Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

19 aprilie 2022

Familia Builei

 




Moto: Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dărueşte apelor de jos.

Lucian Blaga

 

Când am făcut prima excursie în Buila şi nu am mai ştiut pe unde să mai continui drumul, atât de mult m-am concentrat asupra dezlegării enigmei potecii bune, încât nici nu am remarcat că prin preajmă ar mai fi vârfuri interesante. De abia într-o iarnă, când pe fereastra cantonului din chei – astăzi acesta nu mai există, a fost mistuit de foc -, am văzut piatra singuratică a Stogului, sclipind în razele unui răsărit roşietic, nu numai că am remarcat că prin preajmă mai sunt şi alte vârfuri impresionante, dar a încolţit dorinţa de a ajunge până pe ele. Stogşoarele, peretele mai apropiat cantonului, în care vedeam cu ochii mei portalul unei posibile peşteri şi auzeam zvonuri despre altele nevăzute, cât mai ales imensul bulgăre de calcar al vârfului Stogu, îmi aprindea imaginaţia. Într-o dimineaţă sclipitoare de iarnă, cu zăpadă multă şi cu un ger de crăpau pietrile, prin fereastra bucătăriei de vară a cantonului, în timp ce-mi fierbeam ceaiul matinal, am admirat vârful Stogului. Era un spectacol de lumini, cum rareori am văzut. Desigur mai văzusem şi alte vârfuri luminate de soare, dar aşa cum străluceau razele, când gălbui-auriu, când portocalii, mi se părea un spectacol unic. Fereastra prozaicei şi amărâtei bucătării în care mă aflam, avea pe ea o despărţitură, un fel de cruce naivă, atâta cât să mă facă să fotografiez Stogul. “Fereastra credinţei mele” s-a intitulat diapozitivul şi aşa a rămas vârful pentru mine şi astăzi. Auzeam uneori, atunci când în chei apăreau alpinişti şi mai târziu am citit, despre multe trasee alpine şi chiar mi se părea că muntele Stogul şi Stogşoarele, nu au drept căi de acces, decât cele pe care, ca să le faci, trebuie să întinzi coarda şi să baţi pitoane. Pentru mine rămâneau vârfuri inaccesibile.

Mai întâi am crezut că vârful Stogului poate fi învins prin Şaua Hădărăului şi pentru asta am mers de câteva ori pe aici. Fie venind dinspre Căprăreaţa, vârf al munţilor Căpăţânii, fie ocolind obârşia văii Olăneştilor. Aşa am descoperit că pe aici fusese cândva o mare exploatare forestieră. De fapt, găsisem urmele acesteia şi prin chei, unde se mai afla un loc de întoarcere al mocăniţei care căra lemne din susul văii Cheia. În Hădărău însă, văzusem clar urmele unei staţii de trecere a liniei de funicular. Aici se aflau fundaţii şi rezervoare de combustibil – au dispărut acum, când fierul vechi se achiziţiona cu toptanul – şi mai ales era aici, un loc de vizibilitate către una din culmile Căpăţânii, cea dinspre Comarnice, care avea pe ea urmele staţiei de funicular de la Groşii Bodeştiolor. Dinspre valea Cheii în Şaua Hădărăului se ajungea greu, urcând serpentine multe, traversând vâlcele noroioase şi locuri cu izvoare ce se înfiripau pe coasta muntelui. Şi, mai ales, găseai zmeurişuri multe, ce îmbiau la culesul bobiţelor cu miros de dragoste suavă şi de culoarea inimilor înroşite de focul tinereţii. Aici, într-o împrejurare, am simţit pe când ne înfruptam de zor, miros de sudoare de urs şi am ştiut că undeva din tufiş, ne pândea Moş Martin. Şi n-am ştiut cum să fugim mai repede. Pornea de aici, către Stogu, o potecă ce părea, ba că ar sui pe creasta sa vestică, ba că ar înconjura muntele. Pe aici bănuiam că va fi şi poteca ce dezlega misterul cuceririi bastionului de stâncă argintie.

Mai întâi am cercetat poteca ce ocolea vârful pe la nord şi am găsit aici locuri minunate cu blocuri de calcar desprinse din munte, pe care le-am ocolit cu grijă şi întortocheturi numeroase. Ştiam dintr-o excursie cu rătăciri de pomină, din vorba unui cioban ce-mi propusese să vin cu el la Olăneşti, că pe aici este cu siguranţă o potecă. Mai întâi venind dinspre Hărădău, apoi dinspre refugiul Bătrânei Doamne (un bordei care astăzi nu mai există şi pe care-l întâlneam în şaua de după Prislopel), am izbutit să parcurg în întregime poteca. Apoi, pe aici am continuat marcajul dinspre satul Tisa. Crucea roşie dusă până la bordeiul amintit, nu şi-ar fi găsit rostul, dacă nu aş fi aflat continuarea. Bănuiam că şi din aceste locuri trebuiau să fie accese către vârfurile semeţe ale Stogului.

