Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 15 aprilie 2017

De la Lacul Rosu peste Suhardul Mic


Eram în prima vacanță de student, cea din iarnă. Părinții îmi facilitaseră capriciul de a merge undeva pe munte în vacanța de după prima sesiune de examene din viața de student. Alesesem pentru cele câte zile, o plimbare până la lacul Roșu și cheile Bicazului. Plecasem acolo cu Puiu Carabin, colegul meu de grupă și uneori și plimbări pe munte.

Ne-am ales sederea cam la singura cabană de pe atunci. De acolo am făcut plimbări cam în toate zilele. Într-una din ele am umblat prin Cheile Bicazului, pe sub verticala Peretelui Altarului și în alta am urcat pe Suhardul Mic. Am ajuns sus, pe vârful de peste 1300m. Era zăpadă mare, cu ceva peste genunchi. Acolo am urcat într-o adevărată zi de iarnă. A fost cam singura zi în care am putut spune că am urcat munții.

Cele câteva zile de vacanță au luat sfârșit și nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem acasă. Până acum a fost singura împrejurare în care am ajuns în Cheile Bicazului și i-am cunoscut o parte din locurile minunate care meritau să fie vizitate.

Visez in miez de codru


Moto: - ,, Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.

                                             Până mâine  trece “.

                                                       Serghei Essenin



Terminasem anul II de facultate. Fusese preludiul anilor grei ce urmau de acum încolo. Eram, ca toți tinerii probabil, la anii marilor expansiuni tinerești. Aflasem că în inima Moldovei, era o mânăstire. A Văratecului, care putea răspundă marilor mele expansiuni sufletești în special dar și dorului de cunoaștere a unor locuri noi. Așa a luat naștere dorința de a ajunge pe meleagurile mânăstirii Văratec.

Îmi spunea un unchi mare amator de plimbări montane și nu numai, mai în glumă mai în serios: ,, tot românul muieratec, merge vara la Vătarec “, dar eu nu-l luam în serios. În sufletul meu erau doar gândurile frumoase, care la anii aceea, doar încolțeau cu tremurul pe care ți-l dă tinerețea. Acum însă, vremurile acelea au trecut și doar aduceri aminte depărtate, îmi mai stau uneori în cale.

Iată-ne într-o seară, încărcați de bagaje, pe peronul Gării de Nord, în drum spre Piatra Neamț, de unde mai departe, aveam să ne descurcăm cum om putea. Până la urmă am ajuns la sătucul monahal al Văratecului. Am găsit repede o măicuță care ne-a găzduit în căsuța pe care ne-a dat-o în ,, exploatare ’’. pentru cele două săptămâni cât aveam noi de gând să stăm acolo. Au fost acolo zile frumoase, când ne gospodăream singuri, cum puteam, sau cum ne închipuiam noi că ar fi trebuit să fie. Dintre acestea, îmi aduc aminte cum am cumpărat noi o biată găină, căruia a trebuit să-i găsim un sacrificator, ca noi s-o jumulim mai departe și chiar să o gătim.

Au fost plimbări pe la mormântul Veronicăi Miclea, prin incinta mânăstirii dar mai ales prin Pădurea de Argint. Acolo, printre mestecenii pe care mi-i închipui și astăzi, au fost cele mai frumoase clipe ale tinereții noastre. Acolo, pe muzica stârnită de clinchetul frunzelor mestecenilor, am îndrăgit concertul pentru pian, cel dintâi, al lui Ceaikovschi. Și astăzi muzica acestuia este una cu mari reverberații sufletești.

Dar nu numai pentru zilele petrecute la această mânăstire venisem, ci și pentru alte locuri de suflet pe care ni le oferea Neamțul. Așa că atunci când am considerat că venise vremea, am plecat în călătoria pe care ne-a propusesem. Am suit dealurile Stânișoarei și ne-am aflat în călătoria pe la alte mânăstiri.

Mai întâi am poposit o clipă la mânăstirea de la Agapia Nouă. Apoi am avut inspirația să urcăm și la Agapia Veche, care ne-a impresionat prin mulțimea de flori care o înconjurau. Dintre acestea, cât pe aici să nici nu se vadă, mânăstirea era o altă floare, care le întregea pe celelalte. Am plecat de acolo cu inima roșie, precum culorile florilor ce nu ne-au părăsit. Și iată, frumusețea lor o țin minte și acum și doar au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci.

