Moto: Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dărueşte apelor de jos.
Lucian Blaga
Când am făcut
prima excursie în Buila şi nu am mai ştiut pe unde să mai continui drumul, atât
de mult m-am concentrat asupra dezlegării enigmei potecii bune, încât nici nu
am remarcat că prin preajmă ar mai fi vârfuri interesante. De abia într-o
iarnă, când pe fereastra cantonului din chei – astăzi acesta nu mai există, a
fost mistuit de foc -, am văzut piatra singuratică a Stogului, sclipind în
razele unui răsărit roşietic, nu numai că am remarcat că prin preajmă mai sunt
şi alte vârfuri impresionante, dar a încolţit dorinţa de a ajunge până pe ele.
Stogşoarele, peretele mai apropiat cantonului, în care vedeam cu ochii mei
portalul unei posibile peşteri şi auzeam zvonuri despre altele nevăzute, cât
mai ales imensul bulgăre de calcar al vârfului Stogu, îmi aprindea imaginaţia.
Într-o dimineaţă sclipitoare de iarnă, cu zăpadă multă şi cu un ger de crăpau
pietrile, prin fereastra bucătăriei de vară a cantonului, în timp ce-mi
fierbeam ceaiul matinal, am admirat vârful Stogului. Era un spectacol de
lumini, cum rareori am văzut. Desigur mai văzusem şi alte vârfuri luminate de
soare, dar aşa cum străluceau razele, când gălbui-auriu, când portocalii, mi se
părea un spectacol unic. Fereastra prozaicei şi amărâtei bucătării în care mă
aflam, avea pe ea o despărţitură, un fel de cruce naivă, atâta cât să mă facă
să fotografiez Stogul. “Fereastra credinţei mele” s-a intitulat diapozitivul şi
aşa a rămas vârful pentru mine şi astăzi. Auzeam uneori, atunci când în chei
apăreau alpinişti şi mai târziu am citit, despre multe trasee alpine şi chiar
mi se părea că muntele Stogul şi Stogşoarele, nu au drept căi de acces, decât
cele pe care, ca să le faci, trebuie să întinzi coarda şi să baţi pitoane.
Pentru mine rămâneau vârfuri inaccesibile.
Mai întâi am
crezut că vârful Stogului poate fi învins prin Şaua Hădărăului şi pentru asta
am mers de câteva ori pe aici. Fie venind dinspre Căprăreaţa, vârf al munţilor
Căpăţânii, fie ocolind obârşia văii Olăneştilor. Aşa am descoperit că pe aici
fusese cândva o mare exploatare forestieră. De fapt, găsisem urmele acesteia şi
prin chei, unde se mai afla un loc de întoarcere al mocăniţei care căra lemne
din susul văii Cheia. În Hădărău însă, văzusem clar urmele unei staţii de
trecere a liniei de funicular. Aici se aflau fundaţii şi rezervoare de
combustibil – au dispărut acum, când fierul vechi se achiziţiona cu toptanul –
şi mai ales era aici, un loc de vizibilitate către una din culmile Căpăţânii,
cea dinspre Comarnice, care avea pe ea urmele staţiei de funicular de la Groşii
Bodeştiolor. Dinspre valea Cheii în Şaua Hădărăului se ajungea greu, urcând
serpentine multe, traversând vâlcele noroioase şi locuri cu izvoare ce se înfiripau
pe coasta muntelui. Şi, mai ales, găseai zmeurişuri multe, ce îmbiau la culesul
bobiţelor cu miros de dragoste suavă şi de culoarea inimilor înroşite de focul
tinereţii. Aici, într-o împrejurare, am simţit pe când ne înfruptam de zor,
miros de sudoare de urs şi am ştiut că undeva din tufiş, ne pândea Moş Martin.
Şi n-am ştiut cum să fugim mai repede. Pornea de aici, către Stogu, o potecă ce
părea, ba că ar sui pe creasta sa vestică, ba că ar înconjura muntele. Pe aici
bănuiam că va fi şi poteca ce dezlega misterul cuceririi bastionului de stâncă
argintie.
Mai întâi am
cercetat poteca ce ocolea vârful pe la nord şi am găsit aici locuri minunate cu
blocuri de calcar desprinse din munte, pe care le-am ocolit cu grijă şi
întortocheturi numeroase. Ştiam dintr-o excursie cu rătăciri de pomină, din
vorba unui cioban ce-mi propusese să vin cu el la Olăneşti, că pe aici este cu
siguranţă o potecă. Mai întâi venind dinspre Hărădău, apoi dinspre refugiul
Bătrânei Doamne (un bordei care astăzi nu mai există şi pe care-l întâlneam în
şaua de după Prislopel), am izbutit să parcurg în întregime poteca. Apoi, pe
aici am continuat marcajul dinspre satul Tisa. Crucea roşie dusă până la
bordeiul amintit, nu şi-ar fi găsit rostul, dacă nu aş fi aflat continuarea.
