...despre mine...

 

Moto:

iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea

Lucian Blaga

 

M-am gândit de multe ori la înşiruirea amintirilor mele montane. M-am gândit că acestea vor avea şi un moto. L-am răsfoit pe Lucian Blaga, oprindu-mă la ipostazele sale. Care dintre cele trei ale sale, jocul, înţelepciunea şi iubirea s-ar potrivi acum, după o viaţă petrecută prin munţi, prin acele locuri ce nu şi-au schimbat niciodată felul în care mi-au legănat visele?! Şi dacă am ales ultima sa ipostază, nu a fost neapărat pentru că reprezenta vârsta pe care o am acum.

Sunt născut în Bucuresti, în 30 septembrie 1934. Acolo mi-am făcut studiile, absolvind pe cele universitare, în urma cărora am devenit inginer constructor. Copilăria este însă legată de Câmpulung Muscel, acolo unde, aproape de casa bunicilor, am privit cu nesaţ, prima oară, crestele înalte ale muntilor. De lângă teiul de pe Grui, am descifrat prima oară creasta depărtatului Făgăraş. De acolo, am privit colosul Bucegilor şi creasta Leoatei, mai apropiată şi înroşită de jăratecul bujorului. Mai apropiatele creste ale Iezerului şi Păpuşii, alcătuiau vise care aveau să devină aievea. Şi toate acestea mi le arata cu migală şi mare dragoste de munte, unchiul meu, Moşu, de care într-un anume fel, avea să fie legată întrega viaţă petrecută pe munte. Dar mai întâi aveam să umblu pe dealurile Măţăului, prin pădurea tainică a moşiei Alimănişteanu, pe Magura misterioasă de deasupra Lereştilor şi mai apoi pe vârful ţuguiat al Mateiaşului, la poalele căruia am aflat prima mânăstire din viaţa mea de copil.

Meseria mea de inginer constructor, poate la început doar întâmplător şi mai apoi chiar voit, mi-am practicat-o pe şantier. Mai întâi, la Piatra Neamţ, de unde vedeam apusul soarelui pe Ceahlău, apoi la Suceava în apropierea Rarăului şi din amândouă locurile aproape de mânăstiri vestite, la Târgu Mureş (în treacăt fie spus, acesta a fost cea mai reuşită experienţă profesională a întregii mele cariere), de unde am învăţat locurile minunate, unele bine ascunse, ale Apusenilor, în Ploieştiul apropiat Ciucaşului şi, în sfârşit, la Râmnicu Vâlcea, de unde cununa munţilor Parâng, Făgăraş, Lotru, Latoriţa, Cozia şi Cindrel, mi-au legănat anii cei mai frumoşi şi chiar mi-au dat tăria să trec peste multe momente dure ale vieţii de şantier.

Au venit apoi doruri ascunse bine, până când unele s-au realizat, plănuite cele mai multe undeva într-un loc de minune, aflat în inima munţilor Căpăţânii, la cantonul de la Vârful lui Roman, acolo unde în lungi seri de iarnă, la lumina lămpii cu gaz, de multe ori singur, am visat la înălţimi mai mari decât Carpaţii noştri. Aşa s-au născut aventurile din Caucaz, Rila, Pirin sau chiar Tatra, deşi acesta din urmă, nu mi-a stârnit entuziasm pe măsura faimei de care se bucură. Am mai visat la ceva, poate dincolo de puterile mele şi care nici nu s-a realizat. La cucerirea Pamirului, închipuit alături de Mircea Florian, dispărut poate prematur.

Am zăbovit îndelung asupra unor trasee care să cuprindă masivi alăturaţi sau numai de sine stătători, care să-mi permită frumoase excursii de vară, făcute cu prieteni de nădejde, care uneori mi-au suportat capriciile străbaterii unor poteci inedite sau necunoscute niciunuia dintre cei cu care eram, nici chiar mie.

De mule ori singur, în special în munţii Căpăţânii, am bâjbâit prin locuri încurcate, pe acolo unde a trebuit să înnoptez în pădure, cu temeri numai de mine ştiute, dar am făcut în aceste condiţii lucruri de excepţie, pe care nici astăzi nu le regret. Când am cunoscut munţii Căpăţânii şi muntele Cozia, singur la început şi mai apoi cu prieteni destoinici, am realizat marcarea primilor şi altele de complectare ale celuilat munte. Au prins acestea bine atunci şi ghidurile de mai târziu, le-au consemnat ca atare.

Rolul acestor memorii, să le spun aşa, este de a-mi reaminti mie însumi momente importante din cele petrecute pe meleagurile din ţară sau de aiurea. Nici măcar nu mi-am propus o ordine anume, grupând chiar la întâmplare excursii din ţară, dar i-am grupat laolaltă pe cei din afara ei.

Acum, după scurgerea atâtor ani petrecuţi prin munţi de tot felul, amintindu-mi felurite întâmplări, mă stăpâneşte o umbră de emoţie. Şi poate nu pentru anii ce au trecut, cu atâta repeziciune, ci pentru cei puţini care vor urma. Întâmplările rămân aceleaşi şi odată aşternute pe hârtie, mă fac să mă simt mereu călător în lumea minunată a munţilor atât de îndrăgiţi.

Dinu Boghez

Tata era o carte mare cu coperți groase și albastre, era enciclopedia noastra plină cu povești, locuri, întâmplări, sfaturi, pe care o puteam deschide oricând aveam nevoie. Tata știa mereu o potecă, o scurtatură, o biserică veche, un cătun uitat de lume, pe care le scotea din paginile sale când nu te așteptai sau dimpotrivă, oricând te așteptai și aveai nevoie de ele. Când veneau vacanțele de vară și mergeam cu el pe munte, niciodată nu ne gândeam pe unde mergem și nu ne băteam capul cu vreo hartă. Tata știa tot, noi nu puneam decât un picior în fața altuia și admiram orizontul. Iar când ajungeam sus, se întâmpla apogeul: tata ne arăta și ne putea spune despre orice colțisor văzut de acolo și chiar și mai departe.

După ce s-a stins tata, am început sa îl caut peste tot și, mai ales, în amintiri, pe care mi le tot repetam de teama de a nu începe cu timpul să uit unele detalii prețioase. Dar spre norocul meu, îl pot regăsi oricând doresc în jurnalele lui despre “plimbări prin munți”, unde chiar îl aud vorbind, sau în sutele de diapozitive si fotografii din care ne zâmbește entuziasmat veșnic de toate minunățiile pe care le vedea și le iubea nespus.

Tata a scris mii de pagini despre munți si trasee, din aproape toate masivele din țară. Addenda Corrige este doar o mică parte din ele, o colecție de povestiri scrise în perioada 2008-2010, în amintirea prieteniilor si întâmplăriilor de demult, în care s-a oglindit toată viața.

Floriana Boghez

Din tolba cu amintiri prin munții Iezerului

 

Moto:

şi iarba asta o să mai răsară?

şi luna tot aşa o să se plece,

voioasă, peste apa care trece?

Magda Isanos

 

Din Câmpulungul copilăriei mele, mi-a fost dat să urc primul munte înalt. Aveam 14 ani, când unchiul meu Moşu, asta-i era porecla, ne-a luat cu el în ceea ce avea să fie prima mea ascensiune de altitudine. Aşa am început peregrinările prin munţii Iezerului.

Era în august 1948, în timpul jocurilor olimpice de la Londra. Am străbătut cele două sate muscelene, Voineşti şi Lereşti, vestite încă de pe vremea aceea, prin arhitectura caselor celor care cu gust şi respectarea tradiţiei locurilor, le construiseră din agoniseala muncii la pădure şi din truda oieritului. Din Câmpulung până în capul Lereştilor, am mers cu trancarul, un fel de tramvai cu cai, fără şine, activ încă pe vremea aceea. Apoi pe jos până în lunca largă a Râului Târgului, acolo unde, la una din ferestrele vechii cabane Voina, se vedea lumina slabă a lămpii cu gaz. Acolo ne aştepta nea Petrică Jderarul, mare braconier într-ale animalului de la care îşi trăgea porecla. Liniştea locului, susurul apei şi cerul spuzit de stele, au fost decorul lumii fantastice în care intram. A doua zi ne-am înviorat la izvorul din susul cabanei (există şi astăzi) şi am purces la drum. Pe poteca de atunci, pe valea Bătrânei, din ce în ce mai îngustă, a trebuit să trecem de 33 de ori pe punţi improvizate, peste apa zbuciumată a acesteia. Îmi mai aduc aminte că înaintea noastră, ne-a apărut la un moment dat funduleţul unui urs, speriat şi el de apariţii atât de matinale. Şi începusem chiar dis-de-dimineaţă drumul nostru, pentru că Moşu avea la el pensulă şi vopsea, cu care a însemnat cu punct albastru drumul ce urca până în căldarea lacului Iezer. Marcajul acesta dăinuie şi astăzi, desigur refăcut din când în când, şi a fost pentru mine, cea mai durabila amintire, ba mai mult, peste mulţi ani, microbul acestei îndeletniciri m-a determinat să fac şi eu la fel în munţii Căpăţânii. Confluenţa pârâului Bâtrânei cu cel al Salciei, apoi valea tumultoasă a Căţunului, marea morenă de pe versantul Piciorului Iezerului, micuţul lac din fundul căldării glaciare, punctul alb ce urca direct în vârful Iezerului Mare, drum închipuit printre bolovani uriaşi, sunt amintiri încă vii.

Dar de aici, de pe malul lacului, mai am o amintire deosebită. Se apropia inaugurarea refugiului construit cu truda entuziaştilor care au cărat cu spatele materiale adunate în faţa primăriei din Câmpulung, cu care s-a construit refugiul Iezer. Atunci, în excursia amintită, Moşu adusese cu el o yală, pe care s-a străduit să o monteze, la căsuţa de piatră de lângă lac. Multă vreme refugiul Iezer, unul din cele mai înalte din ţară ca altitudine, a adăpostit turişti, prinşi aici de vreme rea sau zăbovind o clipă în drum spre înălţimile Făgăraşului.

Câţiva ani mai târziu – 1953, am poposit chiar la refugiul Iezer, într-o excursie făcută în tovărăşia unui coleg de facultate, dar şi a unei bune prietene, a cărei imagine o păstrez în memoria ochilor, aşa cum era atunci, ignorând trecerea implacabilă a anilor. Mi-aduc aminte doar fragmentele de atunci, care au transformat excursia într-o mătanie magică, sclipind mereu în şiragul de întâmplări al anilor ce aveau să urmeze. Atunci am pornit de la refugiul Iezerului, păstorit de nea Petrică Jderarul. Am urcat în Portiţa Căţunului, la Crucea Ateneului. Cea care va fi distrusă mulţi ani mai târziu, de câţiva derbedei. Era vreme bună, dar aici totul se poate schimba de la un moment la celălalt şi nici atunci capriciile Iezerului nu s-au dezminţit. A venit ceaţa, boaghia cum i se spune pe meleagurile muscelene, iar când am ajuns pe vârful Iezerului Mare, la 2462m, invidios poate pe vecinul său Roşu, cu doar 7m mai înalt, valuri de ceaţă învârtoşată, cu zbiceala stropilor de ploaie şi chiar fulgi răzleţi de zăpadă – şi doar eram în a doua decadă a lunii august -, ne-au gonit repede spre refugiu. Am rămas în urmă, pentru că aveam de îndeplinit, numai pentru mine, un ritual, pe care doar vârfurile ascuţite ale muntelui înalt mi-l puteau dărui. Acolo sus, singur, pe când ceţurile şi stihiile mă înconjurau, am îngenuchiat şi nevăzut de nimeni, mi-am fixat ţeluri ale vieţii, care pentru mine doar începea. Să fi fost o rugă spre fereastra cerului întunecat, care parcă se apropiase de mine sau numai dorinţe pentru mai tîrziu... Tinereţea mea de atunci, nu putea să facă diferenţe între dorinţa momentului şi ceea ce era doar rugă pentru mai târziu. Mi-am ajuns prietenii, am intrat în refugiu odată cu primii funigei şi a doua zi totul era alb, alb şi pur, aşa cum mi-au fost şi gândurile de atunci. Cum am coborât valea Căţunului, speriaţi de ziua de iarnă autentică, cum am ajuns la cabană, unde după achitarea nopţii de cazare şi a câte unui ceai, nu ne-au mai rămas alţi bani, o să-mi amintesc toată viaţa. Trebuia să ajungem la Câmpulung, unde lucrurile se schimbau fără doar şi poate, aşa că am luat-o la picior, am urcat pe valea Largă şi am apucat-o voiniceşte peste Piscul Calului, Căluşul, Muşuroaiele, Dobriaşu şi Strâmtu, ajungând acasă lihniţi de foame. Ştiu doar că pe un clin de munte am găsit o postată de zmeură, în care fără teamă de urs, am zăbovit îndelung, căutând să ne săturăm cu darurile pădurii. Să fi fost acest episod cel mai frumos petrecut în Iezer? Se prea poate, pentru că de atunci alte împrejurări şi alţi prieteni mi-au întovărăşit paşii pe aceste meleaguri. Şi niciodată n-am amestecat gândurile acelea cu altele care au urmat.

A fost în anul 1957, când terminasem facultatea. Mă lăfăiam pe nisipul mării, gândindu-mă ce buna e odihna după atâta muncă şi mai ales emoţii. Acolo m-am întâlnit cu Radu, bunul meu prieten şi coleg de an. Cum niciunul nu ne prea omoram cu marea, am hotărât să străbatem creasta Făgăraşului. Şi nu numai acesta era ţinta călătoriei, dar voiam să ajungem în Iezer şi mai departe să pătrundem în Piatra Craiului. Ceea ce ne propusesem, de-ar fi fost numai Făgăraşul, pe vremea aceea, a incidentelor din munţi, multe violente, ni se părea o adevărată aventură. O împrejurare neprevăzută avea să întârzie plecarea lui Radu, aşa că până la urmă ne-am ales ca loc de întâlnire, cabana de la Bâlea-Lac. După peripeţiile iminente, ajungând la cabana Urlea, am plecat mai departe, spre Iezer. Era o vreme câinoasă, cu ceaţă multă şi deasă, care s-a statornicit toată ziua de-a lungul potecii de creastă. Fragmente din această traversare îmi stăruie în minte. Un cioban întâlnit în cale, care nu s-a putut ţine după noi, un prânz luat în goană, fără să ne oprim, desfăcându-ne unul altuia rucsacul din care să scoatem ceva de mâncare şi în sfârşit momentul odihnei la refugiul Iezer, după 12 ore de mers fără întrerupere. Ne-a întâmpinat acolo nea Petrică Jderarul, veche cunoştinţă şi asta m-a bucurat mult. Oboseala şi mai ales capriciile vremii, nu ne-au mai permis să ajungem, aşa cum ne-am fi dorit şi în Piatra Craiului, peste Mâra Ţefeleica şi “Fundul Pământului”. În Piatra Craiului am ajuns încă de multe ori, dar prin locurile propuse, amintite mai sus, nici că am ajuns de atunci. Poate că Radu, acolo sus unde este acum, îşi va aminti de acele vremuri de tinereţe, în care picioarele ascultau fără crâcnire şi minţile noastre visau la aventuri fără seamăn.

Eram, în 1965, de ani buni pe şantierul combinatului chimic de la Târgu Mureş, când mi-a venit dintr-odată dorul de Iezerul adolescenţei. Şi am plecat, în zilele puţine de concediu pe care le obţinusem, pe drumul lung de până acolo. Acum am înnoptat la noua cabană Voina şi cea veche, părea uitată de tot. Doar nostalgia primei mele întâniri cu muntele adevărat se mai cuibărea neştiută, când am trecut pe lângă ea. A doua zi am plecat pe valea Bătrânei, cea îngustă şi întunecată de altă dată, căreia drumul forestier îi îndepărtase farmecul celor 33 de punţi aninate firav de pe un mal pe celălalt. Am străbătut valea Căţunului şi am ajuns la refugiul ştiut. Nu ne-a mai întâmpinat nea Petrică Jderarul, refugiul era gol şi se vedea că nu-l mai suprveghea nimeni. Am izbutit să ne curăţăm locul şi să ne cuibărim în sacii de dormit. A doua zi vremea s-a menţinut frumoasă şi ne-am bucurat din plin de ea până în vârful Păpuşii şi chiar mai departe. Dacă dimineaţa când urcasem pe vârful Roşu, fusese chiar frig, sus, pe pălăria capricioasă a Păpuşii, la cei 2391m ai săi, vremea devenise chiar călduroasă. Pătrundeam mai departe, pe meleaguri pe care nu mai ajunsesem niciodată. În popasul de pe vârf, am hotărât pe unde să coborâm în valea Dâmboviţei, de unde mai departe aveam să urcăm pe Plaiul Turcilor către Piatra Craiului. Am ales coborârea peste vârful Cascue -2325m- şi vârful Barbului -2196m- şi mai departe pe Piciorul Dracsinului. Am întins cortul aproape de stâna de acolo şi multă vreme am stat minunându-ne de frumuseţea din faţa noastră a Pietrii Craiului, bijuterie de argint sclipind în lumina arămie a apusului. A doua zi, cu sfaturile ciobanilor bine învăţate, am coborât în valea Dâmboviţei şi ne-am continuat drumul spre Piatra Craiului.

Anul 1968 îmi va pricinui excursii interesante în Iezer, ba chiar una dintre ele pe un traseu cu totul nou. Auzisem de mult, din povestirile unchiului meu “Moşu”, de poteca de pe muchia Portăresei, pe acolo pe unde el cobora singur şi mai ales iarna, pe schiuri. Rătăcirile unchiului, pe ceaţă, frumoasele chei ale Râuşorului aflate prin preajmă, ca şi numele de alint ale acestora, mă incitau să dezleg misterul Portăresei. Aşa am pornit într-acolo, singur, doar cu rucsacul în spate, într-o excursie de-o zi. Seara îmi propusesem să fiu din nou în Câmpulung, la casa bunicilor. În casa acestora gândisem prima oară la excursii pe munţi, acolo bunica îmi pregătise prima oară mâncare de-o zi pentru excursiile în care, copil fiind, eram şi eu luat. Câte-o bucată de brânză, cu oleacă de slăninuţă cum numai bunica ştia să o prepare de la porcul de peste an, câteva ouă fierte şi câteva fire de ceapă verde, luate cu mâna ei din grădină, îmi erau mai totdeauna pregătite cu grijă. Acum, din bunici rămăsese doar casa, nu pustie, dar parcă totuşi goală. Cu primele mijloace de transport existente, circulau autobuze până la Voina, am plecat cât mai de dimineaţă. M-am oprit la şantierul hidrocentralei Râuşor, în locul unde se construia barajul acesteia. Am traversat albia Râului Târgului, în care se construiau fundaţiile barajului şi am ajuns pe drumul forestier de pe valea Râuşorului. M-a prins din urmă un camion ce se ducea după lemne şi şoferul acestuia m-a lăsat la începutul potecii ce urca pe muchia Portăresei. Poteca era un drum pastoral lat – astăzi este un veritabil drum alpin -, bine bătut, cu multă piatră, dezgolită mereu de turmele de oi. Făgetul la început şi repede apoi bradul, mi-au fost tovarăşi de drum. Pe nesimţite am prins meleagurile ceţii, surprinzătoare faţă de cât soare lăsasem jos. Deocamdată drumul, chiar înceţoşat, nu ridica cine ştie ce probleme de orientare. Poteca clară mergea drept înaintea mea. Problemele au apărut când am ajuns la gol, unde deşi poteca era bună, nu mai aveam pe lături niciun reper. Mă ţineam să urc mereu, gândindu-mă că aşa voi fi mereu pe muchie, că doar pe aceasta voiam să merg. Am întâlnit în cale un ţarc de oi. I-am sărit pârleazul şi am continuat să urc prin mijlocul lui. Am scos harta, câtă era pe vremea aceea şi am încercat să mă orientez, dorind să străpung ceaţa deasă. Pe harta mea figurau stâne, cărora parcă le auzeam zgomotele specifice. Trebuia să trec pe lângă Colţii Caprei, care pentru mine trebuiau să fie nişte clonţani de piatră. Nu vedeam nimic. Doar urcam, sperând să fiu pe drumul cel bun. Şi s-a dovedit că într-adevăr aşa era. Valurile de ceaţă s-au risipit brusc şi m-am trezit în preajma unor stâncării, pe care bineînţeles m-am ridicat. Eram pe vârful Danciului – 2143m – şi creasta principală a Iezerului, nici nu era departe. Vremea ceţoasă şi teama că mă voi rătăci, îmi iuţiseră paşii şi urmărirea liniei crestei îmi fusese sfetnic bun. Că eram pe vârful Danciului, avea să-mi fie confirmat de ciobanul turmei aflată în apropiere. Mai departe, pe poteca de sub vârful Obârşiei – 2314m -, am trecut repede, dar pe cel al Iezerului Mic, mai înalt, de 2406m, nu m-am abţinut să nu mă urc. De aici, nu m-am îndreptat către vârfurile înalte ale Iezerului Mare şi cel al Roşului, ci către Crucea Ateneului, aflată aproape de cel al Căţunului. Am coborît repede spre lac, am trecut pe lângă refugiu şi am început coborârea pe pârâul Căţunului. Aveam picioare zdravene pe atunci, aşa că am ajuns repede la noua cabană Voina, cam pe la ora 5pm. Am avut norocul unui autobuz care pleca spre Câmpulung şi până a nu da înserarea, am ajuns la casa bunicilor. Unchiul meu, Moşu, m-a întâmpinat surprins de sosirea mea la o ora la care nu se aştepta.

Şi ca să fie sezonul Iezerului încheiat în anul acela, Moşu mi-a propus să mai mergem, împreună, încă odată în Iezer. Avea pe atunci 65 de ani şi spunea el, cine ştie dacă va mai urca vreodată. N-am stat mult pe gânduri şi cum concediu mai aveam, am plecat câteva zile mai târziu, cât mai de dimineaţă. Până la Voina cu o cursă de autobuz, apoi voiniceşte pe valea Bătrânei. Aveam pe atunci 34 de ani şi sigur eram într-o formă fizică cel puţin bună. Pe drum am întâlnit câţiva tineri, care ştiau de profesorul de educaţie fizică Krijijewski – Moşu -, din auzite, de la colegi mai vârstnici. Era Moşu nu numai un excepţional om de munte, dar şi profesional era cunoscut ca unul deosebit, care ştia să se facă plăcut şi chiar iubit celor din preajmă. Printre altele, pe atunci emulaţia sportivă cuprinsese toată ţara şi sportivi deosebiţi apăreau mereu. Liceele din Câmpulung obţinuseră rezultate notabile şi mulţi dintre cei de atunci au făcut parte nu odată, din loturile naţionale. Am plecat deci, în susul văii Bătrânei, pe drumul cunoscut, către refugiu şi gândeam eu, poate mai departe. Pe drum, cu acei tineri întâlniţi, am mai schimbat câteva vorbe. Printre altele le-am spus că urcam pe munţi cam de 20 de ani şi cum vârsta lui Moşu le era cunoscută, au încercat să o ia la picior, considerând că noi vom merge prea încet. Când am ajuns aproape de valea Căţunului – avea Moşu o anume poiană a lui unde făcea popasuri cu numeroasele grupuri pe care le condusese pe aici, mi-a dat drumul să merg mai repede decât putea el. Până sus la refugiu, am prins din urmă grupul tinerilor, dar şi Moşu nu a venit în urma noastră cu mai mult de ½ oră. Cât s-a odihnit Moşu, cât a mai stat de vorbă cu Petrică Jderarul, eu am dat o fugă pe Iezerul Mare. Pentru mine Iezerul îmi dăduse şansa să-i ating destule ţinte frumoase. Coborârea spre Voina, singuri de data asta, a decurs normal, Moşu fiind un turist experimenatat şi zdravăn chiar şi la vârsta aceea. Până seara aveam să ne întoarcem la Câmpulung. Deşi au mai trecut mulţi ani până la finalul acestei vieţi de excepţie, pentru Moşu, aceasta a fost ultima lui ieşire pe munte.

