătut plaiul nesfârșit de la Luncile Prigoanei. Am trecut nu departe de o colonie de copii și în sfârșit am ajuns pe drumul de contur al lacului Oașa.

Ei… și de aici a început chinul. Se acumulase ceva oboseală de cînd tot străbătusem plaiuri, păduri și trecusem peste vârfuri. Pe lângă mine au trecut vreo două mașini încărcate cu lemne, dar niciuna nu a catadicsit să oprească. Cabana la care doream să ajung, o vedeam pe malul celălalt al lacului, dar eu trebuia să parcurg meandrele multe ale drumului. Până la urmă, aproape pe înserat, am trecut peste baraj și aproape târându-mă, am deschis ușa cabanei. Era înăuntru hărmălaia oamenilor puși pe băutură și cu mare greutate l-am găsit pe șeful cabanei, de la care am obținut cheia camerei unde aveam să mă odihnesc și o sticlă cu bere. Înviorarea cu apa rece de la spălătorul cabanei, berea băută pe nerăsuflate, m-au îndemnat la un somn adânc. M-am trezit cât mai devreme cu putință, că doar mai aveam încă drum lung de făcut în traversarea Cindrelului și nu numai atât, dar la Păltiniș trebuia să ajung la oră fixă. Doar că socoteala mea nu s-a potrivit cu cea a cabanierului. Obosit după noaptea petrecută pe lângă cheflii, l-a făcut să se trezească cam târziu și în loc de ora 5 propusă, am plecat de abia o oră mai târziu.

În anul acela plecasem din Sibiu și parcursesem creasta Cindrelului. După un popas la vechea cabană Oașa, iată-ne într-o dimineață cu soare mult, trecând apa Sebeșului și începând drumul către cabana Șureanului. Eram un grup omogen. Pe atunci făcusem an după an, excursii frumoase împreună. Acum aveam un plan foarte ambițios. Vroiam să străbatem creasta Cindrelului, apoi să ajungem la cabana Șurean, să străbatem creasta acestor munți și mai apoi să intrăm în Parâng. Și chiar așa am făcut, doar că finalul traversării Parângului, l-am făcut în condiții aproape dramatice, pe o furtună cu trăznete la tot pasul. Dar ne-a ferit Dumnezeu de lucrurile rele care ne-au pândit la tot pasul.

După o noapte liniștită petrecută la cabana Șurean, am pornit la drum. Plaiul muntelui până dincolo de stâna de la Gura Potecului, am parcurs-o repede. După locul amintit, am pătruns în întunecimea pădurii de brad, după care iar am intrat în locuri însorite. Cele de la Smida și Sălanele. De aici și până în Poiana Muierii a mai fost doar un pas, unde, obosiți după un așa drum lung, am întins corturile, că doar de aceea le purtasem amar de drum până aici. După-amiaza liniștită, poiana frumoasă pe care ne-o alesesem drept final de etapă și, mai ales, apropierea stânei de la care ne-am alimentat cu ceva produse caracteristice, ne-au făcut șederea plăcută. A trecut și noaptea, una liniștită, căreia ceva mai târziu, la trecerea peste vârful Parângului Mare, aveam să-i ducem dorul, și în zorii zilei, am pornit-o la drum.

Avea să fie o zi liniștită, cu soare mult și drum strecurat printre vârfurile din cale. Pe atunci, în prima întâlnire cu locurile acelea, parcă nici nu remarcam vârfurile printre care mergeam. Erau locurile cam golașe, bătute de soare și din spinările noastre bine încărcate, a răzbătut oboseala celor câteva zile petrecute până atunci prin munți. Și așa, pe negândite, aveam să ajungem în pasul Groapa Seacă. Aici intersectam șoseaua alpină ce leagă Vâlcea de Hunedoara. Pe atunci era doar un drum pietruit cu mult praf. Acolo, atunci când am ajuns, tocmai soseau mașinile partidului, cel din Vâlcea și cel din Hunedoara, din care tocmai coborau ceva oficialități care își luau rămas bun. Îmi era teamă că am să fiu recunoscut și după aceea aveam să îndur multă vreme sarcasmul vorbelor lor. Dar, din cei prezenți nici unul nu a catadicsit măcar să ne dea vreo atenție. Străbătusem munții Șureanului și în față ne stătea necunoscutul potecilor Parângului, prin locuri nemarcate și doar însăilate în ghidul lui Nae Popescu, pe care speram să le străbatem cu bine.

