Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 18 martie 2017

Povestitor de veșnicii


Moto: Cine ține minte

            locul unde este

            îngropată-n taină

            cea dintâi poveste ?.

                             George Țărnea



Terminasem anul IV. Venise timpul practicii și în avizierul facultății, se afișaseră în care localități o puteam face. Ceva locuri prin București, pentru care era bătaie mare, ceva prin localități mai apropiate și doar patru locuri într-o localitate de care nu auzise nimeni: Rușchița. Numai că localitatea era prin apropierea munților Retezat. Cei patru colegi, Radu Pop, Puiu Carabin, Puiu Sanițchi și subsemnatul, aflasem că locul aceste de la dracu-n praznic, era prin apropierea munților Retezat. Așa că pentru acesta am optat.

Prin Caransebeș, către Oțelul Roșu sau cum i-o zice astăzi, pe calea ferată, până ce a trebuit să coborîm in stația, parcă Borlova, de unde am ajuns la Rușchița, acolo unde trebuia să facem practica anului IV. Am găsit repede pe cei care aveau să ne îndrume și ne-am cazat la una din casele, arătoase altfel, unde am stat pe toată durata practicii. Îmi amintesc din zilele acelea, de locul de făcut baie și mai ale de fata cea mare a gazdei, frumoasă foc. Cît privește practica a rămas pe planul doi. Cu acordul celor la care făceam practica, am lăsat de o parte calea ferată îngustă ce se construia și ne-am învoit pentru cele câteva zile cât aveam să străbatem cărările Retezatului, pentru care bătusem atâta cale până aici.  

Câteva zile mai târziu, echipați pe cât se putea, cu ceva mâncare la noi și rucsaci în spate am plecat spre Retezat. Cu noi a mai fost și Adina, colega noastră cu un an mai mică, venită doar cu puțină vreme în urma noastră. Am călătorit pe calea ferată cu cremalieră, cât să înfrângă panta mare a drumului ce-l avea de parcurs până la Subcetate. Nu mai știu cât am mai mers și pe unde anume am intrat pe valea Râului Mare. Știu doar că am trecut pe la Sarmisegetuza, pe la oficiul poștal de acolo, de unde mi-am recuperat scrisoarea post restant, trimisă unde destinatara, trecând pe acolo, ar fi trebuit să o ridice. N-a fost nimic, am ridicat-o eu !. Apoi am urcat drumul pe șoseaua din lungul tumultosului Râu Mare și spre seară am ajuns la cabana de la Gura Zlata.

Am plecat cât de dimineață am putut. Am trecut râul, ne-am desprins de poteca ce urca spre casa celor ce studiau științific miracolul Retezatului și ne-am îndreptata spre lacul Zănoaga. Acolo am zăbovit mult. Era o zi însorită și apa călduță a lacului ne-a îndemnat la o bălăceală prelungită. Târziu, ne-am dat seama că mai avem încă drum lung de făcut și pentru seara care se apropia, mai aveam de găsit și locul în care trebuia să înnoptăm. Nu știu cum am făcut, poate om fi fost mai grăbiți, poate ceilalți or fi mers mai încet, dar Radu și cu mine, ne-am trezit singuri, în muntele pe care mu-l cunoșteam deloc. Aproape pe înserat, am găsit grota de lângă lacul Bucura în care ne propusesem să dormim. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă afară ar fi plouat, probabil piatra asta înclinată nu ar mai fi folosit la nimic. Dar noi am fost fericiți că l-am găsit. Înăuntru ne-am înghesuit cât am putut mai bine și pătura pe care o aveam cu noi a trebuit peste noapte să ne acopere pe amândoi. Nu mai spun că pe întunericul care venise peste noi, ne-am acoperit cam cu diagonala păturii, iar piatra de sub noi , numai cald nu ne-a ținut. De colegii noștri care nu mai ajunseseră aici, nici nu am mai avut timp să ne gândim.

Dimineața, așteptată cu nerăbdare toată noaptea, pînă la urmă a venit. Ne tot uitam în lungul potecii pe care venisem, sperând că pe acolo vor sosi și colegii de care fără să vrem ne despărțisem. Până la urmă ne-am întâlnit. Veneau agale pe poteca pe care venisem și noi. Sperau ca și noi, într-o întâlnire, chiar dacă imensitatea muntelui, le cam risipea speranța. Fiecare ne-am povestit peripețiile unei nopți petrecute cu acoperiș nesigur, în noaptea în care acoperământ ne fusese doar pătura cărată deasupra rucsacului și cu spaima că orice ploaie ne lăsa fără nici o pavăză în mijlocul imensității muntelui. O fotografie făcută de unul din colegi, ne-a arătat, pro memoria, acoperișul din crăci de brad oarecum împletite, sub care se adăpostiseră. Așa că ce avusesem noi deasupra capului fusese cel al unui adevărat palat. Am stat la povești,  despre ce pățisem fiecare, ne-am ospătat cu ce adusesem în rucsaci și ne-am îndreptat către cabana Pietrele. Aveam să ne bucurăm acolo de adăpostul unei acoperământ omenesc și de ceva mâncare, cât ne permitea buzunarul fiecăruia. Îmi aduc aminte, de comanda făcută de colegi, care cuprindea și niște macaroane. Eu care trăiam cu spaima în suflet că am să rămân fără bani, m-am opus cu vehemență la macaroanele care ne împlineau meniul, stârnind aproape un început de scandal.

Ultima noastră zi în munții Retezatului, ne-am petrecut-o în drum spre Ohaba, halta de unde aveam să luăm trenul întoarcerii. Prin Subcetate, apoi pe calea ferată cu cremalieră, până la Borlova și însfârșit acasă la Rușchița. Și ca să fie excursia bine pigmentată cu întâmplări care aveau să facă deliciul poveștilor de vacanță, pe Adina, colega noastră, au ros-o bocancii și drumul de la cabană până la halta de unde am luat trenul,  l-a făcut în ciorapi care până la capăt s-au făcut ferfeniță !.

Așa s-a sfârșit prima noastră excursie în Retezat.

*******************************************************   
 Am plănuit din nou o excursie în munții Retezatului. De data asta, eram patru. Mai întâi Toni, tovarăș de multe excursii făcute împreună prin munți. Apoi Sofi, colegă într-un fel pe platforma noului combinat vâlcea ce începea să se profileze. Împreună cu ea și Toni, străbătusem multe din potecile munților vâlceni. Și mai apoi Angela, moldoveancă ajunsă prin repartiție, tot la combinat, printre oltenii pe care cu greu îi digera. Așadar, cam ăștia eram cei patru care într-o dimineața, am plecat în munți. Am ajuns în Herculane și undeva la începutul Văii Lui Ivan, în preajma unui restaurant, ne-am oprit să mâncăm. Ni s-a propus să mâncăm un pui pe care cei de acolo aveau să-l prindă din cotețul propriu. Dar până să-l și frigă, ni s-au lungit urechile. Ne-a fost servit de una din fetele de acolo, recunoscută mai mult după transparența halatului cam nespălat pe care doar pe el îl purta și ce se vedea pe dedesubt, numai poftă de mîncare nu ne-a stârnit. În sfârșit, am terminat de mâncat și ne-am luat picioarele la spinare. Într-un târziu, am ajuns la barăcile încă nepopulate, ale viitorului șantier al hidrocentralei ce urma să se construiască. Barăcile, unele terminate, erau evident goale și într-una din ele, pe jos, în sacii de dormit, ne-am petrecut noaptea. Dimineața ne-am plimbat printre barăci și într-una din ele, pe fereastră, am constata că nu eram chiar singuri. Priveliștea zărită atunci, era aceea a unui amor matinal, pe care noi, cu curiozitatea de afla ce se mai construia pe acolo, l-am deranjat fără să vrem.