Bănuiam că şi din aceste locuri trebuiau să fie accese către vârfurile semeţe
ale Stogului.
Şi, în sfârşit,
s-a făcut lumină! Am pornit într-o frumoasă zi de întâi martie, încă geroasă,
să cucerim Stogul. Am plecat la drum cu Chissy şi Mircea Florian, după o noapte
petrecută în cantonul Mânzu din valea Olăneştilor. Am plecat de dimineaţă şi
încă din Şaua Prislopelului, Stogul sclipea în lumina soarelui, care ar fi
trebuit să fie unul primăvăratec. Eram convinşi că vom izbuti, pornind din
poteca ce-l înconjura pe partea lui nordică. Aveam la îndemână marcajul, destul
de recent aplicat, dar fără să ştim locul pe unde ar trebui să urcăm. Era un
frig straşnic, dar muntele şi emoţia unui traseu nou, ne făcea să nu-l mai
simţim. Doar zăpada care scârţâia sub picioare ne arăta cât de frig este. La un
moment dat, am găsit spre peretele muntelui din ce în ce mai abrupt, un horn,
bine înfipt în perete şi care părea a fi calea sigură de a urca spre creastă.
Cum eram proaspăt alpinişti – de abia de căpătasem câteva noţiuni – şi aveam la
noi materialele necesare (corzi, scăriţe, pitoane), am ales calea aceasta. Am
intrat în horn şi s-a dovedit că trebuie să recurgem la coarda pe care o aveam
cu noi. Mircea s-a legat în coardă şi asigurat, a început primul să se caţare
pe horn. Nu avea mănuşi şi într-un gest mărănimos, i le-am oferit pe ale mele.
A urcat şi s-a asigurat pe după trunchiul unui fag. A urmat Chissy şi eu am
urcat ultimul. Aşteptarea şi frigul de afară mi-au produs aproape degerarea
mâinilor şi când am ajuns la locul de regrupare, urlam de durerea mâinilor
îngheţate. Fără să-mi dau seama, am luat la palme trunchiul de fag lângă care
ajunsesem şi aşa am scăpat de degerături serioase. Ne-am dat seama, că nu pe
aici se află drumul spre Stogu, pentru că mai departe, ne-ar fi aşteptat
verticala unui perete, unde cunoştinţele noastre intr-ale alpinismului, nu
făceau faţă. Nu ne rămânea decât să încercăm să coborîm printr-un rapel şi să
continuăm să cercetăm versantul nordic al muntelui, încercând să găsim un loc
mai favorabil ascensiunii propuse. Mircea a găsit totuşi, mergând pe brâne
dificile, un mod de a înconjura muntele. Nu prea aveam speranţe, dar înaintam.
Pe nesimţite, am ocolit muntele, dar asta aveam să o constatăm de abia mai
târziu, când am izbutit până la urmă, să urcăm pe vârf. Multă vreme am mers pe
brâne, cu zăpadă prăfoasă şi instabilă, apoi dintr-odată ne-am trezit în faţa
unui versant împădurit, pe faţa căruia ni se părea că putem urca. Aşa am făcut,
numai că zăpada mare şi prăfoasă, a constituit un obstacol major. Mai mult
mergeam înapoi, pentru că orice pas înainte, avea şi o alunecare. Totuşi urcam.