Apoi ne-am îndreptat pașii prin pădurile Stânișoarei către mânăstirea Sihăstria, acolo unde era și peștera Sfintei Teodora. Ajunsesem într-un cuib de vulturi. Dar mai mult ca toate cele, mi-a rămas în minte înfățișarea unui călugăr. Sigur avea barba cea obișnuită și potcapul cel de toate zilele. Avea în picioare un fel de papuci-sandale și din ele ieșeau picioarele, care de multă vreme probabil nu mai văzuseră apa și săpunul. Dar și straiul era cam tot la fel. Și de acolo am plecat cu această impresie dominantă. Acum poate lucrurile s-or fi schimbat. 

Am coborât de la Sihla și am ajuns la mânăstirea Sihăstria. Acolo domnea un fel de opulență, aproape neverosimilă după înfățișarea celeilalte. Cel puțin înăuntru părea o mânăstire  bogată. Nu-mi amintesc multe despre aceasta, doar ce am amintit.

Am plecat iar prin păduri. Am urcat până spre creasta dealului și când am început coborîrea, un răget disperat de măgar ne-a atras atenția. Am ajuns parcă în inima muntelui, eram înconjurați de creste împădurite. În mijlocul pădurii era un schit și o micuță casă parohială și...măgarul Buridan. Acolo ne-a ieșit în întâmpinare un călugăr, pe numele lui Vasilache. Era înalt, avea ochi albaștri, pătrunzători și vestimentația lui era imaculată. Altceva decât cea a călugărului întâlnit la Sihla. Cu el am avut o conversație plăcută, întrebându-ne printre altele dacă am putea să-i facem rost de volumul lui George Călinescu apărut de curând, Scrinul Negru. De altfel întrebarea nu fusese fără rost, călugărul avea o mică bibliotecă destul de laică.

De aici drumul ne-a fost întins până am ajuns la mânăstirea Neamțului, acolo unde am întâlnit așezarea monahală ceea mai de seamă. Cum se făcuse seară, acolo am și fost găzduiți. Ne-a impresionat așezarea, poate și pentru că aici dăinuia duhul lui Ștefan cel Mare. Prin preajma mânăstirii, am aflat și biserica Vovidenia, pe care am privit-o doar pe din afară. Era foarte de dimineață și noi mai aveam încă multe de văzut prin alte locuri.

Ne-am îndreptat către Cetatea Neamțului, pe atunci încă nerestaurată. Era oarecum în afara orășelului Târgu Neamț. Nici nu știu măcar dacă pe atunci fusese declarat oraș. Am intrat oarecum în incinta cetății, am urcat cât am putut pe ceva din zidurile ei și încântați de crâmpeiul de istorie întâlnit, am ajuns în târgușor. Acolo am vizitat și bojdeuca lui Creangă, gândindu-mă la motoceii cu care se juca pisica familiei.

Avusesem două zile pline în care multitudinea vestigiilor religioase-istorice, ne satisfăcuse dorul nostru de a cunoaște cît mai mult din ceea ce ne lăsase moștenire veacurile. Cu vreo ocazie oarecare, am ajuns la drumeagul care ducea la mânăstirea Văratecului de la care plecasem.      

CĂUTÂNDU-L PE ZAMOLXE


Moto: O, va fi foarte frumos

            În oricare parte am fi,

           Păcat că pământul nu oprește

           Decât o zi.

                    Marin Sorescu

     Lucram pe șantierul fabricii de fibre sintetice de la Săvinești de aproape un an. Eram în anul 1958. Știam că nu departe de Piatra Neamț era un munte frumos pe care nu-l văzusem niciodata, așa că n-am stat pe gânduri și la prima invitație la o excursie prin locurile acelea, am plecat la drum.

Noaptea ne-am petrecut-o la cabana de la Izvorul Muntelui, care desigur arăta de-a binelea primitiv față de cea de acum. Nu îmi aduc aminte amănunte din seara aceea, doar că am dormit în paturi cam rudimentare și deasupra mea stătea cel ce era directorul întreprinderii de care aparținea șantierul. Toată noaptea construcția asta firavă de paturi nu a stat o clipă nezguduită și doar știam bine cine ocupa paturile de deasupra.