Un eveniment al anului 1970 avea să fie legat de una din excursiile făcute în munţii Iezerului. În chiar zilele de început ale lunii mai, în munţi avuseseră loc căderi mari de zăpadă. Prin munţii vâlceni parcă nu fuseseră atât de mari, sau poate vremea frumoasă de la vale nu ne impresionase atât. Atunci ne-am hotărât să mergem în munţi de mare altitudine şi cum eu treceam drept cunoscător al Iezerului, am hotărât să mergem acolo. Am plecat de la Vâlcea cu două maşini. Grig şi Sofi erau printre cei mai buni prieteni de munte, care nu o dată mă întovărăşiseră în excursii dintre cele mai frumoase dar şi interesante. Cu întreg grupul ne-am cazat la noua cabană Voina, un adevărat hotel ni se părea nouă pe atunci. Peste noapte ploaia nu a încetat să cadă. Excursia părea compromisă. Cu speranţele năruite, am plecat împreună cu Grig, dimineaţa, din cabană, să studiem ritmul ploii, să descoperim vreo fereastră de cer senin, vreo ridicare verticală de fum, mă rog, orice semn care ne-ar fi putut garanta continuarea excursiei. Până la urmă am ajuns la concluzia că s-ar putea conta pe fereastra unui timp fără ploaie. Am intrat repede în cabană, le-am spus colegilor că putem pleca şi i-am convins să ne luăm rucsacii şi să intrăm pe valea Bătrânei, în drum spre refugiul Iezer. Înainte de plecare, cum nu era deloc prea devreme, am luat în fugă un mic dejun. Împreună cu Grig, ne-am înfruptat din nişte salam de vară, probabil luat din acelaşi loc, care pe drum ne-a jucat feste urâte. Am plecat, am străbătut valea Bătrânei şi când am traversat valea Căţunului, ca la un semn parcă, Grig şi cu mine, ne-am retras în tufele de jneapăn, având amândoi semne vizibile de intoxicare. Cu chiu cu vai, am ajuns la refugiu, unde în loc să ne odihnim, am continuat cu manifestările violente ale intoxicaţiei. Şi pentru că celorlalţi le era foame, le-am oferit şi lor salamul nostru de vară. Simţul lor olfactiv, poate mai dezvoltat ca al nostru, le-a mutat nasul din loc. Au făcut haz nebun de necazul nostru şi şi-au astâmpărat foamea cu altceva. Nouă, tineri pe atunci, ne-a trecut repede şi am avut în continuare timp să ne bucurăm de ceea ce muntele ne oferea de jur împrejur. Vremea întunecată, cu urme vizibile de ceaţă ne-a lăsat să ne bucurăm de începutul primăverii montane. Alături de peticele întinse de zăpadă, muntele oferea ochiuri de pământ pe care viaţa mustea din nou. Aici, din stratul de zăpadă subţiată de începutul sfârşitului de iarnă, ţâşneau covoare de brânduşe. Firave, bătute de vântul subţire de creastă, micuţele, întâiele semne de primăvară apărute din zăpezile care care încă mai sălăşluiau pe coastele muntelui ce se iţeau arareori din valurile de ceaţă, ne-au redat forţa fizică, atât de deteriorată de suferinţele stomacale. Ne-am risipit printre brânduşe, mai mult mângâindu-le decât culegând minunile firave, atât de hotărâte să înfrângă iarna. Bucuria prilejuită de brânduşe, deşi timpul nu era grozav şi noi sperasem mult mai mult de la această excursie, a fost destul ca noi să revenim la cabană şi mai apoi acasă, mulţumiţi de ceea ce văzusem. Nu mult după revenirea noastră acasă, în ţară s-a dezlănţuit urgia inundaţiilor, pornite cu ploi abundente şi neîntrerupte şi topirea zăpezilor mari căzute la munte.

A fost o primăvară frumoasă cea din 1972, aşa cum arareori văzusem. Jos în oraş, dar şi în imediata vecinătate a lui, primăvara aducea belşug de zile frumoase. Dar sus la munte, zăpezile mai ţineau capul de afiş. Spectacolul iernii, la tot ce depăşea 1800m, era magnific. În fiecare dimineaţă când veneam în şantier, aveam în faţă spectacolul Builei, muntele emblemă a Vâlcii. Coastele abrupte ale acesteia, încă înzăpezite, ne-au dat ideea de urca pe munţi înalţi, pe care iarna să mai fie în toi. Am ales să încercăm să urcăm Păpuşa Iezerului, vârful atât de capricios al întregului masiv din care face parte. Am plecat cu Ilie, bun tovarăş de munte o bună perioadă de timp, spre Câmpulung şi mai departe spre Voina şi Valea Cucăi, sperând să ajungem cât mai departe, poate chiar până la cabana de aici. Aşa s-a întâmplat, şi cu Dacia mea 1300, am ajuns chiar în pragul cabanei. Am găsit aici un coleg din trustul din care făceam parte, piteştean, care se pregătea să facă o ascensiune solitară spre Păpuşa. S-a bucurat că nu va fi singur. În trei, am început să urcăm panta aspră a Piciorului Grădişteanului. Prin pădurea de brad, întunecată, a acestor locuri, la început fără zăpadă, urcam într-un ritm alert. Ilie şi cu mine, oarecum obişnuiţi cu ascensiunile de iarnă, pe zăpezi mari, făcute în munţii Căpăţânii, urcam destul de repede, dar colegul nostru piteştean, de abia se ţinea după noi. Când am depăşit stâna din Grădişteanu, zăpada era la ea acasă şi piciorul se afunda zdravăn în ea. Până la urmă, cam pe acolo pe unde vara identifici un ultim izvor în calea spre vârf, piteşteanul nostru ne-a dat liber să urcăm fără el. S-a aşezat jos pe hanorac şi a privit în continuare cum urcam panta înzăpezită a Păpuşii. Ne-am oprit tocmai sus pe vârf, acolo unde de atâtea ori văzusem doar nori, prevestitori de vreme rea. Acum era o zi cu mult soare şi caldă, cu cer senin şi vizibilitate spre marile vârfuri şi creste din apropiere. Căldarea Iezerului, fragmente din creasta Făgăraşului înzăpezit, dar, mai ales, creasta Pietrii Craiului, al cărui versant vestic, Marele West-Wand, ne-au încântat peste măsură. Am zăbovit destul pe vârful însorit, acolo unde căldura primăvăratecă se îmbina cu ascuţimea vântului de creastă. Jos, acolo unde-l lăsasem, piteşteanul nostru se pregătea să plece. Ştia că îl vom ajunge repede şi nu voia să piardă ocazia să meargă cu noi, cu maşina. Către cabana Cuca l-am ajuns. Sigur, era în maşină cu noi şi avea oarecare interes să ne măgulească, dar oleacă de adevăr o fi existat în zicerea lui, atunci când ne-a mărturisit că prea mergeam repede şi că arareori a văzut oameni urcând în ritmul ăsta. Aşa o fi fost, pentru că Ilie şi cu mine eram pe atunci zdraveni şi cu foarte multe excursii de iarnă în picioare. Avusesem împreună multe spectacole alpine de iarnă, pline de frumuseţi rar întâlnite, iar acesta, la cei 2391m ai Păpuşii, era unul, deloc de neglijat. Până la Vâlcea am disecat momentele dăruite de munte, aproape fără să simţim oboseala unei excursii de o zi, făcute la oarecare depărtare de casă şi cu cei aproape 300km făcuţi la volan.

Într-un sfârşit de februarie al anului 1972, am hotărât să încercăm o partidă de schi pe pantele Plaiului lui Pătru, pe care vara urca una din potecile Iezerului, des străbătute. În târziul după amiezii de sfârşit de săptămână, am ajuns la noua cabană Voina, aproape un hotel chiar. Am înnoptat acolo şi dimineaţa, pe un soare darnic cu noi, am plecat pe poteca amintită. Dacă vara este o potecă mai mult de coborîre, acum iarna, prin făgaşurile potecii, cu zăpadă până la brâu, a fost chiar o minune că am ajuns cu toţii sus, la golul alpin, în preajma stânei de aici. Luptându-ne cu zăpada, unii am ajuns mai repede, cei cu schiurile în spate, pe care chiar voiam să le utilizăm, iar alţii, mai comozi, au ajuns destul de târziu. Cu toţii însă, ne-am bucurat de ziua plină de soare şi urcuşurile şi coborâşurile în lungul plaiului, pe schiuri, ne-au bucurat deopotrivă. Vârfurile erau acoperite de zăpadă şi privirile zburdau nestingherite către cupola Păpuşii sau căldarea Iezerului. Acum, după amar de ani pot să-mi mărturisesc că voiam să ajung acolo unde auzisem încă din copilărie, că se urca iarna la schi, cu organizarea taberei de iarnă în clădirea stânei. Mi se părea o excentricitate şi doar în anii din urmă am aflat cum poţi să-ţi petreci o noapte de iarnă, într-o stână, mai întâi în jurul focului, mai apoi înfofolit şi mai apoi ghemuit până peste cap în sacul de dormit. Când am sosit pe plai, soarele bătea dinspre Păpuşa şi când am văzut că el s-a depărtat binişor către căldarea Iezerului, am luat-o din loc, coborând cât puteam de repede către microbuzul care ne aştepta. Cu veselia tinereţii de atunci şi, la sfârşit, când ne pregăteam să ajungem la Râmnic, cu moţăiala oboselii zilei de schiat în plin soare, am terminat încă o ieşire în Iezer. Deşi unii chiar obosiseră, pe niciunul nu l-am auzit bombănind, cum că excursia nu i-ar fi plăcut.

Am traversat creasta Făgăraşului şi în alte împrejurări, sfârşind tot pe meleagurile Iezerului. Una dinte ele am făcut-o cu Chissy – august 1976 -, bună prietenă pe multe alte poteci de munte, până când coborîrea fără rost a unui perete de stâncă din Cozia, avea să-i curme brutal firul vieţii. Atunci am plecat din Turnu Roşu şi după multe peripeţii cu zăpadă şi furtuni înfricoşătoare, am zăbovit peste noapte în bordeiul de mioare din Curmătura Brătilei. De acolo, am plecat în zorii unei zile cu cer senin, în lungul drum către Iezer. Ne-a fost vremea bună pe crestele parcă domoale, după cele stâncoase ale Făgăraşului de până atunci. Doar când am ajuns în Curmătura Oticului s-a întunecat cerul şi valuri de ceaţă se buluceau de pretutindeni. Când am ajuns pe vârful Roşu, la cei 2469m ai săi, primele fulgere aveau să ne vestească furtună mare. Un pic înfricoşaţi de ce va urma, am greşit coborârea şi am ajuns într-o altă căldare, cea a Iezerului Mare. Ne-am dat repede seama că pe aici, jnepenii erau la ei acasă, iar cea a lacului, prin preajma acestuia era de-a dreptul cheală, că nu degeaba nea Petrică Jderarul pusese afiş mare, că cine dorea şi foc, trebuia să-şi aducă lemne din jnepenişul de mai jos de refugiu. Am urcat în fugă versantul Roşului, am ajuns din nou pe vârf şi cu fulgerele şi tunetele încă îndepărtate, dar pe urma noastră, am urmat drumul de creastă. Şi cum am zărit, printr-un tremurat de pleoape, prin ceaţa care ne înconjura, micuţul refugiu din căldarea Iezerului, am coborît, rostogolindu-ne printre stâncile versantului. Erau acolo, printre alţii o familie cu doi copii năstruşnici, ba chiar neastâmpăraţi. L-a întrebat Chissy pe unul dintre ei “eşti şmecher?” şi răspunsul a venit prompt “nu sunt şmecher, sunt foarte şmecher!”. Am plecat a doua zi, urcând direct spre vârf, pe acolo pe unde unchiul meu, pusese cândva un punct alb. Nu se mai vedea semnul, dar noi am ajuns cu bine în creastă. Am avut apoi întâlniri neplăcute cu câinii unei turme, dar mai ales cu ciobanii acesteia, care nu numai că nu ne-au apărat, dar au şi azmuţit sărmanele animale pe urma noastră. Ba chiar, după ce am vorbit cu ei, tot aşa au făcut şi s-au potolit doar când, prin ceaţă, ne-au auzit ameninţarea că primul câine care se apropie de noi, îi spargem capul cu pioletul. A fost apoi ziua bună mai tot timpul şi doream atunci să scurtez drumul coborând pe Plaiul lui Pătru. Insistenţa lui Chissy a făcut să coborîm trecând peste vârful Păpuşii. Nu s-a dezminţit Păpuşa şi capricioasă cum o ştiam ne-a furnizat o mamă de ploaie, de ne-a udat până la piele şi doar la stâna din Grădişteanu – pe atunci goală – am putut să ne uscăm cât de cât. Şi când am privit spre cealaltă muchie, a Plaiului lui Pătru, ne-a fost ciudă când am văzut că pe acolo soarele îşi arunca raze puternice. Doar la noi fusese udătură mare. Încă umeziţi de ploaia zdravănă, am coborît la Voina, pe Piciorul Grădişteanului şi ne-am întors acasă, la Râmnicu Vâlcea.

Când ne săturam de ieşirile în munţii vâlceni, pe care-i băteam mai mereu, ne mai repezeam în câte un sfârşit de săptămână în Iezer, cel care ni se părea mai apropiat. Aşa s-a făcut că în zilele frumoase ale începutului lui octombrie din 1976, ne-am suit în maşina mea cea obişnuită cu drumuri de munte şi am ajuns din nou la Voina. Dimineaţa senină dar răcoroasă, caracteristică lunii în care eram, ne îndemna repede la drum. Aşa ne încălzeam un pic, înainte ca panta dură a muchiei Văcarea, să ne facă să transpirăm din belşug. În apropierea vechii cabane Voina, prin spatele ei, începem urcuşul. Pădurea de brad, îmbătrânită, fără să vreau, îmi stârneşte amintirile întâiei mele ieşiri în Iezer, atunci când întunericul ce se lăsase peste munte, cu spaimele copilăriei ce gândea la animale ce puteau apărea, îmi făceau paşii temători. Atunci nădejdea mea stătea în experienţa lui Moşu şi în cunoştinţele sale despre potecile Iezerului. Retrăiam pe serpentinele potecii, spaimele petrecute, povestindu-le prietenilor, întâmplările copilului de atunci. Ieşim fără să ne dăm seama la golul alpin şi trecem pe lângă stâna din Văcarea, undeva în stânga potecii. Stâna, din alte împrejurări, ştiam că este vestită pentru dulăii care se puteau bate cu urşii. Atunci când eu aflasem despre urşii de pe aici şi voinicia dulăilor, altfel de ciobani dăinuiau la stână, mai sfătoşi şi mai doritori de vorbă cu turiştii. Dar ce să zic şi turiştii nu mai erau ca pe vremea aceea. Noi trecem în pas vioi în lungul plaiului. Pe lângă noi mai urcă şi alt grup, ceva mai numeros. Priveliştile se înmulţesc. Apar primele vârfuri, mari, pline de stâncile morenei ce se sfârşesc în adâncul căldărilor glaciareale Iezerului Mic, Iezerului Mare şi în continuare celelalte din marea potcoavă a masivului ce-şi închide arcul spre cupola Păpuşii. Pe lângă creasta pe care suntem, aproape paralelă, apare şi muchia Portăresei şi mult mai departe, peste ea, cele întunecate ale munţilor vâlceni cunoscuţi. Departe, identificăm profilul inconfundabil al Builei, cu piramida semeaţă a Vioreanului. Ceva mai la dreapta, apare gâlma masivă a Coziei, din care se deosebeşte clar Bulzul, uriaş deget detaşat din întreg masivul. Câţiva curioşi din grupul ce mergea alături de noi, zăbovesc o clipă şi ne iscodesc. Vor să ştie către ce munţi privim noi cu atâta entuziasm. Sigur că noi, parcă atâta aşteptam. Le spunem cu lux de amănunte, cam ce vedem şi ce multe minunăţii cuprind munţii cu profil întunecat, ce mărgineau zarea. Mai departe grupul nostru se desprinde de plutonul întâlnit întâmplător şi continuăm drumul pe plai. Trecem prin imediata apropiere a Căţunului – 2355m – şi poposim în Şaua Căţunului, la 2273m, acolo unde găsim risipite prin iarba plaiului, fragmente ale Crucii Ateneului. Atâta amar de vreme crucea rămăsese la locul ei, simbol al actelor de cultură sătească de pe valea Râului Târgului. Şi nu cine ştie ce activişti habotnici, făcuseră fapta, chiar mârşavă, ci turiştii cei noi, aflaţi într-unul din momentele de bravadă golănească, stârnită de aburii beţiei. Am coborît pe malul lacului Iezer, mult restrâns datorită anilor secetoşi, sau poate chiar a unei scurgeri nevăzute la suprafaţă. Mi s-a părut doar o relicvă a ceea ce ştiam eu despre ochiul de apă cristalină de altădată. Am trecut apoi pe lângă refugiu, aflat într-o stare jalnică. Era de piatră şi beton şi nu putuseră să-i distrugă şi aceste părţi. Altfel vandalismul trecătorilor sau al ciobanilor era deplin. Coborîrea pe valea Căţunului, pe poteca strecurată printre jnepeni, firul de apă tumultoasă, au rămas cu înfăţişarea pe care le-o ştiam. Am străbătut drumul forestier de pe valea Bătrânei şi am ajuns la cabană, în suflet cu mirajul marilor înălţimi, dar şi cu umbra de regret a celor care nu mai erau ca pe vremea adolesceţei mele.

Aş putea începe prin a fost odată un început de mai, cu zile frumoase şi calde. Era în anul 1979, cel în care aşteptam cu înfrigurare realizarea visului de a merge în Caucaz. Şi o să se vadă mai departe de ce a fost începutul unei poveşti. Pe crestele munţilor înalţi, zăpada încă mai persista şi tocmai de aceea am organizat, cu un grup ceva mai numeros decât de obicei, o altă ieşire în Iezer. Am plecat cu un microbuz ONT, pe care l-am părăsit la Voina. Noi am plecat mai departe la cabana Cuca, realizată nu cu mulţi ani înainte, de membrii unui grup de turişti piteşteni. Acolo am petrecut o veritabilă seară de cabană. E drept că şi cabana, aşa cum arăta ea, ne stimula. Lampa cu gaz, pârâul Cuca cu zgomotul lui fremătător, cabana de lemn, cabanierul ospitalier, totul ne-a făcut să ne simţim bine, aşa cum nu cred că s-ar fi întâmplat la hotelul de la Voina. Stăteam pe scaunul din faţă al microbuzului, eram oarecum iniţiatorul excursiei, dacă nu chiar conducătorul ei. Cu membrii grupului întreţineam conversaţii, despre traseu, locurile interesante de a doua zi, starea vremii.... Fără să vreau, am observat pe scaunele din spate doi ochi timizi, care arareori se ridicau către ceilalţi. Erau ale unui personaj nou în grupul cu care uneori mai mergeam. Nu, n-am rămas hipnotizat de privirile şi chipul blajin al celei care stătea undeva, pierdută în hărmălaia grupului. A fost doar o întâmplare căruia i-am data atenţie de abia a doua zi. Unii dintre noi plecasem cu schiurile, sperând ca odată ajunşi pe platoul de după Spintecătura Păpuşii, să le putem utiliza. Uitasem să amintesc că la cabană erau şi câţiva salvamontişti, care ne-au sfătuit să nu plecam pe ruta pe care ne-o propusesem, din cauza zăpezii mari şi a pericolelor de avalanşe. Urcarea dură de pe Piciorul Grădişteanului, avea să mă aducă lângă fata cu priviri blajine, cu ochi temători. Nu cred că era prea obişnuită cu muntele şi am tot stat pe lângă ea, să-i fiu de vreun folos. Nici echipament nu prea avea. Ba la un moment dat, efortul făcut pe urcuşul Grădişeanului, o obosise peste măsură şi m-am simţit obligat să o întremez cu ceva glucoză. Cum am ieşit din pădure, zăpada era destul de mare şi înaintarea protejatei mele, aş putea spune, devenise grea. Ziua era frumoasă şi caldă, zăpada era de-a binelea înmuiată şi încălţările ei, nişte espadrile uşoare, erau cu totul ude. O parte din grup, cea mai nevolnică, rămăsese în urmă şi i-am văzut ceva mai târziu că se urcaseră pe vârf. Şi aveau de ce să o facă, pentru că ziua era splendidă, fără pic de nor pe cer, cu vizibilitate perfectă către Piatra Craiului. Şi cei din elita turistică a grupului – ca să zic aşa -, privisem cu nesaţ lama de calcar argintiu, pe al cărui versant vestic, zăpezile mai atârnau pe abrupturile sale. Când am coborât în Spintecătura Păpuşii, am avut de trecut de singurul punct dificil, de care şi salvamontişii ne amintiseră. Zăpada mare şi posibilităţle de alunecare pe toboganul acesteia, putea oricând să ne târască la vale. Apoi pe platou, peste Tambura şi Frăcea, am mai încercat noi să ne punem schiurile, dar atâta zăpadă se prindea de ele, încât am renunţat. Nu prea am urmărit noi poteca – nici nu puteam din cauza zăpezii iar stâlpii de marcaj erau inexistenţi -, dar ştiam pe unde să coborîm spre Plaiul lui Pătru. Aici am găsit zăpada ochită, ba chiar luată de ceva vreme şi am găsit un loc uscat, bătut de soarele ce stătea deasupra noastră. Aici am întâlnit pe unul din salvamontişti, trimis special să se asigure că nu aveam nevoie de ajutor. Soarele stătea să se ascundă în spatele crestelor înalte ale Iezerului, când noi am început coborîrea. Odată ajunşi la Voina, unde ne aştepta microbuzul, nu ne mai rămânea decât o altă întoarcere acasă şi gânduri către alte drumuri pe munţii îndrăgiţi.