Nici n-am simţit când panta, fără să se micşoreze, ne-a scos pe muchia
Stogului. Mai sus nu se putea urca. De acolo puteam doar să o luăm pe pereţii
nordici pe care-i evitasem. Pe coama muntelui, acolo unde ajunsesem cu atât de
mari eforturi, am găsit o adevărată şosea a caprelor negre. Şi noi care credeam
că suntem singurii care putuseră să ajungă aici! Am luat-o spre dreapta,
ocolind colţii muntelui pe lângă care trebuia să urcăm. Până pe vârf, mai aveam
de urcat. Am mers pe brâne înzăpezite, dar acum soarele încălzea creasta şi
gerul năpraznic al hornului pe care încercasem să urcăm, nu ne mai dobora. Ne
bucuram de un soare darnic, deşi nu prea cald şi de un cer senin, aşa cum nici
prin vis nu am fi crezut că vom apuca. Mergeam foarte aproape de creastă, iar
când am ajuns într-o strungă îngustă şi am urcat o pantă ceva mai aspră, nu
ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să ajungem chiar pe vârf. Eram acolo, pe
micul platou de la cota 1494m, deasupra întregii lumi. Priveam spre verticala
Clăii Strâmbe, către minuscula colonie de cantoane din valea Cheii – până la
apariţia actualei cabane, acolo erau trei case vechi, din care doar una
folosibilă în condiţii cât-de-cât onorabile – şi spre întâiele vârfuri înalte
ale Căpăţânii. Peste tot zăpada acoperea pantele muntelui. În vale, o culoare
uşor albăstruie şi un pic ceţoasă, ne făcea să ne simţim deasupra tuturor. Am
scos strigăte de bucurie şi ne-am strâns mâinile ca după o mare victorie. Ziua
scurtă şi drumul întoarcerii pe care nu-l ştiam ne-au readus cu picioarele pe
pământ. Trebuia mai întâi să ajungem la canton şi până seara şi acasă. Am
coborât tot pe unde venisem, pe panta înclinată, printre brazi, numai că acum am
alunecat pe şanţul făcut la urcare, prin stratul gros de zăpadă. Am ajuns la
locul de unde începusem urcarea prin pădure şi ni s-a părut că înconjurând spre
stânga muntele, am găsi drum de întoarcere mai uşor. Am depăşit o muchie şi în
faţa noastră s-a aflat “Marele Grohotiş”, pe care de atâtea ori îl privisem de
pe prispa cantonului din chei. Nu ne-a mai rămas decât să-l străbatem şi să
reintrăm la capătul lui, din nou în pădure. Înainte de a înfrunta înserarea ce
se lăsa prin pădure, ne-am dat seama că până atunci, deşi trecuse de ora 3pm,
nu mâncasem nimic. Am scos din buzunarele hanoracelor ce luasem fiecare cu noi
şi ne-am astâmpărat foamea, alta decât cea a muntelui. Aveam la mine o cutie de
compot de căpşuni, o adevărată delicatesă pe vremea aceea, pe care am
împărţit-o între cei trei învingători. Era şi primul lichid, altul decât cel al
zăpezii încălzite în gură, pe care-l sorbeam de la plecare, pentru că niciunul
nu luasem cu noi vreo rezervă de apă. Am coborît pe drumuri de acum cunoscute,
mai întâi către şaua în care se afla bordeiul Bătrânei Doamne, astăzi dispărut.
Când am ajuns în Şaua Prislopelului, se îngâna ziua cu noaptea, iar când am
ajuns la cantonul Mânzu, întunericul coborâse de-a binelea. Am găsit la canton
femeia care ne găzduise acolo, chiar îngrijorată de întârzierea noastră. Eram
frânţi de oboseală şi ne-am făcut socoteala că oricât de repede am parcurge cei
12km de drum forestier până la Olăneşti, am fi ajuns acolo după plecarea
ultimului autobuz. Aşa că am hotărât să mai rămânem la canton. Mâncarea noastră
era dimensionată pentru mai puţin timp de stat în munte şi nu mai aveam decât o
fărâmă de caşcaval şi deloc pâine. Femeia, văzându-ne în încurcătură, ne-a
făcut o mămăligă mare, aurie şi aburindă, peste care ne-am aruncat ca lupii
înfometaţi. Chiar nu ştiu dacă lupii ar fi mâncat mămăligă, dar noi am
terminat-o cât ai bate din palme. Apoi ne-am culcat, fiecare mormăind câte
ceva, în drumul către somnul de neîntors. Eu chiar am adormit mormăind despre
hornurile prin care trecusem şi meritele mămăligii de abia terminată. Către ora
3 dimineaţa, ne-am echipat repede şi pe un drum cu gheaţă pe el, am luat-o
repede spre Olăneşti. Am ajuns acolo odată cu plecarea primului autobuz şi
dimineaţa ne-a găsit pregătiţi pe fiecare pentru slujba la care trebuia să
ajungem.
Stogul trebuia
scotocit, ăsta era gândul meu. Întrezărisem la ascensiunea anterioară, în locul
în care venind dinspre grohotiş, înaintea intrării în pădure, o muchie care mi
se părea accesibilă. Bunul meu prieten Grig, era mare amator de ascensiuni prin
locuri necunoscute şi cu oarecare doză de risc. Iată-ne aşadar într-o
dimineaţă, echipaţi cu corzi, pitoane şi scăriţe, în drum spre un traseu nou în
Stogu. Ajungem repede în Şaua Stogşoarelor (pe vremea aceea tunelul nu era nici
măcar în proiect), de unde începem să urcăm către Stogu. Drumul prin pădure, pe
lângă unele stânci aflate în cale, în şaua cu brazi aflată în imediata
vecinătate a globului de calcar, erau locuri bine cunoscute de mine. Chiar şi
hăţaşul care cobora spre grohotiş, apoi doar brână, erau locuri cu care mă
obişnuisem. Doar la capătul brânei, puţin înaintea intrării în grohotiş, ne-au
apărut în faţă cele mai frumoase tufe de liliac sălbatic. Erau de o culoare
stacojie pe care nu le-o mai întâlnisem până atunci - cred şi acum că pe Stogu,
cresc cele mai frumoase exemplare de tulichină. Am luat cotul pe după muchia
întâlnită şi imediat am început să căutăm un loc prin care să ne putem căţăra.