În fine, noaptea a trecut și grupul cu care eram, a început urcușul. Am trecut pe poteca ce ducea spre cabana Dochia, fără să fi reținut ceva și doar spre capătul drumului, atunci când știam că suntem aproape de cabană, în loc să urmez poteca, m-am abătut spre stânga, pe un horn nu prea prietenos. M-a urmat una din fetele cunoscute, Silvia, o blondă cu ochi albaștri, a cărui prezență îmi făcea întotdeauna mare plăcere. Numai că urcușul abrupt, mai mult pe stâncă, fetei nu i-a făcut nici o plăcere. Dar oricum, am ajuns la cabana Dochia cu mult înaintea celorlalți.

Despre cabana de atunci nu-mi aduc aminte decât că am asemuit-o cu un fel de hrubă întunecoasă și nu avea nici pe departe înfățișarea celei de acum.

Din drumul întoarcerii nu îmi mai amintesc nimic.





Trecuseră aproape douăzeci de ani de la povestea de mai înainte și acum venise din nou rândul Ceahlăului să-i urc potecile. Plecasem într-o mare plimbare, cu noua mea mașină, o Dacie 1300 aflată încă la începutul vieții sale. Plecați de la mare, după câteva zile însorite petrecute acolo, am luat drumul Moldovei. Până la Piatra Neamț nu ne-am oprit. Doar acolo, în amintirea timpului petrecut pe șantierul de la Săvinești, am zăbovit un timp. Și nu numai să-mi aduc aminte de casa în care stătusem ceva mai mult de un an, la gazdele mele ale familiei Grădinescu. Și poate amintirea cea mai persistentă era imaginea Ceahlăului scăldat în culorile răsăritului matinal, zărit printre scândurile wc-ului din curte, mai în fiecare zi cu cer senin !.

La Piatra Neamț aveam însă și ceva rude și care mi-au bucurat multele zile de singurătate, așa cum erau cele ale primului meu șantier, atât de departe de casa părintească. Și pentru că am amintit acest lucru, este că în casa acestora, la prânzul duminical la care eram invitat permanent, am petrecut clipe frumoase, pe care nu am să le uit niciodată.

Și acum n-am uitat că trebuie să le fac o vizită, chiar dacă era aceasta una fugară. Revederea, după aproape 20 de ani, a fost o surpriză pentru toți. Timpul scurt al vizitei de abia de ne-a fost suficient să ne aducem aminte de vremurile de mult trecute.

Ne-am continuat drumul și seara ne-a prins în noua stațiune de la Durău. A doua zi, însoțit doar de una din colegele care mă întovărășiseră, am luat calea Ceahlăului. De data asta am urcat pe la Duruitoare, unde am zăbovit foarte puțin timp. Aproape în fugă am trecut pe la cabana Fântânele, apoi ne-am continuat drumul spre vârful Ceahlăului, la Toaca. Am urcat pe scările de lemn aproape putrede, am ajuns pe vârf și presați de timpul care ne zorea, ne-am bucurat ochii cu frumusețile depărtărilor. Am coborât și de data asta mereu în fugă, am ajuns din nou la locul de odihnă din Durău.

MUNȚII GODEANU - O SĂ-MI PUN PĂRUL PE MOAȚE


Moto: uneori adeseori

                   ne-am mai face zburători

                   dînd din aripi ca din nori

                   din vise și din cocori

                   uneori de multe ori.....

                          Lucian Avram

 

O excursie despre munții Godeanu, am făcut-o în afara celei mari, care a cuprins lanțul de munți de care ne-am bucurat din plin, nu numai de peisajul deosebit, ci mai ales de timpul mereu însorit și cu vizibilitate deplină către munții înalți ai Retezatului. Dar și aceasta care urmează a fost una deosebită.

Am plecat de cu noapte către Băile Herculane. Eram patru tineri plecați în căutare de drumeții frumoase. Am străbătut lungul drum sudic, pe alocuri bucurându-ne de peisajul oferit de malul Dunării. Am străbătut bătrânul oraș al Băilor Herculane și după ce am ieșit din el, am poposit la o tavernă cu nume de restaurant. Acolo am comandat, la sugestia șefului sau ce-o fi fost acesta, un pui jumulit la repezeală și oferit nouă drept masă. Așa a fost, o mâncare așteptată peste măsură de mult, dar masa a fost îndestulătoare și bună. A fost și un moment amuzant și nu prea. Masa ne-a fost servită de o tânără ospătăriță, care nu avea pe ea decât un halat alb și foarte transparent, prin care se zăreau o grămadă de amănunte și nu dintre cele care ne-ar fi stârnit pofta de mâncare.

