locul unde este
îngropată-n taină
cea dintâi poveste?
George Țărnea
Terminasem
anul IV. Venise timpul practicii și în avizierul facultății, se afișaseră în
care localități o puteam face. Ceva locuri prin București, pentru care era
bătaie mare, ceva prin localități mai apropiate și doar patru locuri într-o
localitate de care nu auzise nimeni: Rușchița. Numai că localitatea era prin apropierea
munților Retezat. Cei patru colegi, Radu Pop, Puiu Carabin, Puiu Sanițchi și
subsemnatul, aflasem că locul acesta de la dracu-n praznic, era prin apropierea
munților Retezat. Așa că pentru acesta am optat.
Am mers prin
Caransebeș, către Oțelul Roșu sau cum i-o zice astăzi, pe calea ferată, până ce
a trebuit să coborâm în stația, parcă Borlova, de unde am ajuns la Rușchița,
acolo unde trebuia să facem practica anului IV. I-am găsit repede pe cei care
aveau să ne îndrume și ne-am cazat la una din casele, arătoase altfel, unde am
stat pe toată durata practicii. Îmi amintesc din zilele acelea, de locul de
făcut baie și mai ales de fata cea mare a gazdei, frumoasă foc. Cât privește
practica, a rămas pe planul doi. Cu acordul celor la care făceam practică, am
lăsat de-o parte calea ferată îngustă ce se construia și ne-am învoit pentru
cele câteva zile cât aveam să străbatem cărările Retezatului, pentru care
bătusem atâta cale până aici.
Câteva zile
mai târziu, echipați pe cât se putea, cu ceva mâncare la noi și rucsaci în
spate am plecat spre Retezat. Cu noi a mai fost și Adina, colega noastră cu un
an mai mică, venită doar cu puțină vreme în urma noastră. Am călătorit pe calea
ferată cu cremalieră, cât să înfrângă panta mare a drumului ce-l avea de parcurs
până la Subcetate. Nu mai știu cât am mai mers și pe unde anume am intrat pe
valea Râului Mare. Știu doar că am trecut pe la Sarmisegetuza, pe la oficiul
poștal de acolo, de unde mi-am recuperat scrisoarea postrestant, trimisă unde
destinatara, trecând pe acolo, ar fi trebuit să o ridice. N-a fost nimic, am
ridicat-o eu! Apoi ,am urcat drumul pe șoseaua din lungul tumultosului Râu Mare
și spre seară am ajuns la cabana de la Gura Zlata.
Am plecat cât
de dimineață am putut. Am trecut râul, ne-am desprins de poteca ce urca spre
casa celor ce studiau științific miracolul Retezatului și ne-am îndreptata spre
lacul Zănoaga. Acolo am zăbovit mult. Era o zi însorită și apa călduță a
lacului ne-a îndemnat la o bălăceală prelungită. Târziu, ne-am dat seama că mai
avem încă drum lung de făcut și pentru seara care se apropia, mai aveam de
găsit și locul în care trebuia să înnoptăm. Nu știu cum am făcut, poate om fi
fost mai grăbiți, poate ceilalți or fi mers mai încet, dar Radu și cu mine,
ne-am trezit singuri, în muntele pe care nu-l cunoșteam deloc. Aproape pe
înserat, am găsit grota de lângă lacul Bucura în care ne propusesem să dormim.
Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă afară ar fi plouat, probabil piatra asta
înclinată nu ar mai fi folosit la nimic. Dar noi am fost fericiți că am găsit-o.
Înăuntru, ne-am înghesuit cât am putut mai bine și pătura pe care o aveam cu
noi a trebuit peste noapte să ne acopere pe amândoi. Nu mai spun că pe
întunericul care venise peste noi, ne-am acoperit cam cu diagonala păturii, iar
piatra de sub noi, numai cald nu ne-a ținut. La colegii noștri care nu mai
ajunseseră aici, nici nu am mai avut timp să ne gândim.