Şi, în sfârşit, s-a făcut lumină! Am pornit într-o frumoasă zi de întâi martie, încă geroasă, să cucerim Stogul. Am plecat la drum cu Chissy şi Mircea Florian, după o noapte petrecută în cantonul Mânzu din valea Olăneştilor. Am plecat de dimineaţă şi încă din Şaua Prislopelului, Stogul sclipea în lumina soarelui, care ar fi trebuit să fie unul primăvăratec. Eram convinşi că vom izbuti, pornind din poteca ce-l înconjura pe partea lui nordică. Aveam la îndemână marcajul, destul de recent aplicat, dar fără să ştim locul pe unde ar trebui să urcăm. Era un frig straşnic, dar muntele şi emoţia unui traseu nou, ne făcea să nu-l mai simţim. Doar zăpada care scârţâia sub picioare ne arăta cât de frig este. La un moment dat, am găsit spre peretele muntelui din ce în ce mai abrupt, un horn, bine înfipt în perete şi care părea a fi calea sigură de a urca spre creastă. Cum eram proaspăt alpinişti – de abia de căpătasem câteva noţiuni – şi aveam la noi materialele necesare (corzi, scăriţe, pitoane), am ales calea aceasta. Am intrat în horn şi s-a dovedit că trebuie să recurgem la coarda pe care o aveam cu noi. Mircea s-a legat în coardă şi asigurat, a început primul să se caţare pe horn. Nu avea mănuşi şi într-un gest mărănimos, i le-am oferit pe ale mele. A urcat şi s-a asigurat pe după trunchiul unui fag. A urmat Chissy şi eu am urcat ultimul. Aşteptarea şi frigul de afară mi-au produs aproape degerarea mâinilor şi când am ajuns la locul de regrupare, urlam de durerea mâinilor îngheţate. Fără să-mi dau seama, am luat la palme trunchiul de fag lângă care ajunsesem şi aşa am scăpat de degerături serioase. Ne-am dat seama, că nu pe aici se află drumul spre Stogu, pentru că mai departe, ne-ar fi aşteptat verticala unui perete, unde cunoştinţele noastre intr-ale alpinismului, nu făceau faţă. Nu ne rămânea decât să încercăm să coborîm printr-un rapel şi să continuăm să cercetăm versantul nordic al muntelui, încercând să găsim un loc mai favorabil ascensiunii propuse. Mircea a găsit totuşi, mergând pe brâne dificile, un mod de a înconjura muntele. Nu prea aveam speranţe, dar înaintam. Pe nesimţite, am ocolit muntele, dar asta aveam să o constatăm de abia mai târziu, când am izbutit până la urmă, să urcăm pe vârf. Multă vreme am mers pe brâne, cu zăpadă prăfoasă şi instabilă, apoi dintr-odată ne-am trezit în faţa unui versant împădurit, pe faţa căruia ni se părea că putem urca. Aşa am făcut, numai că zăpada mare şi prăfoasă, a constituit un obstacol major. Mai mult mergeam înapoi, pentru că orice pas înainte, avea şi o alunecare. Totuşi urcam. Nici n-am simţit când panta, fără să se micşoreze, ne-a scos pe muchia Stogului. Mai sus nu se putea urca. De acolo puteam doar să o luăm pe pereţii nordici pe care-i evitasem. Pe coama muntelui, acolo unde ajunsesem cu atât de mari eforturi, am găsit o adevărată şosea a caprelor negre. Şi noi care credeam că suntem singurii care putuseră să ajungă aici! Am luat-o spre dreapta, ocolind colţii muntelui pe lângă care trebuia să urcăm. Până pe vârf, mai aveam de urcat. Am mers pe brâne înzăpezite, dar acum soarele încălzea creasta şi gerul năpraznic al hornului pe care încercasem să urcăm, nu ne mai dobora. Ne bucuram de un soare darnic, deşi nu prea cald şi de un cer senin, aşa cum nici prin vis nu am fi crezut că vom apuca. Mergeam foarte aproape de creastă, iar când am ajuns într-o strungă îngustă şi am urcat o pantă ceva mai aspră, nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să ajungem chiar pe vârf. Eram acolo, pe micul platou de la cota 1494m, deasupra întregii lumi. Priveam spre verticala Clăii Strâmbe, către minuscula colonie de cantoane din valea Cheii – până la apariţia actualei cabane, acolo erau trei case vechi, din care doar una folosibilă în condiţii cât-de-cât onorabile – şi spre întâiele vârfuri înalte ale Căpăţânii. Peste tot zăpada acoperea pantele muntelui. În vale, o culoare uşor albăstruie şi un pic ceţoasă, ne făcea să ne simţim deasupra tuturor. Am scos strigăte de bucurie şi ne-am strâns mâinile ca după o mare victorie. Ziua scurtă şi drumul întoarcerii pe care nu-l ştiam ne-au readus cu picioarele pe pământ. Trebuia mai întâi să ajungem la canton şi până seara şi acasă. Am coborât tot pe unde venisem, pe panta înclinată, printre brazi, numai că acum am alunecat pe şanţul făcut la urcare, prin stratul gros de zăpadă. Am ajuns la locul de unde începusem urcarea prin pădure şi ni s-a părut că înconjurând spre stânga muntele, am găsi drum de întoarcere mai uşor. Am depăşit o muchie şi în faţa noastră s-a aflat “Marele Grohotiş”, pe care de atâtea ori îl privisem de pe prispa cantonului din chei. Nu ne-a mai rămas decât să-l străbatem şi să reintrăm la capătul lui, din nou în pădure. Înainte de a înfrunta înserarea ce se lăsa prin pădure, ne-am dat seama că până atunci, deşi trecuse de ora 3pm, nu mâncasem nimic. Am scos din buzunarele hanoracelor ce luasem fiecare cu noi şi ne-am astâmpărat foamea, alta decât cea a muntelui. Aveam la mine o cutie de compot de căpşuni, o adevărată delicatesă pe vremea aceea, pe care am împărţit-o între cei trei învingători. Era şi primul lichid, altul decât cel al zăpezii încălzite în gură, pe care-l sorbeam de la plecare, pentru că niciunul nu luasem cu noi vreo rezervă de apă. Am coborît pe drumuri de acum cunoscute, mai întâi către şaua în care se afla bordeiul Bătrânei Doamne, astăzi dispărut. Când am ajuns în Şaua Prislopelului, se îngâna ziua cu noaptea, iar când am ajuns la cantonul Mânzu, întunericul coborâse de-a binelea. Am găsit la canton femeia care ne găzduise acolo, chiar îngrijorată de întârzierea noastră. Eram frânţi de oboseală şi ne-am făcut socoteala că oricât de repede am parcurge cei 12km de drum forestier până la Olăneşti, am fi ajuns acolo după plecarea ultimului autobuz. Aşa că am hotărât să mai rămânem la canton. Mâncarea noastră era dimensionată pentru mai puţin timp de stat în munte şi nu mai aveam decât o fărâmă de caşcaval şi deloc pâine. Femeia, văzându-ne în încurcătură, ne-a făcut o mămăligă mare, aurie şi aburindă, peste care ne-am aruncat ca lupii înfometaţi. Chiar nu ştiu dacă lupii ar fi mâncat mămăligă, dar noi am terminat-o cât ai bate din palme. Apoi ne-am culcat, fiecare mormăind câte ceva, în drumul către somnul de neîntors. Eu chiar am adormit mormăind despre hornurile prin care trecusem şi meritele mămăligii de abia terminată. Către ora 3 dimineaţa, ne-am echipat repede şi pe un drum cu gheaţă pe el, am luat-o repede spre Olăneşti. Am ajuns acolo odată cu plecarea primului autobuz şi dimineaţa ne-a găsit pregătiţi pe fiecare pentru slujba la care trebuia să ajungem.