Prima parte s-a dovedit uşoară, mai mult căţărare la liber. Apoi am ajuns
într-un loc unde Grig a forţat un pasaj de căţărare la liber, după care
asigurat, am urcat şi eu. A urmat o porţiune de muchie înierbată, pe care am
urcat-o fără probleme. Eram sub pereţii Stogului şi ne întrebam cum vom urca în
continuare. Am ajuns deasupra unor hornuri pe care îşi găsiseră trai, câţiva
paltini. Dar hornurile nu erau deloc scurte şi nu păreau a fi prea prietenoase.
Noroc că nu trebuia să le coborîm. Am continuat să mergem pe muchia pe care
eram. Ne-am blocat repede. Mai departe nu se putea merge, totul se termina
într-o verticală fără sfârşit. Dar în sus, se vedea un alt horn, cu prize
suficiente, care să ne permită o ascensiune chiar la liber. Aşa am şi făcut.
Mai întâi Grig, legat în coardă. A ajuns repede deasupra hornului şi mi-a
strigat să încep să urc. Asigurat în coardă, deși ascensiunea se putea face comod la liber, am depăşit hornul şi am
ajuns pe o pajişte pe care un belşug de flori de primăvară îşi aveau locul lor,
ferit de oameni. Mulţime de stânjenei de munte imenşi, violacei, împânzeau
panta. Şi de aici încolo a urmat o pantă destul de dură, dar aici puteam merge
la liber şi stâncile doar punctau pajiştea înflorată. Am ajuns sus, pe micuţul
platou al vârfului. De abia acolo ne-am odihnit şi ne-am felicitat pentru această
adevărată premieră pe care o realizasem. De aici încolo, drumul coborârii îmi era cunoscut. Am coborât
prima pantă, chinuindu-ne prin lăstărișul existent, apoi am urmat o brână ce se
dovedea un adevărat hăţaş de capre negre şi curând, după ce am depăşit cele
trei ţancuri ale Stogului, am început coborârea prin pădure, prin locurile
cunoscute din iarnă. Am traversat grohotişul şi am închis circuitul la tufele
de tulichină. Descoperisem un alt drum.
Probabil că
lui Mircea Florian i-o fi plăcut tare mult ascensiunea de iarnă făcută pe
Stogu, pentru că nu a pregetat să-l invite pe bunul său prieten din Cluj, Dinu
Mititeanu, să facă o vizită în Vâlcea şi să urcăm împreună pe Stogu. Pe Dinu
Mititeanu îl cunoscusem cu ani buni în urmă. Eram în Şesul Craiului din
Apuseni, când urcând pe platoul vârfului, am întâlnit doi turişti. Ne-am
salutat şi au plecat imediat. Doar când am coborît, lângă maşina cu care urma
să ne întoarcem, ne-am întâlnit din nou. Ne-au rugat să-i luăm şi pe ei, măcar
până la Turda, acolo unde ni se despărţeau drumurile. Am făcut schimb de adrese
şi nu ne-am mai întâlnit. Ba nu, o altă întâlnire am mai avut-o cu Dinu, în
Piatra Craiului, la izvorul din Găvan. Acolo unde am primit dojana lui, pentru
că Ilie se spăla de zor, în apa care de abia ajungea pentru băut. Acum ne
reîntâlneam din nou şi i-am reamintit toate aceste episoade. Eram în Dacia mea,
cu care plecasem pe valea Olăneştilor, de unde am urcat în Şaua Prislopelului,
apoi în Şaua Stogşoarelor şi direct pe traseul făcut cu Grig.
Altădată am înnoptat
la cantonul din chei. A doua zi, pe o vreme nesigură, am urcat în grohotişul
Stogului şi de acolo am încercat să intrăm pe cel mai adânc horn de pe faţa
sudică. N-am izbutit mare lucru, aşa că ne-am abătut către o strungă înaltă,
aflată lângă un vârf singuratec, căruia i-am spus Sentinela Stogului. Acolo, pe
un vânt rece, cu zbiceală de ploaie, am stat câtăva vreme, privind cu nesaţ
toată verticala sudică a muntelui, imaginându-mi doar traseele alpine stabilite
pe aici.
Pe faţa
Stogului, mi-a fost dat odată să mai urc. De data asta zăpada nu se dusese încă
şi un troian imens ne-a uşurat urcuşul către creastă, pe acolo pe unde în mod
normal, ar fi fost un perete inaccesibil. Cu multă uşurinţă am ajuns pe vârf.