Dimineața,
așteptată cu nerăbdare toată noaptea, pînă la urmă a venit. Ne tot uitam în
lungul potecii pe care venisem, sperând că pe acolo vor sosi și colegii de care
fără să vrem ne despărțisem. Până la urmă ne-am întâlnit. Veneau agale pe
poteca pe care venisem și noi. Sperau ca și noi, într-o întâlnire, chiar dacă
imensitatea muntelui, le cam risipea speranța. Fiecare ne-am povestit
peripețiile unei nopți petrecute cu acoperiș nesigur, în noaptea în care
acoperământ ne fusese doar pătura cărată deasupra rucsacului și cu spaima că
orice ploaie ne lăsa fără nici o pavăză în mijlocul imensității muntelui. O
fotografie făcută de unul din colegi, ne-a arătat, pro memoria, acoperișul din
crăci de brad oarecum împletite, sub care se adăpostiseră. Așa că ce avusesem
noi deasupra capului fusese cel al unui adevărat palat. Am stat la povești,
despre ce pățisem fiecare, ne-am ospătat cu ce adusesem în rucsaci și ne-am
îndreptat către cabana Pietrele. Aveam să ne bucurăm acolo de adăpostul unui
acoperământ omenesc și de ceva mâncare, cât ne permitea buzunarul fiecăruia.
Îmi aduc aminte, de comanda făcută de colegi, care cuprindea și niște macaroane.
Eu, care trăiam cu spaima în suflet că am să rămân fără bani, m-am opus cu
vehemență la macaroanele care ne împlineau meniul, stârnind aproape un început
de scandal.
Ultima noastră
zi în munții Retezatului, ne-am petrecut-o în drum spre Ohaba, halta de unde
aveam să luăm trenul întoarcerii. Prin Subcetate, apoi pe calea ferată cu
cremalieră, până la Borlova și în sfârșit acasă la Rușchița. Și ca să fie
excursia bine pigmentată cu întâmplări care aveau să facă deliciul poveștilor
de vacanță, pe Adina, colega noastră, au ros-o bocancii și drumul de la cabană
până la halta de unde am luat trenul, l-a făcut în ciorapii care până la capăt
s-au făcut ferfeniță! Așa s-a sfârșit prima noastră excursie în Retezat.
Am plănuit din
nou o excursie în munții Retezatului. De data asta, eram patru. Mai întâi Toni,
tovarăș de multe excursii făcute împreună prin munți. Apoi Sofi, colegă într-un
fel pe platforma noului combinat vâlcean ce începea să se profileze. Împreună
cu ea și Toni, străbătusem multe din potecile munților vâlceni. Și mai apoi
Angela, moldoveancă ajunsă prin repartiție, tot la combinat, printre oltenii pe
care cu greu îi digera. Așadar, cam ăștia eram cei patru care într-o dimineața,
am plecat în munți. Am ajuns în Herculane și undeva la începutul Văii Lui Ivan,
în preajma unui restaurant, ne-am oprit să mâncăm. Ni s-a propus să mâncăm un
pui pe care cei de acolo aveau să-l prindă din cotețul propriu. Dar până să-l
și frigă, ni s-au lungit urechile. Ne-a fost servit de una din fetele de acolo,
recunoscută mai mult după transparența halatului cam nespălat pe care doar pe
el îl purta și ce se vedea pe dedesubt, numai poftă de mîncare nu ne-a stârnit.
În sfârșit, am terminat de mâncat și ne-am luat picioarele la spinare. Într-un
târziu, am ajuns la barăcile încă nepopulate, ale viitorului șantier al
hidrocentralei ce urma să se construiască. Barăcile, unele terminate, erau
evident goale și într-una din ele, pe jos, în sacii de dormit, ne-am petrecut
noaptea. Dimineața ne-am plimbat printre barăci și într-una din ele, pe
fereastră, am constatat că nu eram chiar singuri. Priveliștea zărită atunci,
era aceea a unui amor matinal, pe care noi, cu curiozitatea de afla ce se mai
construia pe acolo, l-am deranjat fără să vrem.
Am plecat mai
departe pe drumul lung pe care ni-l propusesem. În satul Cerna, din munte a
coborât peste noi o ploaie măruntă, dar deasă. Ne-a făcut repede ciuciulete și
ca să ne demonstreze că nu-i mai păsa de nimic și pe el nu mai exista bucățică
încă nepătrunsă de ploaie, Toni a luat-o direct prin apa Cernei, amintindu-ne
mereu că dacă ajungem în seara aceea la cabana Buta, unde doream, el își pune
părul pe moațe. Până la urmă, tot urcând noi pe vale în sus, undeva mai la
altitudine, am găsit casa unei stâne. Acolo ne-am aciuiat. Am făcut focul și am
început să ne uscăm toate cele ce aveam pe noi. Din unul din rucsaci am scos
sticla cu licoare de prună, dăruită nouă de nea’ Mitică, șoferul care se
ostenise cu noi să ne aducă aproape de munte. Am golit-o repede și parcă n-am
mai simțit udătura pe care o luasem de la ploaia de până atunci. Dar nici
pișcăturile de purici ai stânei, cărora tocmai le dădusem de lucru, nu le-am
simțit.