Am plecat mai departe pe drumul lung pe care ni-l propusesem. În satul Cerna, din munte a coborât peste noi o ploaie măruntă, dar deasă. Ne-a făcut repede ciuciulete și ca să ne demonstreze că nu-i mai păsa de nimic și pe el nu mai exista bucățică încă nepătrunsă de ploaie, Toni a luat-o direct prin apa Cernei, amintindu-ne mereu că dacă ajungem în seara aceea la cabana Buta, unde doream, el își pune părul pe moațe.

Până la urmă, tot urcând noi pe vale în sus, undeva mai la altitudine, am găsit casa unei stâne. Acolo ne-am aciuiat. Am făcut focul și am început să ne uscăm toate cele ce aveam pe noi. Din unul din rucsaci am scos sticla cu licoare de prună, dăruită nouă de nea Mitică, șoferul care se ostenise cu noi să ne aducă aproape de munte. Am golit-o repede și parcă n-am mai simțit udătura pe care o luasem de la ploaia de până atunci. Dar nici pișcăturile de purici ai stânei, cărora tocmai le dădusem de lucru, nu le-am simțit.

Dimineața, când ne-am trezit în palatul care tocmai ne găzduise, afară era un soare generos. De acolo am ajuns repede pe creasta munților de deasupra stânei, aflată la poalele munților Godeanu, în care nu mai fusesem niciodată. Am găsit poteca de creastă, pe care mai mersesem într-o altă împrejurare. Prin locurile astea pline de soare și frumuseți, am ajuns la spectaculoasa formațiune stâncoasă a Pietrii lui Iorgovan. De acolo într-adevăr, până la cabana Buta am ajuns destul de repede. Acolo ne-am petrecut noaptea și bănuiesc că purecii pe care-i purtasem până aici, se simțeau mai bine în locul ăsta nou, pentru că de aici încolo nu ne-au mai deranjat. Am plecat a doua zi într-alta din cele ce aveam să le mai petrecem de data asta în munții Retezatului. Dimineața am urcat în Șaua Plaiului Mic și de acolo ne-am îndreptat către lacul Bucura. Ne-am bucurat de toată înșiruirea salbei de lacuri de pe valea Bucurei. Ana, Viorica și Florica ne-au ținut tovărășie până la lacul cel mare al Bucurei. Ne-am căutat adăpostul pentru noaptea ce urma, la Steiul care pe care pe atunci mulți îl căutau pentru a se adăposti acolo. Doar că noaptea, acolo la peste 2000m, cu patul pietros de sub noi și în sacii de dormit nu cine știe ce, orele nocturne nu ne-au prea priit. Poate de aceea Angela, cam neobișnuită cu munții, a doua zi ne-a întrebat care este cea mai apropiată cabană, aflată prin locurile pe care aveam să le coborâm și... dusă a fost !.

Pentru noi, cei rămași să ne ducem excursia la bun sfârșit, în ziua asta frumoasă care începuse, nu ne-a rămas decât să ne îndreptăm către lacul Gemenele, aflat în rezervație și pentru care aveam un fel de autorizație de a pătrunde acolo, unde domnea un regim sever. E drept că noi aveam un fel de adresă luată de la primăria din Râmnicu Vâlcea, precum că aveam voie să pătrundem în rezervație, dar desigur nu știam cum aveau să fie impresionați paznicii de acolo. Dar oricum, frumusețea lacului lângă care ajunsesem, flora neobișnuită de pe malul său și mai ales liniștea care ne înconjura, ne-a entuziasmat pe deplin. Necum că zărisem ceva mai departe și Tăul Negru și parcă și al Știrbului.

Ne-am întors la poteca marcată și pe valea Stânișoarei și aceea cu lac alpin, am coborât către cabana Pietrele. Ne-am întâlnit acolo  colega care ne părăsise. Se acomodase foarte bine și iși găsise parteneri de o partidă de cărți și părea foarte mulțumită de noua sa îndeletnicire.

Peste noapte ne-am adăpostit în cabana Pietrele de unde a doua zi ne-am îndreptat către stația cf de la Ohaba. Am admirat în fugă cascada de la Lolaia și cam asta ne-a fost excursia din Retezat. Și dacă n-r fi fost bocancii Adinei care o supărau rău de a trebuit să-i scoată și să meargă în ciorapi tot drumul până la Ohaba, lucrurile ar fi fost parcă necondimentate cât se cuvenea.
*******************************************************   

 Ceva mai târziu, l-am cunoscut pe Mircea Florian. Fusese detașat      pentru a vreme la ONT Râmnicu Vâlcea. Ani buni de atunci încolo, cu el am plecat în numeroase excursii în special în Piatra Craiului. De data asta însă, el a organizat o plimbare scurtă în munții Retezatului. Eram un grup destul de mare, unii chiar mai străini de munți, dar principalul era că noi, cei atrași de frumusețile acestora eram hotărâți să parcurgem locuri frumoase și unele din ele și necunoscute încă. Eram în luna mai și zăpezile din munți nu se duseseră încă în întregime. Dar asta era încă un punct de atracție. După ce ne-am cazat la cabana Pietrele, am plecat cât mai de dimineață. Aveam cale lungă de bătut în ziua aceea.

Pe vremea aceea, pe valea Galeșului, nu cred că pe aici fusese aplicat vreun marcaj, dar poteca bună, avea să ne călăuzească pașii cu siguranță. Am trecut pe lângă Tăul dintre Brazi și am ajuns la tăul Galeșului, ieșit primăvara de sub zăpezile cele mari. Fără să mai stăm pe gânduri am luat coasta vârfului cu același nume la urcat voinicește. Pe vârf n-am zăbovit mult și când l-am coborât am urmat poteca atenționată ca fiind cam periculoasă, cea de pe Porțile Închise. Cred ca Mircea Florian cu alți câțiva nu mai urcase pe Galeșu și acum nu rămăsesem doar eu și Chissy, cea cu care am alergat ani mulți pe munți, până când viața și-a urmat căile sale și a sa chiar s-a terminat pentru totdeauna într-una din zilele sale. Acum ne străduiam să ne ajungem grupul din urmă și am gonit aproape prin Porțile Închise în dorința de a-i ajunge din urmă. Pe deasupra Tăului Țapului am trecut în goană și doar am privit țapul de capră neagră ce se zbenguia pe întinsul lacului cu zăpada încă nedusă în totalitate. Peste culmea de deasupra Tăurilor din Valea Rea, cu zăpada încă netopită am trecut doar ghicindu-le locurile. Până în Valea Pietrilor, apoi pe lângă tăul Stânișoarei nu ne-am mai oprit. Acolo und ne-am întâlnit cu Mircea Florian și ceilalți care l-au urmat, nu ne-am mai oprit. De acolo și până la cabana Pietrele am mers împreună, de unde în ziua următoare am coborât până la microbuzul care ne aștepta în parcarea dinaintea intrării în parcul Retezat. Veseli și arși de soarele încă primăvăratec am plecat spre casă.

Plănuisem de multă vreme o excursie cu adevărat mare prin munții Retezatului. De data asta doream să umblu cît oi putea de mult prin cotloane încă necercetate ale prea frumosului masiv Retezat. Pe de altă parte, doream să le arăt copiilor cât de frumoase pot fi cărările munților.