Atunci, sau poate în altă împrejurare, când s-ar fi putut să urc cu Liteanu şi
cele două fete ale sale, am aflat şi coborârea din vârf pe versantul nordic. Pe
aici, ne-am strecurat printre stânci năruite, printre care ne-am perindat cu
uşurinţă, fără ca acestea să constituie obstacole majore. Cu acest drum,
aflasem locurile prin care putea fi abordat Stogul.
Eram în anul
căsătoriei mele cu Zoia. Plecasem într-o excursie organizată de clubul Lotru în
Buila. Veniseră oameni din toată ţara. Printre ei un grup din Mediaş. Când
ne-am dat jos din autobuz, ne-am desprins din grup şi am plecat în chei. Acolo
ne-am petrecut noaptea. A doua zi, nefiind nici cine ştie ce vreme bună, ne
întorceam la cantonul Mânzu, de unde plecasem. Numai că în Şaua Stogşoarelor,
ne-am întâlnit cu un grup mărişor, cel din Mediaş, care tocmai voia să urce în
Stogu. Cum nu aveam un program deosebit, ba ar fi trebuit să aşteptăm multă
vreme până când autobuzul s-ar fi reîntors la Vâlcea, am preferat să-i conduc
pe vârful pe care şi-l doreau. Desigur i-am dus pe traseul alpin şi cu toţii
s-au comportat teribil. Ne-am reîntors, ei fericiţi pentru că ajunseseră acolo
unde nu mai sperau, iar noi, că nu a trebuit să aşteptăm prea mult până la
plecare. De medieşeni avea să mă lege o altă întâmplare, neaşteptată, în
Făgăraş, pe muchia Drăguşului. Am să povestesc atunci când îmi voi reaminti
întâmplările din acest masiv. Atâta doar, că avea să fie una surprinzătoare şi
că au urmat aventuri pe unul din locurile periculoase din împrejurimile cabanei
Sâmbăta.
Tot în acel
an, era prin luna mai, prin păduri apăruseră păstrăvii de fag, iar în Stogu
erau din belşug. Eram acum un grup numeros. Venisem cu două maşini, aşa încât
cred că ajunsesem vreo 10. Am urcat tot pe unde îmi plăcea mie mai mult, pe
traseul alpin. Cu toţii am ajuns cu bine şi la mai toţi le-a plăcut. La
coborâre însă, decât să parcurgem întreaga creastă şi să coborâm prin pădure,
le-am propus să facem un rapel şi să coborîm pe faţa sudică a muntelui. De când
urcasem pe mormanul de zăpadă, ştiam că odată ajuns la limita inferioară a
peretelui, mai departe totul era simplu. Era interesant şi cu toţii au
acceptat. Luasem cu mine o coardă, numai că în afara mea şi a lui Chissy,
nimeni nu mai făcuse un rapel. Ştiam de existenţa unui brad cu tulpină groasă,
în jurul căruia aveam să arunc coarda. Mai aveam şi o cordelină, cu care-mi
propusesem să-mi asigur partenerii mai fricoşi. A coborât prima Doina-Felicia
şi de undeva de jos, a strigat că a ajuns la capătul corzii şi până jos mai
erau vreo doi metri. Ăsta era un lucru neprevăzut. I-am strigat să se agaţe de
coardă cât mai mult şi să sară pe ultima porţiune. Mi-a spus că aşa a făcut şi
n-a păţit nimic. Au urmat ceilalţi şi cu toţii au ajuns teferi la capătul de sus
al unui horn. Nu prea departe se afla şi grohotişul. Am coborât la canton, de
unde uitându-ne spre locul prin care coborâsem, ne-am cam speriat. Locul părea
de jos inaccesibil. Când ne-am întors în valea Olăneştilor, eram cu toţii
fericiţi.
Nu mai fusesem
de mult în Stogu. Asta mai ales datorită astmului, care după 20 de ani îmi
revenise. Între timp grupul meu se risipise şi alţi tovarăşi de drumeţie
apăruseră. Părintre aceştia erau şi doctorii Iliescu şi Găvănescu. Eram aşadar
astmatic şi urcam pe munte. Mi-am condus grupul pe acelaşi traseu, pe acolo pe
unde trebuia să desfăşor şi coarda. Pe atunci nu ştiam că doctorul Găvănescu
are rău de înălţime. Poate atunci nu aş fi mers pe aici, dar nici el nu a spus
nimic. Când am ajuns la hornul pe care trebuia să desfăşor coarda, Iliescu a
luat-o înainte, căţărându-se fără niciun ajutor. Am rămas ultimii, Găvănescu şi
cu mine. Atunci şi-a găsit să mă ajungă o criză de astm. Mai mult vânăt, cu
respiraţia întretăiată, am urcat pe horn, după ce mi-am legat în coardă
tovarăşul de drum. Am ajuns sus numai eu, apoi l-am asigurat şi pe doctor, după
care am mai avut puterea să mă târăsc până în vârf. Acolo criza s-a îndepărtat
şi am ajuns cu bine jos şi, mai departe, la maşină.