Dimineața,
când ne-am trezit în palatul care tocmai ne găzduise, afară era un soare
generos. De acolo am ajuns repede pe creasta munților de deasupra stânei,
aflată la poalele munților Godeanu, în care nu mai fusesem niciodată. Am găsit
poteca de creastă, pe care mai mersesem într-o altă împrejurare. Prin locurile
astea pline de soare și frumuseți, am ajuns la spectaculoasa formațiune
stâncoasă a Pietrii lui Iorgovan. De acolo într-adevăr, până la cabana Buta am
ajuns destul de repede. Acolo ne-am petrecut noaptea și bănuiesc că purecii pe
care-i purtasem până aici, se simțeau mai bine în locul ăsta nou, pentru că de
aici încolo nu ne-au mai deranjat. Dimineața am urcat în Șaua Plaiului Mic și
de acolo ne-am îndreptat către lacul Bucura. Ne-am bucurat de toată înșiruirea
salbei de lacuri de pe valea Bucurei. Ana, Viorica și Florica ne-au ținut
tovărășie până la lacul cel mare al Bucurei. Ne-am căutat adăpostul pentru
noaptea ce urma, la steiul pe care pe atunci mulți îl căutau pentru a se
adăposti acolo. Doar că noaptea, acolo la peste 2000m, cu patul pietros de sub
noi și în sacii de dormit nu cine știe ce, orele nocturne nu ne-au prea priit.
Poate de aceea, Angela, cam neobișnuită cu munții, a doua zi ne-a întrebat care
este cea mai apropiată cabană, aflată prin locurile pe care aveam să le coborâm
și... dusă a fost!
Pentru noi,
cei rămași să ne ducem excursia la bun sfârșit, în ziua asta frumoasă care
începuse, nu ne-a rămas decât să ne îndreptăm către lacul Gemenele, aflat în
rezervație și pentru care aveam un fel de autorizație de a pătrunde acolo, unde
domnea un regim sever. E drept că noi aveam un fel de adresă luată de la
primăria din Râmnicu Vâlcea, precum că aveam voie să pătrundem în rezervație,
dar desigur nu știam cum aveau să fie impresionați paznicii de acolo. Dar
oricum, frumusețea lacului lângă care ajunsesem, flora neobișnuită de pe malul
său și mai ales liniștea care ne înconjura, ne-a entuziasmat pe deplin. Necum
că zărisem ceva mai departe și Tăul Negru și parcă și al Știrbului. Ne-am
întors la poteca marcată și pe valea Stânișoarei, și aceea cu lac alpin, am
coborât către cabana Pietrele. Ne-am întâlnit acolo colega care ne părăsise. Se
acomodase foarte bine și își
găsise parteneri de o partidă de cărți și părea foarte mulțumită de noua sa
îndeletnicire. Peste noapte ne-am adăpostit în cabana Pietrele, de unde a doua
zi ne-am îndreptat către stația cf de la Ohaba. Am admirat în fugă cascada de
la Lolaia și cam asta ne-a fost excursia din Retezat.
Ceva mai
târziu, l-am cunoscut pe Mircea Florian. Fusese detașat pentru a vreme la ONT Râmnicu
Vâlcea. Ani buni de atunci încolo, cu el am plecat în numeroase excursii în
special în Piatra Craiului. De data asta însă, el a organizat o plimbare scurtă
în munții Retezatului. Eram un grup destul de mare, unii chiar mai străini de
munți, dar principalul era că noi, cei atrași de frumusețile acestora eram
hotărâți să parcurgem locuri frumoase și unele din ele și necunoscute încă.