În fine, masa s-a terminat și noi am luat-o pe șosea înainte. După un timp au apărut barăcile constructorilor viitoarei hidrocentrale de la Valea lui Ivan. Erau în construcție și mai toate deschise, dar nemobilate. Într-una din ele ne-am aciuiat și noi. Ne-am întins pe jos, echipamentul pe care-l aveam și noaptea a decurs cât de cît bine. A doua zi am început să ne vizităm împrejurimile și ceva mai târziu am și plecat mai departe. Am intrat pe valea Cernei și mai apoi prin satul acesteia. Ploaia se întețise zdravăn, bocancii și echipamentul nostru, așa cum era pe vremea aceea, cam primitiv, a început să ia apă și noi numai fericiți nu eram. La un moment dat Toni a luat-o prin apa râului, spunând că e mai bine prin apă decât prin noroi. Din poteca aflată ceva mai sus, îi tot strigam să se grăbească, pentru că în seara aceea noi trebuia să ajungem la cabana Buta. De jos îmi repeta mereu că dacă noi ajungeam la cabana dorită pentru seara aceea, el își pune părul pe moațe.

Ei bine nu avut prilejul să ne arate cam cum i-ar sta cu moațele pe cap. N-am ajuns la cabana amintită, dar în schimb am aflat în cale un fel de bordei ciobănesc în care ne-am aciuiat. Am desfăcut sticla de țuică pe care ne-o dăduse nea Mitică-șoferul la despărțire și uzi cum eram și înfrigurați, am terminat-o repede. Numai că bordeiul avea puricii lui și mai toată noaptea ne-au chinuit. Poate i-o fi chinuit frigul crestei de a doua zi, că mai departe ne-au lăsat în pace.

Dimineața ne-am trezit cu soarele peste noi. Ne-am strâns rucsacii și am urcat spre plai, urmând poteca ciobănească din fața bordeiului. Am ajuns în creasta munților Godeanu, undeva prin apropierea vârfului Galbena. De acolo și până în curmătura Soarbele nu ne-a trebuit prea mult timp. Am urcat pe Pietrile Iorgovanului, ne-am îndestulat privirile cu țancurile Retezatului și am plecat mai departe spre Șaua Plaiului Mic și de acolo am coborât la cabana Buta. Inutil să spun că drumul ni s-a părut lung și noi la cabană tot pe înserat am ajuns.

Odihna într-un pat ca lumea, ceva mâncare mai consistentă și ziua frumoasă care a urmat, ne-au întreținut moralul pe care trebuia să-l avem pentru drumul pe care urma să-l facem printre cleanțurile și lacurile Retezatului.  