Stogul trebuia scotocit, ăsta era gândul meu. Întrezărisem la ascensiunea anterioară, în locul în care venind dinspre grohotiş, înaintea intrării în pădure, o muchie care mi se părea accesibilă. Bunul meu prieten Grig, era mare amator de ascensiuni prin locuri necunoscute şi cu oarecare doză de risc. Iată-ne aşadar într-o dimineaţă, echipaţi cu corzi, pitoane şi scăriţe, în drum spre un traseu nou în Stogu. Ajungem repede în Şaua Stogşoarelor (pe vremea aceea tunelul nu era nici măcar în proiect), de unde începem să urcăm către Stogu. Drumul prin pădure, pe lângă unele stânci aflate în cale, în şaua cu brazi aflată în imediata vecinătate a globului de calcar, erau locuri bine cunoscute de mine. Chiar şi hăţaşul care cobora spre grohotiş, apoi doar brână, erau locuri cu care mă obişnuisem. Doar la capătul brânei, puţin înaintea intrării în grohotiş, ne-au apărut în faţă cele mai frumoase tufe de liliac sălbatic. Erau de o culoare stacojie pe care nu le-o mai întâlnisem până atunci - cred şi acum că pe Stogu, cresc cele mai frumoase exemplare de tulichină. Am luat cotul pe după muchia întâlnită şi imediat am început să căutăm un loc prin care să ne putem căţăra. Prima parte s-a dovedit uşoară, mai mult căţărare la liber. Apoi am ajuns într-un loc unde Grig a forţat un pasaj de căţărare la liber, după care asigurat, am urcat şi eu. A urmat o porţiune de muchie înierbată, pe care am urcat-o fără probleme. Eram sub pereţii Stogului şi ne întrebam cum vom urca în continuare. Am ajuns deasupra unor hornuri pe care îşi găsiseră trai, câţiva paltini. Dar hornurile nu erau deloc scurte şi nu păreau a fi prea prietenoase. Noroc că nu trebuia să le coborîm. Am continuat să mergem pe muchia pe care eram. Ne-am blocat repede. Mai departe nu se putea merge, totul se termina într-o verticală fără sfârşit. Dar în sus, se vedea un alt horn, cu prize suficiente, care să ne permită o ascensiune chiar la liber. Aşa am şi făcut. Mai întâi Grig, legat în coardă. A ajuns repede deasupra hornului şi mi-a strigat să încep să urc. Asigurat în coardă, deși ascensiunea se putea face comod la liber, am depăşit hornul şi am ajuns pe o pajişte pe care un belşug de flori de primăvară îşi aveau locul lor, ferit de oameni. Mulţime de stânjenei de munte imenşi, violacei, împânzeau panta. Şi de aici încolo a urmat o pantă destul de dură, dar aici puteam merge la liber şi stâncile doar punctau pajiştea înflorată. Am ajuns sus, pe micuţul platou al vârfului. De abia acolo ne-am odihnit şi ne-am felicitat pentru această adevărată premieră pe care o realizasem. De aici încolo, drumul coborârii îmi era cunoscut. Am coborât prima pantă, chinuindu-ne prin lăstărișul existent, apoi am urmat o brână ce se dovedea un adevărat hăţaş de capre negre şi curând, după ce am depăşit cele trei ţancuri ale Stogului, am început coborârea prin pădure, prin locurile cunoscute din iarnă. Am traversat grohotişul şi am închis circuitul la tufele de tulichină. Descoperisem un alt drum.