Ultima oară am
ajuns pe Stogu, împreună cu Anda, Valeria şi Aurică, ultimii doi veniţi de la
Slatina. Am ajuns la cantonul din chei, venind din Buila, pe care o traversasem
printr-unul din hornurile Ştevioarelor. Drumul din Curmătura Comarnice îmi era
bine cunoscut. Îl urcasem şi-l coborâsem de multe ori. Numai că de atunci
fuseseră pe aici tăieri masive şi copacii cu semnele de pe ele, dispăruseră.
Cam jumătate din traseu, poteca era cea veche şi orientarea a fost uşoară. Când
am ajuns în zona defrişată, am încurcat poteca, de câteva ori. Ajungeam oricum,
pentru că la urma urmelor, deşi greu, am fi urmărit firul pârâului Comarnice şi
am fi ajuns tot la canton. Se apropia seara, eram către mijlocul lui noiembrie
şi ne era teamă că ne prinde înserarea. Până la urmă am ajuns cu bine, ba chiar
uşor, pentru că ultima porţiune de drum, fusese remarcată de curând. În faţa
cantonului, cei doi, sosiţi doar cu câteva minute înainte, dereticau camera în
care trebuia să dormim. Eram cu toţii bucuroşi că ne întâlnisem şi încă atât de
exact. Transformasem una din camerele cantonului, într-o încăpere destul de
curată şi chiar plăcuă. Doar urma să stăm acolo două nopţi şi de aceea ne
dădusem toată osteneala. Camera avea uşă şi fereastră cu geam. Mai avea o
cratiţă folosibilă şi sobă în care am făcut focul şi până la urmă s-a făcut şi
cald. Ne-am culcat în paturile de lemn, suprapuse, cam belalii, dar care ne
dădeau impresia unui oarecare confort. Asta era vineri. A doua zi, trebuia să
urcăm Stogul. Dimineaţă, Aurică a pus la fiert apă, în oala găsită la cabană. Cabană,
pentru că avea pat şi sobă! Fierbea apa şi Aurică, imprudent, apucă cu mâna
goală mânerele oalei. N-a apucat să urle el, ci eu. L-a fript mânerul cratiţei
şi i-a dat drumul şi conţinutul de apă fiartă, s-a deşertat pe piciorul meu. Am
scos un adevărat urlet. Când l-am dezvelit, piciorul era ca un rac fiert. M-am
uns cu ceva unt, m-am bandajat şi… am plecat pe Stogu. Aveam dureri mari, mai
ales că pe drum bandajul a căzut şi pantalonul se freca de picior. Am urcat
totuşi, pe traseul alpin care-mi plăcea atâta. La începutul urcuşului, acolo
unde erau doar smocuri de iarbă, Anda a avut mici probleme, datorită degetului
strivit încă de pe când căutam locuri bune de căţărat pe hornul de sub
Vioreanu. Ne-am căţărat, am întins coarda, am admirat locurile şi am continuat
drumul. Când a trebuit să urcăm pe horn, primul care s-a căţărat fără probleme,
a fost Aurică. Legat cu coarda de brâu, a fost cel care a trebuit să ne asigure
pe toţi, până am depăşit hornul. Piciorul mă cam durea, dar până luni dimineaţa
când mă puteam duce la spital, nu puteam face nimic. Am urcat pe vârf şi pe
micuţul platou de acolo, am admirat locurile înalte, cele de pe creasta
Căpăţânii şi cele dinspre Buila. Era lumina toamnei aruncate peste toate şi
cerul specific anotimpului, era pur şi albastru cât cuprindeau ochii.
Încântarea pusese stăpânire pe toţi. A trebuit să ne întoarcem şi am făcut-o pe
drumul obişnuit, cel care traversa grohotişul. La canton, noaptea a fost
liniştită, fără dureri în piciorul opărit. Se făcuse noapte când au mai sosit
trei tineri, care urcaseră pe Brâna Caprelor. Nu mult după aceea, a sosit şi
Ionică, care fusese pe creasta nordică, unde refăcuse marcajul cu punct roşu.