Pregătirile pentru marea expediţie din Caucaz, continuau cu insistenţă. Cum nu aveam la îndemână mari altitudini, doar crestele Făgăraşului ne ofereau vârfuri mai înalte. Sau Iezerul, ale cărui creste se aproiau de altitudinile acestuia. Urcarea pe pante mari, cât mai repede cu putinţă, era o altă metodă prin care încercam să ne adaptam cât de cât pentru învingerea înălţimilor Caucazului. Aşa am pornit într-o dimineaţă de iulie a anului 1979, cam pe la ora 5am, spre Voina. Ajunşi acolo la 8-8 ½ , am început imediat drumul pe valea Bătrânei. Vremea nu era grozavă şi norii promiteau ploaie. Eram întovărăşit de Zoia, fata cu priviri blajine, care izbutea deocamdată să se ţină după mine. Mergeam cât puteam de repede. Voiam să ajungem pe vârful Roşu în timp scurt, nu numai pentru exerciţiu fizic necesar, dar şi goniți de teama ploii. Când am depăşit confluenţa de jos a pâraielor, n-am mai ţinut seama de traseul potecii şi am început să urc direct pe coastă. Atunci tovarăşa mea de drum, mi-a spus doar timid, că mă roagă să merg ceva mai încet. Am depăşit coasta, am reajuns pe potecă, unde urcuşul era ceva mai uşor. Urcuşul pe malul Căţunului, apoi pe morena de pe Piciorul Iezerului, a fost parcă uşor, fără semne de oboseală. Apoi când am ajuns pe coastele alpine, pline de bujorul aflat în plină floare, ne-am permis momente de răgaz. Erau mulţi culegători la bujor, în această zi în care norii atârnau desupra muntelui. Noi ne-am retras înăuntru refugiului, în care cu greu ne-am putut găsi un loc curat. Nici nu-mi puteam închipui cum ar fi putut cineva să înnopteze aici, atât de murdar era totul. Vremea nu dădea semne că s-ar îndrepta şi luasem hotărârea să ne înapoiem tot pe valea Căţunului. Când am ieşit afară, deasupra crestei a apărut un petic de cer senin. Mie îmi revenea luarea deciziilor şi am decis să continuăm excursia, urcând direct în vârful Roşu şi mai apoi să continuăm către Plaiul lui Pătru. Până spre vârf totul a mers bine, dar sus au apărut primele semne de ploaie şi tunetele, deşi depărtate, ne era clar că vesteau furtuna. Am plecat mai departe, neglijând toate regulile muntelui. Îndată ne-a ajuns furtuna cu tot cortegiul de pericole de care poate fi în stare o asemenea manifestare. Tunetele nu mai conteneau. Şi dacă ar fi fost numai ele. Dar au apărut fulgerele, trăznetele, valurile necontenite de ceaţă, aici, pe platoul zonei înalte, pe care doar stâlpii de marcaj, dacă ar fi existat, ar fi putut să te conducă. De altfel, platoul dintre vârful Piscanu şi Spintecătura Păpuşii, este vestit pentru problemele de orientare pe vreme de ceaţă. Înfricoşaţi de trăznetele care cădeau cu nemiluita, de ploaia care nu mai contenea şi de posibilitatea de a greşi oricând direcţia de mers, care acum se dorea să fie cea către Plaiul lui Pătru, am încercat sa ieșim de pe creasta. Găsesc într-un loc o potecă coborâtoare. Fără să mai stau pe gânduri încep coborârea. Poteca se înfiripă bine, ploaia începe să scadă, ca şi canonada abătută peste noi. Ne îndreptăm cu repeziciune către pădure, pe care am bănuit-o a fi cea dinspre valea Bătrânei. Coborâsem din creastă, de la cota 2200m, până la limita pădurii de brad, adică aproape 600m. Sigur de ipoteza că am ajuns la o stână din valea amintită, nici nu mă gândesc să mă abat spre ea. Noroc că din ea a ieşit un baci, bătrân, care ne-a invitat în stână, să ne mai uscăm puţin. Îl întreb aşa, într-o doară, cum îi zice stânei. Răspunsul m-a năucit. Era stâna din valea Vladului. “Cum, atunci muntele din faţă nu-i Plaiul lui Pătru? Da’ de unde, este Oticu”, a venit prompt răspunsul. Şi am plecat ca din puşcă, din nou în creastă, încercând să găsim drumul cel bun. Sus s-a pus din nou ceaţa şi de frică să nu greşesc iarăşi drumul, am luat-o înapoi spre vârful Roşu. Am ajuns acolo, l-am depăşit, am coborât direct spre refugiul Iezer, unde am ajuns pe la ora 7 seara. Câţiva turişti se pregăteau să înnopteze aici şi ne-au întrebat dacă rămânem şi noi. Le-am povestit în cele câteva momente de răgaz care ne fusese odiseea şi am început în goană, coborârea spre Voina. Pe drum, am auzit-o pe Zoe, o singură dată, spunându-mi că dacă aud nişte gemete, să ştiu că o doare genunchiul îngrozitor, dar să merg mai departe. Lăsarea serii ne-a apucat pe valea Bătrânei, iar întunericul, când ne-am urcat în maşină. La ora 22 am ajuns la Câmpulung, unde m-am oprit la casa bunicilor, unde l-am întâlnit pe Moşu. I-am povestit aventura, şi-a făcut cruce şi mi-a mărturisit că-mi crede întâmplarea, doar pentru că i-am spus-o eu, altfel... O cafea băută la repezeală şi din nou la drum. Pe la jumătatea drumului între Piteşti şi Râmnicu Vâlcea, am rugat-o pe Zoe, să cânte orice, numai să cânte, doar aşa sperând să nu adorm. Către ora 12-1 noaptea, am ajuns acasă. Terminasem un drum, e drept, sfârşit cu bine, dar care durase 18 ore. Eram amândoi terminaţi. A doua zi eram la ora 7 dimineaţa, la program, în şantier. Dincolo de peripeţiile acestei excursii, care la urma urmelor putea să se sfârşească rău, ar mai trebui să adaug, că 5 luni mai târziu, fata cu priviri blajine, devenea soţia mea.

Au mai trecut încă 8 ani, eram în 1987, când am ajuns din nou în Iezer. Eram în concediu şi împreună cu copiii, am plecat la Câmpulung. Într-o dimineaţă, aflând între timp că pe muchia Portăresei exista un drum pastoral, mi-am luat inima în dinţi şi împreună cu copiii, am plecat într-acolo. Era începutul lunii septembrie şi timpul era deosebit de frumos. O excursie cu maşina până în creasta muntelui nu era chiar pe placul meu, dar de data asta eram cu copiii, aflaţi încă la vârstă fragedă. Urcam liniştiţi pe drumul alpin, nu prea grozav. Crestele se profilau pe albastrul cerului. Din când în când, ne zguduiau bolovanii drumului. Ajunsesem departe, în apropierea vârfului Iezerulului Mic. Eram la peste 2200m, nici nu mai aveam mult până la Crucea Ateneului, acolo unde părea să sfârşească drumul. Mă şi vedeam cu copiii pe malul lacului Iezer. Ardeam de nerăbdare să le pot povesti întâmplări vechi cu Moşu, marcajele lui şi prima mea ascensiune prin aceste locuri. O troznitură îngrozitoare mi-a întrerupt visarea. Maşina s-a oprit imediat. Am pornit motorul, mergea. Cum am încercat să mişc maşina, s-a întrerupt din nou. M-am dat jos şi m-am uitat pe sub ea, doar oi vedea ceva. Nimic. Ne-am plimbat puţin, speriaţi de urmările accidentului tehnic. Eram pe un drum la mare înălţime, fără nădejde de a putea coborî. Am mai pornit odată motorul, s-a mai auzit încă o troznitură şi maşina a luat-o din loc. Cu mare atenţie am întors-o şi am luat-o la vale. Nu ştiam dacă vom ajunge până în vale, necum la Câmpulung. Copiii mei aveau 6-7 ani şi aş fi ajuns până jos cu ei, dar cu maşina ce aş fi făcut? Andrei, cel mai mic, tăcea speriat. Floriana, mai curioasă din fire, mi-a pus o întrebare ciudată “Tată, ce este Dumnezeu?”. Să recunosc, nu era o întrebare uşoară. Până la urmă răspunsul meu a venit: „ uite, noi nu aveam nicio şansă să ajungem jos, cu defecţiunea gravă a maşinii şi totuşi ajungem!”. Şi cred că este răspunsul pe care mereu îl căpătăm la marile încercări ale sorţii. Mai trebuie doar să adaug că am ajuns la Câmpulung, apoi la Râmnicu Vâlcea, cu roata din spate oscilând. Se rupsese sudura unei console ce susţinea întregul suport al roţilor din spate!

A mai trecut ceva timp, copiii depăşiseră 10 ani şI încă îşi mai aduceau aminte de aventura noastră de pe muchia Portăresei. Acum veniserăm tot cu maşina, dar am întins cortul pe valea Bătrânei, în faţa cabanei bine îngrijită pe atunci, amenajată într-un vechi dormitor de muncitori forestieri. Vreme superbă, timp călduros. Noaptea ne-am petrecut-o în cort, împreună cu un pisoiaş îndrăzneţ, care căuta un loc călduros. Nu prea de dimineaţă, am plecat în susul văii Bătrâna, cu intenţia de a încerca un traseu nou, pe care să ajungem în creasta munţilor. Chiar lângă cabană, aflăm poteca ce urca spre Plaiul lui Pătru, marcată cu punct roşu, un fel de circuit pornit din această vale, aveam să ne convingem atunci când o vom părăsi. Drumul pe vale părea destul de anost, dar intra adânc în inima muntelui. Când părăsim drumul forestier, apare în dreapta punctul roşu, cu care se închide într-un fel circuitul ce urca spre stâna din Plaiul lui Pătru. Şi spun aşa, pentru că pe drum nu am întâlnit deloc marcajul cuvenit al unui circuit care să-l închidă. Ajuns la capătul drumului, printre pâlcuri izolate de brazi, stăm în cumpănă cum vom aborda drumul în continuare. Poteca nu pare clară, dar vedem din urma noastră, urcând un măgăruş încărcat cu samare. Deci, pe undeva pe aici se află o stână, sau măcar un bordei de mioare. Câtăva vreme mai vedem oarecare hăţaş înaintea noastră. Apoi dispare şi nu ne mai rămâne altă şansă, decât să urcăm pe unde credem de cuviinţă, ca să ieşim mai repede sus, în marele drum al Potcoavei Iezerului. Întâlnim în urcuşul spre creastă, o turmă de mioare a stânei din Boarcăş. Suntem povăţuiţi să ne abatem pe acolo. Noi continuăm drumul spre creastă şi când ieşim sus, suntem în apropierea Piscanului – 2383m- îl depăşim şi până la vârful Roşu – 2469m-, este doar o zvâlitură de băţ. Facem aici o pauză şi le povestesc copiilor, cam ce am păţit prin aceste locuri când mersesem, pe furtuna groaznică, cu mama lor, cu destui ani în urmă. Erau obosiţi şi nu le prea ardea lor de divagaţiile mele despre munţii din jur, iar despre Făgăraş nici nu auziseră. O luăm pe potecă, pe versantul vestic al crestei înalte a masivului. Chiar în potecă, întâlnim o turmă de oi pe lângă care trecem fără incidente. Trecem de Iezerul Mare şi când poteca coboară, găsim locul prin care să intrăm direct în căldarea lacului Iezer, pe lângă care nu omitem să trecem. Apoi pe lângă refugiu – tot neutilizabil – şi pe valea Căţunului, la cortul care ne aştepta lângă cabana Bătrâna. Am mai făcut şi a doua zi o incursiune până la cabana Cuca şi nu ne-a mai rămas decât să ne întoarcem acasă.

Era prin anul ’95 sau ’96, când împreună cu Andrei, fiul meu, am luat din nou calea Iezerului. Am trecut prin Câmpulung, apoi cu autobuzul până la capătul satului Lereşti şi cu un camion până la Voina. Mai departe până la cabana Cuca, pe jos. Seară de cabană. Specifică. Lampă cu gaz, nea Fane, voinic la peste 60 de ani. Cabana parcă mai sărăcăcioasă şi mai bătrână chiar. Scularea dis-de-dimineaţă. Am prins a merge pe Piciorul Grădişteanului. Urcuş greu pe panta mare, cu rucsaci încărcaţi ca pentru o excursie lungă, cum ne propusesem. Pădurea întunecată de brad, prin care nu pătrundeau încă razele soarelui, se sfârşeşte până la urmă şi ieşim la gol. Încă puţin şi ajungem la ţarcul oilor de la stâna de aici. Sosisem la mulsul oilor. Stăm de vorbă cu baciul, după ce acesta domolise furia dulăilor. Schimb de vorbe amabile. Ne luăm rămas bun şi plecăm mai departe, fără grijă. Pe neaşteptate, din spate, apare cel mai fioros dulău, dar şi frumos în acelaşi timp. Muşcă şi fuge. Pe mine. De pulpa piciorului. Nu mi-a rupt pantalonul, dar a lăsat urme sângerânde şi carne zdrobită. Cu mare greutate ciobanii ne aduc o cănuţă cu apă cu care să-mi spăl rana. De-a dreptul ticăloşi. Azmuţiseră câinii pe noi. Am continuat drumul cu greutate, din cauza muşcăturii şi toată excursia aveam să resimt dureri. Am renunţat să mai urcăm Păpuşa şi ne-am oprit în Spintecătură – 2202m. Acolo ne-am întins masa şi ne-am întreţinut cu un cioban improvizat care se ducea la stână să mai ia ceva mâncare. Era lihnit de foame. Ne-a povestit epopeea lui. Era strungar, acum şomer şi fusese nevoit să meargă la stână. Apăruse noţiunea de şomaj cu care trebuia să ne familiarizăm de atunci înainte. Parcurgem în continuare drumul pe plaiul alpin. Fără ceaţă orientarea era uşoară. Persistă durerile din picior în urma muşcăturii dulăului. Trecem peste Tambura – 2294m – şi Frăcea – 2240m. Trecem şi de Bătrâna – 2341m. Dedesubt apare poteca ce vine dinspre Plaiul lui Pătru. Când ajungem în Şleaul Bătrânei – 2240m –mă gândesc că durerile persistente din picior, ne vor strica excursia. Gândeam că în seara aceea vom înnopta în Curmătura Oticului, acum însă hotărâm să coborâm la stâna din Boarcăş. Rea idee, dacă mă gândesc la felul în care am fost primiţi la stână. Ar fi fost mai bine dacă întindeam cortul imediat sub creastă, acolo unde era o pajişte frumoasă în apropierea unui pârâiaş, dar astfel nu am fi ajuns prin locurile minunate care au urmat. Am făcut totuşi bine, pentru că a doua zi aveam să străbatem Căldarea Boarcăşului, umblând prin locuri rar străbătute de turişti şi deosebit de frumoase. Am coborât lesne spre vale, pe o potecă foarte clară. La început am mers chiar pe sub creastă. În pajişte se aflau resturile unui bordei aşezat chiar pe marginea unui mic abrupt, un balcon aninat deasupra unui prag stâncos. Am ocolit pragul spre dreapta şi am început coborârea, frumoasă, punctată de tufe de jneapăn şi teribil de lungă. De undeva de pe creastă, chiar pe ea, cobora un băieţandru însoţit de un măgăruş. Pe el îl aşteptau cei de la stână şi datorită lui aveam să scăpăm de furia câinilor dezlăţuiţi. Cum am spus, primirea a fost de-a dreptul greţoasă, chiar dacă noi picasem cam pe nepusă-n masă. Chiar şi a doua zi, când noi voiam să plecăm, dar înconjuraţi de câini nu ne puteam depărta de stână, cu greu au catadicsit să ne dea pe cineva care să ne scoată pe potecă. Poteca largă şi mult bătută, avea să ne scoată repede la “mutătoare”, un fel de stână de rezervă, aflată într-o poiană plină de vegetaţie specifică. Nu mult mai sus, am dat de o veritabilă comoară a locurilor. O cascadă minunată, o despletită, ce zvâcnea peste pragul de stâncă. Un fel de Beuşniţă a Iezerului. Aici am zăbovit făcându-ne înviorarea matinală şi luându-ne micul dejun. Mai departe, mergând în susul căldării Boarcăşului, acolo unde sălăşluiau ochiuri de apă limpede, poteca se răsfira în hăţaşele urmate de turma de oi, ce-şi avea aici păşuni mănoase. Printre tufe de jneapăn şi şuviţe de apă cristalnă, sub un cer senin, ici colo cu câte un norişor decorativ, nu ne venea să ne despărţim de aşa locuri minunate. Privind spre coama înaltă ce cobora din vârful Roşu către Curmătura Oticului, profilat pe albastrul cerului, am zărit un stâlp de marcaj. Acolo trebuia să ajungem ca să ne putem relua drumul spre Făgăraş, întrerupt cu o zi înainte. Dar până acolo, panta dură – de jos mai c-ai fi spus că este verticală -, ne rezerva drum anevoios. Ne apropiem de baza pantei, după ce ocolim boldane de stâncă şi prindem un hăţaş de oi, oarecum oblic pe coasta muntelui. Urcăm cu genunchii la gură, apăsaţi de rucsacii încă grei, încărcaţi cu cort şi saci de dormit, că doar vroiam în continuare să ajungem în Făgăraş. Ne ia vreo 2 ore urcuşul, dar şi când am ajuns pe coama muntelui, ce privelişti măreţe aveam în faţa ochilor. Cununa muntelui până către Păpuşa şi peste ea lama de calcar a Pietrii Craiului. Apoi vârfurile nesfârşite ale Făgăraşului, printre care încercam să ne fixăm repere pentru ce avea să urmeze. Coborâm repede în Curmătura Oticului, acolo unde aveam să sorbim pentru o clipă, tot debitul apei Bucureştiului. Acolo, ascuns în clinul Oticului, se afla izvorul Dâmboviţei. Ne-am continuat drumul mai departe, dar întâmplarea ne scosese în cale minunata căldare a Boarcăşului, acolo unde se ajunge atât de rar. Nu sunt poteci, dar minunea apei năvalnice zburdând peste praguri de stâncă, viaţa ţâşnind din mijlocul pajiştei şi adierea vântului de creastă şuierând printre acele tufelor de jneapăn, totul sub grohotişul vârfului înalt al Roşului, lasă amprenta viselor alpine ce se cer cercetate.

Prin almanahurile turistice de prin anii ’80, apăruseră multe articole despre Valea Văsălatului şi minunile îngemănate pe aici, ale Iezerului şi Făgăraşului. Multă vreme am gândit că voi ajunge şi eu vreodată pe aceste meleaguri. Grig, vechiul meu coleg de ture montane din tinereţe, îmi spusese odată, că tare ar vrea să mai urce pe coaste de munte. Am ţinut minte şi când am prins o vreme stabilă, era în a doua jumătate a lunii octombrie, i-am propus să mergem pe drumul Văsălatului, cel ce făcea graniţa dintre Iezer şi Făgăraş. Mă gândeam că vom ajunge în Curmătura Oticului, cea plină de atâtea amintiri. Acum Grig căpătase, odată cu trecerea anilor, o burtă respectabilă şi nu mai era nici pe departe tinerelul sprinten şi puternic de altădată. Dar nici eu nu mai eram ca pe vremuri. Am pornit aşadar, în toamna anului 1998, cu maşina, cam pe la ora 4 dimineaţa, spre valea Doamnei. Străbatem drumul cu gropi al Sboghiţeştiului, ajungem la tabăra şcolară de la Slatina şi intrăm pe lungul drum al Doamnei, chiar mai sus, pe Valea Rea. Ajungem la barajul de la Gura Văsălatului, îl traversăm şi intrăm pe drumuri noi. Ajungem la o baracă arătoasă şi locuită după câte vedem. Continuăm drumul spre obârşia văii Văsălatului, de unde speram să găsim drum spre Curmătura Oticului şi mai departe spre vârful Roşu. Întâlnim în drum o rulotă în care era şi foc. De jur împrejur nimeni, de la care să obţinem vreo informaţie. Înainte drumul părea bun şi noi pe acolo am luat-o. Să fi mers 1-2km, când drumul s-a închis printr-o platformă de întoarcere. Ne-am dat jos, ne-am pregătit rucsacii şi am luat-o în susul văii, pe o potecă ce părea să se însăileze în susul ei. Repede a încetat să se mai vadă, nu numai poteca, dar nici vreo urmă de om. Doar trunchiuri aduse de viituri şi săritori stâncoase ce trebuiau să fie depăşite. Malurile din ce în ce mai abrupte, împădurite până spre firul apei şi după câte vedeam absolut impenetrabile. În plus, în stânga trebuiau să înceapă să se vadă, verticala stâncoasă a Colţilor Cremenii. Nici vorbă. Ne rătăcisem. Aşa că am hotărât să ne urcăm pe versantul împădurit din dreapta. Fără potecă, agăţându-ne de fiecare ramură, răzbim până la urmă pe locuri mai paşnice. Ocolim stâncile ce ne apar în cale, păşim pe iarbă parcă neîncepută, ne strecurăm pe sub ramurile groase ale brazilor, şi până la urmă răzbatem către vegetaţia pitică a tufelor de ienupăr şi brad. Luasem oarecare înălţime. Grig dă semne de oboseală şi parcă n-ar mai vrea să urce. Eu întrevăd un culoar mai liber printre jnepeni şi-i spun că vreau să urc spre creastă. Îmi spune să urc sănătos, că el nu mai vine. Scap repede de jepi şi mă întorc să-i spun că de acolo de unde am ajuns, până în creastă nu mai este mult. Îmi strigă de jos că a găsit o potecă pe care urcă şi el în creastă. Eu continui să urc. Ajung repede sus, pe un vârf de unde privirile curprind unul din acele fantastice spectacole alpine ale zilelor de toamnă târzie. Eram la sfârşitul lunii octombrie şi pe cer nu era pic de nor. Mai întâi scot harta ca să-mi dau seama cam unde ajunsesem în urma rătăcirilor noastre. Eram pe vârful Obârşia din Iezer, la 2314m şi primul peisaj pe care-l identific, este cel al Colţilor Cremenii, înalţi, cu abrupturi stâncoase şi brazi căzuţi, atârnând pe coastele lor, aşa cum îi ştiam din adolescenţă. De jur împrejur, coastele munţilor erau îmbrăcate în culorile arămii ale pajiştilor alpine, printre care stâncăriile acestora, garniseau pantele cu sclipiri de oţel. Lîngă mine salba de vârfuri ale Iezerului. Mai întâi cel Mic, apoi cel Mare şi mai departe, închipuit, vârful Roşu, totul peste 2400m. Versantul vestic al acestora plin de grohotiş, se sfârşea tocmai jos, în vârfurile brazilor. Şi Făgăraşul, mai ales Făgăraşul, bătut din plin de razele soarelui, îşi desena sub cerul albastru creste cât cuprinzi cu ochii. Un relief fantastic, frământat, cu muchii înalte sau care coborau până în adâncul văilor al căror clocot ajungea până la mine ca un vuiet continuu, îmi era înfăţişat aşa cum parcă nu văzusem niciodată. Mai apropiatul nod al munţilor Darei, Muşetescului sau Hârtopului, toţi în jurul a 2500m, ceva mai sus sau mai jos. Moldoveanu şi Viştea, decani de înălţime, acoperiş de casă trainică, ridicat peste valuri de munţi. Creasta Scărişoarei, coborâtă spre Plaiul Preoteselor, se pierdea în întunecatele păduri ce ascundeau Valea Doamnei. Dintre crestele cele mai cunoscute, peste toate celelalte, mai lungă şi cu individualitate mai pregnantă, cea a Râiosului-Muşeteica. Era mai deosebită ca celelate. Dinspre Buda, bănuind undeva între planuri ce se suprapuneau, marea ei Spintecătură, peste Râiosu şi sfârtecându-se de la Robiţa în jos, în altele mai mărunte, aceasta era imaginea care m-a dominat în acele momente. Şi pentru că mi-era atâta dor de meleagurile Iezerului, mi-am întors privirile către meleagurile cunoscute. Către Crucea Ateneului şi vârful Căţunului şi către muchia Portăresei. Doar lacurile alpine lipseau din acest regal alpin. Trebuia să ne adunăm din nou, să-mi întâlnesc colegul şi să-i mărturisesc entuziasmul acelor momente deosebite. Cu regret m-am despărţit de imaginile de vis şi m-am îndreptat către Curmătura Groapelor, la 2030m, sub piramida înaltă a vârfului Cârligelor-2171m-, acolo unde, puţin sub creastă, ne-am înfruptat din merindele aduse de acasă. Am mai privit odată spectacolul fascinant al Făgăraşului şi am părăsit creasta pe poteca stânei din Groapele. Încă de sus, stabilisem cum vom coborî şi cum vom urma creasta ce pleca de la stână. Creasta împădurită, avea undeva mai jos o curmătură, prin care speram să coborîm în valea pe care o părăsisem. Până acolo mai era cale lungă. La început am mers pe poteca stânei, apoi pe o foarte veche potecă ciobănească, sau numai ni s-o fi părut, apoi numai prin pădure. Dar am ajuns în şaua pe unde fixasem să coborîm. De abia acum, când coboram din şa, am dat după puţină vreme de o potecă a tăietorilor de lemne de altădată, pe care am izbutit să ajungem în vale. Pe drumul întoarcerii am mai întâlnit încă două case – erau şi la urcarea noastră pe drumul forestier, dar nu le luasem în seamă – poate de vânătoare, mari şi aspectuoase, înainte de a ajunge la casele de jos întâlnite dimineaţa. Am stat de vorbă cu cei de acolo, ni s-a spus că oricând suntem aici primiţi cu bucurie şi, mai ales, am aflat că valea pe care fusesem se numea Referincea. Seara, cu amintiri de neşters, am ajuns acasă.

 

 

Buila – Piatra Craiului vâlceană

 

Moto: Drumul dragostei de tine, zi de zi eu îl scurtai,

Şi tu fără-a prinde veste tot mai mult mi-ngăduiai.

Nicolae Labiş

 

Oare de câte ori oi fi fost în Buila? Un poet drag mie, ce mi-a înrâurit adolescenţa în toate visele ascunse ale ei, a scris versurile „noi nu le-om putea număra niciodată, / inima visează măzărichea înmiresmată / şi stele albastre cu clinchete mici”. Nu ştiu de câte ori am fost pe meleagurile pe care le vedeam cînd intram în şantier. În dimineţile senine de vară, lama argintie strălucea în lumina răsăritului şi iarna sub mantia omătului sclipitor, privirile rămâneau ţintuite de înşiruirea de ţancuri înălţate spre cerul albăstriu ale crestei Ştevioarelor. Aşa îmi începeam zilele lungi de muncă în şantier şi dacă în multe din ele aveam şi satisfacţii, poate Buila avea înrâurirea ei.

