...despre mine...

 

Moto:

iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea

Lucian Blaga

 

M-am gândit de multe ori la înşiruirea amintirilor mele montane. M-am gândit că acestea vor avea şi un moto. L-am răsfoit pe Lucian Blaga, oprindu-mă la ipostazele sale. Care dintre cele trei ale sale, jocul, înţelepciunea şi iubirea s-ar potrivi acum, după o viaţă petrecută prin munţi, prin acele locuri ce nu şi-au schimbat niciodată felul în care mi-au legănat visele?! Şi dacă am ales ultima sa ipostază, nu a fost neapărat pentru că reprezenta vârsta pe care o am acum.

Sunt născut în Bucuresti, în 30 septembrie 1934. Acolo mi-am făcut studiile, absolvind pe cele universitare, în urma cărora am devenit inginer constructor. Copilăria este însă legată de Câmpulung Muscel, acolo unde, aproape de casa bunicilor, am privit cu nesaţ, prima oară, crestele înalte ale muntilor. De lângă teiul de pe Grui, am descifrat prima oară creasta depărtatului Făgăraş. De acolo, am privit colosul Bucegilor şi creasta Leoatei, mai apropiată şi înroşită de jăratecul bujorului. Mai apropiatele creste ale Iezerului şi Păpuşii, alcătuiau vise care aveau să devină aievea. Şi toate acestea mi le arata cu migală şi mare dragoste de munte, unchiul meu, Moşu, de care într-un anume fel, avea să fie legată întrega viaţă petrecută pe munte. Dar mai întâi aveam să umblu pe dealurile Măţăului, prin pădurea tainică a moşiei Alimănişteanu, pe Magura misterioasă de deasupra Lereştilor şi mai apoi pe vârful ţuguiat al Mateiaşului, la poalele căruia am aflat prima mânăstire din viaţa mea de copil.

Meseria mea de inginer constructor, poate la început doar întâmplător şi mai apoi chiar voit, mi-am practicat-o pe şantier. Mai întâi, la Piatra Neamţ, de unde vedeam apusul soarelui pe Ceahlău, apoi la Suceava în apropierea Rarăului şi din amândouă locurile aproape de mânăstiri vestite, la Târgu Mureş (în treacăt fie spus, acesta a fost cea mai reuşită experienţă profesională a întregii mele cariere), de unde am învăţat locurile minunate, unele bine ascunse, ale Apusenilor, în Ploieştiul apropiat Ciucaşului şi, în sfârşit, la Râmnicu Vâlcea, de unde cununa munţilor Parâng, Făgăraş, Lotru, Latoriţa, Cozia şi Cindrel, mi-au legănat anii cei mai frumoşi şi chiar mi-au dat tăria să trec peste multe momente dure ale vieţii de şantier.

Au venit apoi doruri ascunse bine, până când unele s-au realizat, plănuite cele mai multe undeva într-un loc de minune, aflat în inima munţilor Căpăţânii, la cantonul de la Vârful lui Roman, acolo unde în lungi seri de iarnă, la lumina lămpii cu gaz, de multe ori singur, am visat la înălţimi mai mari decât Carpaţii noştri. Aşa s-au născut aventurile din Caucaz, Rila, Pirin sau chiar Tatra, deşi acesta din urmă, nu mi-a stârnit entuziasm pe măsura faimei de care se bucură. Am mai visat la ceva, poate dincolo de puterile mele şi care nici nu s-a realizat. La cucerirea Pamirului, închipuit alături de Mircea Florian, dispărut poate prematur.

Am zăbovit îndelung asupra unor trasee care să cuprindă masivi alăturaţi sau numai de sine stătători, care să-mi permită frumoase excursii de vară, făcute cu prieteni de nădejde, care uneori mi-au suportat capriciile străbaterii unor poteci inedite sau necunoscute niciunuia dintre cei cu care eram, nici chiar mie.

De mule ori singur, în special în munţii Căpăţânii, am bâjbâit prin locuri încurcate, pe acolo unde a trebuit să înnoptez în pădure, cu temeri numai de mine ştiute, dar am făcut în aceste condiţii lucruri de excepţie, pe care nici astăzi nu le regret. Când am cunoscut munţii Căpăţânii şi muntele Cozia, singur la început şi mai apoi cu prieteni destoinici, am realizat marcarea primilor şi altele de complectare ale celuilat munte. Au prins acestea bine atunci şi ghidurile de mai târziu, le-au consemnat ca atare.

Rolul acestor memorii, să le spun aşa, este de a-mi reaminti mie însumi momente importante din cele petrecute pe meleagurile din ţară sau de aiurea. Nici măcar nu mi-am propus o ordine anume, grupând chiar la întâmplare excursii din ţară, dar i-am grupat laolaltă pe cei din afara ei.

Acum, după scurgerea atâtor ani petrecuţi prin munţi de tot felul, amintindu-mi felurite întâmplări, mă stăpâneşte o umbră de emoţie. Şi poate nu pentru anii ce au trecut, cu atâta repeziciune, ci pentru cei puţini care vor urma. Întâmplările rămân aceleaşi şi odată aşternute pe hârtie, mă fac să mă simt mereu călător în lumea minunată a munţilor atât de îndrăgiţi.

Dinu Boghez

Tata era o carte mare cu coperți groase și albastre, era enciclopedia noastra plină cu povești, locuri, întâmplări, sfaturi, pe care o puteam deschide oricând aveam nevoie. Tata știa mereu o potecă, o scurtatură, o biserică veche, un cătun uitat de lume, pe care le scotea din paginile sale când nu te așteptai sau dimpotrivă, oricând te așteptai și aveai nevoie de ele. Când veneau vacanțele de vară și mergeam cu el pe munte, niciodată nu ne gândeam pe unde mergem și nu ne băteam capul cu vreo hartă. Tata știa tot, noi nu puneam decât un picior în fața altuia și admiram orizontul. Iar când ajungeam sus, se întâmpla apogeul: tata ne arăta și ne putea spune despre orice colțisor văzut de acolo și chiar și mai departe.

După ce s-a stins tata, am început sa îl caut peste tot și, mai ales, în amintiri, pe care mi le tot repetam de teama de a nu începe cu timpul să uit unele detalii prețioase. Dar spre norocul meu, îl pot regăsi oricând doresc în jurnalele lui despre “plimbări prin munți”, unde chiar îl aud vorbind, sau în sutele de diapozitive si fotografii din care ne zâmbește entuziasmat veșnic de toate minunățiile pe care le vedea și le iubea nespus.

Tata a scris mii de pagini despre munți si trasee, din aproape toate masivele din țară. Addenda Corrige este doar o mică parte din ele, o colecție de povestiri scrise în perioada 2008-2010, în amintirea prieteniilor si întâmplăriilor de demult, în care s-a oglindit toată viața.

Floriana Boghez