Probabil că lui Mircea Florian i-o fi plăcut tare mult ascensiunea de iarnă făcută pe Stogu, pentru că nu a pregetat să-l invite pe bunul său prieten din Cluj, Dinu Mititeanu, să facă o vizită în Vâlcea şi să urcăm împreună pe Stogu. Pe Dinu Mititeanu îl cunoscusem cu ani buni în urmă. Eram în Şesul Craiului din Apuseni, când urcând pe platoul vârfului, am întâlnit doi turişti. Ne-am salutat şi au plecat imediat. Doar când am coborît, lângă maşina cu care urma să ne întoarcem, ne-am întâlnit din nou. Ne-au rugat să-i luăm şi pe ei, măcar până la Turda, acolo unde ni se despărţeau drumurile. Am făcut schimb de adrese şi nu ne-am mai întâlnit. Ba nu, o altă întâlnire am mai avut-o cu Dinu, în Piatra Craiului, la izvorul din Găvan. Acolo unde am primit dojana lui, pentru că Ilie se spăla de zor, în apa care de abia ajungea pentru băut. Acum ne reîntâlneam din nou şi i-am reamintit toate aceste episoade. Eram în Dacia mea, cu care plecasem pe valea Olăneştilor, de unde am urcat în Şaua Prislopelului, apoi în Şaua Stogşoarelor şi direct pe traseul făcut cu Grig.

Altădată am înnoptat la cantonul din chei. A doua zi, pe o vreme nesigură, am urcat în grohotişul Stogului şi de acolo am încercat să intrăm pe cel mai adânc horn de pe faţa sudică. N-am izbutit mare lucru, aşa că ne-am abătut către o strungă înaltă, aflată lângă un vârf singuratec, căruia i-am spus Sentinela Stogului. Acolo, pe un vânt rece, cu zbiceală de ploaie, am stat câtăva vreme, privind cu nesaţ toată verticala sudică a muntelui, imaginându-mi doar traseele alpine stabilite pe aici.