Cu o mașină am străbătut drumul prin Obârșia Lotrului, apoi prin pasul Groapa Seacă am coborât în Petroșeni. E drept că ultima parte a drumului a fost infernală. Era tot vechiul drum din beton de pe vremea construirii hidrocentralelor, numai că acum plăci întregi ale drumului îmbătrânit, se urcaseră unele peste altele și prin unele locuri, aproape că nu-ți venea să crezi că pe acolo se poate strecura o mașină. Îmi aduc aminte că undeva mai spre vale, acolo unde era o baracă veche, un om mătura de zor în pragul ușii. De câte ori am mai trecut pe acolo, chiar când locul era acum ocupat de noua așezare turistică de la Groapa Seacă, m-am tot întrebat daca vechea casă, n-o fi fost embrionul celei noi.

Am trecut prin Petroșeni, mai către începuturile sale, apoi am urmat drumul spre Lupeni și mai departe. La valea cu Pești am poposit pentru masa de prânz. Mai departe, acolo unde drumul auto părea să se termine, am coborât din mașină și ne-am îndreptat catre cabana Buta. Nu înainte de a stabili data la care ne vom întâlni din nou în locul în care ne despărțisem.

La cabana Buta am ajuns repede, dar nu aveam de gând decât să facem aici un scurt popas. După care ne-am continuat drumul către Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și am putut spune că am luat contact cu marele Retezat aflat în fața ochilor ca o întinsă panoramă. A trecut noaptea, în vechiul meu cort polonez de două persoane. Dar copii erau încă mici și până la urmă am încăput.

Ne-am sculat dimineața cu măreția crestelor în fața ochilor. Așa în mare le-am arătat copiilor locurile prin care vom trece. Nu le-am putut da amănunte pentru că nici eu nu mai fusesem pe acolo. 

Am trecut peste vârful Custurii, primul vârf cu altitudine de peste 2400 pe care ajungeau copii. Am privit lacurile Custurii și ale Ciumfului, am trecut peste vârfurile Păpușii, înalte și ele și am coborât către Tăul Ghimpelui. Pe iarba grasă și moale ne-am întins cortul. De unde era să știm noi că intrasem în rezervație unde nu aveam voie să campăm. Dar ne-am simțit bine și copii au coborât până pe malul Tăului Ghimpele. A doua zi am urcat fără potecă marcată până în vârful cel mare al Pelegii la 2508m. Era primul al copiilor de altitudinea asta și pentru mine o premieră. Am coborât către tăul Bucurei, tot fără potecă marcată. Pe acolo, în urma multor șuerături auzite, Andrei ne-a strigat spunându-ne: uite ce șobolan mare. Era prima noastră marmotă !. Apoi am ajuns pe malul lacului Bucura, acolo unde ne-am întins cortul. Asta până a venit un salvamontist care ne-a atras atenți că în rezervație, totul trebuie să fie sub control. Mai mult târându-ne cortul încă nestrâns, am ajuns în tabăra de corturi de pe malul Bucurei, în locul admis pentru campare. Noaptea a fost una liniștită și de a doua zi ne-am început peregrinările.

Am luat-o către vârful Judele printre Turnurile acestuia, unde chiar a fost nevoie să-mi împing copii de la spate la propriu. Apoi toată creasta parcursă nu a fost deloc ușoară și le-am dus grija copiilor, care Însă s-au descurcat de minune. Am coborât la Tăul Porții pe malul căruia ne-am minunat de limpezimea acestuia. Pe malul lui am zăbovit multă vreme până a ne întoarce la cortul nostru care ne aștepta tot acolo unde-l lăsasem.

A venit altă zi și de data asta am plecat de unul singur. Vroiam să urc vârful Bucura pe direct, fără potecă. Și așa am și făcut. Sigur că pe alocuri urcușul a fost mai delicat, trebuind să ocolesc țancuri, să merg printre stânci aninate peste hăuri, dar pe vârf am ajuns cu bine. Am găsit sus, câțiva oameni care mirați, m-au întrebat pe unde venisem și tot așa au rămas când le-am spus că urcasem pe muchia Bucurei până pe vârf. Ajunsesem la 2433m. De coborât am făcut-o tot așa, mai mult pe direct, fără să urmăresc vreun marcaj. Am ajuns prin locurile unde un pârâiaș cu apă cristalină, mi-a mângâiat pașii până către lacul Bucurei. Acolo mi-am găsit copii care toată ziua se zbenguiseră pe malul lacului.

Ne-a întâmpinat o seară cu vânt năpraznic și cu invitația celor din refugiu de pe malul lacului să intrăm la ei. Am rezistat cu cerbicie o noapte cu vântoasă mare, dar a doua zi soarele și cerul senin ne-a arătat o nouă zi minunată. Am strâns cortul și am început coborârea. Pe poteca de pe malul pârâului Bucurei, prin Poiana Pelegii până la drumul care încă de pe atunci era profilat. De aici a început chinul urcușului până în Șaua Plaiului Mic. Când am ajuns sus, încheiasem un circuit de zile mari. Străbătusem poate cele mai frumoase locuri din întregul masiv. Obosiți am coborât la cabana Buta, acolo unde ne-am stabilit ultimul loc de odihna. Și asta pentru că mai aveam de gând să străbatem și alte locuri, de data asta din Retezatul Mic.

Am plecat a doua zi către vârful Drăgșanului. Mi-am lăsat copii la poalele vârfului. Știind că pe acolo urcușul nu este prea comod. Numai că peste puțină vreme, m-am trezit cu ei pe urmele mele, cățărându-se cum puteau. După dojana pe care le-am adresat-o, am urcat împreună până pe vârful Piule, după care ne-am întors la cabană.

A venit ultima zi de ședere în Retezat. Ne-am luat rucsacii în spate și ne-am îndreptat către locul de întâlnire, același de unde ne începusem marea noastră excursie din Retezat. Până astăzi n-am mai izbutit să ajung prin locurile acelea. Întotdeauna mi-au stat altele în față, pe unde nu mai fusesem și a căror cunoaștere, mă chema într-una. 

Text: Dinu Boghez

Cetatea dacică


Moto: Niciodată nu e

            prea tîrziu să cadă

            peste fruntea noastră

            ultima zăpadă.

               George Țărnea



A fost odată ca și niciodată, o excursie prin munți, pornită mai ales dintr-o greu explicabilă expansiune sentimentală. Zisă așa, pentru că partenera mea nu avea nici cine știe ce dragoste de munte și cât privește cea de natură umană, nici atâta. Asta însă nu are de a face cu trăirile personale, de pe meleagurile pe care nu mai fusesem niciodată. De când coborâsem în gara Tălmaciului, anexa asta montană a munților Lotrului îmi aduseseră surprizele muntelui prin care nu mai fusesem. La cabana din Prejba poposisem cât să nu spunem că n-am trecut pe acolo. Interiorul, răcoros la propriu, întunecat, parcă a unei hrube, m-a strâns în spate. Și sigur de aceea am zăbovit acolo doar cât să mâncăm pe fugă și să luăm câteva informații despre drumul pe mai departe. La cabana Gâtul Berbecului, până la care mai era un drum măsurat în kilometri mulți, am avut norocul aproape chior, să-l facem cu o basculantă, ieșită în calea noastră odată cu clipa când ajungeam la drumul de pe valea Sebeșului. Seara petrecută acolo, la cabana Gâtul Berbecului, cu priveliști către marele lac, mai apoi drumul spre Rozdești, urcând spre cantonul – pastoral pe atunci – Cânaia și peste munte până pe malul stâng al râului Sebeș, la cabana de acolo, l-am străbătut aproape fără amintiri de luat în seamă. Doar îmi aduc aminte că pe atunci lucrările hidrocentralei încă nu începuseră și noaptea ne-am petrecut-o într-o anexă a cabanei pe niște saltele înșirate pe jos.