Dinaintea sosirii mele în Vâlcea, de două ori trecusem prin Băbeni şi de fiecare dată zărisem o creastă de munte, zimţată, înălţată deasupra dealurilor. De fiecare dată mi-am închipuit că văd creasta Parângului! Apoi, când am ajuns în Râmnicu Vâlcea, am aflat că muntele ce-l vedeam dimineaţa, se numea Buila. Am identificat-o repede pe harta sumară pe care o aveam şi mi s-a părut un munte uşor abordabil, cu distanţe scurte de apropiere şi străbatere a lui. Aşa că n-am stat pe gânduri prea mult, când mi-am programat o plimbare prin aceste meleaguri. Asta era în iunie 1967! Vorbisem cu nea Mitică – şoferul lângă care mi-am petrecut 18 ani din viaţă, mai mult prieten decât subaltern - rugându-l să mă aştepte acasă la el, în Bărbăteşti, într-o seară de început de vară. Aşa am cunoscut prima oară potecile Builei.

Harta pe care o aveam, spunea că pot pleca din Olăneşti, că voi urma o coamă deluroasă, după care voi coborî la apa Cheii şi voi ajunge pe meleagurile Builei. Părea scurt drumul însemnat pe hartă şi mă amăgeam că voi ajunge repede în Bărbăteşti. Am plecat în zorii zilei, către Olăneşti, unde am ajuns repede. Am luat-o spre valea cu multe izvoare, de pe care începea drumul către cătunul Tisa. Cele câteva case risipite pe dealuri, dar mai ales bisericuţa săltată pe o movilă, profilată pe cerul în care soarele înroşea orizontul, avea parcă o semnificaţie aparte. La ieşirea din sat, un bătrâm, mi-a dat atâtea indicaţii despre drumul pe care trebuia să-l parcurg, cât să ajung până la „cantonul lui Zdârcea”, loc în care cu siguranţă voi găsi oameni care-mi vor spune pe unde să o iau mai departe. Mi-a spus totuşi, că poteca pe mai departe, urcă pe undeva prin spatele cantonului. Am parcurs fără probleme de orientare, poteca crestei pe care mă aflam. Am ajuns într-un loc în care peisajul se schimba evident. Prin pădure, pe lângă exemplarele falnice de fag, începeau să apară brazii. Unii parcă diferiţi de cei întâlniţi prin ceilalţi munţi. Ce-i deosebea atâta încât mă surprinseseră, aveam să aflu ceva mai târziu. Eram într-o zonă în care creştea specia rară a tisei. Pe măsură ce urcam, poteca se strecura clar prin pădure. Apăreau ţancuri argintii. Erau stâncile calcaroase ale Stogşoarelor, aveam să aflu în alte multe întâmplări în care am străbătut locurile. Drumul era fascinant, nu numai pentru că pe aici păşeam pentru întâia oară. Eram singur şi deşi ziua era una cu soare mult, singurătatea mă apăsa. Am ajuns într-o şa, acolo unde am găsit o masă cu băncuţe. Păreau locurile mai prietenoase şi parcă de undeva din preajmă, stăteau să apară şi oamenii, care să-mi dea indicaţii despre drum. Până aici şi chiar mai departe, drumul fusese bine descris de bătrânul din capătul satului Tisa. Pe lângă un perete imens şi vertical, am început coborîrea spre valea Cheii, de unde un zgomot de apă năvalnică, se făcea auzit încă de pe aici. Am coborît poteca, am trecut cam pe la mijlocul ei, pe lângă un izvor cu altă băncuţă lângă el, şi am găsit cantonul lui Zdârcea, după ce am traversat apa. Nu numai o clădire, ci chiar trei. Una dintre ele era mai bine conservată şi părea des utilizată. Dar spre surprinderea mea, nu se vedea nimeni prin preajmă. Era ora 12 şi nu mi-am permis o odihnă prea lungă. Am căutat poteca, prin spatele cabanei, aşa cum îmi spusese bătrânul din Tisa. Am găsit doar un lan de urzici şi n-am văzut vreuna. Am intrat în panică. Nu-mi puteam permite prea multe bâlbâieli. Trecuseră aproape 7 ore de când plecasem din Olăneşti, în totală contradicţie cu harta pe care o aveam. Bănuiam că şi de acum încolo voi avea mult de mers. Îngrijorat, ca să nu spun chiar speriat, am luat-o pe marginea apei, în avalul ei. Apa trebuia să mă scoată undeva. De unde să bănuiesc cum arăta valea?! Pe marginea apei am găsit chiar o potecă. Dar când am depăşit poteca şi am continuat să merg pe lângă apă, pentru că pe altundeva nu puteam, m-am trezit în mijlocul unui haos de stânci şi zgomot de apă, ce se prăvălea în cascade nesfârşite. Peste câteva, am trecut cu uşurinţă. Dar a venit un bolovan mare, pe faţa căruia m-am lăsat în jos. Mai departe, drum nu se mai vedea nicicum şi m-am gândit că trebuie să mă întorc. Eram speriat în mijlocul zgomotului ce mă înconjura şi instinctiv am strigat după ajutor. Cine să te audă! Am încercat să mă caţăr înapoi pe bolovanul coborît uşor. Avea faţă netedă şi umedă. Mâinile îmi alunecau pe faţa lui. Cu o ultimă sforţare, am izbutit să mă agăţ de mici asperităţi şi să revin deasupra bolovanului. Am ajuns din nou la cantonul de lângă care plecasem, complet epuizat. Am mai căutat odată poteca şi când am pătruns în lanul de urzici, în sfârşit am găsit-o. Am luat-o repede în susul ei, ba chiar am început să alerg. Undeva lângă trunchiul unui copac, era ora 2 pm, m-am lăsat jos şi obosit peste măsură, m-am întrebat dacă voi mai ajunge în Bărbăteşti în seara aceea. Mi-am continuat drumul şi spre capătul de sus al potecii – ajunsesem în Curmătura Comarnice – iar am pierdut şirul potecii. Disperat am luat-o printre brazi. Curând am ajuns într-o mare de grohotiş. Când piatră sfărâmată, când blocuri imense doborîte din peretele muntelui ce se înălţa deasupra mea. M-am menţinut la limita pădurii de brad, fără să încerc să intru în ea. Şi poate că ar fi fost mai bine. Aş fi dat de potecă. De abia într-un târziu, când peretele de calcar se apropiase prea mult, a trebuit să cobor şi am dat de potecă. Ce ştiam eu dacă o fi poteca cea bună sau una care cine ştie unde mă ducea?... Am mers totuşi pe ea. Poate că oi fi dat de izvorul de sub Troiţă şi mi-oi fi potolit setea. Sau poate disperat, am continuat să alerg, gândindu-mă că mă va apuca noaptea. Într-un târziu, pe un plai, am dat de o turmă de oi şi, mai ales, de ciobanul ei. Mult mai târziu aveam să aflu că ajunsesem la stâna din Cacova. Eram obosit peste măsură, atât de lungimea traseului ales, dar şi de surpriza muntelui, care-mi rezervase parcurgerea grohotişurilor pe care nu le mai întâlnisem decât în Piatra Craiului. Am zăbovit lângă ciobanul întâlnit. L-am întrebat dacă-l ştia pe nea Mitică Şoşoacă, cel la care trebuia să ajung. Sigur, numai că el îi spunea Dumitru. Mi-a arătat o potecă pe lângă o sondă, despre care nu mi-a spus ce căuta acolo. Pe acolo voi ajunge în Bărbăteşti. Voi afla mai târziu că poteca străbătea plaiul Scărişoarei. Potecă liniştită, cu pădure de fag, neatinsă nici atunci, nici acum. La sfârşitul ei aveam să trec printr-o adevărată pădure de ferigi şi de abia apoi am ajuns în sat. La nea Mitică, am ajuns după ora 9 seara, când aproape se înserase. Nu cred că mă mai aştepta, dar am fost bine primit. Am căzut secerat de oboseala unui drum de aproape 16 ore, de când plecasem de acasă. Şi nu cred că lungimea drumului m-a obosit peste măsură, ci rătăcirile faţă de poteca pe care dorisem să merg şi surprizele unui drum alpin la care nu mă aşteptasem. Aşa a sfârşit primul meu drum în Buila munţilor Căpăţânii.

Eram în iarna anului 1968, la începutul lunii decembrie. Vremea era frumoasă şi Buila părea, de departe, foarte atrăgătoare. Îi sclipeau în fiecare dimineaţă, versanţii abrupţi acoperiţi de un pospai de zăpadă. Nimic nu mi se părea imposibil, nici chiar o excursie pe creasta unui munte aproape necunoscut, pe cărările care sigur ascundeau capcane, prin locuri nemarcate şi cu atât mai mult, neumblate iarna. Nea Mitică mă ducea oriunde. Moskvici-ul de la şantier mergea bine şi iată-mă în după amiaza unui sfârşit de săptămână, în drum spre Schitul Pahomie, acolo unde-mi propusesem să înnoptez. Am ajuns la schit. Acolo am făcut cunoştinţă cu Ioasaf, singurul călugăr al acestui schit. Acum ori că îi plăcusem călugărului, ori că în seara aceea avea chef de vorbă, dar a început să-mi depene istoria, atât cât o ştia el, a schitului pe care-l păstorea. Avea pe lângă el pe Lisaveta, săteancă în vârstă, de prin Bărbăteşti, sat care avusese o importanţă majoră în istoria schitului. Călugărul Ioasaf, pe numele lui adevărat, Ionescu din Rădeştii Muscelului, sat de prin preajma Câmpulungului, era mic de stat, dar mare în vrere. Ajunsese aici după război, în urma unei decepţii, cât o percepea el, dintr-o căsătorie ce-i zdruncinase viaţa. Îl aruncase călugăria, pe bani cât să nu moară de foame, aici la schitul Pahomie, acolo unde cu greu se ajungea, chiar în vremea de atunci. Găsise aici o biserică aproape dărâmată, iar chilia călugărului aproape inexistentă. A muncit mult, a tăiat cu mâna lui fagii dimprejur, care i-au permis mai apoi să aibă loc de grădină. A început să construiască casa în care să locuiască peste iarnă şi până a nu veni aceasta, a avut loc de dormit într-o cameră. Apoi biserica, grădina şi chiliile, au început să se ivească în locul mântuit de mâna aceasta de om, care cu încetul a sfinţit locul. A dăinuit multă vreme prin aceste locuri, cu multele capricii pe care le avea, manifestate în special faţă de turiştii care-i vizitau sihăstria. Până ce într-o zi, l-a ajuns bătrâneţea şi poate chiar boala. De abia atunci şi-a găsit adăpost la oameni de bine, în Cheia, acolo unde de altfel s-a şi sfârşit. Înainte de a-şi găsi sfârşitul, într-o zi de vară, mi-a arătat sub peretele schitului, un loc acoperit de o lespede. “Biserica şi chiliile sunt ale Episcopiei, dar aici, locul de sub pământ, este lăcaşul meu de veci, numai al meu. Nimeni nu mă va da afară de aici”. Şi s-a sfârşit părintele Ioasaf, tăcut, aşa cum a trăit şi nimeni nu l-a deranjat vreodată în locul pe care şi-l făcuse de pe când sălăşluia printre noi, mirenii cei păcătoşi. Duhul părintelui Ioasaf, Ionescu cel din Rădeştii Câmpulungului, bântuie prin serile blajine de vară sau nopţile geroase, cu lună plină, când covârşit de liniştea locului, aflat sub pavăză de stâncă înaltă, stai pe prispa chiliilor, gândind la locuri mai aproape de cerul, acum înstelat, dar mâine senin ca sufletul celor ce îndrăgesc muntele. Atunci a urmat o seară liniştită, lângă soba care gemea de lemne arzânde, cu flăcări încolăcite. Şi când căldura mă mai gonea din casa primitoare, ieşeam pe prispa chilii sub lumina rece a unei luni pline, cum parcă nu aş fi văzut şi altădată. Doar scrâşnetul securii care-şi croia bârnă de casă nouă, muncită cu râvnă, părea să-mi amintească de munca unui om, ce-şi frământa aleanul unor zile de mare suferinţă. Lângă el, Lisaveta stătea cu mâna la gură, ascultând depănarea poveştii vieţuitoarei Domnului, hărăzită să binecuvânteze locul. Şi tot ea, a doua zi, nu numai că m-a povăţuit pe unde să apuc către creasta Builei, pe care mi-o doream, dar m-a şi condus o bună bucată de drum. Când am ajuns în preajma unei creste, mi-a dat o ultimă îndrumare şi s-a întors la schit. Am rămas singur. De jur împrejur, zăpada era stăpâna locului. Cu hanoracul de pe atunci şi un basc aşezat cam într-o parte, urcam cu temere printre urmele care se arătau a fi cele ale unei turme de porci mistreţi. Am pătruns în lungul unui vâlcel, am urcat prin pădure pe serpentine închipuite şi am ajuns la o arătare de casă, stâna din Ştevioara. Mai departe, se întruchipa poteca prin piatra albă de calcar iţită din şi mai albul zăpezii. Pe altă vale, rotunjită, spre înaltul muntelui, am urcat pe altă muchie, mai priporoasă. De acolo, drumul părea a urca doar printre stâncile unei custuri. Când s-a sfârşit aceasta, am ajuns într-un tăpşan, rotunjit ca o tipsie, deasupra căruia se ridicau ţancuri înzăpezite, presărate cu stânci. Pe întinderea albă, ritmic, apăreau paşii unui ţap de capră neagră. Urcau şi ele odată cu mine şi nici când am ajuns pe ţancul cel mai de sus, nici acolo nu se sfârşeau. Acolo sus, sprijinit de baliza vârfului, mai apoi odihnind pe scaunul de piatră al muntelui, cu harta în mână, am privit pe îndelete tot înconjurul lumii în care mă aflam. Văzusem şi mai de jos cununa înzăpezită a Făgăraşului, ba chiar şi pe cea a Iezerului şi Bucegilor, dar de aici de sus, păreau cu adevărat măreţi. Nimicnicia satelor de pe văile de prin care venisem sau le cunoşteam din alte împrejurări, parcă nu mă impresionau. Ziceam eu că mai sus nu puteam ajunge pe Buila. Dar eram doar pe vârful Ştevioarelor şi aveam să aflu mai târziu, că de abia de acolo mai departe, Buila avea să-şi arate adevăratele frumuseţi. Gonit de timp, am întrerupt visarea şi m-am grăbit spre valea pe care o părăsisem. Şi aşa repede vroiam să cobor, încât imprudent, m-am lăsat să lunec pe crusta zăpezii. Şi m-am trezit deodată târât pe toboganul îngheţat, spre o vale parcă fără sfârşit. Ba ca să fie totul pe de-a întregul, în cale mi-a apărut in colţ de stâncă, ieşit din zăpadă. Cu greu l-am evitat, dar tot m-a atins şi multe zile de atunci încolo, mă aşezam cu greutate pe scaun. Basca mi-a sărit cât colo şi de abia am găsit-o, iar durerea din spate m-a ţintuit locului. Dar am ajuns cu bine la schit şi apoi la Cheia, de unde am pătruns în lumea din care ieşisem prea scurtă vreme.

Cum frumuseţea locurilor din Buila îmi stăpânea mintea, n-am ezitat să-i propun lui Grig să mergem măcar până la cantonul lui Zdârcea. Apoi, om mai vedea. Aşa că am luat-o voiniceşte pe valea Olăneştilor. Mergeam pe drumul lung, stăpânit încă de la început de zăpadă, întrebându-ne dacă vom găsi pe cineva la canton sau dacă vom putea pătrunde în camera cu sobă, fără să stricăm vreun rost de pe aici. Norocul ne-a scos în cale un pădurar. Era chiar Zdârcea, sau oricum din familia de păzitori ai cantonului. Şi când a auzit că vrem să mergem la cantonul lui şi să înnoptăm acolo şi nici nu vrem să spargem casa din pădure, ne-a lămurit cam cum să facem. Cheia de la camera care ne interesa, era sub “şeuşel”, o bucată de scândură bătută lateral prispei, pe care omul îşi ţinea o bucată de săpun. Şi toată amintirea acelei excursii, s-a legat de acea denumire ciudată, pe care de atunci încoace nu am mai auzit-o. Când am ajuns la canton, zăpada ne trecea de genunchi şi dorul nostru de ţancurile Builei, s-a năruit. Dar am intrat în cameră, cu cheia de sub şeuşel, am făcut focul şi ne-am bucurat de căldura unei sobe încinse. Afară gerul cu zăpada sclipind, ne-a bucurat cu o noapte geroasă şi înstelată. A doua zi ne-am întors pe acelaşi drum. Înainte de a pleca însă, am văzut pe fereastra bucătăriei de vară, unde ne pregăteam micul dejun, un spectacol deosebit. Pe fereastra barăcii, împărţită de două stinghii, ca un fel de cruce inegală, se zărea Stogul, imens bulgăre de calcar, în lumina răsăritului, devenit acum unul de foc. Sclipea lumina portocalie şi până la noi ajungeau raze luminoase. Atunci am făcut un diapozitiv, pe fereastra de catedrală naivă, prin care se vedea bulgărele străluminat al Stogului. Şi l-am intitulat “Fereastra credinţei mele”. Şi aşa a rămas toată viaţa.

Am urcat într-o sâmbătă după amiază, către valea Costeştilor. Urma să urcăm la cantonul din Prislop şi să urcăm pe-o vale spre abruptul Builei. Nu ştiam atunci cum se numeşte valea, dar aveam în faţă spectaculosul perete vestic al Builei, care tare mai semăna cu cel al Pietrei Craiului. Parcă eram pe valea Dâmboviţei, urcând spre Garofiţa Pietrii Craiului, atât de mare era asemănarea. Sclipea piatra albă în soarele după-amiezii şi noi ardeam de nerăbdare să ne avântăm către misterele ei. Mai târziu aveam să aflu că urcasem pe valea Ghelălăului. Până într-un loc, avea să ne ducă pe drumul forestier, nea Mitică, cu maşina. De acolo înainte, drumul era stricat şi nu ne-a mai rămas decât mersul pe jos. Curând, aveam să ne afundăm în pădurea încă în picioare. O bucată de drum am mers prin răgăliile rămase în urma unor tăieri vechi, apoi am dat de fagi tineri acoperiţi de coroane bogate. La un moment dat, lângă trunchiul unuia stufos, un strigăt puternic, mai mult un fel de orăcăială, aproape că ne-a înlemnit. Dar am văzut şi niciodată de atunci încoace, zvâcnetul unui cuc speriat de prezenţa noastră. O fi încercat atunci să-şi lepede ouăle într-un cuib străin şi noi l-am prins asupra faptei. Apoi, am întâlnit poteca ce înconjura muntele, am luat-o la stânga şi am ajuns la Troiţa Bărbăteştilor. Era pe atunci un izvor puternic şi vâna de apă ţâşnea din inima muntelui. Pe lângă el se strecura poteca ce ducea la stâna din Curmătură, unde am ajuns repede. Am cerut găzduire şi ciobanii primitori ne-au deschis camera lor de oaspeţi, o încăpere izolată de restul stânei. Am zăbovit la taclale pe prispa stânei şi cum stăteam noi să privim pereţii albi de calcar, hornurile mari din faţă, cărora ciobanii le spuneau Hududaie – prin cel Mare îşi scoteau turma la păscut – şi colţii ascuţiţi de prin preajmă, a dat peste noi o ploaie repede, de vară, caldă, care parcă ne-a mai răcorit după atâta alergătură de până atunci. A trecut pala de nor ce-şi descărcase stropii mari de ploaie pe poiana din faţa Curmăturii şi de abia atunci am observat o potecă ce urca spre cel mai mare din ţancurile din faţa stânei. Se numea ţuguiul din stânga noastră, Ţucla, şi până la el ducea poteca, ce străbătea o limbă de grohotiş. Ne-au spus ciobanii să fim atenţi, că locurile sunt primejdioase, dar noi într-acolo ne-am repezit. Avea vârful o strungă îngustă pe lângă el, pentru că cealaltă parte era parcă tăiată cu cuţitul, atât de verticală era. Am ajuns repede în strungă şi am început căţărarea. Ne-am îndreptat către cei câţiva brazi răzleţi, ne-am căţărat pe stâncă şi am ajuns pe vârf, pe un minuscul platou. De acolo, am privit cu nesaţ, cu bucuria celor dintâi imagini către vale şi către plaiul suspendat deasupra altor rupturi de munte ce se prăvăleau peste pădure. Ne-am întors la stână bucuroşi de frumuseţea muntelui Builei, care pentru noi era o adevărată “terra incognito”. Am avut o noapte liniştită, doar scâncetul unui puiandru de câine ciobănesc, care a dormit cu noi în cameră, ne mai amintea că suntem într-o stână. A doua zi am coborît în Bărbăteşti.

Tot pe acolo am mai urcat odată, de data asta cu Dacia mea, 1100. Eram după foarte puţini kilometri făcuţi la volan şi tare mi-a fost frică pe serpentinele tăiate în munte, ce urcau dinspre valea Costeştilor. Mi-am lăsat maşina la cantonul din Prislop, am urcat pe valea Ghelălăului şi iar am ajuns la stâna din Curmătură. Atunci am plecat într-una din multele zile petrecute marcând potecile Builei. Aveam în gând să marcăm o bucată de creastă şi chiar am făcut punctul roşu, de la stână până către Şaua Ştevioarelor. Eram cu Grig şi Sofi. Era ceaţă deasă şi unul din noi mergea înainte să urmărească poteca şi ceilalţi doi cu pensula şi borcanul de vopsea în mână. Când am ajuns a doua zi în valea Costeştilor era soare şi cald şi bulboana lângă care ajunsesem, ne-a îmbiat la o baie straşnică.

Tot din valea Costeştilor am plecat într-o altă excursie, cu Ducu Zeana, Viorica, Toni şi Sofi. Am ajuns la Troiţa Bărbăteştilor din versantul vestic al Builei. Acolo ne-a prins ploaia şi ne-am adăpostit într-un mic refugiu, care şi astăzi încă mai dăinuie. După ce ploaia a trecut, am urcat în creastă trecând prin Curmătură, apoi spre Ştevioare şi în drum, pentru că nu mai aveam timp la dispoziţie, am hotărât să coborîm, înainte de a ajunge la vârful Buila, cam de pe acolo de unde vedeam acoperişul schitului Pătrunsa. O bucată de drum am mers pe plai, când deodată Ducu mi-a strigat: “Stai pe loc!“. M-am dumirit repede. Trecusem peste un cuib de vipere mici, care-mi colcăiau sub picioare. M-am retras încet peste ele şi ne-am continuat drumul, care numai uşor nu a fost. A trebuit să depăşim ruptura de deasupra Pătrunsei, am întâlnit un horn pe care ne-am angajat şi depăşindu-i săritorile, am ajuns cu bine la schit, de unde coborîrea am făcut-o prin Bărbăteşti.

Pe la cantonul din Prislop, al cărui pădurar era din Bărbăteşti şi bun prieten al lui nea Mitică, am mai rămas şi altădată, de unde tot către Buila am plecat şi tot pentru marcaj turistic. Odată am ajuns pe drumul Ghelălăului, către coada Builei şi am continuat marcajul cuprins între stâna din Cacova şi Curmătura Builei şi altădată tot pe acolo am mers, dar ne-am lăsat către schitul Pătrunsa. Eram în această din urmă excursie, întovărăşit de Sofi şi Ilie. Am innoptat la Prislop, unde am întâlnit-o pe femeia pădurarului. Ne-a lăsat în grijă viţelul şi vaca, dându-ne instrucţiuni cât trebuie să-l dăm la supt şi unde trebuie să-i închidem pe fiecare, ba chiar ne-a spus cam când trebuie să mulgem vaca şi unde trebuie să-i punem laptele. Şi să te ţii, chinul naibii, până am prins viţelul, până am închis vaca şi, mai ales, până am stors laptele din ugerul vacii, că numai muls nu s-a numit chinul la care am supus animalul. Și Sofi si Ilie se lăudau că știau să mulgă, că doar crescuseră la țară, dar în realitate habar n-aveau. Şi întâmplarea asta cu mulsul şi cu ei ghemuiţi sub vacă, mi-o aduc aminte de parcă şi acum îi văd cum se chinuiau.