MUNTELE MIC / MUNȚII ȚARCULUI / MUNȚII BAICULUI / MUNȚII VÎLCANULUI


MUNTELE  MIC                          
Moto: Am stăpânit cândva un cer de stele
            și lumilor
            eu le cîntam din nai.
                       Lucian Blaga
             Îmi doream o excursie prin masivi montani prin care nu mai    fusesem, dar și pe meleaguri tot de ale noastre, dar cu obiceiuri diferite și poate și cu alte melodii ale aceleași limbi românești cu care eram obișnuit.
Am ajuns din urmă acceleratul pornit către meleagul bănățean și în Craiova, am schimbat vehicolul cu care venisem, într-unul șuierător. Până în Caransebeș, am avut vreme să privim și ceva din apa Dunării, pe atunci încă neprinsă în stavile de beton. Ajunși în Caransebeș, ne-am început periplul montan. Mai întâi spre Borlova cu un autobuz nu prea încărcat cu oameni. Mai apoi pe jos în lungul unui drum cam prăfuit și ars de soare. Și asta până ce-am ajuns la drumul urcător spre înălțimile muntelui.
Era un drum fără serpentine, doar o fâșie despădurită de curând. Mult mai târziu am aflat că pe acolo urma să fie linia de telescaun care urma să ajungă la viitoarea stațiune de schi. La cabanele de pe Mutele Mic am ajuns repede. Până la vârful său, nu mai era mult. Obosiți, cu alergătura după trenul luat din Craiova, drumul cu acesta pe malul Dunării și mai apoi cel făcut până aici, printre cabanele destule risipite pe plaiul muntelui, ne deschisese pofta de mâncare. Am tras la cabana Bela Vista, al cărui nume, l-am găsit atrăgător. Acolo am mâncat, acolo ne-am găsit camera unde ne-am odihnit și acolo am ascultat la radio transmisia match-ului de tenis dintre România și URSS. Era anul în care echipa noastră de atunci avea să aibă un drum glorios până în finală. Noaptea ne-a fost liniștită, în vechea cabană și am găsit în ea parfumul vremurilor multe trecute peste ea.
În apropiere era o groapă mare cu izvoare care tindeau să o umple. Era începutul marelui hotel ce avea să se construiască ceva mai târziu. Construcția lui a generat în anii care au urmat, oarecari scandaluri, în legătură cu infiltrațiile de apă și probabil a soluțiilor tehnice adoptate. Până la urmă, în anii destui care au urmat, hotelul a fost dat în folosință.  
A doua zi cu noaptea în cap am pornit la drum. Aveam de făcut unul lung, care avea să ne conducă, la vechea cabană Gura Apei. Peste ea, avea să se întindă lacul de acumulare viitor. Dar acum ne îndreptam pașii pe întinderea Muntelui Mic, care prin acest masiv aveau să se sfârșească în locul numit Cuntu, aflat în apropierea stației meteo, sinonimă poate cu refugiul cu același nume.
Drumul nostru pe meleagurile Muntelui Mic, sfârșeau aici, de unde mai departe ne îndreptam către înălțimile Țarcului.
MUNȚII  ȚARCULUI  ȘI  MUNȚII  BAICULUI
               Moto: mai trece luna și mai trece gara
                          mai trece viața ca un bună seara
                                        Lucian Avramescu