Drumul către Obârșia Lotrului, pe la poalele munților Șureanului, l-am făcut mai întâi pe Valea Frumoasei și apoi peste pasul Tărtărău. De unde am coborât la vechea cabană de la Obârșia Lotrului, gospodărită din tată-n fiu, de familia Ghișe, o celebritate a locurilor pe atunci. De acolo am plecat către casă, la Râmnicu Vâlcea. Și cam ăsta a fost primul meu contact cu munții Șureanului, petrecut în luna August a anului 1967 !.

*******************************************************

 Au trecut ani mulți, aproape 30, până când, tot de la Râmnicu Vâlcea, într-o zi de început de toamnă, am plecat din nou către meleagurile Șureanului. Pornită matinal, parcurgerea văii Oltului și mai apoi cea a Lotrului, până la Obârșie, mi s-a părut lungă, în așteptarea locului de de unde aveam să intru pe meleagul Șureanului. Urcarea cam grea, cu pante aspre și o serpentină în ac de păr pe drumul vechi, pe atunci nemodernizat, m-a dus până într-o curbă, din care se desprindea un drumeag, care avea să ajungă până la stâna din Poiana Muierii. O scurtă despărțire de șoferul pe care-l chinuisem pe drumul prost de până atunci, câteva cuvinte de locul din Păltiniș unde aveam să ne întâlnim câteva zile mai tîrziu și iată-mă singur în fața drumului care trebuia să mă ducă peste creasta înaltă a Șureanului.

Eram în zilele unui septembrie cald și însorit. Stâna din Poiana Muierii stătea stingheră în apropierea drumului pe care venisem. Nu mai era folosită de ceva vreme, de când turmele părăsiseră muntele. Am găsit firavul început de poteca și marcajul cu bandă albastră pe urma căruia aveam să merg multă vreme. Sub pădurea către care mă îndreptam, am găsit un izvor puternic de la care mi-am luat rezerva de apă, pe care a trebuit multă vreme să mi-o drămuiesc. Poteca firavă, dar clară, m-a condus  în marea poiană a Smidei și mai apoi cea a Sălanelor. Mai departe deasupra acesteia din urmă începea pădurea de brad. Sigur, eram grăbit, aveam încă mult drum de făcut, așa că n-am stat pe gânduri în căutarea potecii în continuare. Am găsit urme de potecă în față și m-am avântat într-acolo. Curând mi-am dat seama că pe acolo orice urmă de potecă dispăruse și marcajul nu-l mai aveam în față de multă vreme. Am căutat ca cel puțin să nu pierd din înălțimea la care ajunsesem, dar totuși să-mi urmez drumul înainte. De ceva vreme rătăcisem poteca și aici, în locuri prin care nu mai fusesem, întâmplarea putea să fie gravă. Până la urmă în față mi-a apărut un drumeag forestier. Am rezistat tentației de a-l coborî și poate de a ajunge la locuri cu ceva urme omenești. Așa că am început să urc drumul, până când am ajuns la o așezare pastorală, aceea de la Gura Potecului. N-am găsit vreun semn de marcaj pe care să pot continua drumul cel bun și oarecum îngrijorat am hotărât să urc panta dură a vârfului ce se ițea din apropierea stânelor. Printre tufe de ienupăr, mai apoi de jneapăn și mai sus cele de bujor, am urcat din greu panta aspră a vârfului lui Pătru, la cei 2130m ai săi. Sus, pe platoul vârfului care mă storsese de vlagă până atunci, am avut o priveliște magnifică. Către locurile apropiate, către cele ale Parângului impresionante și către plaiurile molcome ale munților Lotrului. Peste pădurile de brad de la poalele vârfului am zărit un acoperiș de țiglă roșie și m-am bucurat, gândind că acela este cel al cabanei Șurean, pe care trebuia să o întâlnesc în drumul pe care mi-l propusesem. Am mai zărit însă ceva. Un val de pământ cu contur închis, ivit pe coasta muntelui. Ridicătura asta de pământ era cea a unui castru roman, pe care ghidul pe care îl aveam cu mine nu mi-l semnalase.   

Am găsit urma de marcaj – aceeași dungă albastră ca și acum -, am, ajuns la firul unui adevărat pârâu, la care mi-am potolit setea și mi-am continuat drumul. Până la cabana cu acoperiș roșu a mai fost însă cale lungă. Acolo, în curtea cabanei Șurean, erau două clădiri, a cabanei vechi și cea a celei noi, cea cu acoperișul văzut de sus. Până la urmă m-am hotărât și am intrat în clădirea cea nouă, a cărei ușe părea deschisă. Am găsit acolo masa întinsă, cu vreo doi soldați în jurul ei și o fată. Am spus bună ziua și m-am îndreptat la ceeace îmi părea a fi un ghișeu de la care ași fi putut obține mâncare. Fata de la masă mi-a adresat întrebarea curioasă de ce căutam pe acolo. I-am spus că doresc să mănânc ceva și amabilă, m-a invitat la masa lor. Doar că la sfârșit, atunci când am vrut să plătesc, mi-a spus că nu datorez nimic, masa fiind doar din partea lor. Le-am mulțumit frumos și le-am adresat întrebarea despre drumul pe care încă îl maI aveam de parcurs. Unul din soldați mi-a arătat drumul prin pădurea de brad și oarecum m-a linștit, spunându-mi că el, până la cabana din Oașa, face doar 2 ore !.

Am ajuns repede la o casă stingheră în plaiul imens care mi se arăta în față. Era casa de la Poarta Raiului, existentă și astăzi. Am străbătut plaiul nesfârșit de la Luncile Prigoanei. Am trecut nu departe de o colonie de copii și însfârșit am ajuns pe drumul de contur al lacului Oașa.

Ei ! și de aici a început chinul. Se acumulase ceva oboseală de cînd tot străbătusem plaiuri, păduri și trecusem peste vârfuri. Pe lângă mine au trecut vreo două mașini încărcate cu lemne, dar niciuna nu a catadicsit să oprească. Cabana la care doream să ajung, o vedeam pe malul celălalt al lacului, dar eu trebuia să parcurg meandrele multe ale drumului. Până la urmă, aproape pe înserat, am trecut peste baraj și aproape târându-mă, am deschis ușa cabanei. Era înăuntru hărmălaia oamenilor puși pe băutură și cu mare greutate am găsit șeful cabanei, de la care am obținut cheia camerei unde aveam să mă odihnesc și o sticlă cu bere. Înviorarea cu apa rece de la spălătorul cabanei, berea băută pe nerăsuflate, m-au îndemnat la un somn adânc.

M-am trezit cât mai devreme cu putință, că doar mai aveam încă drum lung de făcut în traversarea Cindrelului și nu numai atât, dar la Păltiniș trebuia să ajung la oră fixă. Doar că socoteala mea nu s-a potrivit cu cea a cabanierului. Obosit după noaptea petrecută pe lângă cheflii, l-a făcut să se trezească cam târziu și în loc de ora 5 propusă, am plecat deabia o oră mai târziu. 

*******************************************************

În anul acela plecasem din Sibiu și parcursesem creasta Cindrelului. După un popas la vechea cabană Oașa, iată-ne într-o dimineață cu soare mult, trecând apa Sebeșului și începând dumul către cabana Șureanului. Eram un grup omogen. Pe atunci făcusem an după an, excursii frumoase împreună. Acum aveam un plan foarte ambițios. Vroiam să străbatem creasta Cindrelului, apoi să ajungem la cabana Șurean, să străbatem creasta acestor munți și mai apoi să intrăm în Parâng. Și chiar așa am făcut, doar că finalul traversării Parângului, l-am făcut în condiții aproape dramatice, pe o furtună cu trăznete la tot pasul. Dar ne-a ferit Dumnezeu de lucrurile rele care ne-au pândit la tot pasul.