De când intrasem fără să vreau în Cheile Recea, aşa se numeau cheile Cheii, nu mai încercasem vreo altă incursiune. De atunci însă, îmi rămăsese în memorie existenţa unor micuţe cercuri roşii, aplicate din loc în loc pe stâncării, pe care şi atunci le urmărisem câtăva vreme. Întrevedeam o cale de acces prin cheile care-mi produseseră momente de coşmar. Aşa că nu mi-a trebuit mult până a vrea să urc pe valea enigmatică a Cheii. Şi mi-am convins repede colegii amatori de drumuri noi, pe Grig, Ceani şi Marius Pop. Ne-am dat întâlnire la schitul Iezer. Am sosit ultimul. Am intrat în biserica schitului, m-am rugat o clipă să izbândim şi am plecat la drum. Mergeam repede şi pe nesimţite am depăşit ramificaţia spre schitul Pahomie. De acolo înainte intram pe un tărâm necunoscut. O vreme am avut călăuză un drum forestier. Nu prea mult însă. Apoi am intrat în pădure ţinând mereu malul drept al apei. Până într-un punct, de unde mai departe valea îngustă ne-a silit să parcurgem o potecuţă firavă, tot pe malul drept. Am traversat o zonă mlăştinoasă. Apoi locul s-a lărgit. Nu pentru multă vreme, pentru că că am ajuns într-un loc cu bolovani uriaşi aruncaţi în albia pârâului. De aici însă, mai departe, pârâul ieşea dintre pereţi verticali. Am încercat o cale pe lângă pereţi. Nu exista. Apa era din ce în ce mai mare şi nu ne-am încumetat să mergem prea departe. Aveam să aflu mai târziu, că ajunsesem în locul numit Sângele lui Dudă sau Iapa cu Brânză. Neavând încotro, am început să urcăm din greu pe malul drept. Mergeam cu greu, uneori ne agăţam de fagii întâlniţi în cale. Potecă nu exista, nici măcar vreun hăţaş de animale. Când am urcat destul de mult, ne-am trezit în faţa unui perete, pe la baza căruia, parcă se zărea un firişor de hăţaş de pădure, al vreunui clan de animale sălbatice. Hăţaşul ne ducea spre dreapta şi am ajuns repede în faţa unui prag stâncos. Eram demult pe un tărâm necunoscut, dar apariţia pragului ne-a amuţit. Erau printre stâncile întâlnite în cale, câţiva brazi înalţi. Ne-am agăţat de rădăcinile lor şi am ajuns pe o creastă destul de aspră. De acolo, ne-am abătut spre vale, doar puţin, dar ne-a fost de ajuns să auzim clocotul apei, prăvălită pe multele cascade. Dar apa pârâului Cheia, n-am zărit-o. Parcă nu mai aveam ieşire. Timpul trecea şi trebuia să luăm o hotărîre. Am urcat pe muchia din faţă. Părea mai domoală şi mai accesibilă. Am ajuns iar sub praguri stâncoase, de unde înaintarea părea imposibilă. Ne-am abătut la dreapta şi am ajuns pe o pantă abruptă, cu stânci noroite. Era acolo un mic prag, pe care ar fi trebuit să ne strecurăm. Dar oare era drumul cel bun? În continuare am ales să coborîm, dar panta era mult accentuată. Am ajuns iar pe o muchie stâncoasă, de unde iar am auzit sub noi, zgomotul năpraznic al apei. Plecasem după ora 13 de la schit şi bâlbâielile de pe traseul necunoscut consumaseră mult timp. Eram în luna iunie şi ziua era lungă, dar seara se apropia cu paşi repezi şi parcă ne şi vedeam înnoptând pe unde om putea. De pe muchia stâncoasă pe care ajnsesem, ne gândeam să coborîm spre apă. Am găsit o trecere delicată, pe un perete pe unde întrezăream o brână. Mai erau şi trunchiurile unor mesteceni de care ne-am agăţat şi aşa am ajuns în dreptul unei guri de peşteră nu prea adâncă. Ne-am gândit că acolo vom înnopta, dacă nu găsim vreo continuare miraculoasă. Am coborît de la gura peşterii, pe o pantă abruptă, plină cu grohotiş şi am ajuns la apa năvalnică pe care o auzisem de sus. Lângă apă am găsit leşul unei capre negre, căzută de undeva de sus. Când am ajuns la apă, eram la baza unei cascade, nu înaltă, dar cu un debit mare de apă. Ani mai târziu, am învăţat că trecerea prin chei este uşoară doar toamna, atunci când apele sunt scăzute şi adeseori chiar inexistente. Eram în faţa cascadei şi bulboanei adânci. Nu întrezăream nicio posibilitate de a trece pe malul celălalt. Grig, mai curajos, s-a agăţat de stâncile rotunjite şi umede şi a izbutit să treacă dincolo. Ne-a tras şi pe noi după el. Am ajuns pe malul stâng, dar greutăţile erau departe de a se termina. Ne-am strecurat prin brusturetul mare de pe mal, ba chiar şi prin urzici. Am îndepărtat crengile copăceilor crescuţi pe malul apei şi o bucată de drum ne-am strecurat pe malul stâng. Apoi am schimbat malul. Am mai urcat, am mai coborît şi iar a trebuit iar să schimbăm malul. Şi tot aşa până la bolovanul de pe care alunecasem atunci când, imprudent, ajunsesem prima oară aici. A trebuit să ne căţărăm pe un fel de prepeleac improvizat. Am ajuns deasupra bolovanului, aproape plat. De aici, încă pe lumina palidă a serii, am parcurs ultima parte pe firul apei. Am urcat o limbă de grohotiş, în timpul căreia noaptea s-a aşternut peste munte. Şi cum mergeam noi ghemuiţi parcă, Ceani, întorcându-se brusc a avut impresia că în urma lui venea un urs. Era doar unul dintre noi şi totul a intrat în normal. A urmat drumul prin pădurea presărată cu blocuri uriaşe de stânci. Şi la lumina lanternelor, cu greu ne-am descurcat. Deabia către miezul nopţii am ajuns la canton. Era totuşi o noapte cu lună plină şi nu ne-am putut abţine să nu ne scăldăm în apele repezi ale Cheii. Somnul pe laviţele tari ne-a reconfortat peste noapte şi drumul de întors, pe valea Olăneştilor, ni s-a părut scurt, mai ales că veneam după descoperirea drumului prin chei.

Cu timpul, știam bine drumul prin chei. Era unul frumos şi prezenta chiar aspectul unei aventuri, mai ales că mereu îmi aduceam aminte de prima oară când încercasem să merg pe acolo, considerând că am de a face cu o vale banală ce ar fi trebuit să mă scoată la liman. Aşa că nu este de mirare că vroiam să marchez traseul. De data asta echipa se modificase. Eram cu Petrică Zafiu şi soţia, apoi Marius Pop şi Doina-Felicia. Am ales un semn neinspirat, o dungă roşie, dar îmi închipuiam că drumul va avea legătură cu unul pe sub creastă. Era neinspirat şi pentru că acesta era semn de creastă, nu de o văgăună precum cheile. Drumul a fost frumos şi deşi marcam, nu am ajuns târziu la canton. E drept că marcajul nu l-am făcut decât până când am coborît grohotişul spre apă. De acolo am mers uşor prin chei, asta şi pentru că nu era apă. Un singur moment este de menţionat, cel de deasupra marelui bolovan pe care trebuia să ne căţărăm. Ajunsesem acolo înaintea celorlalţi. Eram cu Petrică Zafiu. Stăteam unul în faţa celuilalt şi eram la cel mult 1 m unul de celălalt, când deodată, de undeva din înaltul pereţilor ce străjuiau cheile, a căzut între noi o bucată de lemn. E drept că era putredă, dar dacă nimerea pe vreunul în cap, nu ştiu cât de bine s-ar fi simţit. Doar atunci mi-am dat seama că în chei se pot ivi oricând pericole. Şi parcă mi-a părut rău că făcusem pe acolo un marcaj.

Marcajul Builei trebuia terminat şi de aceea acţiunea a trebuit intensificată. Am plecat cu Sofi şi Toni, pe valea Olăneştilor. Am trecut de cantonul de la Mânzu şi am urcat în Şaua Prislopelului. Era de acolo o potecă ce cobora în valea Cheii. Străbătea un plai frumos, cu izvor ceva mai jos, şi către apa râului trecea printr-o porţiune de brână, frumoasă. Şi tocmai de aceea am marcat-o. Am dus pe acolo o cruce galbenă. În zilele de acum, pădurea de sub plai, tăiată cu sălbăticie, a lăsat locului doar lăstăriş şi doar podişca ce traversează apa, mai aminteşte de poteca de atunci. Pe valea Cheii acum urcă un drum forestier şi calea spre frumuseţile builene, uşoară şi de multe ori motorizată, aceasta este. Atunci, până a ajunge pe valea îngustă de către chei, am trecut printr-o pepinieră părăsită, cu urzici cât statul unui om. Ţineam în mână cutia cu vopsea galbenă şi ca să-mi feresc mâinile de pişcăturile lor, le-am ridicat desupra capului. Cutia s-a înclinat şi vopseaua mi-a şiroit prin păr. De abia seara, când am ajuns la canton, am putut încălzi ceva apă şi am îndepărtat ceva din vopseaua care-mi năclăise părul. Era o tentativă primară de a-mi vopsi părul într-o nuanţă care ar fi putut face invidioşi pe excentricii zilelor de astăzi. Dar până atunci am ajuns în chei, în locul numit Sângele lui Dudă. A scris Sofi cu vopsea roşie numele locului şi multă vreme înscrisul a dăinuit. Ne-am înscris pe panta dură a muntelui, pe drumul de acum bine cunoscut. Am coborît la firul apei, în locul unde întrerupsesem marcajul data trecută. L-am reluat acum şi primul lucru pe care l-am făcut, după ce am traversat apa, a fost să urcăm pe o treaptă de piatră. I-am întins mâna lui Toni, ajutându-l să urce. Dar neatent, cutia cu vopsea iară s-a înclinat şi bună parte a ajuns pe pantalonii de munte cu care se mândrea atât. Şi s-au pornit concomitent, blesteme şi hohote de râs şi până la canton de abia ni le-am mai stăpânit. Hotărât lucru, asta a fost ziua când trebuia să ne schimbăm înfăţişarea. Cu toate întâmplările, poate hazlii, noi ne-am terminat marcajul, care pe alocuri se mai vede şi astăzi.

Şi cu Grig am încercat o nouă ieşire prin chei. Mai erau cu noi Chissy şi Coca. Vroiam să facem neapărat alpinism, că doar învăţasem nu de mult, câte ceva de la Titi, primul nostru mentor, alpinist sextagradist. Când am ajuns la Sentinela Cheii, aceea pe care existau o mulţime de trasee de alpinism, ne-am abătut la stânga, pe o potecă bine bătută. Ne-am apropiat de capătul de jos al hornului pe care se desfăşura traseul Începătorului, cel mai uşor din zonă. Aveam la noi tot echipamentul necesar: corzi, pitoane, ciocan, scăriţe. Prima, mai curajoasă, a urcat Coca. Totul a decurs bine, până când ne-a spus că nu mai poate înainta. Traseul era pitonat şi prin fiecare piton a trecut o carabinieră. Erau trei dintre acestea. S-a asigurat în ultimul piton şi a aşteptat să vadă ce vom face. Grig a plecat repede după ea. A depăşit-o şi s-a agăţat cu mâna de o pană de lemn, introdusă într-o fisură. Numai că pana era acolo de mult timp, vremea era uscată şi s-a desprins cu uşurinţă. Eu îl asiguram pe Grig de jos. Deodată m-am simţit smuls din loc, l-am văzut pe Grig plutind spre mine şi am izbutit să opresc căderea. S-a desprins următorul piton, în care era asigurată Coca, care însă, în mod miraculos, a rămas agăţată de stâncă. S-a desprins şi cel de al doilea piton şi doar al treilea – care după regulile alpinismului avea cele mai puţine şanse să reziste – a rămas la locul lui. Grig a ajuns până la urmă jos, cu lovituri straşnice, mie pe şoldul drept mi-a apărut o vânătaie mare şi doar Coca a scăpat întreagă. Ni s-a tăiat cheful de alpinism, am abandonat excursia şi ne-am întors la locul unde lăsasem maşina.

Anii treceau repede şi până la această nouă ieşire prin Cheile Recea şi după aceea. Într-o dimineaţă mi-am convins băiatul să mergem împreună prin chei şi să urcăm pe Claia Strâmbă. Ne-am lăsat maşina la Apa Neagră, la cantonul din apropiere. Am luat-o voiniceşte prin chei. Am intrat repede prin zona îngustă, împădurită, din apropierea lor. La Sângele lui Dudă nu am mai găsit inscripţia făcută de Sofi. Trecuseră prea mulţi ani de când aceasta fusese înscrisă cu vopsea roşie. Dar în schimb, pe panta aspră din pădure, pe acolo pe unde altădată de abia puteam să ne agăţăm de trunchiuri de fag ca să putem înainta, acum era o potecă în toată regula. Ba chiar şi semnele noastre se mai vedeau din când în când. Am coborât la apa Cheii şi am trecut peste ea fără probleme. Apa era mică şi pe alocuri chiar secată. Am ajuns în apropierea cantonului, dar ţinta noastră era să urcăm pe Claia Strâmbă şi nu oricum, ci pe Creasta Fotoreporterului. Ne-am abătut spre stânga, spre Sentinela Cheii. Din strunga ce o despărţea de creasta amintită, am început ascensiunea, după ce ne-am legat în coardă. Andrei, mai tânăr şi mai voinic, a urcat primul şi l-am urmat. Ţineam creasta şi pe alocuri, pe unde drumul era mai aventuros, ne găseam locuri de ocolire. Am urcat destul de sus şi când ne-am dat seama că suntem depăşiţi de problemele traseului, am coborât spre dreapta şi am intrat în pădure. Apoi ne-am apropiat din nou de pereţii stâncoşi. Acolo am dat de un horn, evident un traseu alpin. Era denumit “Hornul Surupat” şi sub el, în despicătura dintre stânci, un aven, destul de adânc, judecând după zgomotul făcut de piatra căreia i-am dat drumul. Am mai încercat apoi să mergem mai departe. Am urcat o pantă foarte înclinată, care ne-a scos către finalul traseului alpin al Fotoreporterului. Ne-am întors şi am urcat prin încâlcişurile pădurii, cu brazi doborâţi şi iarbă verde. Ne-am apropiat din nou de pereţi, umblând pe la baza lor, printre blocuri de piatră aruncate pe aici din vrerea muntelui. Apoi, când ne-am dat seama că nu ne mai rămăsese decât timpul întoarcerii, am coborît. Am luat-o pe Brâna Caprelor, cea căreia nu odată i-am străbătut calea suspendată deasupra cheilor.

Când îi propusesem lui Andrei să urcăm pe vârful Clăii Strâmbe, o făcusem pentru că acolo urcasem într-un răgaz din afara timpului. Şi spun aşa pentru că urcând pe vârful acesta modest ca înălţime, de doar 1398m, ajungi acolo unde nimic nu poate fi mai sus. Am plecat cu doctorul Iliescu, tovarăş de drum deosebit. Ca medic pot spune că îi datorez echilibrul fizic, cu toată boala care o port după mine, iar ca tovarăş de munte, ne potrivim ca mănuşa. Avem idei năstruşnice despre locuri prin care să ne plimbăm şi uneori ne înfundăm într-unele din care cu greu ne descurcăm. De data asta am urcat împreună pe Claia Strâmbă. Am ajuns pe valea Cheii, nu departe de Apa Neagră, cu maşina doctorului. Am urcat pe Brâna Caprelor, care întotdeauna ne-a primit pe poteca ei priporoasă. Ajunşi la canton, am apucat drumul spre Claia Strâmbă. Nu cred că doctorul ştia drumul, iar eu nici atât. Am prins o potecă bătută, despre care cred că era drumul alpiniştilor, care coborau din traseele de pe faţa Clăii. Poteca era scormonită de curând. Nu făcea aproape deloc serpentine şi era evident folosită la coborâri. Ne-a condus însă foarte precis până pe Claie. Am depăşit pădurea, bogată în vegetaţie luxuriantă, aş putea spune. Brazii străjuiau locurile şi drumul până sus nici nu l-am simţit. Deodată vegetaţia s-a stins şi uscăciunea i-a luat locul. Ne-am apropiat de o strungă uscată, golaşă, doar cu trunchiuri puţine, de brazi, morţi în picioare. Spectacolul naturii era ceva unic şi pentru alte locuri din Buila. Undeva spre creasta muntelui se vedea o pădure deasă de jnepeni. Am aflat din scrierile cuiva din Costeşti că pe aici ar fi o potecă. Nici astăzi nu cred că prin peria deasă a jnepenilor ar fi aşa ceva. Noi ne-am abătut la stânga, urcând din greu ultima pantă spre vârful Clăii. Era aici un petec de vegetaţie săracă, uscată de arşiţa soarelui. Ne-am apropiat cu teamă de marginea prăpăstiei şi am privit pe înaltul verticalei ce se sfârşea în Livada cu Mesteceni. De aici, din locul nostru comod, spectacolul era înspăimântător. Privisem mai de mult ascensinuea pe peretele Clăii a lui Titi şi Tini, alpinişti cu mare experienţă şi talent, pe Păianjenul Galben sau Iris, şi rămăsesem şi atunci uimit, de cum oameni obişnuiţi puteau învinge verticala muntelui. Erau pe această verticală de aproape 500m, trasee dintre cele mai grele din ţară: Iris, Păianjenul Galben, Phoenix, toate de gradul VI A şi B. N-am stat mult şi am luat-o înapoi pe poteca pe care urcasem, alergând aproape pe coborîrea repede care ne-a întâmpinat. Hotărâsem să urcăm în drumul forestier, să trecem prin tunel şi să coborâm la maşina pe care o lăsasem la începutul cheilor. Am luat-o înainte şi într-un târziu mi-am strigat partenerul de excursie. Nu mi-a răspuns, aşa că am luat-o de unul singur pe drumul forestier. I-am scurtat serpentinele şi am ajuns repede în vale, unde l-am întâlnit pe doctor aşteptându-mă la maşină. Se întorsese pe Brâna Caprelor!

Zonele de abrupt ale Builei m-au fascinat, dar nu numai pe mine. Eu doar eram unul dintre cei care mergeau pe drumrile bătătorite de înaintaşi. Pentru mine erau însă locuri cu farmec aparte. Aşa am urcat prima oară Hornul Palăncii, denumire dată de ciobani şi desigur mai aproape de adevăr. Cei de la care am aflat prima oară despre acest horn, îl denumiseră Scocul Tunelului, deşi pe parcursul său nu întâlneşti niciun tunel. Încercasem şi altădată să ajungem aici, coborând din Şaua Prislopelului, dar ne-am încurcat prin apropierea locului pe unde acum se află cantonul de la Apa Neagră. Cu ploaia care ne-a ameninţat şi care până la urmă ne-a şi ajuns, cu chiu cu vai, am întins cortul. A doua zi n-am izbutit să dibuim intrarea pe horn, dar am ajuns până în zona unui lăstăriş, aproape de nepătruns şi ne-am întors. Cu Zoe, aflată la primele ei ieşiri prin Buila, dar şi cu alţii, am depăşit lăstărişul şi ne-am aflat la intrarea hornului îngust, mult căutat, al Palăncii. Chiar după primii paşi, ne-a izbit un puternic miros de capră. Eram în sălaşul acestor minunate animale alpine, din care Buila nu duce lipsă. Cu fiecare pas făcut, noutăţile traseului mă captivau. Într-un loc pe stânga, a apărut o gură de peşteră. M-am apropiat. La intrare stătea scris cu litere de-o şchioapă: “Cartat de mine, Ion Banu”. Era de acum celebrul învăţător vâlcean care nu ezitase să-şi consemneze descoperirea unei noi grote de 2-2,5m! Am plecat mai departe şi în urcuşul hornului, am întâlnit mai către sfârşit, 2-3 săritori, toate cam de 3 m, care au putut fi depăşite cu uşurinţă. Doar că satisfacţia a fost deplină. Curând am ajuns pe zona înierbată, care ne-a scos într-o şa, nu departe de vârful Vânturariţa. Noi am luat-o spre Şaua Vânturariţei şi am coborît apoi la canton.

Au început apoi căutările spre Scocul Dudelor, despre care ştiam doar că se află în imediata apropiere a celui pe care tocmai îl urcasem. Urcuşul către acesta, ca şi cel precedent, se desprindea din lungul drum de pe valea Cheii, pe care însă l-am făcut cu maşina. Scotoceam Buila împreună cu Ceani. Ne-a lăsat nea Mitică în apropierea pârâului Apa Neagră, de unde, pe malul său stâng, am început să urcăm. Când am ajuns la peretele uriaş de calcar al Builei, acolo unde dacă o luam la stânga ajungeam în Scocul Palăncii, am apucat pe un hăţaş ce cobora repede în adâncul unui vâlcel. Pe acesta am început urcuşul. Eram pe Scocul Dudelor, dar care nu semăna deloc cu cel al Palăncii, din apropiere. Imediat ce am intrat pe scocul propriu-zis, ne-a întâmpinat o limbă de grohotiş instabil cu care am avut de a face mai tot timpul. Hornul nu avea frumuseţea celuilalt. Pereţii de calcar nu erau atât de apropiaţi, iar grohotişul avea numeroase porţiuni acoperite de vegetaţie. Am urcat cu greutate, traversând de multe ori limba de grohotiş, doar om găsi locuri mai favorabile. Până la urmă am ajuns acolo unde vegetaţia a învins grohotişul. Dar acolo şi hornul se despărţea în două. A apărut dilema, pe unde să o luăm. Am luat-o pe cel din stânga, considerând că trebuie să ne apropiem de cel al Palăncii. Hornul se lărgea vizibil, dar în felul lui. Apăreau stâncile şi fagii erau de acum mai deşi. Nimic, pe nicăieri, nu se vedea o urmă măcar de hăţaş, necum de potecă. Urcam mereu. Am ajuns până la urmă pe marginea muntelui. Părea că totul se sfârşea aici. Bolovani mari, desprinşi din munte, stăteau împrejurul nostru. Într-o parte, pe stânga, un perete vertical ne oprea speranţa unei ieşiri onorabile din aceste locuri. Cât de lungă putea să fie o zi de vară, dar tot ne puneam problema cum vom ajunge la cantonul din chei unde vroiam să înnoptăm. Am luat-o tot spre stânga. Pe sub peretele de stâncă. Părea că pe aici era un hăţaş de animale. Ne-am strecurat pe lângă perete, prin spatele unui brad cu tulpină groasă. Puţin mai încolo, părea să se desfacă spre dreapta un nou scoc. Am luat-o pe el. O scurtă bucată de urcuş, până când ne-am dat seama că ne căţăram ţinându-ne cu mâinile de smocuri de iarbă, care oricând puteau să cedeze. Lateral erau stâncării care ne ofereau prize mai multe. Am luat-o pe acolo. Ne-am căţărat pe perete. Apoi am ajuns în creasta care ne despărţea de o prăpastie cu pereţi verticali. Am găsit totuşi o brână, care ne-a scos repede printre brazi. Apoi urcuşul s-a domolit şi am ajuns pe vârful Vânturariţa, la 1655m. Vârf golaş cu miros de lămâiţă. Spre Claia Strâmbă vedeam o mare de jneapăn şi nicio potecă. Spre stânga parcă s-ar fi desprins o potecă firavă. Am luat-o într-acolo şi am ajuns în Şaua Vânturariţei. Pe atunci nu erau marcajele făcute şi nu ştiam că poteca pe care ajunsesem ne va conduce către Curmătura Comarnice, unde vroiam să ajungem şi de unde am fi ştiut să coborîm spre canton. Ne puneam serios problema, cam pe unde ne-ar fi apucat noaptea şi cum am fi dormit în pădure. Poteca ne-a scos până la urmă în locuri cunoscute şi când am ajuns la stâna din Comarnice, am ştiut că vom ajunge la adăpostul dorit. Coborîrea am făcut-o la limita întunericului, dar am găsit cantonul şi am avut cum dormi în siguranţă.