Mi se păruse interesantă excursia pornită din Poiana Muierii și nici prea greu drumul până la cabana Șurean, și oricum din acelea care pot fi făcute cu copiii, aflați încă la vremea anilor când nu trebuia să le pun rezistența fizică la încercare. Tocmai de aceea am pornit tot din locul în care ajungeam repede cu mașina, cel din Poiana Muierii, care mai prezenta avantajul că avea și oarecare altitudine. Am străbătut locurile împădurite cu priveliști către creasta Parângului, ce se lăfăia în ziua însorită, pe cerul albastru de august, de câte ori ne întorceam să privim coastele împietrite, sclipind în lumina soarelui.

De data asta am prins poteca cea bună și pădurea prin care orbăcăisem până să ies din încurcătură, o lăsasem undeva sub noi. Drumul marcat, găsit atât de ușor, că mă întrebam cum de nu-l gasisem când pe aici fusesem de unul sigur, urca prin pădurea de brad. E drept că prin pădurea deasă era aproape întuneric, dar din ea am ieșit până la urmă tocmai la stânele de la Gura Potecului. De acolo mai departe marcajul ne-a condus pe la poalele vârfului lui Pătru și mai departe pe sub cel al Aușelului. De aici încolo, deși drumul până la cabană era unul încă lung, poteca bine marcată și clară, ne-a condus la cabana Șurean. Era cam aglomerată cabana, dar locuri ne-am găsit. Numai că era în camera cea mare de la parterul cabanei și lume era cam multă. Am ajuns și la ghișeul la care o fătucă vindea din produsele pe care le avea. După ce ne-am făcut cumpărăturile, fata m-a întrebat, așa, dintr-o dată, dacă nu cumva mai fusesem vreodată la cabană, cândva acum vreo câțiva ani, într-o zi frumoasă de toamnă. Avea fata ceva memorie!

Seara ne-am plimbat pe drumul pe care venisem și Andrei nu s-a lăsat până nu a înjghebat un foc, așa în chipul unuia de tabără și tare s-a supărat când a trebuit să-l părăsim pentru odihna nocturnă. Și acum îmi pare rău că nu am întârziat câtă vreme ar fi dorit el. Mereu m-am gândit la lucruri pe care ezitasem să le fac și al căror inedit nu s-a mai repetat nici odată.

Am plecat în zori și am luat-o voinicește către cabana Oașa. Am străbătut poienile întinse, am trecut pe lângă casa de la Poarta Raiului, ceva mai jos pe lângă tabăra de copii și când am ajuns pe malul lacului de la Oașa, am luat în picioare drumul lung, ocolind toate meandrele acestuia. Obosiți peste măsură am poposit la cabana Oașa, ne-am ospătat și am cerut oarecari informații despre locuri de dormit. Erau toate ocupate și am fost îndrumați către o casă a pădurarilor – astăzi cred ca este și ea loc de odihnă privat -, unde era posibil să găsim locuri de cazare. Așa s-au petrecut lucrurile și peste noapte ne-am odihnit ca lumea. Eram, la cabana unde obținusem locurile de dormit, la poalele munților Cindrelului, pe potecile căruia aveam să urcăm în ziua următoare.

Avea să fie cea mai scurtă incursiune în munții Șureanului. Coborâsem din Parâng pe Coasta lui Rus. Eram doar cu Andrei. Avusesem o zi cu ceață și până la urmă trecusem de partea cealaltă a pasului de la Groapa Seacă. Intrasem de-a binelea în munții Șureanului. Am trecut peste vârful Scovarda, prin șaua adâncă de sub vârful Capra și ne-am continuat drumul de creastă al munților. După ce am trecut de vârful Buha, cum-necum, am rătăcit poteca și ne-am trezit orbăcăind pe versantul sudic, doar arareori punctat de brazi risipiți pe coasta muntelui. Ne stătea în cale vârful Pravăț, pe care l-am urcat. Am prins o potecă ce părea oarecum umblată, tot pe același versant. Când am sfârșit-o, am găsit și poteca cea bună și în curând am ajuns în Poiana Muierii. Eram în plină vară și stâna era populată. Ne-am lăsat rucsacii lângă izvor, ne-am luat la vorbă cu băcița și când ne-am îndreptat către ei, am găsit pe lângă ei, porcii stânei care Dumnezeu știe cum, îi desfăcuseră, scoseseră din ei toată pâinea pe care o aveam pentru restul excursiei și acum se înfruptau din ea. Așa de tare m-am supărat, încât am hotărât să întrerupem excursia și să coborâm la Obârșia Lotrului. Așa am făcut și odată ajunși acolo, am găsit repede un mijloc de transport care ne-a scos din inima munților în care ajunsesem.