Şi mult după miezul nopţii, au mai sosit doi inşi, rătăciţi prin încâlcişurile
potecii ce cobora din Curmătura Comarnice. A doua zi, mi-am bandajat din nou
piciorul şi am plecat spre casă, alegând traseul de pe Brâna Caprelor. Am ajuns
la drum şi printr-un noroc chior, la gura drumului ce cobora de la Pahomie,
ne-a întâmpinat o dubiţă, care ne-a luat până în oraş. Fără maşina
providenţială, nu ştiu ce s-ar fi ales de piciorul meu. Când am ajuns acasă şi
mi-am scos bandajul, piciorul îmi era o rană vie. A doua zi, la medic, aveam să
constat că unele porţiuni aveau arsuri de gradul III. O lună întreagă n-am mai
fost pe munte şi până când noua piele s-a întins, de fiecare dată când mă
ridicam, urlam de durere. Pe cei doi i-am mai văzut şi în alte împrejurări şi
cu aceeaşi plăcere. Aurică s-a simţit însă vinovat de parcă ar fi fost vina
lui.
De Stogşoare
auzisem doar, deşi de fiecare dată când ajungeam în chei, imaginea peretelui
lor, era aceea pe care-mi cădeau ochii fără să vreau. Auzisem despre creasta
lor, ca fiind una accidentată, că în pereţii lor ar fi peşteri frumoase, dar
niciodată nu cercetasem locurile. Chiar în faţa cantonului, foarte jos şi chiar
la îndemână, vedeam portalul unei peşteri. Nu aveam pasiuni speologice, dar
fiind atât de aproape şi făcând parte din ceea ce trebuia să ştiu despre
Stogşoare, m-am repezit până acolo. Doar ce am trecut firul apei şi am şi ajuns
în faţa ei. Până acolo unde se deschidea portalul peşterii, a trebuit să urcăm
un prag stâncos. Cum îmi plăcea să mă caţăr, am ajuns uşor acolo. Urcuşul mi-a
plăcut, dar peştera a fost o decepţie. Doar câţiva metri avea până la capătul
ei. Era mai mult o adâncitură în stâncă, decât o peşteră. La îndemână ne stătea
altă peşteră, cea a Lacului Verde, cum am denumit-o eu. Sigur, peştera poate
avea alt nume, dar acesta mi s-a părut cel mai apropiat de frumuseţile pe care
le-am văzut acolo. Peştera este catalogată, cartografiată, botezată şi studiată
în amănunţime de speologi autohtoni sau de aiurea, dar rămâne pentru mine, cu
denumirea găsită atunci, ad-hoc, la prima incursiune prin ea. Se afla peştera
pe scocul pe care-l vedeam de pe prispa cantonului, dar până acolo trebuia
urcat din greu, pe grohotişul mișcător.
Cunoscători ai gurii peşterii, îmi arătau chiar şi intrarea, bine ascunsă de
altfel. Ştiam doar că o s-o găsesc pe partea dreaptă, cum urcam, că intrarea
este foarte joasă şi că la început trebuie să ne târâm, că trebuie să o luăm pe
galeria din stânga, după care putem sta în picioare. Cu astfel de informaţii,
am plecat la drum. Am mers în josul râului Cheia, l-am traversat prin loc
convenabil şi am ajuns în dreptul scocului pe care trebuia să urcăm. La
început, din cauza grohotişului mişcător, urcuşul a fost greu. Adeseori făceam
câţiva paşi înapoi, alături de cei cu care înaintam. Spre partea de sus a
scocului, am zărit în dreapta, gura minusculă a peşterii. Scocul continua şi la
capătul lui, mai există o peşteră, cea a Pagodelor, deosebită, de care doar am
auzit. Noi, Grig şi cu mine, am intrat în peştera Lacului Verde. Ne-am târât la
început, am luat-o pe galeria din stânga şi imediat ne-am putut ridica în
picioare. Bolta peşterii era acum undeva sus, mult deasupra noastră. Până la
noi ajungeau doar stalactitele şi jos ocoleam stalacmitele. Am început să găsim
rămăşiţe de oase, mai mari sau mai mici. Ştiam că pe aici sunt rămăşiţe de oase
de ursus spaeleus. Dar frumuseţea cea adevărată a peşterii, ni s-a
arătat când ea s-a îngustat, de nu puteau doi oameni să meargă alături. Acolo,
spre finalul peşterii, accesibil nouă, am văzut adevărata minune. Un lac verde,
cum numai cristalul poate să-ţi ofere. Adânc, cu pereţi albicioşi de calcar,
apa se sfârşea undeva departe, într-o altă lume, subpământeană. Grig era în
faţă şi strigătul lui de uimire mi-a atras atenţia. “Vino repede, am ajuns
într-un loc minunat”. Şi s-a dat la o parte să mă lase şi pe mine, să admir apa
neîncepută şi nevăzută de muritorii cei mulţi. Apoi, m-a rugat să îl mai las şi
pe el să admire luciul apei netulburate decât de gândurile noastre. Şi din nou