Ani mulţi mai târziu, am descoperit că Buila avea două aspecte diferite, măcar cu o nuanţă: partea nordică dominată de vârful semeţ al Vioreanului, care văzut de departe semăna oarecum cu Matterhornul şi partea sudică, muntele Piatra cu rotunjimi presărate cu lapiezuri, văi adânc înfipte în coastele sale şi, mai ales, hornuri deosebit de frumoase. Prin locurile acestea, hornurile se cheamă scocuri şi toate merită a fi cercetate. Poteca aceasta pe care urcasem în împrejurarea anterioară, era cea a Bucinişurilor şi o remarcasem prima oară, pe când stăteam deasupra arcadei Casei de Piatră. Atunci, la vreme de toamnă târzie, am zărit prin rariştea fagilor goliţi de frunziş, un om ce se strecura tăcut, prin locuri care păreau să aducă a potecă. Ardeam de nerăbdare să-i aflu ascunzişurile pentru că poteca părea încâlcită şi greu de găsit. Într-o excursie de unul singur făcută pe creastă, am popsit la stâna din Curmătură. Am cerut ciobanilor găzduire, dorind să rămân şi peste noapte. Obosit, am aţipit pe laviţă şi când m-am trezit, parcă se făcuse noapte, atâta se întunecase cerul. Era încă devreme şi aş fi avut timp să ajung în Bărbăteşti. Mi-am luat repede rucsacul, am întrebat în fugă pe unde se coboară mai repede şi am luat-o la goană. Intram prima oară pe poteca Bucinişurilor. Ca un făcut, am greşit drumul şi m-am trezit pe sub seninările Ţuclei, pe acolo pe unde astăzi ştiu că scocul se numeşte Oborul Caprei. Până la urmă am văzut mai jos, ceva ce semăna cu o potecă, am coborît la ea şi am ieşit repede din pădure. Pe plai, prin livezile oamenilor, poteca se însăila în serpentine lungi şi drumul până în vale mi se părea uşor, numai că din spate norii erau din ce în ce mai negri şi până la urmă ploaia s-a dezlănţuit. A trecut repede prin hanoracul meu, ba chiar mai departe. Am zărit ceva mai jos, pe panta repede, o colibă, cu o turmă de oi lângă ea. Acolo am rămas peste noapte, chinuindu-mă pe o laviţă îngustă, laolaltă cu copilul femeii care păzea bordeiul. A doua zi am coborît în sat, unde întâlnirea cu nea Mitică, de mult pensionar, a fost ca întotdeauna plăcută, ca între vechi prieteni.

Au mai fost apoi alte împrejurări când am urcat sau coborît pe poteca Bucinişurilor. Cu doctorul Găvănescu coborând de vreo două ori, urcând cu Popescu-Difuzor – poreclă dată unuia care vorbea de nu se mai oprea -, cu Anda, cu Mioara şi poate şi cu alţii. De una, îmi aduc bine aminte. A fost cea în care Floriana m-a ajutat să marchez poteca cu o cruce albastră. Am muncit mult împreună cu ea, aplicând semnele pe copaci şi pietre. Ba chiar într-un loc am căzut aşa de rău, încât mi-a trebuit câtăva vreme să mă dezmeticesc. Când am ajuns la gol, imediat ce am marcat ultimul brad din cale, s-a pornit şi ploaia. Noroc că acolo s-a terminat şi vopseaua. De atunci însă n-am mai găsit timp să continui marcajul. Dar între timp s-au găsit alţii care l-au terminat.

Abruptul răsăritean al Builei are o grămadă de trasee interesante şi printre ele cele din Ştevioara nu fac excepţie. De fiecare dată când am urcat poteca ce vine dinspre schitul Pahomie şi am ajuns în poiana stânei din Ştevioara, privirile mi s-au pironit pe grohotişul sclipitor de pe versant, sfârşit în ţancuri impresionante. Niciodată nu încercasem să urc pe aici. Un bun prieten, doctorul Iliescu, a mers cu mine în Buila, oprindu-ne mai întâi la schitul Pahomie. De acolo am luat-o spre Ştevioara, pe drumul bine cunoscut, către stâna cu acelaşi nume. Când am intrat în poiana stâncoasă din preajma stânei, mi-a propus să urcăm prin hornurile pe care atâta le admirasem. Nici n-am stat mult pe gânduri. Amândoi eram cam la fel de amatori de drumuri noi şi chiar de unele riscante, cum de altfel putea fi şi acesta. Cu abruptul Ştevioarelor în faţă, ne-am îndreptat spre ţarcul oilor, aflat pe muchia din dreapta stânei. Lângă un fag uriaş, am găsit chiar o potecă bine conturată. Am coborît firul unui vâlcel sec şi am început să urcăm pe limba de grohotiş de pe celălalt versant. Intrasem de fapt pe Brâul de Jos al Builei, cel care duce spre stâna din Oale şi mai departe prin locuri prin care nu am umblat, până spre valea Cheii şi Brâna Caprelor, înconjurând astfel muntele. Am ajuns pe iarba proaspătă a pajiştii de sub un vârf acoperit de peria deasă a brazilor. Nu ştiu dacă vârful avea vreun nume, dar i-am găsit unul, Gâlma cu Brazi. Poteca continua şi cum ştiam de mult, ducea spre stâna din Oale. Îndreptându-ne spre abruptul Ştevioarelor, intram pe un tărâm necunoscut. Poate tovarăşul meu de drum, care mai bântuise prin locurile acestea, să mai fi descifrat hăţaşele ascunse de pe aici. Am luat-o spre creastă, ocolind vârful cu brazi pe stânga. Am ieşit repede pe panta cu mărăcini şi petice de iarbă şi am ajuns într-un loc cu bolovani uriaşi, aruncaţi de munte în calea noastră. Uneori îi ocoleam uşor, alteori deabia ne strecuram pe după ei. Urcam totuşi şi creasta era din ce în ce mai aproape. Dar şi panta pe care urcam era din ce în ce mai abruptă. Ba chiar la un moment dat, am crezut că nu o să mai putem înainta. Ajunsesem pe un perete înierbat, aproape vertical, pe care înaintarea era posibilă doar apucându-ne de smocurile de iarbă întâlnite în cale. Sub noi, panta era ameţitoare sau cel puţin periculoasă, dacă am fi apucat-o la vale. Creasta era aproape de tot. Iliescu, aflat înainte, se apropia de un pâlc de brazi zdrenţuiţi de vânturile de creastă. Mi s-au părut cunoscuţi şi de jos, l-am strigat să vadă dacă nu cumva unul din brazii din stânga, avea pe el punctul roşu, semnul drumului de creastă. L-a găsit şi mi-a strigat că era chiar pe potecă. Acum ştiam pe unde suntem, dar mai aveam încă drum lung de făcut. Până la Vioreanu nu mai era mult şi de acolo am urmat poteca de coborîre, mai întâi printre jnepeni, apoi pe hornul de sub vârf, pe brâne. Prin arcade de piatră și grohotiş, iar când am coborît în poiana de sub abrupt, cea mai grea parte a traseului din acea zi, se sfârşise. Am ajuns în Strunga Oalelor şi am coborît spre stâna cu acelaşi nume, de unde poteca până la schitul de unde plecasem, ne era bine cunoscută. Aşa s-a sfârşit prima incursiune prin tărâmul Ştevioarelor, în care doar caprele negre se simţeau în largul lor.

Într-o împrejurare hotărâsem să urc singur în Buila. Am rămas peste noapte la nea Mitică, în Bărbăteşti, de unde a doua zi am început să urc pe muchia Scărişoarei. Am avut parte de o zi frumoasă, chiar dacă spre prânz căldura a devenit insuportabilă. Am urcat liniştit, fără ca vreodată poteca să mă înşele. Am trecut pe lângă troiţa cu izvor şi am continuat să urc către stâna din Cacova. Stâna, de vite mari, nu m-a impresionat peste măsură, ba chiar dimpotrivă, mi s-a părut murdară. Doar oamenii care m-au primit cu bucurie, mi-au îndepărtat impresia neplăcută a începutului. Am urcat panta mare a muntelui, direct către vârful Piatra. Undeva spre înalturi, păştea liniştită o adevărată herghelie de cai. Pe undeva spre dreapta, pe o culme secundară, am zărit acoperişul stânei din Piatra. Acum părea părăsită. Lângă ea, un lac de origine nivală, dintre acelea care mai sunt pe coastele Pietrii. Se adunau apele de peste iarnă sau cele din ploi, în câte o dolină, cum mai văzusem multe prin munţii Apuseni. Şi era calcar cât vezi cu ochii şi muntele nu-şi pierdea obiceiul. Am urcat pe vârful Piatra, la 1643m şi am privit văile adânci şi lanţul munţilor Căpăţânii, până dincolo de vârful lui Roman, cel ce-mi legănase tinereţea în atâtea întâmplări fericite. Apoi am coborît prin Hududăul Mare până în Curmătura Builei şi de acolo mi-am continuat planurile din ziua aceea. Am stat puţin timp aici şi am coborît către troiţa bărbăteştenilor, pe versantul vestic. Hotărâsem să merg pe poteca de sub creastă, de pe acest versant. Doream să cobor în Pietreni. Eram acum, din nou pe poteca pe care, cu mulţi ani înainte, începusem să o marchez şi nu o terminasem. Mergeam pe potecă, la limita dintre două lumi, cea din care dispăruseră copacii şi pădurea se regenera într-un haos desăvârşit şi cea dinspre munte, cu fagi falnici, mai ales, care scăpaseră tăierii masive de pe vremea când făceam primii paşi prin Buila. Spre surprinderea mea, găseam din loc în loc, semnele marcajului cu triunghi roşu, dar pe acesta sigur nu-l făcusem eu. La un moment dat poteca a început să urce către o strungă, până la care am trudit din greu. Era o căldură înăbuşitoare, aici pe munte, darămite jos. Când am ajuns în strungă, la doi paşi de mine stătea un turn impresionant. Ajunsesem la Turnul Ghelălăului. Unul din degetele Builei, ridicat din munte, înţepând cerul cu zvelteţea lui. Odată ajuns aici, poteca a început să se risipească pe coasta muntelui. Am ales risipitura care-mi dădea impresia că voi ajunge mai sigur pe creastă. Nu ajunsesem chiar la Coada Builei, dar de unde eram, vedeam şaua înierbată a Cacovei şi nu prea departe stâna din aceste locuri. Mi-a ieşit în cale un băieţandru, pe care l-am întrebat care este cea mai scurtă cale spre Pietreni. Mi-a arătat un drum năpădit de grohotiş, cu pantă mare, care era cel mai scurt, spunea copilul. Pe acolo am luat-o, stimulat parcă de grohotişul albicios. Panta mare m-a făcut să alunec adeseori, dar drumul a devenit ceva mai normal, doar că era invadat de vegetaţie şi doborâtură multă. Serpentinele dese au îndulcit panta şi doar cursa peste obstacolele copacilor doborâţi, a început să mă obosească. Am ieşit după vreo oră, în drumul de pe valea Costeştilor, ceva mai jos de cantonul din Prislop. La capătul înierbat al drumului, aproape neobservabil, prins de un copac, stătea un crucifix. Drumul umbros şi apa Costeştilor, care gâlgâia alături, îmbia la drum plăcut. Eram tare încălzit după coborîrea brutală din creastă şi simţeam că mă aşteaptă un drum greu, pe canicula care se instalase. Deocamdată, umbra copacilor şi apa cristalină mă îmbiau la scăldat. Îmi aminteam că demult, pe aici şi tot într-o zi de vară, călduroasă, coborâsem cu Grig din munte şi tot aşa simţisem nevoia unei băi răcoroase. Aşa voiam să fac şi acum, doar că mi-am propus să mai merg puţin, până ce apa va fi mai aproape de drum. Când mi-a venit bine, aşa am făcut, dar când am ajuns lângă albia pârâului, am constatat că apa dispăruse. Sorburile, obişnuite în zona calcaroasă în care eram, acţionaseră ca la carte. Apa dispăruse printr-unul din ele şi nu mi-a mai rămas decât altul, prin care apa revenea la suprafaţă. Am mers ceva până l-am găsit, dar şi baia pe care am făcut-o în apa parcă pentru mine răcită în drumul ei subpământean, a fost în stare să mă remonteze. Am trecut apoi prin locuri minunate, cu stâncării cum numai calcarul poate să-ţi ofere. Curând, am început să cobor serpentinele drumului, pe care le-am scurtat pe poteci priporoase, cu iarbă ofilită de căldura toridă a zilelor de vară. Am mers doar vreo 3 km până la intrarea în satul Pietreni. Mă mai aşteptau alţi 7 km până la şoseaua naţională. Simţeam că mă topesc pe drumul prăfuit pe care maşini treceau din când în când, dar numai în sens invers. Îmi aduc aminte că pe drum, am întâlnit o bătrânică cu un coş plin cu prune mari, galbene, zemoase. M-a oprit bătrâna şi mi-a oferit câteva. Şi m-am mai răcorit parcă şi tare i-am mai mulţumit, nu numai când mi le-a dat, cât mai ales după aceea. Am trecut pe lângă băile Costeşti, acum mai părăsite ca niciodată, şi când am dat cotul drumului către primăria satului, dintr-o curte, cineva m-a strigat, ba chiar după ce l-am recunoscut – era un vechi colaborator de pe şantier -, m-a îmbiat cu un pahar de lapte bătut, rece, să mă mai răcoresc un pic. Mai aveam mai bine de 4 km de drum şi aveam un autobuz la oră fixă, aşa că a trebuit să-l refuz. Tot drumul mi-a lăsat gura apă – vorba vine, pentru că gura mea era uscată de atâta căldură -, gândindu-mă la paharul de lapte bătut, care m-ar fi răcorit puţin. La şosea, doar cât am ajuns şi autobuzul a şi venit, aşa că graba mea, atâta cât mai puteam în halul de oboseală în care eram, nu mi-a fost de pomană.

Creasta Builei iarna, reprezenta o adevărată provocare. Făcusem multe excursii iarna, pe zăpadă mare, dar niciodată nu trecusem prin asprimile unei creste atât de dificile cum mi se părea a fi aceasta, zimţată, cu hornuri la tot pasul şi multe locuri încâlcite, pe care de altfel le ştiam bine din turele de vară. Trebuia să-mi găsesc şi tovarăşi de drumeţie, dispuşi să facă o astfel de expediţie. Şi i-am găsit, ba chiar foarte uşor. Primul a fost Ilie Juravle, mare amator de excursii şi foarte bun tovarăş de munte. Celălalt a fost Ceani, Receanu pe numele lui şi el la fel de entuziast amator de locuri neumblate. Grig Prunescu, puternic ca o stâncă, urma să ne ajungă din urmă. Am mers cu nea Mitică, cu maşina, după ce ne oprisem ca într-alte împrejurări, la el acasă, unde sorbisem un păhărel de ţuică, galbenă, uleioasă de se ridica pe peretele sticlei, asortată cu slăninuţă cu ceapă. Ne-am oprit la Cracul Pătrunsei, la confluenţa pâraielor Bulzului cu cel al Pătrunsei. De acolo, am început urcuşul dur al cracului, cu atât mai dur cu cât păhărelul băut la nea Mitică îşi făcea din plin efectul. Când am ieşit în poiana schitului, soarele apunea într-o mare răvăşită de valuri de nori coloraţi în cele mai variate nuanţe de portocaliu, roşu, galben şi ce mai pusese Dumnezeu acolo spre încântarea noastră. Niciodată, de atunci încoace, nu am mai văzut un asemenea apus. Un diapozitiv făcut la repezeală, a reţinut pe peliculă adevăratul miracol la care luam parte. Atâta de frământat părea cerul, cu norii înveşmântaţi de culorile apusului, de parcă sugestionau durerile întregii omeniri. Am ajuns la schit, unde spre surprinderea noastră, călugărul Pimen, unicul slujitor al domnului din aceste locuri, nu era acasă. Am găsit cheia şi am intrat în casă. Astăzi stăreţia a ars şi alta urmează să-i ia locul. Am găsit toporul, am spart lemne, am făcut focul şi camera sărăcăcioasă, cu patul ei de lemn, a devenit parcă mai prietenoasă. Am pus la fiert ţuica pe care ne-o dăduse nea Mitică şi apa în care să ne pregătim supa de seară. Eram în preajma Crăciunului şi seara venea repede. Tocmai începeam să ne turnăm primul păhărel din licoarea luată din Bărbăteşti, când uitându-mă pe fereastră am zărit o luminiţă. Am crezut că venise părintele Pimen şi era speriat de fereastra schitului, luminată de nişte intruşi. Am ieşit repede afară, strigându-i: “Părinte, părinte, nu te speria suntem oameni buni!”. Dar din întuneric, în locul călugărului speriat, a apărut Mişu Predescu, coleg de munte şi, mai mult, excelent colaborator de şantier. Auzise că dorim să facem creasta şi urcase pe urmele noastre. Supa s-a dus repede și, la fel, licoarea aburindă, cu miros de prună trecută prin cazan, îndulcită cu ceva zahăr şi iuţită cu piper. Ne-am culcat devreme. Era cerul senin şi ne propusesem să plecam cam pe la ora 3 dimineaţa. Când s-a făcut timpul de plecare, afară vântul bătea în rafale lungi şi ceaţa bântuia muntele. Ne-am mai culcat oleacă, dar până la urmă, la 4 dimineaţa ne-am sculat şi am plecat în sus, pe muchia Albului. Am trecut repede pe la Casa de Piatră pe care am recunoscut-o la lumina lanternelor şi am continuat să urcăm. Când am ajuns pe creastă începea să se lumineze şi orizontul dădea semne că şi ziua propusă pentru creastă se va îmbunătăţi. Dar până una-alta, vremea continua să fie ceţoasă şi încă una de nu vedeai la doi paşi. Dar noi, în dramul de nebunie care ne cuprinsese, am mers înainte. Este drept că ştiam bine drumul, că doar de curând îl marcasem şi ori câtă zăpadă ar fi fost, semnele se vedeau pe pietrele mai înalte şi uneori pe brazii aflaţi dincolo de Ştevioare. Era zăpadă, bătea vântul, pe noi se aduna chiciură, dar mergeam înainte. Până dincolo de Şaua Ştevioarelor ceaţa a dominat totul. Când am început să ne strecurăm printre ţancurile Ştevioarelor, de abia atunci parcă a început să se lumineze. Ieşeam din “întuneric” şi atunci, cu mâinile înfrigurate de gerul îndurat, am făcut o fotografie celor din faţa mea. Acolo se afla Grig, cu coarda de alpinism agăţată de umăr, plin de zăpada spulberată pe el. Era parcă venit din cine ştie ce expediţie himalaiană. Am mai făcut şi alte fotografii, către vârful Vioreanului, către Stogu ce ieşea din volbură, ca un adevărat colos, ireal, văzut printr-o pânză de păianjen. Iar pădurea de brad de sub muntele de argint pe care ne aflam, părea o vedenie din lumea adâncurilor. N-am parcurs toată creasta, ci doar până în Strunga Oalelor, de unde prin zăpada prăfoasă, ne-am aruncat către locuri mai liniştite. Am ajuns la schitul Pahomie fericiţi. Ne-am odihnit puţin şi ne-am îndreptat spre casă. Cu toată asprimea drumului de pe creastă şi lungimea celui de pe şosea, nu simţeam deloc oboseala. Aşa s-a sfârşit traversarea crestei.

Nu a fost singura împrejurare când am parcurs iarna creasta Builei, sau măcar fragmente din ea. Astfel, într-una din zilele de iarnă autentică, prin februarie, am plecat cu Ilie la schitul Pahomie, cu intenţia ca a doua zi să urcăm în creastă. Era pe vremea aceea la schit un călugăr relativ tânăr şi cu multe beteşuguri omeneşti. Fratele Costică pe care bătrânul Ioasaf nu-l putea suporta şi chiar îl gonise de multe ori de la schit, era în primul rând un mare afemeiat. Nu de puţine ori înghesuia cucoanele prin spatele bisericii, chipurile să le conducă prin locurile mai enigmatice ale schitului. Dar era şi un mare băutor. Sărmanul frate Costică, a căpătat până la urmă o biserică, undeva pe lângă Câmpulung, unde a crăpat de atâta ghiftuială. Acum însă, s-a bucurat de sticla de ţuică adusă de Ilie, pe care am golit-o împreună. După care Costică ne-a luat cu el la slujba de seară, unde pe deasupra ne-a pus să citim textul religios în locul lui. Şi noi, de, chiar am făcut-o. Apoi, dimineaţa pe un cer albastru şi cu minţile revenite la normal, am urcat poteca Ştevioarelor, pe aici pe unde şi acum, se vedeau urmele de mistreţi, pe care le întâlnisem, când îndrumat de bătrâna Lisaveta, cunoscusem prima oară frumuseţile Builei. Era frig, eram în februarie şi gerul muşca adânc din cei ca noi, avântaţi pe muntele cel alb. Am ajuns sus, pe Ştevioare şi ca şi atunci, demult, am privit de pe înălţimea pe care ne aflam, atât de râvnita creastă a Făgăraşului, imaculată în puritatea iernii, către creasta Bucegilor, risipită în orizontul depărtat. Dar şi către apropiata creastă a Căpăţânii, dragă mai cu deosebire. Am făcut multe diapozitive frumoase, pe care şi astăzi le revăd cu plăcere, dar mâna neîndemânatecă, geruită zdravăn de frigul mintelui, a făcut să-mi scape tocul aparatului de fotografiat, pe care l-am urmărit multă vreme cum aluneca pe zăpadă, în lungul unuia din scocurile de sub Vioreanu. Şi ăsta a cam fost şi sfârşitul aparatului meu Praktica, pe care de altfel l-am şi pierdut câtăva vreme mai târziu. Noi am continuat excursia, am trecut de vârful Vioreanului şi din Strunga Oalelor, am coborît pe la stâna cu acelaşi nume şi mai departe spre schitul Pahomie şi din nou acasă.

Apăruse cam prin anul 1967, ghidul munţilor Căpăţânii, scris de Nae Popescu. Cred că a fost actul de naştere al acestor munţi. Pornind de la acesta, mi-am făcut “proiectul” de marcaje, după ce am parcurs multele poteci descrise şi altele necuprinse în ghid. Printre acestea multe, zona cea mai spectaculoasă, era cea a Builei. Mi se părea bine cunoscută, deşi de abia de atunci încolo am izbutit să-i parcurg cotloanele. În ghid se spunea că poteca de pe creasta Builei se sfârşeşte brusc, în vârful Vioreanu, cel mai înalt din masiv. Acolo poteca se oprea într-o masă de jneapăn. Pe acolo erau abrupturi mari, cu pericole ce trebuiau încercate. Se găseau şi vipere pe aici. Acolo pe vârful Vioreanului, la cota 1889m, se sfârşea lumea. N-am crezut că aşa ceva se poate întâmpla şi eram hotărât să încerc să găsesc o ieşire. Nu puteam să fac aşa ceva singur, dar mi-am găsit prieteni cu care să încerc găsirea unei soluţii. Mai întâi Sofi, care ani mulţi m-a întovărăşit pe munţi, apoi Mihai Predescu. Cu aceştia, am încercat să deschid poteca de creastă a Builei. Plecasem de la schitul Pahomie, dar am ajuns repede în vârful amintit. Într-adevăr, poteca nu mai continua. Începeau jnepenii. Aveam la noi un topor şi un piolet cu formă topor, cu care am început să croim drum prin jepi, pe sub vârf. Am ajuns în dreptul unui horn, de 3, poate 4m şi pe el am izbutit să coborîm. Era primul semnal că obstacolele alpine de abia începeau. A urmat apoi o brână, pe sub o surplombă, pe care am parcurs-o îndoiţi de spate, ţinându-ne de jnepenii din prejmă. S-a sfârşit şi acest pasaj, după care a urmat o nouă porţiune printr-o mare de jneapăn. Nu vedeam mare lucru şi nici măcar nu puteam şti dacă direcţia în care mergeam era cea bună. Am ajuns până la urmă pe un perete înierbat, apoi pe o brână îngustă şi în sfârşit într-un găvan situat aproape de creastă. Când am ieşit din această adevărată groapă, eram la piciorul unui perete vertical, ce se sfârşea în vârful Vioreanului. Aici însă bătea vântul puternic şi de fiecare dată când am ajuns aici, trebuia să ne îmbrăcăm bine, din cauza curenţilor de aer. Izbutisem să străbatem zona descrisă în ghid ca fiind cea mai încâlcită. Dar şi de aici încolo, drumul era tot necunoscut şi temerile noastre nu se sfârşiseră. Când am coborît din strunga străbătută de curenţi, ne-am trezit în faţa unei arcade enorme, produsă prin vreo prăbuşire de tavan de peşteră sau proptirea unui bloc de piatră desprins din perete, proptit pe altele căzute mai înainte. Din ce fusese mai înainte nu mai rămăsese decât ce vedeam acum. Apoi, peste tot erau numai blocuri uriaşe, căzute de-a valma. Ici-colo câte un vârfuleţ, moţat cu câte un buchet de jneapăn. Pe dreapta noastră se afla o creastă, tare încâlcită, foarte neprimitoare, la care nici măcar nu am încercat să ajungem. Ne-am învârtit de câteva ori în loc până să găsim o continuare a drumului. De fapt am găsit doar brâne, presărate cu grohotiş, care păreau mai mult hăţaşe de capre negre. Până la urmă am zărit sub noi, nu prea departe, o poiană prelungă. Către ea ne-am îndreptat, dar şi până acolo a trebuit să tăiem cu toporul crăcile unor arini de munte. Am ajuns în poiană, dar nici de aici lucrurile nu păreau mai clare. Totuşi parcă zăream un hăţaş, pe care l-am urmat. Acesta urca puţin şi ne-a scos într-o strungă extrem de îngustă. Ajunsesem în Strunga Oalelor. Ne-am învârtit puţin prin preajma ei şi pentru că altfel nu aveam vizibilitate, ne-am căţărat pe peretele care-i bloca una din laturi. Sub noi se deschidea o pantă înierbată şi la capătul de jos, înainte de a intra în pădure, am zărit o potecă. Acolo ne-am dus şi am avut norocul să dăm de poteca Oalelor, nu departe de stâna cu acelaşi nume, care ne-a condus repede şi pe potecă clară, la schitul Pahomie, de unde plecasem dimineaţa. Aşa s-a scris istoria deschiderii unei noi poteci în Buila. Până să devină ce este astăzi, o adevărată magistrală.