Pe faţa Stogului, mi-a fost dat odată să mai urc. De data asta zăpada nu se dusese încă şi un troian imens ne-a uşurat urcuşul către creastă, pe acolo pe unde în mod normal, ar fi fost un perete inaccesibil. Cu multă uşurinţă am ajuns pe vârf. Atunci, sau poate în altă împrejurare, când s-ar fi putut să urc cu Liteanu şi cele două fete ale sale, am aflat şi coborârea din vârf pe versantul nordic. Pe aici, ne-am strecurat printre stânci năruite, printre care ne-am perindat cu uşurinţă, fără ca acestea să constituie obstacole majore. Cu acest drum, aflasem locurile prin care putea fi abordat Stogul.

Eram în anul căsătoriei mele cu Zoia. Plecasem într-o excursie organizată de clubul Lotru în Buila. Veniseră oameni din toată ţara. Printre ei un grup din Mediaş. Când ne-am dat jos din autobuz, ne-am desprins din grup şi am plecat în chei. Acolo ne-am petrecut noaptea. A doua zi, nefiind nici cine ştie ce vreme bună, ne întorceam la cantonul Mânzu, de unde plecasem. Numai că în Şaua Stogşoarelor, ne-am întâlnit cu un grup mărişor, cel din Mediaş, care tocmai voia să urce în Stogu. Cum nu aveam un program deosebit, ba ar fi trebuit să aşteptăm multă vreme până când autobuzul s-ar fi reîntors la Vâlcea, am preferat să-i conduc pe vârful pe care şi-l doreau. Desigur i-am dus pe traseul alpin şi cu toţii s-au comportat teribil. Ne-am reîntors, ei fericiţi pentru că ajunseseră acolo unde nu mai sperau, iar noi, că nu a trebuit să aşteptăm prea mult până la plecare. De medieşeni avea să mă lege o altă întâmplare, neaşteptată, în Făgăraş, pe muchia Drăguşului. Am să povestesc atunci când îmi voi reaminti întâmplările din acest masiv. Atâta doar, că avea să fie una surprinzătoare şi că au urmat aventuri pe unul din locurile periculoase din împrejurimile cabanei Sâmbăta.

Tot în acel an, era prin luna mai, prin păduri apăruseră păstrăvii de fag, iar în Stogu erau din belşug. Eram acum un grup numeros. Venisem cu două maşini, aşa încât cred că ajunsesem vreo 10. Am urcat tot pe unde îmi plăcea mie mai mult, pe traseul alpin. Cu toţii am ajuns cu bine şi la mai toţi le-a plăcut. La coborâre însă, decât să parcurgem întreaga creastă şi să coborâm prin pădure, le-am propus să facem un rapel şi să coborîm pe faţa sudică a muntelui. De când urcasem pe mormanul de zăpadă, ştiam că odată ajuns la limita inferioară a peretelui, mai departe totul era simplu. Era interesant şi cu toţii au acceptat. Luasem cu mine o coardă, numai că în afara mea şi a lui Chissy, nimeni nu mai făcuse un rapel. Ştiam de existenţa unui brad cu tulpină groasă, în jurul căruia aveam să arunc coarda. Mai aveam şi o cordelină, cu care-mi propusesem să-mi asigur partenerii mai fricoşi. A coborât prima Doina-Felicia şi de undeva de jos, a strigat că a ajuns la capătul corzii şi până jos mai erau vreo doi metri. Ăsta era un lucru neprevăzut. I-am strigat să se agaţe de coardă cât mai mult şi să sară pe ultima porţiune. Mi-a spus că aşa a făcut şi n-a păţit nimic. Au urmat ceilalţi şi cu toţii au ajuns teferi la capătul de sus al unui horn. Nu prea departe se afla şi grohotişul. Am coborât la canton, de unde uitându-ne spre locul prin care coborâsem, ne-am cam speriat. Locul părea de jos inaccesibil. Când ne-am întors în valea Olăneştilor, eram cu toţii fericiţi.

Nu mai fusesem de mult în Stogu. Asta mai ales datorită astmului, care după 20 de ani îmi revenise. Între timp grupul meu se risipise şi alţi tovarăşi de drumeţie apăruseră. Părintre aceştia erau şi doctorii Iliescu şi Găvănescu. Eram aşadar astmatic şi urcam pe munte. Mi-am condus grupul pe acelaşi traseu, pe acolo pe unde trebuia să desfăşor şi coarda. Pe atunci nu ştiam că doctorul Găvănescu are rău de înălţime. Poate atunci nu aş fi mers pe aici, dar nici el nu a spus nimic. Când am ajuns la hornul pe care trebuia să desfăşor coarda, Iliescu a luat-o înainte, căţărându-se fără niciun ajutor. Am rămas ultimii, Găvănescu şi cu mine. Atunci şi-a găsit să mă ajungă o criză de astm. Mai mult vânăt, cu respiraţia întretăiată, am urcat pe horn, după ce mi-am legat în coardă tovarăşul de drum. Am ajuns sus numai eu, apoi l-am asigurat şi pe doctor, după care am mai avut puterea să mă târăsc până în vârf. Acolo criza s-a îndepărtat şi am ajuns cu bine jos şi, mai departe, la maşină.