După o noapte liniștită petrecută la cabana Șurean, am pornit la drum. Plaiul muntelui până dincolo de stâna de la Gura Potecului, am parcurs-o repede. După locul amintit, am pătruns în întunecimea pădurii de brad, după care iar am intrat în locuri însorite. Cele de la Smida și Sălanele. De aici și până în Poiana Muierii a mai fost doar un pas, unde, obosiți după un așa drum lung, am întins corturile, că doar de aceea le purtasem amar de drum până aici.

După amiaza liniștită, poiana frumoasă pe care ne-o alesesem drept final de etapă și mai ales apropierea stânei de la care ne-am alimentat cu ceva produse caracteristice. A trecut și noaptea, una liniștită, căreia ceva mai târziu, la trecerea peste vârful Parângului Mare, aveam să-i ducem dorul și în zorii zilei, am pornit-o la drum.

Avea să fie o zi liniștită, cu soare mult și drum strecurat printre vârfurile din cale. Pe atunci, în prima întâlnire cu locurile acelea, parcă nici nu remarcam vârfurile printre care mergeam. Erau locurile cam golașe, bătute de soare și din spinările noastre bine încărcate, a răzbătut oboseala celor câteva zile petrecute până atunci prin munți. Și așa, pe negândite aveam să ajungem în pasul Groapa Seacă. Aici intersectam șoseaua alpină ce leagă Vâlcea de Hunedoara. Pe atunci era doar un drum împietruit cu mult praf. Acolo, atunci când am ajuns, tocmai soseau mașinile partidului, cel din Vâlcea și cel din Hunedoara, din care tocmai coborau ceva oficialități care își luau rămas bun. Îmi era teamă că am să fiu recunoscut și după aceea aveam să îndur multă vreme sarcasmul vorbelor lor. Dar din cei prezenți nici unul nu a catadicsit măcar să ne dea vreo atenție.

Străbătusem munții Șureanului și în față ne stătea necunoscutul potecilor Parângului, prin locuri nemarcate și doar însăilate în ghidul lui Nae Popescu, pe care speram să le străbatem cu bine.



Mi se păruse interesantă excursia pornită din Poiana Muierii și nici prea greu drumul până la cabana Șurean și oricum din acelea care pot fi făcute cu copii, aflați încă la vremea anilor când nu trebuia să le pun rezistența fizică la încercare. Tocmai de aceea am pornit tot din locul în care ajungeam repede cu mașina, cel din Poiana Muierii, care mai pezenta avantajul că avea și oarecare altitudine.

Am străbătut locurile împădurite cu priveliști către creasta Parângului, ce se lăfăia în ziua însorită, pe cerul albastru de august, de câte ori ne întorceam să privim coastele împietrite, sclipind în lumina soarelui.

De data asta am prins poteca cea bună și pădurea prin care orbăcăisem până să ies din încurcătură, o lăsasem undeva sub noi. Drumul marcat, găsit atât de ușor că mă întrebam cum de nu-l gasisem când pe aici fusesem de unul sigur, urca prin pădurea de brad. E drept că prin pădurea deasă era aproape întuneric, dar din ea am ieșit până la urmă tocmai la stânele de la Gura Potecului. De acolo mai departe marcajul ne-a condus pe la poalele vârfului lui Pătru și mai departe pe sub cel al Aușelului. De aici încolo, deși drumul până la cabană era unul încă lung, poteca bine marcată și clară, ne-a condus la cabana Șurean. Era cam aglomerată cabana, dar locuri ne-am găsit. Numai că era în camera cea mare de la parterul cabanei și lume era cam multă. Am ajuns și la ghișeul la care o fătucă vindea din produsele pe care le avea. După ce ne-am făcut cumpărăturile, fata m-a întrebat, așa, dintr-o dată, dacă nu cumva mai fusesem vreodată la cabană, cândva acum vreo câțiva ani, într-o zi frumoasă de toamnă. Avea fata ceva memorie !.

Seara ne-am plimbat pe drumul pe care venisem și Andrei nu s-a lăsat până nu a înjghebat un foc, așa în chipul unuia de tabără și tare s-a supărat când a trebuit să-l părăsim pentru odihna nocturnă. Și acum îmi pare rău că nu am întârziat câtă vreme ar fi dorit el. Mereu m-am gândit la lucruri pe care ezitasem să le fac și al căror, inedit nu s-a mai repetat nici odată.

Am plecat în zori și am luat-o voinicește către cabana Oașa. Am străbătut poienile întinse, am trecut pe lângă casa  de la Poarta Raiului, ceva mai jos pe lângă tabăra de copii și când am ajuns pe malul lacului de la Oașa, am luat în picioare drumul lung, ocolind toate meandrele acestuia. Obosiți peste măsură am poposit la cabana Oașa, ne-am ospătat și am cerut oarecari informații despre locuri de dormit. Erau toate ocupate și am fost îndrumați către o casă a pădurarilor – astăzi cred ca este și ea loc de odihnă privat -, unde era posibil să găsim locuri de cazare. Așa s-au petrecut lucrurile și peste noapte ne-am odihnit ca lumea. Eram, la cabana unde obținusem locurile de dormit, la poalele munților Cindrelului, pe potecile căruia aveam să urcăm în ziua următoare.

*******************************************************Avea să fie cea mai scurtă incursiune în munții Șureanului. Coborâsem din Parâng pe Coasta lui Rus. Eram doar cu Andrei. Avusesem o zi cu ceață și până la urmă trecusem de patea cealaltă a pasului de la Groapa Seacă. Intrasem de-a binelea în munții Șureanului. Am trecut peste vârful Scovarda, prin șaua adâncă de sub vârful Capra și ne-am continuat drumul de creastă al munților. După ce am trecut de vârful Buha, cum necum, am rătăcit poteca și ne-am trezit orbăcăind pe versantul sudic, doar arareori punctat de brazi risipiți pe coasta muntelui. Ne stătea în cale vârful Pravăț, pe care l-am urcat. Am prins o potecă ce părea oarecum umblată, tot pe același versant. Când am sfârșit-o, am găsit și poteca cea bună și în curând am ajuns în Poiana Muierii. Eram în plină vară și stâna era populată. Ne-am lăsat rucsacii lângă izvor, ne-am luat la vorbă cu băcița și când ne-am îndreptat către ei, am găsit pe lângă ei, porcii  stânei care Dumnezeu știe cum, îi desfăcuseră, scoseseră din ei toată pâine pe care o aveam pentru restul excursiei și acum se înfruptau din ea. Așa de tare m-am supărat, încât am hotărât să înrerupem excursia și să coborâm la Obârșia Lotrului. Așa am făcut și odată ajunși acolo, am găsit repede un mijloc de transport care ne-a scos din inima munților în care ajunsesem. 


Text: Dinu Boghez

Cetatea încremenită


 
Moto: Fără veste intrați într-o poveste.
                              Marin Sorescu
         


Terminasem anii de facultate. Nu fuseseră ușori. Trecuseră pe negândite ani grei și frumoși. Luasem și  examenul de stat și acum eram fericiți, liberi și încrezători. Ne așteptau zile și ani de muncă și noi nici măcar nu știam cât de grei vor fi. Cât de multe încercări dure ne vor așteptau, cât de puține momente de satisfacție ne vor apărea în cale, cât de rare vor fi cele de împliniri, fie ele personale sau profesionale și mai ales, că pentru un moment de  bilanț adevărat, al anilor trecuți și viitori  va trebui să așteptăm o viață întreagă.