Desigur nu am terminat marcajul crestei într-o singură împrejurare şi după ce am deschis poteca de creastă, de multe ori a trebuit să mai parcurg traseul. Niciodată nu am fost singur. Sofi mereu şi Ilie Juravle adeseori, m-au întovărăşit şi până la urmă marcajul a fost făcut până în Strunga Oalelor. De acolo mai departe am crezut că totul devine inaccesibil. Peretele de stâncă ce continua creasta părea de netrecut. Trebuia să găsesc un drum care să-l continue pe creasta Builei. Dar pentru asta a trebuit să parcurg mai întâi poteca Oalelor. Şi nu de puţine ori am urcat în lungul ei şi de multe ori am coborît. De câteva din acestea îmi aduc aminte. Eram cu Sofi şi Ilie. Hotărâsem să înnoptăm la stâna din Oale. Era într-o toamnă, după ce oile plecaseră. Ştiam că stâna era cam murdară şi era previzibil să aibă şi purici. La combinat de abia se pusese în funcţiune secţia de Lindan, un insecticid deosebit de puternic, din care Sofi adusese o cantitate suficientă să ne ferească de purici. Am ajuns la stână, am împrăştiat lindanul pe jos şi pe laviţe, dar când ne-am întors de la şedinţa de marcaj de după amiază, puricii tot trăiau şi ne-au chinuit până să-şi dea obştescul sfârşit. Ne-am lăsat rucsacii la stână şi am plecat în lungul potecii, către creasta Builei, marcând traseul cu un punct galben. Şi până la stână făcusem acelaşi lucru. Am ieşit în marea poiană de sub seninările crestei nordice şi acolo Ilie s-a urcat într-un brad, să vadă locurile mai bine. Nu prea ştiu ce voia să facă, cert este că a început să taie crăcile de sub propriile picioare. Ba chiar cu toporişca pe care o avea şi-a dat peste fluierul piciorului şi şi-a făcut o rană apreciabilă, căreia de abia i-am potolit sângele. Ne-am întors la stână şi ne-am culcat. Noaptea am auzit paşi pe afară şi până la ziuă nu am avut curajul să vedem ce era. Dimineaţa când ne-am trezit, în praful dinaintea stânei, erau urmele labelor ursului care ne vizitase. Am plecat dis-de-dimineaţă şi când am ajuns la locul în care poteca începea să urce pe plaiul ce conducea spre creastă, am reînceput marcajul. Am urcat pe lângă un brad mare, aflat pe plai, apoi nu departe de acest reper care se află şi astăzi tot acolo, am mai urcat puţin şi am luat-o la dreapta, traversând plaiul într-alt vâlcel. Dacă am fi continuat urcuşul pe risipiturile hăţaşelor de oi, am fi ajuns în Strunga Oalelor, şi de acolo în drumul de creastă. Am intrat în pădure şi am ajuns în poiana de sub Şaua Vânturariţei, cea despre care ciobanii spuneau că se numeşte aşa din cauza vânturilor, ce bat veşnic pe aici. Dar ca un făcut, deşi am ajuns adeseori pe aici, niciodată nu m-au bătut vânturile. Apoi am continuat marcajul pe potecă, pe atunci foarte clară, ce ducea la stâna din Comarnice. Şi stâna era încă în picioare şi părea a fi fost chiar utilizată în vara care tocmai trecuse. Poteca era bine bătută şi cele două izvoare întâlnite în cale erau puternice şi unul dintre ele chiar amenajat. Atunci când am ajuns în Şaua Vânturariţei, pentru prima oară, m-am întrebat cam pe unde ar trebui să fie poteca ce ar fi trebuit să conducă pe stâncăriile crestei nordice a Builei. O bănuiam încă de atunci, ca fiind o porţiune încâlcită şi cu mult mai dificilă decât cea pe care o marcasem şi... chiar o descoperisem. Tot pe aici ar fi trebuit să fie şi poteca de care ne spuseseră ciobanii că ar duce în vârful cel adevărat al Vânturariţei şi poate, gândeam noi şi spre cel al Clăii Strâmbe.

O cunoscusem pe Dina în Cozia, în Cozia, într-o după-amiază la cabana cu acelaşi nume. Făcusem cu un grup din care şi ea făcea parte, o frumoasă excursie către valea Băiaşului şi momentul am să-l amintesc când voi vorbi despre Cozia. Acum însă, dorea să meargă în Buila, pe creastă. Îşi manifestase această dorinţă când mersese cu mine la Pahomie, atunci când pe poteca Ştevioarelor, pe care urcam, mi-a arătat o floare ciudată, rodul-pământului, care, ciudăţenie, creşte doar la câmpie. Nu prea îmi aduc aminte multe amănunte din acea excursie, dar ştiu că a venit întovărăşită de prieteni din Sibiu, printre care si prietenul său, Rudi. Ştiu că am rămas la schitul Pătrunsa, unde Pimen, călugărul de acolo ne-a primit cu multă bunăvoinţă. Ne-am lăsat rucsacii la schit şi am plecat a doua zi spre creastă. Am urcat pe muchia Albului, am parcurs creasta Ştevioarelor, am trecut peste Vioreanu şi multele sale puncte dificile, i-am condus entuziasmat ducându-i pe sub Arcada Vioreanului şi locul bombei atomice şi, în sfârşit, pe creasta nordică. S-au succedat repede locurile prin care am trecut, către sfârşit ne-a chinuit setea şi nici mâncarea pe care o luasem cu noi nu ne-a fost de ajuns, dar tura a fost completă şi ei s-au dovedit oameni rezistenţi, pentru că durata s-a apropiat de 10 ore. Am coborît într-un târziu la schitul Pahomie şi pe sub munte am ajuns din nou la Pătrunsa şi Bărbăteşti. Seara târziu sibienii au luat trenul spre casa lor. Ştiu doar că erau frânţi de oboseală şi de atunci nu am mai auzit despre ei, decât într-o împrejurare când coborînd din muchia Albotei a Făgăraşului, i-am reîntâlnit, ei coborând din cea a Buteanului. Dar îmi aduc aminte că urcând spre Pătrunsa, Rudi îmi spunea că lucrează ca maistru la cabana de la Bâlea şi că are mari greutăţi cu directorul lui, care nu-i dă voie să se ducă prea des pe munte. M-a întrebat şi pe mine, cum o duc cu directorul, dacă tot îi spun că merg atât de des pe munte. I-am răspuns că mie îmi dă voie ori de câte ori doresc să-mi petrec sfârşiturile de săptămână pe munte, în timp ce pe Dina o bufnise râsul, adăugând după aceea că directorul sunt chiar eu! După întâlnirea din Făgăraş, Dina şi Rudi au plecat în Germania şi nu am mai aflat nimic despre ei.

Cu Marta şi Ilie, am plecat la stâna din Oale şi dimineaţa mai departe spre cantonul din chei, pe drumul marcat de curând. Am ajuns în Şaua Vânturariţei şi pentru că nu demult venisem dinspre vârful cu acelaşi nume, urcând dinspre Scocul Dudelor sau cel al Palăncii, i-am lăsat pe cei doi şi am dat o fugă până acolo. Am mers repede, cât puteam, pe poteca pe care erau numeroşi brazi doborâţi. Se vedea că demult, poteca fusese întrebuinţată de turmele ce-şi căutau păşune prin aceste locuri, dar acum era părăsită. Poteca era clară şi pe vârf am ajuns într-o ½ oră. Vârful mi-a apărut dintr-odată, golaş, contrastând puternic cu pădurea deasă şi încâlcită de până la el. Un vârf golaş, cu vegetaţie aproape uscată şi pe care merită să stai câtăva vreme, pentru priveliştea ce ţi se oferă spre Claia Strâmbă. O adevărată mare de jneapăn începe imediat de sub vârf şi nu pare a se termina decât în imediata apropiere a vârfului amintit. M-am întors de pe vârf în mai puţin de 1 oră şi i-am găsit odihniţi pe cei doi. Am plecat mai departe spre cantonul Cheia. Odată ajunşi în Curmătura Comarnice, urma să marcăm spre canton, cu dungă albastră şi triunghi roşu, poteca de coborâre. La un moment dat, în faţa noastră au apărut doi turişti, încărcaţi cu rucsaci grei. Era pe înserat şi ne-a mirat asemenea apariţie, cu atât mai mult cu cât nu ştiam să fie prea aproape vreun adăpost. Doar dacă aveau cu ei cortul. Ne-am salutat şi văzându-ne cu pensulele în mână, ne-au întrebat ce facem şi cum gândim să aplicăm semnele. I-am răspuns că tot ce făceam acum şi în alte împrejurări, marcând munţii Căpăţânii, urmărea ghidul turistic apărut de câţiva ani, al unui Nae Popescu. După care unul din ei mi-a întins mâna spunându-mi “îmi pare bine, Nae Popescu”. Aşa l-am cunoscut şi în cele câteva clipe cât am stat împreună, am însăilat o amiciţie care a durat mulţi ani la rând. Acum Nae Popesu nu mai este printre noi, s-a stins într-o şedinţă de marcaj în Bucegi. Noi ne-am continuat drumul spre canton, unde până seara târziu nu am încetat să discutăm despre întâlnirea avută.

Un loc aparte în peregrinările mele prin Buila, îl ocupă călugărul Galaction-Zelig pe numele lui de mirean. Un personaj deosebit, cu multă cultură, cu dragoste de biserică, dar şi mare grijă de condiţiile în care înţelegea să-l slujească pe Dumnezeu. L-am cunoscut mai întâi la schitul Pătrunsa, unde în seri multe am tăifăsuit împreună. Ba chiar într-o împrejurare mi-a citit versurile unui cunoscut, spunea el, dar noi am ghicit că era vorba de unul şi acelaşi părinte Galaction. Era din Maramureş şi avea graiul molcom, cu intonaţii, al celor de acolo. Nu-i plăcea să stea în mizerie şi dorea mereu câte un mic confort, chiar dacă asta iese un pic din canoanele călugăriei. La Pătrunsa a captat apa, a făcut schitului baie şi wc, ba chiar a încercat să facă şi încălzire centrală. Multe a făcut aici, la Pătrunsa. Într-o împrejurare m-a rugat să-i fac la şantier o morişcă de vânt cu care încerca să facă la schit lumină electrică. N-a izbutit decât să facă să pâlpâie un bec de lanternă. Şi câte emoţii mi-a făcut, pentru că pe vremea aceea, ajutorul pe care-l dădeai bisericii, era rău privit. A ajuns apoi la Pahomie, unde a făcut aceleaşi lucruri. Ajunsesem la schitul Pătrunsa coborînd din munte. Eram cu Chissy şi parcă şi cu Ilie. Aveam la noi rămăşiţe de mâncare, pe care doream să le consumăm înainte de a coborî în sat. Ne-a propus un fel de mâncare maramureşeană. A luat ce aveam la noi. Câteva ouă, mălai, brânză, unt şi ce-om mai fi avut la îndemână. Şi ne-a făcut călugărul o mâncare, un fel de balmoş, de ne-am lins pe degete. Ne-a spus după aceea şi cum se numeşte, “cocârţău cu ’nţepeniş”. Şi nu numai pentru asta a rămas călugărul Galaction in sufletul meu.

Mai către anii pe care fără să vreau pot să-i numesc ai bătrâneţii, am mai îndrăznit să urc pe creasta Buliei. Într-o împrejurare am urcat singur. Era vară şi nu mi-a fost greu să ajung la Pahomie. L-am găsit pe Galaction şi până a se însera am tot stat de vorbă. Dimineaţa am plecat devreme şi m-am urcat pe coasta abruptă ce scurta drumul Oalelor. Poteca încă se cunoştea, fără ca lipsa oilor să o piardă în mijlocul vegetaţiei. Am depăşit fără probleme poiana stânei şi când am ajuns la golul alpin ce ducea spre creastă, m-am îndreptat către Strunga Oalelor. Am ajuns sus, fără să urmăresc cu atenţie hăţaşul pe care de atâtea ori îl urcasem. Când am ajuns sus, locul mi se părea necunoscut. Şi chiar aşa era, pentru că am luat-o pe un hăţaş, care repede s-a înfundat în tufe de ienupăr. M-am întors de unde plecasem. Între timp muntele se acoperise de ceaţă şi numai arareori pereţi şi ţancuri se iveau pentru o clipă din valurile lăptoase. Am mai încercat de câteva ori să găsesc poteca cea bună, dar de fiecare dată totul plutea în necunoscut. Mă rătăcisem într-un loc, unde fusesem de cel puţin zece ori. Ba la un moment dat, un vârf înalt, ce nu putea să fie decât Vioreanu, apărea spre dreapta, absolut neverosimil. Când mă învârteam în loc ca un titirez, gândindu-mă că trebuie să mă întorc, mi-a apărut în faţă, ridicat pe o stâncă, un punct roşu, semnul cu care era marcată creasta. Şi i-am recunocut poziţia. Era primul semn, de unde mai departe urma creasta nordică. Atunci poteca a apărut imediat, chiar lângă locul în care eram. Am ajuns repede în poiana de sub creastă, unde am stat pe gânduri încotro s-o pornesc. Creasta era învăluită în ceaţă şi rătăcirea de mai ’nainte, îmi tăiase cheful de aventuri. Aşa că am pornit-o oblic prin pădure, încercând să ajung la poteca de pe west-wand. Acolo am ajuns, numai că înainte de a atinge poteca, am zărit o clipă acoperişul refugiului de sub Vioreanu, pe care-l ştiam, dar nu ajunsesem până la el. Am continuat coborîrea şi am ajuns repede la Poiana cu Bolovan, de unde am încercat să urc în creastă pe brâna ce ajungea în Şaua Ştevioarelor. Am urcat pe plai şi imediat ce am depăşit bolovanul, am intrat în pădure. Punctul albasatru încă se mai vedea. Apoi poteca se pierdea în vegetaţie. Rădăcini de brazi răsturnaţi de furtuni îmi barau calea. Totuşi, marcajul mai apărea ici-colo. Apoi totul s-a pierdut şi nu mi-a mai rămas altceva de făcut, decâr să încerc să revin la poteca pe care tocmai o părăsisem. Am depăşit apoi Poiana de Piatră şi am ajuns la Troiţă. Pe poteca ce ducea la stâna din Curmătură, am urcat repede. De acolo, am coborît la schitul Pătrunsa şi am ajuns în Bărbăteşti.

Vroiam din nou să urc în creastă, chiar dacă eram singur. Am ajuns iar la schitul Pahomie şi iar am urcat pe la stâna din Oale. Numai că de data asta am nimerit uşor Strunga Oalelor şi am ajuns repede în poiana de sub Vioreanu. Nu era o vreme prea bună, cerul era destul de înnourat. Parcă mi-era teamă să mă aventurez pe creastă singur, mai ales că nu mai aveam chiar anii tinereţii. Până la urmă, cum de altfel nu odată îmi spusesem, am luat-o în sus, printre arinii din grohotiş. Dumnezeu îi ajută doar pe cei curajoşi! Vremea era din cele reci, chiar dacă eram în plină vară. M-am strecurat printre stâncile moţate cu jnepeni, apoi am trecut prin frumoasa Fereastră a Vioreanului şi de aici încolo, au început porţiunile delicate ale traseului. Mai întâi, am urcat pe brâna atârnată desupra şeii prin care curenţii Vioreanului te făceau să îngheţi în plină vară. Apoi, prin marea de jnepeni, pe sub hornul de sub peretele surplombat, agăţându-mă de toţi jnepenii pe care-i întâlneam şi în sfârşit pe alt culoar către altă brână, ultima înainte de a depăşi vârful. Se crease în lungul anilor şi altă variantă, care ocolea hornul şi avea acelaşi sfârşit. Eu am ajuns direct pe vârf, de unde am coborît în strunga în care nu demult se petrecuse un accident năpraznic. Câţiva tineri, într-o temerară traversare a crestei, în pragul unei iminente furtuni, au fost prinşi de un trăznet, chiar în acest loc. Rezultatul a fost sinistru, câţiva dintre ei găsindu-şi sfârşitul aici. Am trecut pe lângă resturi de haine, rucsaci, încălţăminte şi ce mai rămăsese în locul năpraznicului accident. Acum aici se află o cruce, care multă vreme va aminti de pericolul traversării crestei pe timp de furtună. Poate că dacă ar fi ştiut că pe oricare din hornurile aflate pe versantul estic, se putea coborî, ar fi avut şansa unei scăpări- restul crestei l-am parcurs fără incidente, doar că pe măsură ce înaintam, oboseala îşi spunea cuvântul. Îmi aduc aminte că printr-unul din hornurile Ştevioarelor, când trebuia să mă agăţ zdravăn de jnepeni ca să pot urca, m-am întrebat cam cât o să mai rezist şi cât timp o să-mi ia să ajung la stâna din Curmătură. Până la urmă am ajuns şi chiar am vrut să rămân acolo. M-au primit bine ciobanii şi m-au îmbiat să stau la masă cu ei. Gătiseră o mâncare de cartofi şi politicos, chiar dacă nu-mi plăcea, nu i-am refuzat. Apoi m-am odihnit şi am aţipit pe o laviţă. Când m-am trezit, afară se întunecase şi l-am întrebat pe băieţaşul aflat lângă mine, dacă era noapte. Nu era decât un nor întunecat care bântuia Buila. În timp ce-mi strângeam rucsacul, l-am întrebat care e cea mai scurtă cale spre Bărbăteşti. Mi-a arătat poteca Bucinişurilor şi m-am repezit spre ea. Am mai întâlnit în drum un cioban, care mi-a spus şi el pe unde să o iau şi mie nu mi-a rămas altceva de făcut să mă reped spre potecă şi să mă… rătăcesc. Dar nu oricum, ci cumplit. Am intrat în munte, am descoperit acolo minunăţiile Oborului Caprelor, dar şi spaima că de acolo nu voi mai putea ieşi. Între timp, norii se adunau peste munte şi ploaia era iminentă. Am coborît prin grohotiş, spre locul unde parcă se vedea un fir de potecă. Au început să cadă primii stropi de ploaie şi de undeva de sus, se auzeau primele bubuituri. Am continuat alergătura pe poteca găsită şi am ieşit din pădure odată cu torentul de apă care se abătea peste munte. Eram în livezile Bărbăteştilor şi curând, făcut ciuciulete, am ajuns la un bordei, unde se zărea a fi urmă de om. Acolo am dormit chinuit şi a doua zi, am ajuns în Bărbăteşti, cu alt nor de ploaie ce se scutura peste mine.

Mergeam la vremea aceea cu un grup de care multe întâmplări deosebite, mă vor lega toată viaţa. Grupul din care făceau parte doctorii Dumitrescu şi Găvănescu, dar şi Sandu şi Gore şi mai ales Anda, au fost pentru mine oameni deosebiţi, reprezentând una dintre perioadele cele mai fecunde din viaţa mea de turist şi vor fi pentru totdeauna de neuitat. În multe locuri din munţii apropiaţi Vâlcei, am fost cu acest grup. Pe orice vreme. Am întâmpinat zile frumoase, de iarnă mai ales, pentru că acestea sunt mai greu de atins în acest anotimp. Dar şi zile de primăvară, cu flori multe şi cer senin şi, mai ales, cele de toamnă, în care creste din cele depărtate sclipeau în lumina soarelui din acel anotimp şi nu arareori tivitura galben-portocalie străjuia crestele munţilor, în amurgul zilei. De multe ori am urcat şi creasta Builei, cel mai adesea către muchia Albului, dar în împrejurarea care urmează, s-a întâmplat să urcăm în creasta nordică a Builei. Am insistat de atâtea ori, descriind frumuseţile deosebite ale acestui fragment din Buila, încât până la urmă au acceptat să mergem pe acolo. Am urcat până la Pahomie, cu masina doctorului Dumitrescu, cu care de atâtea ori ajungeam pe unde nici nu gândeam. Am început să urcăm spre creastă pe poteca Oalelor. Am ajuns repede la stâna de acolo. Am găsit izvorul stânei încă folosibil, deşi lipsa îndelungată a ciobanilor de prin aceste locuri şi iernile grele, îi stricaseră scocul prin care apa curgea cu vână puternică. Am ajuns la gol şi am început să urcăm, numai că eu, nemaitrecând demult pe aici, am uitat locul prin care trebuia să traversăm un vâlcel şi am continuat urcuşul pe spinarea de munte pe care ne aflam. Ştiam că până la urmă ajungeam tot în creastă, deşi s-ar fi putut să întâmpinăm şi oarecare greutăţi. Când am intrat în pădure, am fost siliţi să trecem peste trunchiuri de brazi doborâţi, să ocolim multe stânci prăvălite din munte, ceea ce l-a determinat pe Găvănescu să bombăne de multe ori. Până la urmă am ajuns în creastă, acolo unde muntele mai departe, ridica un perete vertical greu de escaladat. Soarele primăvăratec, acoperit adeseori de nori buclucaşi, ne-a oferit momente de visare, pe creasta alpină pe care ne aflam, printre flori timide de primăvară, stânci înconjurate de jnepeni şi sălbăticia locurilor. Am încercat să continuăm drumul de creastă şi repede am ajuns la hornul care odată coborît ne scotea înaintea ultimului urcuş spre Strunga Oalelor. Era covata presărată cu grohotiş, acum la începutul primăverii, acoperită cu un strat gros de zăpadă şi pe întinderea albă, erau urme proaspete de paşi de om. Aveam să aflu câteva zile mai târziu, că pe acolo fusese Ionică, singur, străbătând meleagurile greu de atins. Ne-am gândit că ne vom chinui înotând în zăpadă şi ne-am întors. Numai că de data asta am ales calea cea bună şi am ajuns în Şaua Vânturariţei şi de acolo pe poteca de întoarcere. Pe drumul întoarcerii, doctorul Găvănescu, bun cunoscător al ciupercilor, a găsit unele rare, de culoare brun-roşcată, mici urechiuşe ascunse în muşchiul muntelui, denumite “urechile lui Iuda”, neverosimile într-o pădure de brad.