Pe când hotărâsem să parcurgem munții Țarcului, până la cabana Gura     Apei și de acolo pe mai departe, nu știam de existența a mai multor creste montane înlănțuite, cu nume diferite, ci toate erau cunoscute pe harta sumară pe care o aveam, sub un singur nume, cel amintit mai înainte. De cei ai Baicului, ai Blojului, nu aveam să aflu decât ani mai tîrziu, odată cu apariția ghidului care îi cuprindea pe toți aceștia. Apăruse ghidul în anul 1990 și de când făcusem excursia ale cărei amintiri încerc să le depăn cât de cât, trecuseră aproape 20 de ani. Oricum, ghidul amintit este unul valoros și mă bucur mereu că am fost oarecum contemporani în perioade diferite ale vârstelor fiecăruia dintre autori.
Întovărășit doar de Sofi, cea mai destoinică parteneră ale atâtor excursii frumoase, ajunși în Șaua Cuntului, de acolo de unde o potecă ducea la refugiul cu același nume – pe care ani mulți mi-am dorit să-l cunosc -, am început urcușul către vârful Țarcului. A fost un  drum lung, un urcuș așișderea și doar priveliștile munților Retezat ne mai înviorau câte puțin. Până la urmă am ajuns la stația meteo din vârful acestor munți, la cota maximă de 2190m. Era ușa deschisă la refugiu și timizi, cu grija de a ne face simțită prezența, am intrat înăuntru. Erau la masă meteorologii și prevăzători ne-au informat că acolo nu se poate înnopta. Nici nu aveam de gând, ci doar să ne tragem sufletul oleacă. Binevoitori apoi, ne-au oferit apă minerală și un loc unde să ne odihnim un pic și să înfulecăm câte ceva.  N-am zăbovit mult. Le-am mulțumit de clipele de găzduire și înainte de a coborî de pe platforma vârfului am privit spre cununa de vârfuri ale Retezatului, pe care nu de mult, tot împreună o străbătusem. Cu coada ochilor am aflat și de rezervorul de apă îngropat, pe care-l foloseau pentru nevoi casnice și de care ne-am închipuit cu câtă caznă îl umpluseră cu zăpadă pe timpul iernii.
Ne-am luat rămas bun și am început lungul coborâș către Șaua Șunculețului, acolo de unde munții Godeanului aveau un alt început, pe care ni-l doream parcurs altă dată. Probabil din acest loc, cu stână ceva mai jos și poate un loc de adăpost viitor, am început urcușul către vârful Baicului, ceva cam depărtat, judecând după puterile noastre cam greu încercate de coborâșurile și urcușurile din ziua aceea. Noroc cu ziua neobișnuit de frumoasă de care aveam parte.   
Am început coborâșul până în Șaua Iepei. Marcajul nu era prea generos cu noi, dar cum locul era unul adânc și coborâsem o diferență de nivel apreciabilă, am hotărât că locul căutat, era chiar acolo. Am ajuns curând la un drum forestier, cam lung ni s-a părut pâna a ajunge la vechea cabană de la Gura Apei.
Drumul, la urma urmelor, n-a fost unul prea lung, dar arșița îndurată ne-a cam sfârtecat puterile destinate zilei aceleia. Doar niște roiuri de fluturi, adevărate colonii, apărute din când în când, așezate chiar pe șosea, ne-au mai înviorat uneori. Am căutat din ochii un refugiu care pe harta noastră se numea Dorela, dar nu l-am găsit. Să fi fost refugiul notat pe hartă unul destinat turiștilor de prea mare seamă și astfel bine ascuns ?. Cert este că unul din bunii mei prieteni l-a descoperit și oarecum prin efracție a și dormit în el. Mi-a spus ani mai târziu, că a găsit la marginea patului, aranjați și papuceii destinați celor care obosiți își schimbau bocancii cu încălțări mai comode. Am bănuit că refugiul nu putea să fie decât al întâiului om în stat și al scorpiei de nevastă. Dar cine știe pentru cine o fi fost construit și mai ales dacă fusese folosit de cei pentru care era construit. Câte nu s-or fi făcut în numele celor doi. Dar măcar atunci aveai pe cine da vina, dar acum acestea par a deveni o regulă !.
Până la urmă am ajuns la cabana Gura Apei, aflată oarecum în perioada dezafectării. Pe aici locurile aveau să piară sub marele lac de acumulare care își avea pe vremurile acelea începutul.   
MUNȚII  GODEANU
           Moto: Prin vegherile noastre
                       vremea se cerne și-o pulberea albă
                       pe tâmple s-așază.
                                Lucian Blaga
Ne-am sculat devreme. Drumul pe care-l aveam de făcut către creasta Godeanului, nu prea știam cât va ține și mai ales cât din el va avea timp bun deasupra noastră. Pe de altă parte, nu prea știam bine cât timp ne va lua drumul nostru pe creastă. Scopul nostru era să străbatem întreaga creastă a Godeanului, să poposim puțin pe înălțimea Pietrii Iorgovanului și de acolo să coborâm la casa Câmpușel. Cât din planul nostru avea să se realizeze, asta vom vedea pe parcurs.