Atunci însă, cu anii de studii încheiați și examenul de stat luat, eram pe culmi înalte. Mă rog așa simțeam eu și poate și colegii cu care plănuisem o excursie prin munți. Ne alesesem Ciucașul, mai apropiat Bucureștiului studenției și care ne promitea imagini din cele mai frumoase.

Iată-ne așadar plecați într-o zi frumoasă, cum aveau să fie și cele în care aveam să ne minunăm de ce oferea muntele. Cu trenul până la Ploești, cu altul ceva mai amărât până la Mâneciu și cu palforma unuia îngust, cam până spre Cheia. Cei 7-8 tineri fericiți, călătoream spre muntele dorit. Acum, din tot grupul acela, a rămas mai nimic. Unul dintre noi, a luat calea străinătății, cu ani petrecuți prin Finlanda și mai apoi prin Germania. Altul s-a statorncit cu familie cu tot prin nisipurile și grădinile Israelului și de ei nu mai am nici măcar vreun zvon. Alții chiar nu mai sunt și au luat calea nimicului de mult și cei ce or mai fi nici nu sunt departe de el.

Așa pe negândite, am ajuns la capătul căii ferate înguste, în satul acum turistic, Cheia. Pe jos, pe drumul existent și astăzi, doar un pic modernizat, am ajuns la cabana Muntele Roșu.  

A fost o zi de odihnă petrecută la cabană, cu veselie mare, așa ca între colegi scăpați din marea încordare a examenului de stat. Ne-am pregătit pentru a doua zi, când ne propusesem să urcăm spre Tigăi. Am pornit dis de dimineață, am trecut pe la fântâna vestită a locurilor și am urcat poteca cam brutală, până la cabana Ciucaș. Era închisă, la vremea când am urcat, dar în ghidul nostru ar fi fost încă funcționlă. Apoi am urcat până spre Tigăi, ne-am zbenguit printre ele și am urcat și printre stâncile cele mari ale vârfului Ciucaș. Mai spre după amiază, obosiți de drum și bătuți de soarele unei zile de vară călduroase, am ajuns din nou la cabana de unde plecasem dimineața.  

Am plecat în ziua următoare către culmea Zăganului, nu chiar toți, ci doar o parte din noi. Ba chiar mai exact, doar Radu Pop și cu mine. Nu era o zi la fel de frumoasă și pe drum ceața și-a cam făcut de cap. Poate de aceea trecerea pe la Puntea Pisicii, o spălătură pe stânca ceva cam înclinată și în vremea aceea cam umedă, agățați de cablul primitiv, locul ni s-a părut un pic periculos.

Ne-am întâlnit cu toții la apa Teleajenului, cam prin preajma mânăstirii Suzana. Ne-am bălăcit în apa râului, până spre ora când s-a apropiat cea a plecării trenulețului cu care venisem. Am făcut drumul înapoi și la București am ajuns cu toții încântați de zilele petrecute în munte. 



Eram acum în anul 1963. Fiecare dintre noi, cei ce terminasem facultatea de construcții în anul 1957  avuseseră timp să-și făurească un oarecare drum în profesie, ba unii chiar și în viață. În ce mă privește aveam de acum ceva practică în meserie, acum când pe nesimție, ajunsesem pe cel de al treilea șantier din viața mea profesională, cel de la Valea Călugărească, o importantă instalație din industria chimica. Locuiam peste săptămână în Ploești și doar sâmbăta după amiaza mergeam la casa părintească în București. Și asta făceam în fiecare săptămână. Dar a venit vremea unui weekend prelungit, în zilele adiacente lui 1 mai. Atunci am hotărât  o excursie prin munții Ciucașului. În după amiaza zilei premergătosre zilei amintite, am ajuns la cabana Muntele Roșu. Eram întovărășit de două colege din șantierul de la Valea Călugărească. Ne-am stabilit cartierul general la cabana amintită și a doua zi am plecat în munte.

Am urcat în creasta Zăganului și de acolo i-am parcurs muchia, trecând pe la aceeași ,,Punte a Pisicii ,,. Era încă multă zăpadă și coborârea către cabană am făcut-o pe un horn nemarcat, pe care l-am străbătut până în vale, numai pe fund, alunecând doar pe zăpada cam întărită, păstrată bine până în zilele destul de calde ale primăverii. Apoi am ajuns din nou la cabana de la care plecasem.

A urmat ultima zi a excursiei noastre. Am plecat cât mai de dimineață spre zona de creastă a muntelui. Am trecut pe la Fântâna lui Ioan și de acolo, pe panta aspră a muntelui, prin pădurea de brad am ieșit la gol, aproape de vechea cabană Ciucaș.

Nu puteam să trecem pe lângă interesantele stâncării ale Tigăilor și ca unul care mai fusesem pe acolo, am ajuns în preajma lor, făcându-le prezentarea cățărat printre ele. Apoi am apucat lungul drum către Săcele. Am trecut pe lângă Sfinxul Ciucașului, pe lângă cabana Babarunca și urcați într-un camion cu șofer binevoitor, am ajuns în localitatea propusă și mai apoi la Brașov. De acolo mai departe cu trenul, am coborât în București cu satisfacția zilelor însorite pe care le petrecusem printre minunățiile pe care ni le oferise Ciucașul și ultimele clipe ale iernii care ne părăsea.





Câțiva ani mai târziu, împreună cu Rodica, colegă de facultate devenită de puțină vreme soția mea, în niște zile din preajma Crăcunului, am plecat din nou către crestele Ciucașului. Nu eram singuri, ci întovărășiți de cîteva din cunoștințele Rodicăi. Ne-am bucurat de zile frumoase, cu strat de zăpadă care acoperea muntele, până în preajma cabanei Muntele Roșu unde poposisem câteva zile. Era așa de multă zăpadă, încât în preajma cabanei am putut să ne plimbăm cu o sanie trasă de cai, aflată aici, probabil tocmai în acest scop. Nu ași putea spune că zilele petrecute la cabană, în ambianța hărăzită de Rodica, a fost una deosebită și să recunosc, peste atâția ani scurși de atunci, nu m-am simțit chiar în largul meu. Dar tovarășii noștri au plecat ceva mai devreme decât noi și deabia atunci m-am putut bucura de munte.

Am plecat în altă zi de la cabană, cât mai de vreme ne permiteau zilele de decembrie către cabana Ciucaș. Am parcurs traseul cel mai scurt, pe la fântâna lui Ion și de acolo mai departe, rupând din greu stratul de zăpadă care ne cam ajungea până la genunchi. De la fântână, mai departe am avut de înfruntat panta aproape abruptă a potecii. Obosiți, am depășit pădurea de brad și am ajuns pe plaiul dinaintea vechii cabane Ciucaș, atunci, la vreme de iarnă, închisă. Începuse să bată vântul cam tare și peste munte se pusese de-un viscol. Ușa cabanei era deschisă, așa că acolo ne-am odihnit câtăva vreme. Erau geamurile acoperite de zăpada viscolită și înăntru un frig de înghețam mai mult decât afară. Așa că la adăpostul pe care ni-l oferea cabana, am stat foarte puțin. Când am ieșit din nou afară viscolul aproape că ne acoperise urmele și deabia de se mai vedeau. La cabană de unde plecasem, am ajuns cât am putut de repede și la căldura dinăuntrul ei și confortul pe care ni-l oferea, am mai petrecut vreo două zile. Un scurt popas în satul Cheia, același tren înghețat până la Ploești și mai apoi inghesuiala de nedescris din trenul către București.
           Petrecusem totuși zile de iarnă frumoase în munții Ciucaș. 