În general, drumurile de pe versantul vestic erau mai greu de abordat. Mijloace de transport mai puţine, drumul mai lung, locul de adăpost, doar cel de la cantonul Prislopului putea fi eventual folosit, şi cei care doreau să-şi pună la dispoziţie maşina erau mai rari. Doar cu doctorii amintiţi în alte împrejurări, am izbutit să mai merg odată pe drumul Ghelălăului. Am intrat prin satul Pietreni, am suit serpentinele de pe valea Costeştilor, cu frumoase privelişti către muntele de calcar al Arnotei, răvăşit de exploatarea de calcar, am depăşit cantonul Prislop rămas aşa cum îl ştiam de mult şi ne-am înscris pe vechiul drum al Ghelălăului. Într-o poieniţă aflată la traversarea pârâului, ne-am oprit. Drumul ar mai fi continuat şi era tot acelaşi pe care altădată urcasem cu Grig. De aici, am abordat malul drept al pârâului, pe o ramură a drumului principal. A mers drumul cât a mers, după care nu s-a mai văzut vreo potecă, chiar dacă pe acolo trebuie să fi fost cândva, cea care ducea spre stâna cu numele văii pe care o părăsisem. Am urcat mereu, păstrând direcţia ascendentă pe care ne ducea linia drumului. Am ocolit un bolovan mare, aflat la contactul văii lăstărite în urma tăierilor, cu ierburile plaiului care se apropia. Acolo un miros acru, de urs de abia trecut de curând, sau de la vreun sălaş aflat prin apropiere, ne-a izbit nările. Am continuat drumul cu ceva prudenţă şi multe strigăte, menite să sperie ursul pe care-l bănuiam a fi prin preajmă. Am ajuns în apropierea versantului ce se întrevedea a fi stâncos şi chiar pe aici am găsit poteca ce mergea la stâna Ghelălăului. O privelişte frumoasă se ivea către versantul sudic al Căpăţânii, către apropiatul vârf al Netedului şi către cel al Ionaşcului şi Văleanului, dar şi către Văleanu şi Romanu. Mai către orizont, se vedeau culmile domoale ce urcau către marele munte al Ursului, decan provizoriu al Căpăţânii, până a nu se vedea şi vârful Nedeii. Nu departe, am întâlnit izvorul bogat al stânei, ce ţâşnea voiniceşte de sub stânca muntelui de calcar de deasupra sa. Am trecut pe la stână, cam dărăpănată de atâta neîntrebuinţare. Apoi am ajuns în Poiana de Piatră, prima dintre cele câteva înşirate pe coasta vestică a Builei. Am rămas în poiană, în timp ce grosul grupului s-a îndreptat către brâna ce-i scotea în vârful Albului. Nu mă simţeam în largul meu în acea zi, altfel urcam odată cu ceilalţi. Cu mine a rămas şi Anda şi împreună am colindat împrejurimile. Ne-am întors într-un târziu, odată cu sosirea grupului de pe aceaşi brână pe care urcaseră.

Sigur că au mai fost întâmplări când am ajuns pe meleagurile Builei, unele mai importante, altele fără să trebuiască să-mi încarc memoria cu ele, chiar dacă le ştiu bine. Aşa într-o împrejurare ştiu că am urcat într-o dimineaţă, singur, cu maşina, către schitul Pahomie. Ştiam eu că pe creasta Builei trebuia să fie Mihai Predescu şi Negrilă, amândoi colaboratori de şantier. Am ajuns la schit unde mi-am lăsat maşina. Apoi am început să urc poteca Ştevioarelor. În acea perioadă aveam dese crize de astm şi teama de apariţia lor era permanentă. De la schit în sus, locurile suferiseră schimbări mari. Pădurea fusese tăiată şi începutul potecii nu se mai cunoştea. N-am luat-o pe unde trebuia şi curând m-am încâlcit prin lăstărişul ce crescuse de-a valma. Am ajuns într-un fund de sac al văii pe deasupra căreia urcam către stâna din Ştevioara. Acolo am întâlnit guri de peşteri, nu grozav de mari, dar care meritau să fie cercetate. De acolo am început să urc panta mare, care sigur mă aducea din nou pe poteca bună. Atunci m-a apucat criza de astm. Violentă, cu perioade de adevărată sufocare. Dar eu aveam în gând să ajung în creastă. Agăţându-mă de copaci, urcând cu pauză la fiecare 2-3 paşi, criza s-a îndepărtat de mine şi la stâna din Ştevioara am ajuns cu răsuflarea normală. Apoi, până în creastă am urcat uşor. Când am ajuns în Şaua Ştevioarelor, cu imagini ale munţilor ce se desfăşurau fără hotar, atât spre Făgăraş cât şi spre Căpăţâna, parcă o clipă am uitat de ce îndurasem până atunci. De cei doi, pe creastă, nici gând. Am tras un chiot, apoi altul, le-am strigat numele, dar nu m-a auzit nimeni şi resemnat am început să cobor. Am ajuns la schit, m-am suit în maşină şi după ce am trecut de marea serpentină de sub Pahomie, i-am întânit pe cei doi, cu care am coborît împreună.

Multe locuri frumoase aveau munţii de calcar din prejma Builei. Unul dintre acestea se înşira în susul văii Olăneştilor, de acolo de unde pârâul se numea Mânzu. Avea pârâul, dincolo de cantonul Mânzu, chei foarte frumoase. Înguste, cu săritori la tot pasul şi mai ales cu pereţi pe care Titi şi Tini, pe atunci alpinişti deosebiţi, îşi propuseseră să deschidă trasee noi. Şi chiar izbutiseră să pitoneze câteva dintre ele, printre care unul de gradul IV. Urcam cu Chissy şi Coca. Lăsasem maşina la Mânzu. Eram pe continuarea drumului forestier de pe valea Olăneştilor. Curând, acesta s-a sfârşit şi am intrat în pădurea întunecată, strânsă în chinga unor chei înguste. Intrasem în cheile Folea. Ne spuseseră cei doi alpinişti, plecaţi înaintea noastră, că pe vale există un canton, aflat pe malul drept al pârâului, oarecum depărtat de firul apei. Aveam noroc, ne spuseseră cei doi, că de acolo în sus, orice potecă dispărea şi pereţii canionului în care intrasem se îngustau vizibil. Nu puteam să ne rătăcim. Dixit! Şi aşa a fost, numai că firul potecii s-a pierdut repede, iar noi am mers la inspiraţie. Am dat totuşi de canton. Avea şi camere în care ne puteam adăposti, dar altele aveau deasupra acoperişul căzut. Băieţii nu erau încă acolo, stăteau suspendaţi în corzi, pe unul dintre traseele pe care le pitonau. Voiau să deschidă un alt loc pentru alpinişti, care prea se îngrămădeau la cantonul din Chei. Curând au venit şi ei şi ne-am bucurat de întâlnire. Noi că nimerisem, iar ei că nu vor înnopta singuri. A doua zi ne-au luat la experimente de escaladă. Ne-au băgat pe rând pe un traseu de gradul IV B. Cu chiu cu vai, am reuşit să parcurg prima lungime şi a trebuit să mă întorc. Coca, cea mai curajoasă, ajutată mult de Titi, care până la urmă a dus-o sus ca pe sac, a izbutit să termine traseul. Chissy şi cu mine ne-am plimbat îndelung pe firul văii, care era de o spectaculozitate aparte. Poate şi pentru că pe aici totul părea nestrăbătut de piciorul omului. Doar cantonul arăta că mai fusesră pe aici vieţuitoare bipede. O înlănţuire de cascade şi săritori, pereţi verticali înalţi, care de abia lăsau cerul să se vadă prin despicătura lor. Imaginea de vis a cheilor mă va urmări toată viaţa. Mai târziu, pe aici s-a croit un drum, menit să capteze pârâul şi să-l conducă în lacul de la Vidra. Drumul a rămas neterminat, dar a stricat mult din farmecul cheilor. Locurile erau şi aşa spectaculoase, dar parcă nu ca pe vremea când doar piciorul şi nu mâna omului, ajunsese pe atunci. Am urcat odată cu maşina, când drumul doar se construia şi atunci am intrat în peştera Arnăuţilor, care debuta cu o frumoasă cascadă. Au trecut apoi mulţi ani, când într-altă împrejurare, am urcat din nou. Cât putea ajunge maşina. Am străbătut cheile înguste, am câştigat înălţime pe o serpentină brutală, până când drumul aproape a dispărut. Pereţii înalţi erau tot acolo. Dispăruse pădurea întunecată, iar de canton cine îşi mai aducea aminte… Atunci am continuat drumul printre pereţi, ghicind în stânga noastră partea de jos a Stogului. Când am sfârşit cheile, am dat de construcţii de beton rămase neterminate, dovada intenţiei de atunci. De aici încolo am urcat din greu pe coasta muntelui şi până la urmă am ajuns la stâna Bătrână din creasta Căpăţânii. Locurile aveau şi acum farmecul lor, dar parcă mai bine rămân cu amitirile din prima întânire cu cheile Folea.

Zărisem refugiul Vioreanului, într-o excursie de unul singur, pe care am amintit-o ceva mai înainte. De fapt era o veche stână, nu ştiu în ce scop construită, pentru că pe lângă ea trebuia să fie o sursă de apă şi prin locurile acestea, sau măcar prin apropiere, nu exista aşa ceva. Doar către Curmătura Comarnice, înainte de a urca spre ea, era un izvor şi acela nu permanent. Zărisem refugiul prima oară, atunci când coboram, la întâmplare, pe ceaţă, îndreptându-mă spre creasta Builei, pe poteca ce înconjura seninările în luminile apusului. Eram hotărâţi să înnoptăm la acest refugiu. Era pentru mine unul din locurile în care nu fusesem niciodată şi care era învăluit într-un anume mister, aşa cum îmi apăruse atunci, prima oară, mai de departe, printre valurile trecătoare de ceaţă. Mulţi povestiseră despre el, poate unii doar din auzite, poate alţii pentru că fuseseră pe acolo. Oricum, era se pare, un loc greu de găsit. Iar pentru mine, care doar îl zărisem într-o străfulgerare a palelor de ceață, să spun că mergem într-un loc în care nu mai fusesem şi să ajung la el dintr-o potecă din care doar ghicisem cam pe unde se află, putea să-mi atragă admonestări. Şi aşa s-a şi întâmplat, pentru că până la urmă a trebuit să spun că habar n’aveam pe unde se urcă la el, ci doar bănuiam că se află prin preajma Poienii Frumoase. Am urcat pe poteca Bucinişurilor şi am zăbovit câtăva vreme la stâna din Curmătură. Acolo o femeie preluase frâiele stânei şi-i învăţase pe ciobani că pot trăi şi altfel decât în mizerie. Aranjase stâna şi făcuse din ea o casă în care te simţeai obligat să te cureţi de noroi când intrai acolo. Nu am stat prea mult şi am coborît la izvorul de la Troiţă. Cât pe ce să ne apuce ploaia. Câţiva stropi risipiţi dintr-un nor zburdalnic, ne-au obligat să ne retragem la vechiul refugiu forestier, pe care-l ştiam acolo de-o viaţă. A trecut ploaia repede, aşa cum venise şi am pornit pe poteca din josul west-wand-ului Builei. Era poteca ce se desfăşura pe sub seninările Builei, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Am depăşit Poiana de Piatră, aflată sub muntele Albului şi m-am uitat îndelung către brâna care urca în creastă, sperând că voi ajunge vreodată pe ea. Apoi am ajuns în Poiana cu Bolovan. Până aici drumul a decurs normal şi doar acum am mărturisit că nu prea ştiu locul refugiului, ci doar bănuiesc cam pe unde se află. Ce potop de vorbe mi-au auzit urechile, numai eu ştiu. Am mers mai departe, consolându-mi partenera că dacă nu-l nimerim, coborâm în chei unde avem unde să dormim. Când am ajuns în Poiana Frumoasă, un bot de munte verde, aflat sub abruptul Vioreanului, m-a făcut să cred că acolo se află refugiul. Şi n-am greşit. Cum am urcat puţin, am văzut coama acoperişului. Câţiva paşi încă şi iată-ne la vechea stână. Am cercetat locurile căutând urma vreunui izvor şi nu l-am găsit. Am căutat poteca sau vreun hăţaş care să ne scoată către poiana de sub munte, de unde văzusem prima oară refugiul şi nici de data asta n-am găsit nimic, doar o vagă impresie că pe undeva pe acolo, vom ieşi spre creastă. Surpriza a venit când ne-am învârtit în jurul refugiului şi după însemnele de pe pereţi, am constatat că este destul de des vizitat. Acum însă, eram singuri. Ajunsesem devreme aici şi ca prin minune vremea s-a îmbunătăţit şi munţii s-au văzut până spre Parâng şi apusul soarelui ne-a oferit un spectacol magnific. Atât de frumos era aici, încât înfofoliţi în sacii de dormit, am stat afară până cât pe-aci să dea noaptea peste noi. Ba pe deasupra, Mioara s-a apucat să scrie versuri, dambla care a ţinut-o câtăva vreme. Spre seară ne-am retras în refugiu. Nu prea avea uşă ca lumea şi a trebuit să o proptim cumva pe cea existentă. Dimineaţa, am luat-o din loc spre creastă. O vreme am mers printre brazi şi crăci încâlcite. Apoi a apărut jneapănul şi grohotişul. Undeva mai sus, suită pe nişte stâncării, partenera mea a văzut poiana în care trebuia să ajungem şi într-acolo ne-am îndreptat. Odată ajunşi aici, am continuat până în Strunga Oalelor, de unde mai departe am plecat pe creasta nordică, sigur, cel mai frumos loc din întreaga Builă. Dar şi mai greu. Ne-am strecurat printre stânci, pe unele chiar a trebuit să le escaladăm, pe altele doar să le coborîm. Am ajuns în poiana cu grohotiş de pe versantul vestic şi am urcat pe hornul prin care am ajuns din nou în creastă. Are hornul în lungul lui câteva rădăcini la vedere, care sunt excelente prize de mână. Apoi am început coborârea pe celălalt versan. Neatent, am făcut un pas greşit, m-am dat peste cap, mi-am făcut o zgaibă la arcadă şi mi-am pierdut izoprenul. Alte întâmplări neplăcute n-am mai avut. Am ajuns la izvorul stânei din Oale, ne-am spălat şi ne-am potolit setea. Am luat-o însă la picior, când am văzut că peste creastă venea un nor negru, care nu prevestea nimic bun. Scăpasem de el în ziua precedentă, dar acum ne ajungea sigur. Undeva pe poteca de sub stână, ne-am întâlnit cu profesorul Ploaie, care urcase să-şi mai concretizeze unele amănunte pentru un viitor studiu despre Buila. Ploaia cu tot cortegiul de fulgere şi tunete ne-a ajuns. Cu apa şiroind pe noi, cu toată pelerina care ne acoperea, până la schitul Pahomie, tot ne-a udat. Am avut însă norocul de a ajunge la Vâlcea cu maşina lui Ploaie, căruia i-am mulţumit că ne-a luat din picioare drumul lung până la Cheia şi poate chiar mai departe.

N-aş putea să închei gândurile amintite în numeroasele excursii, enumerarea locurilor interesante pe care le ţin minte mereu, fără să amintesc câte ceva despre schiturile aflate la poalele acestui prea frumos munte. Au schiturile locul lor aparte, nu numai în înfăţişarea lor, dar mai ales pentru că par a fi înfrăţite cu Buila. De-ar fi vorba de Iezerul şi Jghiaburile mai depărtate, de Pahomie şi Pătrunsa mai aproape de abrupturile Builei sau chiar confundate cu ele.

Schitul Iezer este cel pe care-l întâlneşti mai întâi, când te hotărăşti să urci valea Cheii. De el se leagă unele momente de care eu şi întrega mea familie, ar trebui să ne aducem aminte toată viaţa. Aici ne-am botezat amândoi copiii. Şi pe vremea aceea era aproape un delict să faci aşa ceva. O cunoşteam pe maica stareţă, Olimpia, şi mi-am permis să-i propun ca aici să aibă loc amândouă ceremoniile. De fiecare dată, botezul a fost oficiat de un preot bătrân, Stroe, care multă vreme a oficiat la schit. Când am venit cu Floriana, primul dintre copii, naşi au fost soţii Juravle, Miana şi Ilie, care cu acest prilej şi-au botezat şi ei băiatul. Cu Ilie făcusem foarte multe excursii împreună şi multe marcaje turistice. Botezul în sine, normal la o familie de creştini, a fost absolut atipic. Nu avut fastul şi orăcăiala unei petreceri ce nu are nimic de a face cu evenimentul în sine, ci a reprezentat un moment de mare intimitate. Dacă pentru Floriana ceremonia botezului a avut loc ceva mai târziu decât ar fi fost normal, pentru Andrei a fost chiar la momentul potrivit. Botezul l-au năşit soţii Prunescu, dintre care Grig mi-a fost multă vreme tovarăş de munte, iar prietenia noastra ne-a legat o viaţă întreagă. Botezul, la fel organizat, pe fugă şi cu clandestinitate, l-a avut oficiant tot pe preotul Stroe, cu apă rece, luată din vâltoarea Cheii. Aici, la schitul acesta, am aprins o lumânare, mulţumindu-i lui Dumnezeu, pentru că în anii ce trecuseră îmi salvase viaţa dintr-un accident de maşină. Adormisem la volan în drum spre Râmnicu Vâlcea, venind dinspre Târgu Mureş. Şi tot de aici, am plecat împreună cu Grig, Ceani şi Marius Pop, să străbatem pentru prima oară cheile Cheii. Schitul este ctitorie a lui Radu cel Mare, din 1495, cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. De el se leagă unele evenimente trecute în istoria lui zbuciumată, ca toate celelalte de altfel. Printre altele, aici au fost omorâţi – se spune - 300 de călugări, păstrători a unei comori de prin aceste locuri, ceea ce sugereaza şi măreţia de odinioară a schitului.

De aici, peste deal, puţin înainte de a ajunge în poteca ce urcă spre Stogşoare şi Stogu, prima pe care am umblat în multele mele peregrinări pe aceste meleaguri, se află şi schitul Brad, de curând restaurat. Este o ctitorie veche, fără şă ştiu din ce perioadă este. Cred însă că a fost mai mult biserica cătunului aproape dispărut al Gurguiatei. Doar puţini oameni mai sălăşluesc pe aici şi aceea foarte bătrâni. Ce este interesant că aceştia, aşa bătrâni cum sunt, rupţi de lume şi mai ales de copii, bântuiţi de animale sălbatice, nu vor totuşi să se desprindă de locurile în care şi-au dus viaţa. Schitul a fost de curând reconsiderat şi restaurat, adăugându-se clădirea chiliilor. Până aici duce şi un drum, care ceva mai greu, poate fi străbătut şi de maşini şi chiar nu ştiu dacă faptul este unul benefic. Alături de cătunul Tisa, alcătuieşte veriga unor timpuri de care, în curând, nu vom mai auzi. Am fost nu demult, împreună cu Floriana, fiica mea, prin aceste locuri, aflate sub pavăza înzăpezită a Builei. Măreaţă privelişte alcătuia muntele peste culmile domoale ale locurilor, iar zăpada sclipitoare completa peisajul.

Pe sub munte, izolat şi plasat pe o potecă către Pătrunsa, arareori străbătută, se află şi schitul Jghiaburi. Se ajunge aici, venind tot dinspre drumul ce duce spre valea Cheii, din drumul spre Olăneşti. Am mers pe aici de câteva ori, chiar împreună cu copiii şi soţia mea. Schitul – cu hramul Naştrea Maicii Domnului - îşi trage obârşia dinspre anul 1310, din timpurile lui Radu Negru Voievod şi este de multe ori însorit, luminat de un petec de cer. Aşezat într-un fel de adâncitură în munte, spun călugăriţele că au desupra lor, un pogon de cer. Şi mai are schitul ceva unic, o grădină de flori. Şi poate tocmai acest lucru trebuie să-ţi râmână în minte când îl părăseşti. Pe firul văii ţâşneşte un izvor sulfuros. Într-un decembrie, apropiat Crăciunului, aici m-am spovedit după mulţi, mulţi ani. A fost acesta un eveniment pe care nu-l mai trăisem din copilărie. De acolo şi de atunci, am plecat cu evlavia momentului şi cu un ceaslov dăriut de preotul schitului.

Cu Pahomie se ajunge la schiturile cele mai reprezentative ale Builei. N-aş putea spune ce ar fi Buila fără aceste ultime schituri, sau ce ar fi acestea dacă nu s-ar afla în preajma ei. Pentru mine, schitul Pahomie – sau Pahomnie - simbolizează locul în care am petrecut seara dinaintea primei incursiuni spre creasta muntelui. Acolo am petrecut momente pe care nu le voi uita niciodată, în tovărăşia călugărului Ioasaf şi a unei luni pline dintr-o noapte în care lumina acesteia o transforma în zi. Povestea lui Ioasaf, mormântul lui, pregătit cu teamă omenească, dar şi cu grija omului care ştie sigur că tot acolo ajunge, mai încolo întâmplările hazlii cu fratele Costică şi nu în ultimul rând, călugărul Galaction-Zelig, maramureşanul vrednic al acestor locuri, mi-au întovărăşit peregrinările prin Buila, întâmpinăndu-mă mereu cu bucuria revederilor, destul de dese, de altfel. Schitul are hramul Sfântului Ilie, când este asaltat de sătenii din Cheia şi nu numai de aici. A fost ctitorit în 1684, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu de către călugărul Pahomie şi haiducul Sava, dar hrisoave mai vechi, amintesc de o ctitorie mai veche, de prin 1519-1520, de către marele Ban Barbu Craiovescu, devenit apoi călugăr sub numele de Pahomie. Ruinarea adeseori a schitului, reconstruirea lui, dar mai ales epoca lui Ioasaf, au reprezentat întotdeauna lucruri de ispravă. Ajutorul dat mereu de către sătenii Bărbăteştilor, este demn de reţinut.

Schitul Pătrunsa avea o aşezare mai domoală, atunci când l-am descoperit, dacă pot spune aşa. Călugărul Pimen, mărunt de stat, cu înfăţişare parcă voit neîngijită, un bătrân fost brunet, cu barbă mare, scofâlcit chiar, era singurul vieţuitor al acestor locuri. Ospitalier altfel şi chiar atunci când nu era acasă, într-una din încăperile stăreţiei se putea intra întodeauna. În sărăcia lui, l-au prădat hoţii, nişte nevolnici, ce l-au bătut zdravăn, în speranţa că amărâtul de călugăr le va spune unde îşi ţine comoara! Poate tocmai de aceea, până la urmă a cerut Episcopiei să-l mute undeva, mai la lume. Şi l-au mutat la mânăstirea Turnu, acolo unde s-a şi sfârşit. Pe la acest schit s-a perindat şi călugărul Galaction, venit de pe meleagurile Maramureşului. A avut acest călugăr merite mari la înfăţişarea schitului. Mai întâi era un om aflat la opusul lui Pimen. Avea nu numai o altă statură dar şi altă înfăţişare. Aş putea spune chiar că era un om care ţinea la înfăţişarea sa şi la modul de viaţă pe care-l ducea. Și-a adus apă în casă, a făcut o baie şi un wc cu apă, ba chiar a încercat să facă un fel de încălzire centrală cu lemne şi să-şi producă electricitate cu o morişcă de vânt, cu care până la urmă a izbutit să-şi aprindă un bec de candelă. Acum aici, în locurile modestului schit al Pătrunsei de altă dată, tinde să se ridice un fel de Athos românesc, construindu-se aici o biserică impunătoare chiar, iar pe întinsul poienii de la poalele Albului, s-au ridicat o mulţime de căsuţe, pentru cei mulţi călugări de aici. Vechea stăreţie a mistuit-o focul şi a fost apoi refăcută, locurile palpită de o viaţă neobişnuită pentru un loc al pustniciei şi astfel farmecul locurilor pierdute sub măreția Albului, s-a cam risipit. Schitul a fost construit de episcopul Climent, în 1740, dar există legende mai vechi, care amintesc de întâmplări din vremea de prigoană a oştilor turceşti, pe când o femeie a născut în aceste locuri, pe care mai târziu s-a ridicat un schit. După cum se ştie, de asemenea, că schitul a fost distrus de o stâncă prăvălită din munte. Un fel de aviz asupra ridicării imprudente a bisericii noi, pe o platformă care a tăiat pur şi simplu muntele, fără vreo măsură de siguranţă.

Mai sunt alte aşezări monahale, mai mici sau mai mari, aflate în preajma Builei, dar parcă pe niciuna n-aş lega-o de numele masivului muntos, deşi din preajma acestora pornesc poteci spre muntele de calcar. Mânăstirea Bistriţa, cea a Arnotei sau chiar micuţa biserică a schitului Păpuşa, aflată pe versantul muntelui între cele două amintite, merită să fie menţionate, de ele legându-se amintiri de tot felul din excursiile către masivul Builei.