Ultima oară am ajuns pe Stogu, împreună cu Anda, Valeria şi Aurică, ultimii doi veniţi de la Slatina. Am ajuns la cantonul din chei, venind din Buila, pe care o traversasem printr-unul din hornurile Ştevioarelor. Drumul din Curmătura Comarnice îmi era bine cunoscut. Îl urcasem şi-l coborâsem de multe ori. Numai că de atunci fuseseră pe aici tăieri masive şi copacii cu semnele de pe ele, dispăruseră. Cam jumătate din traseu, poteca era cea veche şi orientarea a fost uşoară. Când am ajuns în zona defrişată, am încurcat poteca, de câteva ori. Ajungeam oricum, pentru că la urma urmelor, deşi greu, am fi urmărit firul pârâului Comarnice şi am fi ajuns tot la canton. Se apropia seara, eram către mijlocul lui noiembrie şi ne era teamă că ne prinde înserarea. Până la urmă am ajuns cu bine, ba chiar uşor, pentru că ultima porţiune de drum, fusese remarcată de curând. În faţa cantonului, cei doi, sosiţi doar cu câteva minute înainte, dereticau camera în care trebuia să dormim. Eram cu toţii bucuroşi că ne întâlnisem şi încă atât de exact. Transformasem una din camerele cantonului, într-o încăpere destul de curată şi chiar plăcuă. Doar urma să stăm acolo două nopţi şi de aceea ne dădusem toată osteneala. Camera avea uşă şi fereastră cu geam. Mai avea o cratiţă folosibilă şi sobă în care am făcut focul şi până la urmă s-a făcut şi cald. Ne-am culcat în paturile de lemn, suprapuse, cam belalii, dar care ne dădeau impresia unui oarecare confort. Asta era vineri. A doua zi, trebuia să urcăm Stogul. Dimineaţă, Aurică a pus la fiert apă, în oala găsită la cabană. Cabană, pentru că avea pat şi sobă! Fierbea apa şi Aurică, imprudent, apucă cu mâna goală mânerele oalei. N-a apucat să urle el, ci eu. L-a fript mânerul cratiţei şi i-a dat drumul şi conţinutul de apă fiartă, s-a deşertat pe piciorul meu. Am scos un adevărat urlet. Când l-am dezvelit, piciorul era ca un rac fiert. M-am uns cu ceva unt, m-am bandajat şi… am plecat pe Stogu. Aveam dureri mari, mai ales că pe drum bandajul a căzut şi pantalonul se freca de picior. Am urcat totuşi, pe traseul alpin care-mi plăcea atâta. La începutul urcuşului, acolo unde erau doar smocuri de iarbă, Anda a avut mici probleme, datorită degetului strivit încă de pe când căutam locuri bune de căţărat pe hornul de sub Vioreanu. Ne-am căţărat, am întins coarda, am admirat locurile şi am continuat drumul. Când a trebuit să urcăm pe horn, primul care s-a căţărat fără probleme, a fost Aurică. Legat cu coarda de brâu, a fost cel care a trebuit să ne asigure pe toţi, până am depăşit hornul. Piciorul mă cam durea, dar până luni dimineaţa când mă puteam duce la spital, nu puteam face nimic. Am urcat pe vârf şi pe micuţul platou de acolo, am admirat locurile înalte, cele de pe creasta Căpăţânii şi cele dinspre Buila. Era lumina toamnei aruncate peste toate şi cerul specific anotimpului, era pur şi albastru cât cuprindeau ochii. Încântarea pusese stăpânire pe toţi. A trebuit să ne întoarcem şi am făcut-o pe drumul obişnuit, cel care traversa grohotişul. La canton, noaptea a fost liniştită, fără dureri în piciorul opărit. Se făcuse noapte când au mai sosit trei tineri, care urcaseră pe Brâna Caprelor. Nu mult după aceea, a sosit şi Ionică, care fusese pe creasta nordică, unde refăcuse marcajul cu punct roşu. Şi mult după miezul nopţii, au mai sosit doi inşi, rătăciţi prin încâlcişurile potecii ce cobora din Curmătura Comarnice. A doua zi, mi-am bandajat din nou piciorul şi am plecat spre casă, alegând traseul de pe Brâna Caprelor. Am ajuns la drum şi printr-un noroc chior, la gura drumului ce cobora de la Pahomie, ne-a întâmpinat o dubiţă, care ne-a luat până în oraş. Fără maşina providenţială, nu ştiu ce s-ar fi ales de piciorul meu. Când am ajuns acasă şi mi-am scos bandajul, piciorul îmi era o rană vie. A doua zi, la medic, aveam să constat că unele porţiuni aveau arsuri de gradul III. O lună întreagă n-am mai fost pe munte şi până când noua piele s-a întins, de fiecare dată când mă ridicam, urlam de durere. Pe cei doi i-am mai văzut şi în alte împrejurări şi cu aceeaşi plăcere. Aurică s-a simţit însă vinovat de parcă ar fi fost vina lui.