eu, şi iară el, şi am fi continuat aşa multă vreme, dacă n-ar fi trebuit să ne
întoarcem. Am ieşit din peşteră pe drumul pe care intrasem. Erau acum alte
minuni, alte galerii laterale, alte formaţiuni care atârnau din cerul peşterii,
alte filigrame încrustate în argila de pe pereţi, dar nimic nu era ca
frumuseţea ireală a lacului verde de la capătul peşterii. Când am ieşit afară,
sub bolta cerului îngustată de micimea scocului pe care ne aflam, în zăpuşeala
unei zile de vară, eram aproape năuciţi. Ieşisem din lumea frumuseţilor
subpământene. Scriam într-un articol apărut în presa locală, că doar în peştera
aceasta fiorul dragostei apare fără a şti şi dispare la fel. Şi nici astăzi nu
cred altfel. Ce a fost creat de natură şi ascuns privirilor celor mai mulţi
pământeni, nu se poate asemăna decât cu fiorul dragostei. Altfel, cum s-ar
putea explica atracţia, poate întâmplătoare a două fiinţe care-şi ating
privirile doar o clipă, uneori lungă cât veacul, cam atât cât ne-a fost dat
nouă să atingem oglinda de cristal a lacului cel verde. Şi ca să mă laud un
pic, am să spun că articolul cu pricina mi-a fost citit de poetul George
Ţărnea, dus de-acuma, care atunci când, întâmpător l-am întâlnit şi cunoscut, a
ţinut să-mi aducă cuvinte admirative. Poate nu pentru înşiruirea de cuvinte,
cât mai ales pentru asocierea de imagini ale sentimentelor omeneşti. Aş mai
adăuga, nu fără legătură, că niciodată un poet nu poate aşterne versuri de luat
în seamă, fără să fie străbătut de fiorul cel amintit mai sus. De fiecare dată
când aştern pe hârtie gânduri demult trecute, ele sunt mai bine sau mai puţin
bine însăilate, în măsura în care sufletul meu “e mai plin de rost”. Am mai
fost şi altădată în peşteră, sau poate de mai multe ori, dar ca prima oară,
nimic nu mi-a mai plăcut aşa de mult.
Pe creasta
Stogşoarelor nu fusesem niciodată. Auzisem doar, de la alpiniştii pe care-i
întâlnisem la canton, când făceau vară de vară tabere de pregătire, că pe
pereţii acestora, erau trasee din cele mai grele. Odată chiar, am auzit o fată,
spunându-i alteia: “am fost pe traseul Brânduşa de toamnă, în Stogşoare, dar să
nu spui instructorului pe unde am fost”. Fata, cred şi acum, era Liliana Becea
şi dacă ar fi aşa, atunci am reîntâlnit-o în Caucaz câţiva ani mai târziu.
Prima oară am urcat pe creastă cu Ceani. Am pornit din Şaua Stogşoarelor, aşa
cum era pe vremuri şi am urcat mai mult pe versantul ce venea dinspre poteca
Bătrânei Doamne. Coasta plină de stânci albe, ne-a scos fără greutate sus,
acolo de unde am avut privelişti minunate spre pereţii de sub noi şi mărunta
lume de la canton. Apoi cresata s-a dovedit plină de frumuseţi. Am ocolit
stânci ivite în cale, strecurându-ne pe brâne suspendate deasupra hăului, am
parcurs creasta chiar pe linia ei matematică, punctată adeseori de mesteceni,
până spre locul unde ea se prăvălea abrupt către valea Cheii. Am întrevăzut o
cale coborîtoare până spre firul apei, acolo unde cu siguranţă erau pereţi
verticali şi ştiam asta de pe când făcusem alte plimbări pe firul cheilor. Ar
fi trebuit totuşi să avem la noi o coardă, pe care să o înfăşurăm pe trunchiul
unui fag, sau mai bine pe unul din paltinii de aici şi să ne aventurăm până
deasupra pereţilor. Nici coardă nu aveam la noi, nici atâta curaj, să coborîm
în rapel cât se putea, ca să ne satisfacem curiozitatea. Aşadar doar imaginaţia
fiecăruia s-a avântat până deasupra cheilor. Şi altădată am fost pe aici.
Atunci am venit cu Zoia, soţia mea. Când am urcat, n-am mai făcut-o din şaua
amintită şi asta doar pentru că pe aici se străpunsese tunelul, care schimbase
faţa locului. Urcuşul ne-a fost acum mai greu, dar creasta era la fel de
frumoasă. Pe creastă, tot până la capătul ei, am mers şi tot pe brâna
suspendată am trecut. Doar că timpul cât am stat pe creastă a fost mai scurt.
Când am coborît spre maşina cu care venisem, în susul drumului, singur, urca
Ionică, cu care am schimbat câteva vorbe. Mulţi ani după aceea, avea Ionică
să-mi fie adeseori tovarăş de drumeţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.