S-a dovedit că timpul nu ne-a fost prea prietenos, dar nici dușman nu ne-a devenit. E drept că în scurtă vreme peste noi s-au abătut nori de ceață și urmărirea potecii marcate aveam să o facem cu oarecare greutate. Când am văzut că ceața nu se ridică, trebuia să luăm o hotărâre. În față ne-a apărut un bordei, făcut parcă doar pentru doi turiști, cu ușă la intrare care se închidea oarecum și doar două lavițe, cam primitive și cam gloduroase. Oricum acoperișul era bun, iar prin preajmă altceva nu vedeam și cum norii nu arătau că se vor duce în curând, aici am hotărât să rămânem peste noapte.  
În toiul odihnei noastre, fiecare pe lavița lui, ușa adăpostului nostru s-a deschis și umbra unui cioban, ne-a trezit din somnul după amiezii. Venise omul să ne invite la cortul pe care-l improvizase în chip de stână mobilă. Acolo am zăbovit vreo două ore, în răstimpul cărora amabilitatea ciobanilor a fost ireproșabilă, incluzând și tratația pe care ne-au oferit-o. Dar de la ei am aflat și cum denumeau ceața care înconjura muntele. Aici, prin locurile bănățene oarecum, ceața cunoscută nouă, se chema ,, buraca “.
Am plecat la locul bojdeucii noastre și peste noapte cerul a devenit senin și ne-a luat grija drumului de a doua zi, prin locuri mai mult nemarcate decât marcate.
Locurile prin care treceam aveau în spate drumul lung pe care îl aveam de făcut. În seara aceea trebuia să înnoptăm la casa Câmpușel!
Odată ce trecusem de vârful Gugu, cota drumului nostru se învârtea în jurul a 2200 m. După ce am trecut de vârful Gugu, decanul de înălțime a acestor munți, am ajuns pe cel al Morarului cu ceva sub înălțimea precedentului, cu care făcea un fel de coamă-trapez. Și dacă mi-aș permite, asemănătoare cu cea din Făgăraș, Viștea-Moldoveanu. Lacul de sub Moraru l-am privit în fugă și ne-am continuat drumul. Iezerul care ne-a surprins și deasupra căruia am zăbovit, cât să ne facem semne cu turiștii care-și întinseseră cortul  pe malul lui, a fost iezerul Scărișoarei. Avea lacul ăsta culorile albastre ale cerului, sub care creasta munților pe care-i străbăteam devenise aproape un miraj.
Drumul crestei munților pe care-i străbăteam era în fața noastră, mereu cam la aceeași cotă înaltă. Dar fiecare vârf din fața noastră, avea un urcuș, un coborâș și o șa care ne asigura repetarea figurei ăsteia pe întinderea cununii munților Godeanu. Judecând acum după starea hărții ghidului pe care-l aveam, foarte puțin deteriorate, nici n-am prea avut timp să o consultăm prea des. Oricum creasta era una singură, poteca ciobănească și semnele turistice ne îndrumau bine.
Curmătura Soarbelor a fost un punct important în care trebuia să ne ocupăm de oarecari preocupări gastronomice mai serioase și de asemenea să ne orientăm asupra drumului pe care-l aveam de urmat.
Și până atunci, dar și de acum încolo, crestele mai înalte și specificul montan al acestora, îl priveam mereu cu același interes și gând de a-l mai revedea în altă împrejurare. Retezatul, drag nouă din altele, în care îl cunoscusem, ne-a încântat privirile pe tot drumul de creastă pe care-l străbătusem în ziua asta minunată.
Din Curmătura Soarbele în care eram, am avut de urcat către Piatra Iorgovanului. Au apărut jnepenii de care până atunci nu avusesem parte. Au fost și locuri cu urcușuri ceva mai dificile, cel puțin apreciate după lungimea drumului pe care-l străbătusem. Până la urmă am ajuns în apropierea verticalei stâncoase din calcar pur, a Pietrii Iorgovanului. Ne-am apropiat de marginea abruptului. Să privim locurile prin care aveam să coborâm și să privim căsuța parcă liliputană a Câmpușelului.
N-am stat prea mult pe vârful Pietrii Iorgovanului, doar cât să admirăm locurile cu frumusețea crestelor Retezatului, acum parcă mai aproape și pline de povestea luptei Iorgovanului cu hidra cea rea. Așa erau în mintea mea ceva mai coaptă decât în anii liceului. Atunci, parcă lupta uriașilor cu stânci rupte din inima muntelui și aruncate unul altuia, alături de povești despre oameni ce străbăteau potecile pline de astfel de poteci. Mai ales zicerile ciobanului care-și pusese calul la cărat rucsaci grei îmi rămăsese în minte: firar al ciorilor să fie.
Coborâșul nu a durat mult, vegetația căruia îi dusesem parcă dorul a intrat în drepturile ei și iată-ne deschizând poarta cesei pe care o zărisem de sus. Intrasem pe domeniul altor munți. Cei ai Vîlcanului.
          MUNȚII  VÎLCANULUI    
                         Moto: până se face în noi de cu ziuă