Text: Dinu Boghez

Muntele vrăjit


Moto: O clipă inima mi se făcuse cer.

                       Vasile Voiculescu          


 
De curând ajunsesem proaspăt posesor de autoturism. O Dacie 1100, așa cum ieșise de curând primul autoturism românesc. Șofam de ceva vreme, de când nea Mitică, șoferul de pe mașina șantierului, aproape prieten de-a adevăratele, îmi pusese în mână pentru prima oară, volanul unei mașini. Acum, că ajunsesem să am mașină proprie, îmi încolțiseră în minte drumurile pe care mi le dorisem încă de copil. Așa am însăilat unul din acestea, ce-și propunea să străbată trecând din Brașov, mai întâi ceva din meleagurile ardelenești, mai apoi pe cele moldovene și până la urmă să ajung în Țara de Sus, cu gândul la munții Rodnei. Călătorisem cu gândul pe hărți, câte erau prin anii copilăriei și mai apoi pe primii din cei ai tinereții, străbătându-le meleagurile prin scrierile călătorilor care ajunseseră la mine prin publicații mai mult sau mai puțin organizate.
O noapte petrecută undeva la Miercurea Ciuc la o gazdă întâmplătoare, mai apoi străbătând munții către Țara Moldovei și mai spre seară, popasul la Borșa, într-o casă țărănească, care cuprindea în  ea parfumul vremurilor de odinioară.  În camera cu tavanul cu grinzi de lemn, în patul larg, cu țoale maramureșene, printre care ne-am găsit locul de visare către munții Rodnei pe care aveam de gând să-i străbatem de a doua zi încolo.  
A doua zi am început urcușul. Nu-mi mai amintesc poteca pe care am abordat-o, dar știu că în urmă am lăsat instalația pentru sărituri cu schiurile, existentă aici prin 1970, anul primului contact cu munții Rodnei. La pădurea de brad am ajuns repede și cam la limita cu ea, ne-a ieșit în cale o pisică sălbatecă. Era prima pe care o întâlneam pe munte și poate speriată, a dispărut repede în pădure. Ne-am cotinuat urcușul și după ceva vreme am ajuns la fosta cabană Puzdrele. Aveam de gând să rămânem aici peste noapte și a doua zi să plecăm spre vârful Ineului. Către seară s-a umplut cabana cu turiști în general tineri. Și spun asta pentru că împreună cu ei a urcat și un personaj în vârstă, poate conducătorul grupului. Deosebit de activ personajul și nu și-a potolit vioiciunea, decât atunci când și-a văzut întreg grupul, orânduit fiecare la patul lui.
Peste noapte a început ploaia. Una mocănească. Cu ceața coborâtă până peste cabană. A plouat toată ziua. Doar către după amiază a fost o scurtă bucată de timp, când cerul n-a mai slobozit apă peste munte. Câțiva dintre turiștii aflați în cabană, au ieșit afară, într-un loc bine cunoscut de ei și s-au întors de acolo cu niște ciupercuțe portocalii, pe care nu le mai văzusem până atunci. Mi-au spus că se numesc gălbiori și din ei se face o minunată tocăniță. Ne-au dat și nouă să gustăm și le-am găsit delicioase. Le-am dus dorul multă vreme, considerându-le o specialitate a locurilor și asta până când le-am  găsit și pe meleagurile apropiate nouă. Spre seară a reînceput ploaia și dimineață când ne-am sculat, tot așa o ținea. Dacă măcar în ziua asta ar fi fost vreme de urcat Ineul, ținta noastră, am mai fi lungit un pic ciosvârta de concediu pe care izbutisem să-l ciupesc șantierului, dar așa nu ne-a rămas decât să coborîm din munte.
Ne-am luat mașina lăsată la gazda noastră cea cu camera maramureșană în care dormisem și am început lungul drum către casă. Probabil că atunci, în goana mașinii, s-a însăilat gândul la altă excursie pe meleagurile Rodnei, cu soare mult și poteci montane străbătute de la un capăt la celălalt.  
Intr-una din verile anilor 70, am pornit din nou spre munții Rodnei. În ce mă privește, eșecul excursiei sfârșite la cabana Puzdrele, mă făcuse să-mi doresc cu ardoare, parcurgerea întregii creste a munților Rodnei. Cu câțiva prieteni, nedespărțiți la vremea aceea și pe care mai apoi, peste ani, viața i-a cam risipit, am însăilat excursia cea mare a anului acela. Întâlniți pe peronul Gării de Nord, am coborât din acceleratul care ne-a dus pînă în depărtata Vatra Dornei. Intr-un periplu cu peripeția ploii nedorite, am străbătut până la urmă locurile pe care ni le propusem din munții Călimanului. Mai apoi, după ce am coborât din Căliman, am pornit pe calea ferată meșteșugit croită printre munți. Mă aflasem prima oară prin aceste locuri, într-o excursie de studii al ultimului an de studenție - 1957. Cu mai toți colegii, însoțiți de unul din profesorii de bază ai anilor de studii, oprind vagonul nostru călător în locurile de interes pentru viitoarea noastră meserie, am mai găsit pe alocuri și priveliști din cele care stimulau aspectele unor viitoare expediții montane. Dar ce nu era interesant pe această cale ferată, cu viaducte aninate din munte-n munte, peste adâncimea unor văi, cărora doar le bănuiam firul vreunui pârâiaș, intrând prin munți când nici nu te așteptai, uneori întrebându-ne unde o fi locomotiva, intrată prea devreme intr-alt tunel.
Acum însă ne îndreptam, cu mers încetinit din cauza pantei mari pe care gâfâia un biet tren al anilor 50.   
În stația Ilva Mică, daca îmi aduc bine aminte, un stâlp cu marcaj și săgeată indicatoare turistică, zărit de pe fereastra vagonului, ne-a arătat o cale ce ni s-a părut mai scurtă către Rodna Veche, loc de unde ar fi început periplul nostru prin munții Rodnei. Am coborât repede din tren, cât ne-a permis și șederea mai îndelungată în stație. Am urmat marcajul străbătând locurile cu pajiști la vremea cositului. Miasma îmbătătoare a fânului de curând cosit, ne-ar fi îmbiat la odihnă nocturnă, în casele noastre cărate în spate, de nu ne-ar fi împins de la spate drumul lung pe care ni-l doream.
Până la urmă am ajuns în Rodna Veche, străbătându-i repede străzile, aflate sub anii mulți trecute peste ele. Deabia la întoarcerea acasă am aflat că in orașul străbătut, se afla și biserica veche de prin secolul 13-14 caruia măcar în fugă am fi putut să-i vedem zidurile încărcate de istorie. Dar eram într-o adevărată cursă contra cronometru, noi dorind să ajungem înaintea nopții la casa scriitorilor pe atunci, unde speram să fim găzduiți. Așa s-au petrecut lucrurile si noi ne-am bucurat de odihna meritată în ceeace era pe atunci mica localitate din Valea Vinului. Însetați, am mai avut răgazul să ne-o potolim, în izvorașul cu apă minerală, aflat oarecum în curtea casei în care eram găzduiți.
Am avut un somn liniștit și dimineața ne-a găsit gata pregătiți pentru marele drum de pe creasta munților Rodnei. Am parcurs la început un drum îngust, cam pietros, un drum de mină, probabil abandonat de ceva vreme. Am găsit în lungul lui, uneori pietre specifice minelor din nordul țării. Minerale frumoase, cu neînchipuite forme și uneori o coloristică deosebită. Am trecut pe lângă ele cu admirație, dar luarea lor cu noi, măcar pe unele, ne-ar fi îngreunat rucsacii prea mult.
Era o zi frumoasă, din cele pe care ni le doream. Cam obosiți poate, până la urmă am ajuns pe linia de creastă a munților, în Șaua Curățelului. Apoi am urmat poteca marcată, dar pentru ziua dintâi a acestor munți, am campat pe malul lacului Lala Mare. Era la vremea aceea, pe malul lacului, un bordei. Cam amărât, dar încă bun de adăpostit. Am renunțat la întinderea corturilor și în bordei ne-am aranajat locul de mas peste noapte. A fost o după amiază liniștită și pentru noi, veniți din vârtejurile munților Călimanului, o adevărată binecuvântare. Noaptea s-a arătat liniștită, doar că la un moment dat, pe lângă bordei s-au auzit pași omenești. Nu ne-a deranjat nimeni, dar o oarecare sperietură tot am tras.   
Dimineața, cât mai matinal am putut, ne-am luat tărhatul în spate și am luat calea Ineului. Mai întâi pe poteca însăilată pe coasta muntelui și mai apoi direct către vârful pe care oricum ni-l doream agățat în palmares. Și tot urcând din greu muchia muntelui, ne-a apărut în față un cort, a cărui înfățișasre ne-a părut cunoscută. Și numai bine că din el a apărut figura unui om cu ceva echipament militar pe el și ne-a întâmpinat cu bucurie mare. Era același personaj cunoscut nouă de pe coastele Ursului, din munții Căpățânii. De data asta a lăsat la o parte orice prudență profesională și ne-a poftit în cort și ne-a arătat toate cele ce aveau ei acolo în materie de ridicări topo  și ce-o mai fi fost. Noroc că noi nu prea aveam habar despre ce ne-a arătat prietenul nostru de peste munți și nu ne-a prea interesat. Apoi am urcat pe primul mare acoperiș al Rodnei, pe vîrful Ineului și de acolo, în ziua aceea senină, într-un anume fel am avut toată țara la picioare. De acolo înainte, am revenit în lungul potecii marcate, am depășit locurile reprezentative ale munților Rodnei și după ce am trecut de Șaua Gărgălăului, ne-am îndreptat către cabana Puzdrele, în care mai fusesem cu ceva timp înainte.
Acum aici, era lume multă și deabia de ne-am găsit locuri pentru noaptea ce aveam să ne-o petrecem aici. A doua zi aveam cale lungă de făcut, așa că am plecat cât am putut de devreme. Până pe vârful Pietrosu aveam cale lungă și locurile erau pentru toți numai noutăți. Cu vârfuri urcate și mai apoi și coborâte. Cu pajiști însorite, cu poteca ce străbătea jnepenișuri, cu cîte un ochi de apă înălbăstrită de cerul senin și marele izvor al lui Rățifoi, căruia ani mai târziu i-am aflat și numele. Tot mergând noi pe creastă am dat și peste locul ,, La cărți ,,. O adevărată  bibliotecă de pietre bătrâne risipite pe plai. Și poate pe ele s-o fi aflat și istoria încă ascunsă a locurilor, nouă, vremelnici călători prin minunăția locurilor. Lăsasem în urmă vârfurile Puzdrele, Anieșul, trecusem prin locurile Traniței La Cruce, cu lacul cel mare cuibărit nu mult sub ea și în față ne stăteau alte vârfuri, parcă înălțate până la cer. Ne ajunsese oboseala zilelor prin Căliman și a celor de prin aceste locuri. În față ne stăteau alți coloși înălțați parcă deodată din plaiul înierbat. Până la urmă am lăsat în urmă vârfurile Buhăescu, Rebra, am coborît adânca șa dinaintea Pietrosului și până a nu coborî spre lacul Pietrosului, am dat o fugă pe vârful cel mare, lângă stația meteo automată, bătrână încă de pe atunci. Coborâșul lungilor serpentine l-am sfârșit lângă lacul Pietrosului. Ne-am întins corturile și ne-am bucurat de ziua frumoasă de care avusesem parte.
A doua zi am început lunga coborâre către locurile civilizației părăsite de bună voie. La drumul făcut până în Borșa – orașul era aproape primitiv față de cum arată acum -, și ne-am așternut pe drumul lung până la gara de unde am luat trenul până în Vișeu. Un accelerat supra încărcat, cu locuri în picioare pe culoar, ne-a purtat până la urmă în Bucureștiul pe care nu-l mai văzusem de două săptămâni.    