Eram în luna mai și zăpezile din munți nu se duseseră încă în întregime. Dar
asta era încă un punct de atracție. După ce ne-am cazat la cabana Pietrele, am
plecat cât mai de dimineață. Aveam cale lungă de bătut în ziua aceea.
Pe vremea
aceea, pe valea Galeșului, nu cred că fusese aplicat vreun marcaj, dar poteca
bună, avea să ne călăuzească pașii cu siguranță. Am trecut pe lângă Tăul dintre
Brazi și am ajuns la Tăul Galeșului, ieșit primăvara de sub zăpezile cele mari.
Fără să mai stăm pe gânduri am luat coasta vârfului, cu același nume, la urcat
voinicește. Pe vârf n-am zăbovit mult și când l-am coborât am urmat poteca atenționată
ca fiind cam periculoasă, cea de pe Porțile Închise. Cred că Mircea Florian cu
alți câțiva nu mai urcaseră pe Galeșu și acum rămăsesem doar eu și Chissy, cea
cu care am alergat ani mulți pe munți, până când viața și-a urmat căile sale și
a sa chiar s-a terminat pentru totdeauna într-una din zile, prea devreme. Acum
ne străduiam să ne ajungem grupul din urmă și am gonit aproape prin Porțile
Închise în dorința de a-i ajunge din urmă. Pe deasupra Tăului Țapului am trecut
în goană și doar am privit țapul de capră neagră ce se zbenguia pe întinsul
lacului cu zăpada încă nedusă în totalitate. Peste culmea de deasupra Tăurilor
din Valea Rea, cu zăpada încă netopită am trecut doar ghicindu-le locurile.
Până în Valea Pietrilor, apoi pe lângă tăul Stânișoarei, nu ne-am mai oprit. De
acolo de unde ne-am întâlnit cu Mircea Florian și ceilalți care l-au urmat,
până la cabana Pietrele am mers împreună, de unde în ziua următoare am coborât
până la microbuzul care ne aștepta în parcarea dinaintea intrării în parcul Retezat.
Veseli și arși de soarele încă primăvăratec am plecat spre casă.
Plănuisem de
multă vreme o excursie cu adevărat mare prin munții Retezatului. De data asta
doream să umblu cât oi putea de mult prin cotloane încă necercetate ale prea
frumosului masiv Retezat. Pe de altă parte, doream să le arăt copiilor cât de
frumoase pot fi cărările munților. Cu o mașină am străbătut drumul prin Obârșia
Lotrului, apoi prin pasul Groapa Seacă am coborât în Petroșeni. E drept că
ultima parte a drumului a fost infernală. Era tot vechiul drum din beton de pe
vremea construirii hidrocentralelor, numai că acum plăci întregi ale drumului
îmbătrânit, se urcaseră unele peste altele și prin unele locuri, aproape că
nu-ți venea să crezi că pe acolo se poate strecura o mașină. Îmi aduc aminte că
undeva mai spre vale, acolo unde era o baracă veche, un om mătura de zor în
pragul ușii. De câte ori am mai trecut pe acolo, chiar când locul era acum
ocupat de noua așezare turistică de la Groapa Seacă, m-am tot întrebat daca
vechea casă, n-o fi fost embrionul celei noi. Am trecut prin Petroșeni, mai
către începuturile sale, apoi am urmat drumul spre Lupeni și mai departe. La Valea
cu Pești am poposit pentru masa de prânz. Mai departe, acolo unde drumul auto
părea să se termine, am coborât din mașină și ne-am îndreptat catre cabana
Buta. Nu înainte de a stabili data la care ne vom întâlni din nou în locul în
care ne despărțisem. La cabana Buta am ajuns repede, dar nu aveam de gând decât
să facem aici un scurt popas. După care ne-am continuat drumul către Șaua
Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și am putut spune că am luat contact cu
marele Retezat aflat în fața ochilor ca o întinsă panoramă. A trecut noaptea,
în vechiul meu cort polonez de două persoane. Dar copii erau încă mici și până
la urmă am încăput.
Ne-am sculat
dimineața cu măreția crestelor în fața ochilor. Așa în mare le-am arătat
copiilor locurile prin care vom trece. Nu le-am putut da amănunte pentru că
nici eu nu mai fusesem pe acolo. Am trecut peste vârful Custurii, primul vârf
cu altitudine de peste 2400 pe care ajungeau copii. Am privit lacurile Custurii
și ale Ciumfului, am trecut peste vârfurile Păpușii, înalte și ele și am
coborât către Tăul Ghimpelui. Pe iarba grasă și moale ne-am întins cortul. De
unde era să știm noi că intrasem în rezervație unde nu aveam voie să campăm.