De Stogşoare auzisem doar, deşi de fiecare dată când ajungeam în chei, imaginea peretelui lor, era aceea pe care-mi cădeau ochii fără să vreau. Auzisem despre creasta lor, ca fiind una accidentată, că în pereţii lor ar fi peşteri frumoase, dar niciodată nu cercetasem locurile. Chiar în faţa cantonului, foarte jos şi chiar la îndemână, vedeam portalul unei peşteri. Nu aveam pasiuni speologice, dar fiind atât de aproape şi făcând parte din ceea ce trebuia să ştiu despre Stogşoare, m-am repezit până acolo. Doar ce am trecut firul apei şi am şi ajuns în faţa ei. Până acolo unde se deschidea portalul peşterii, a trebuit să urcăm un prag stâncos. Cum îmi plăcea să mă caţăr, am ajuns uşor acolo. Urcuşul mi-a plăcut, dar peştera a fost o decepţie. Doar câţiva metri avea până la capătul ei. Era mai mult o adâncitură în stâncă, decât o peşteră. La îndemână ne stătea altă peşteră, cea a Lacului Verde, cum am denumit-o eu. Sigur, peştera poate avea alt nume, dar acesta mi s-a părut cel mai apropiat de frumuseţile pe care le-am văzut acolo. Peştera este catalogată, cartografiată, botezată şi studiată în amănunţime de speologi autohtoni sau de aiurea, dar rămâne pentru mine, cu denumirea găsită atunci, ad-hoc, la prima incursiune prin ea. Se afla peştera pe scocul pe care-l vedeam de pe prispa cantonului, dar până acolo trebuia urcat din greu, pe grohotişul mișcător. Cunoscători ai gurii peşterii, îmi arătau chiar şi intrarea, bine ascunsă de altfel. Ştiam doar că o s-o găsesc pe partea dreaptă, cum urcam, că intrarea este foarte joasă şi că la început trebuie să ne târâm, că trebuie să o luăm pe galeria din stânga, după care putem sta în picioare. Cu astfel de informaţii, am plecat la drum. Am mers în josul râului Cheia, l-am traversat prin loc convenabil şi am ajuns în dreptul scocului pe care trebuia să urcăm. La început, din cauza grohotişului mişcător, urcuşul a fost greu. Adeseori făceam câţiva paşi înapoi, alături de cei cu care înaintam. Spre partea de sus a scocului, am zărit în dreapta, gura minusculă a peşterii. Scocul continua şi la capătul lui, mai există o peşteră, cea a Pagodelor, deosebită, de care doar am auzit. Noi, Grig şi cu mine, am intrat în peştera Lacului Verde. Ne-am târât la început, am luat-o pe galeria din stânga şi imediat ne-am putut ridica în picioare. Bolta peşterii era acum undeva sus, mult deasupra noastră. Până la noi ajungeau doar stalactitele şi jos ocoleam stalacmitele. Am început să găsim rămăşiţe de oase, mai mari sau mai mici. Ştiam că pe aici sunt rămăşiţe de oase de ursus spaeleus. Dar frumuseţea cea adevărată a peşterii, ni s-a arătat când ea s-a îngustat, de nu puteau doi oameni să meargă alături. Acolo, spre finalul peşterii, accesibil nouă, am văzut adevărata minune. Un lac verde, cum numai cristalul poate să-ţi ofere. Adânc, cu pereţi albicioşi de calcar, apa se sfârşea undeva departe, într-o altă lume, subpământeană. Grig era în faţă şi strigătul lui de uimire mi-a atras atenţia. “Vino repede, am ajuns într-un loc minunat”. Şi s-a dat la o parte să mă lase şi pe mine, să admir apa neîncepută şi nevăzută de muritorii cei mulţi. Apoi, m-a rugat să îl mai las şi pe el să admire luciul apei netulburate decât de gândurile noastre. Şi din nou eu, şi iară el, şi am fi continuat aşa multă vreme, dacă n-ar fi trebuit să ne întoarcem. Am ieşit din peşteră pe drumul pe care intrasem. Erau acum alte minuni, alte galerii laterale, alte formaţiuni care atârnau din cerul peşterii, alte filigrame încrustate în argila de pe pereţi, dar nimic nu era ca frumuseţea ireală a lacului verde de la capătul peşterii. Când am ieşit afară, sub bolta cerului îngustată de micimea scocului pe care ne aflam, în zăpuşeala unei zile de vară, eram aproape năuciţi. Ieşisem din lumea frumuseţilor subpământene. Scriam într-un articol apărut în presa locală, că doar în peştera aceasta fiorul dragostei apare fără a şti şi dispare la fel. Şi nici astăzi nu cred altfel. Ce a fost creat de natură şi ascuns privirilor celor mai mulţi pământeni, nu se poate asemăna decât cu fiorul dragostei. Altfel, cum s-ar putea explica atracţia, poate întâmplătoare a două fiinţe care-şi ating privirile doar o clipă, uneori lungă cât veacul, cam atât cât ne-a fost dat nouă să atingem oglinda de cristal a lacului cel verde. Şi ca să mă laud un pic, am să spun că articolul cu pricina mi-a fost citit de poetul George Ţărnea, dus de-acuma, care atunci când, întâmpător l-am întâlnit şi cunoscut, a ţinut să-mi aducă cuvinte admirative. Poate nu pentru înşiruirea de cuvinte, cât mai ales pentru asocierea de imagini ale sentimentelor omeneşti. Aş mai adăuga, nu fără legătură, că niciodată un poet nu poate aşterne versuri de luat în seamă, fără să fie străbătut de fiorul cel amintit mai sus. De fiecare dată când aştern pe hârtie gânduri demult trecute, ele sunt mai bine sau mai puţin bine însăilate, în măsura în care sufletul meu “e mai plin de rost”. Am mai fost şi altădată în peşteră, sau poate de mai multe ori, dar ca prima oară, nimic nu mi-a mai plăcut aşa de mult.