                                     macină cerul stelele-n piuă,
                                     dulce Maria trecem de mână
                                     Styxul luminii de-o săptămână.
                                                    Lucian Avramescu
 Ne-am îndreptat către casa albă cu țiglă roșie, urmărit de noi încă de pe vârful Pietrii Iorgovanului. Pe scările de pe prispa casei, stătea un om. O fi fost bătrân sau nu, așa slab cum era, nu prea aveai cum să-i ghicești vârsta. Oricum era primul om întâlnit în cale, cam de pe la lacul Scărișoarei. Doar cu turiștii de pe malul lacului, schimbasem vreo două vorbe și acelea cam hăulite, noi strigându-le din creastă și ei de pe malul lacului. Acum aveam ocazia să vorbim cu un om de la aceeași cotă cu noi, ba chiar apropiat de să ne strângem mâinile.
Ne-a întrebat de unde venim și tare s-a minunat de atâta depărtare. Dar ne-a mai întrebat cam după ce ne-am orientat atâta cale. S-a minunat tare când a auzit de unde venim și mai ales că i-am mărturisit, că ne-au folosit ceva din cărțile scrise despre acești munți, de unul ce le bântuise coclaurile, Emilian Iliescu. După ce i-am tot spus noi de toate cele petrecute pe potecile munților străbătuți, s-a ridicat de pe trepte și ne-a întins o mână aproape scheletica și s-a recomandat: Emilian Iliescu. Era cel ale căror cărți tocmai le amintisem. Cu un respect deosebit, purtat în urma citirii cu nesaț a cărților pe al cărui autor tocmai îl întâlnisem, cunoștința făcută cu un om pe care nu-mi închipuisem vreodată că am să-l am în față, am mai tăifăsuit o vreme, acolo, pe treptele cantonului Câmpușel. A apărut mai apoi și soția dânsului, Ana Iliescu, cea care-l întovărășise pe munții lui dragi, o viață întreagă.
Mai apoi stăpâna cantonului, ne-a îndrumat în locurile noastre de odihnă și ne-a arătat și camera de baie cu tot confortul necesar de a face o baie caldă. Poate că ne-o luase înainte aromele trupurilor noastre transpirate de efortul zilelor petrecute în munte, cu prea puține izvoare întâlnite în cale.       
Noaptea a fost una cu somn odihnitor și adânc. Doar că din camera alăturată, au răzbătut până la noi, accese de tuse seacă, multă și aproape continuă. Doar a doua zi, când am plecat cu Ana Iliescu pe muntele Oslea, am aflat cauza tusei istovitoare pe care o auzisem. Era Emilian Iliescu cu un cancer în fază terminală și ultima lui dorință fusese să mai vadă odată profilul înalt al Pietrei Iorgovanului, pe care voinicul din poveste doborâse hidra cea rea. De data asta balaurul învinsese și cel doborât, era tocmai acela care se bucurase atât de locurile prea frumoase stăpânite de o asemenea fiară.      
Am plecat a doua zi, întovărășiți de Ana Iliescu, către creasta Oslei. Era muntele ăsta, privit acum pe partea dinspre Iorgovan, oarecum apuseană și peste altă zi din cea răsăriteană, asemănătoare cu Buila noastră dragă, de pe meleaguri vâlcene. Același profil, aceleași stâncării pe una din părți și plai întins pe coasta muntelui pe cealaltă. Am făcut o bucată zdravănă din creastă și ne-am întors la cabană. Pe drum A.I. ne-a povestit că nu de prea multă vreme o furtună cu trăznete, o vijelie, omorâse un pâlc de oi prin preajmă.
Am coborât la cabană, unde ne-am odihnit și pregătit pentru ce avea să fie ultima noastră zi prin noianul de munți străbătuți.
A doua zi, cât mai de dimineață, ne-am luat rămas bun de la gazda noastră și am început urcușul spre creasta Oslei, mai către coada sa, într-un loc înșeuat. Acolo era o masă cu băncuță și parcă cu izvor în apropiere. Aveam să ne luăm de aici, rămas bun de la munții pe care-i străbătusem, dar și de la Retezatul care-și etala masivitatea, cât să-i identificăm ceva din culmile sale semețe.
De aici încolo am început lungul drum de coborâre din munții pe care-i îndrăgisem. Era o zi cu soare torid, rareori adăpostit de pădure, pe care a trebuit să-l parcurgem până am ajuns la un motel în apropierea mânăstirii Tismana.
De un singur amănunt îmi aduc aminte. Cam prin jurul prânzului, atunci când ne răzbise foamea, am întins amărâtul nostru de primus, în milocul drumului, sub soarele arzător și mai ales în praful care ne chinuise în acea zi. Acolo ne-am pregătit fiertura, acolo am mâncat-o și de acolo am plecat mai departe.
Doborâți de un drum atât de istovitor, mai pe înserat, am căzut doborâți pe paturile motelului. Până a doua zi nimic nu ne-a deranjat somnul.
A doua zi am luat autobuzul până la Târgu jiu și apoi un altul până la Râmnicu Vâlcea.
    

Persoane interesate