Dar ne-am simțit bine și copii au coborât până pe malul Tăului Ghimpele. A doua
zi am urcat fără potecă marcată până în vârful cel mare al Pelegii la 2508m.
Era primul al copiilor de altitudinea asta și pentru mine o premieră. Am
coborât către Tăul Bucurei, tot fără potecă marcată. Pe acolo, în urma multor
șuierături auzite, Andrei ne-a strigat spunându-ne: uite ce șobolan mare! Era
prima noastră marmotă! Apoi am ajuns pe malul lacului Bucura, acolo unde ne-am
întins cortul. Asta până a venit un salvamontist care ne-a atras atenția că în
rezervație, totul trebuie să fie sub control. Mai mult târându-ne cortul încă
nestrâns, am ajuns în tabăra de corturi de pe malul Bucurei, în locul admis
pentru campare. Noaptea a fost una liniștită și de a doua zi ne-am început
peregrinările.
Am luat-o
către vârful Judele printre Turnurile acestuia, unde chiar a fost nevoie să-mi
împing copii de la spate la propriu. Apoi toată creasta parcursă nu a fost
deloc ușoară și le-am dus grija copiilor, care însă s-au descurcat de minune.
Am coborât la Tăul Porții, pe malul căruia ne-am minunat de limpezimea
acestuia. Pe malul lui am zăbovit multă vreme până a ne întoarce la cortul
nostru care ne aștepta tot acolo unde-l lăsasem.
A venit altă
zi și de data asta am plecat de unul singur. Vroiam să urc vârful Bucura pe
direct, fără potecă. Și așa am și făcut. Sigur că pe alocuri urcușul a fost mai
delicat, trebuind să ocolesc țancuri, să merg printre stânci aninate peste
hăuri, dar pe vârf am ajuns cu bine. Am găsit sus, câțiva oameni care mirați,
m-au întrebat pe unde venisem și tot așa au rămas când le-am spus că urcasem pe
muchia Bucurei până pe vârf. Ajunsesem la 2433m. De coborât am făcut-o tot așa,
mai mult pe direct, fără să urmăresc vreun marcaj. Am ajuns prin locurile unde
un pârâiaș cu apă cristalină, mi-a mângâiat pașii până către lacul Bucurei.
Acolo mi-am găsit copii care toată ziua se zbenguiseră pe malul lacului.
Ne-a
întâmpinat o seară cu vânt năpraznic și cu invitația celor din refugiul de pe
malul lacului să intrăm la ei. Am rezistat cu cerbicie o noapte cu vântoasă
mare, dar a doua zi soarele și cerul senin ne-a arătat o nouă zi minunată. Am
strâns cortul și am început coborârea. Pe poteca de pe malul pârâului Bucurei,
prin Poiana Pelegii până la drumul care încă de pe atunci era profilat. De aici
a început chinul urcușului până în Șaua Plaiului Mic. Când am ajuns sus,
încheiasem un circuit de zile mari. Străbătusem poate cele mai frumoase locuri
din întregul masiv. Obosiți am coborât la cabana Buta, acolo unde ne-am
stabilit ultimul loc de odihna. Și asta pentru că mai aveam de gând să
străbatem și alte locuri, de data asta din Retezatul Mic.
Am plecat a
doua zi către vârful Drăgșanului. Mi-am lăsat copiii la poalele vârfului.
Știind că pe acolo urcușul nu este prea comod. Numai că peste puțină vreme,
m-am trezit cu ei pe urmele mele, cățărându-se cum puteau. După dojana pe care
le-am adresat-o, am urcat împreună până pe vârful Piule, după care ne-am întors
la cabană.
A venit ultima
zi de ședere în Retezat. Ne-am luat rucsacii în spate și ne-am îndreptat către
locul de întâlnire, același de unde ne începusem marea noastră excursie din
Retezat. Până astăzi n-am mai izbutit să ajung prin locurile acelea.
Întotdeauna mi-au stat altele în față, pe unde nu mai fusesem și a căror
cunoaștere, mă chema într-una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.