Pe creasta Stogşoarelor nu fusesem niciodată. Auzisem doar, de la alpiniştii pe care-i întâlnisem la canton, când făceau vară de vară tabere de pregătire, că pe pereţii acestora, erau trasee din cele mai grele. Odată chiar, am auzit o fată, spunându-i alteia: “am fost pe traseul Brânduşa de toamnă, în Stogşoare, dar să nu spui instructorului pe unde am fost”. Fata, cred şi acum, era Liliana Becea şi dacă ar fi aşa, atunci am reîntâlnit-o în Caucaz câţiva ani mai târziu. Prima oară am urcat pe creastă cu Ceani. Am pornit din Şaua Stogşoarelor, aşa cum era pe vremuri şi am urcat mai mult pe versantul ce venea dinspre poteca Bătrânei Doamne. Coasta plină de stânci albe, ne-a scos fără greutate sus, acolo de unde am avut privelişti minunate spre pereţii de sub noi şi mărunta lume de la canton. Apoi cresata s-a dovedit plină de frumuseţi. Am ocolit stânci ivite în cale, strecurându-ne pe brâne suspendate deasupra hăului, am parcurs creasta chiar pe linia ei matematică, punctată adeseori de mesteceni, până spre locul unde ea se prăvălea abrupt către valea Cheii. Am întrevăzut o cale coborîtoare până spre firul apei, acolo unde cu siguranţă erau pereţi verticali şi ştiam asta de pe când făcusem alte plimbări pe firul cheilor. Ar fi trebuit totuşi să avem la noi o coardă, pe care să o înfăşurăm pe trunchiul unui fag, sau mai bine pe unul din paltinii de aici şi să ne aventurăm până deasupra pereţilor. Nici coardă nu aveam la noi, nici atâta curaj, să coborîm în rapel cât se putea, ca să ne satisfacem curiozitatea. Aşadar doar imaginaţia fiecăruia s-a avântat până deasupra cheilor. Şi altădată am fost pe aici. Atunci am venit cu Zoia, soţia mea. Când am urcat, n-am mai făcut-o din şaua amintită şi asta doar pentru că pe aici se străpunsese tunelul, care schimbase faţa locului. Urcuşul ne-a fost acum mai greu, dar creasta era la fel de frumoasă. Pe creastă, tot până la capătul ei, am mers şi tot pe brâna suspendată am trecut. Doar că timpul cât am stat pe creastă a fost mai scurt. Când am coborît spre maşina cu care venisem, în susul drumului, singur, urca Ionică, cu care am schimbat câteva vorbe. Mulţi ani după aceea, avea Ionică să-mi fie adeseori tovarăş de drumeţii.

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Persoane interesate