Text: Dinu Boghez


miercuri, 28 decembrie 2016

Catedrala printre stele

                     Moto: Tarana e plina de zumzetul tainelor,
                                dar prea e aproape de calcaie
                                si prea departe de frunte.
                                             Lucian Blaga


In muntii Caliman, n-am ajuns decat o singura data. Era pe atunci, un anume plan in mintea mea. Hotarasem ca in fiecare an, in timpul ragazului dat de un crampei de concediu, cat imi permitea pe apucate, activitatea de santier, sa parcurg cate doua masive montane. In vara acelui an, cam prin ’72, imi progamasem muntii Caliman si pe cei ai Rodnei.
Pe peronul Garii de Nord, ne-am adunat tot grupul, cei cinci grozavi care incepeau periplul locurilor necunoscute noua, din ceeace avea sa devina pentru mine pesste ani, ,,Nordul Indepartat ”. Nu cunosteam despre muntii Calimanului, catre care ne indreptam mai intai, decat ceeace ne spunea un ghid, printre primele aparute si parca mai sumar decat seria inceputa ceva mai tarziu din colectia Muntii Nostri.
Am calatorit in vagoane diferite – bine macar ca eram in acelasi tren – si doar catre dimineata, cand strabateam frumoasa Tara a Dornelor, ne-am adunat in acelasi vagon. La Vatra Dornei, am ajuns cu acelasi batran accelerat, sosit in gara cam la acceasi ora ca si in vremea de astazi. Stiu sigur ca era o dimineata frumoasa, care ne dadea speranta unor zile minunate in continuare.
Catava vreme ne-am sucit prin preajma garii, cat sa luam cunostinta, cu necunoscuta pentru noi, Vatra Dornei. Apoi, asa cum scria in ghidul nostru, am strabatut parcul bailor, pana cand din el, am ajuns pe poteca marcata care avea sa ne duca pe creasta muntilor Caliman.
Am umblat o vreme printre trunchiurile brazilor inalti, svelti, de parca aici se adunasera plaesii de demult ai lui Stefan cel Mare. Ne intampina Calimanul cu zvon de poveste spusa din gura bunicilor.
Mai apoi padurea cea fermecata s-a terminat si muntele si-a aratat fata, un pic alpina. Acum, la inceputul drumul cel mare catre creste, cu soare mult si amarnic si arareori cu cate-o umbra mangaietoare. S-au ispravit repede rezervele de apa, mai apoi si surogatele amagitoare ale setei cumplite care ne cuprinsese pe toti. Ba parca mai amarnic ma chinuia pe mine, atat de cumplita, de ma uitam cu pofta mare, la ochiurile de apa adunate in vreo urma de bovina, impietrita in cate un loc noroios. Si jinduiala mea era atat de napraznica, incat mai-mai sa ma reped la cate una ce-mi parea mai limpede, de deabia de ma stapanisera colegii sa nu ma reped la ea. Oricum dupa amarul anilor trecuti de atunci, o sete mai cumplita nu m-a mai stapanit. Noroc ca pana la urma, am ajuns la locuri umbroase si un paraias zglobiu ne-a iesit in cale. Era acolo si o ingraditura, dincolo de care si o pajiste imbietoare. Repede ne-am hotarat sa ne intindem corturile. Am uitat si sa inchidem poarta de uluca pe care intrasem. Ce mai, intrasem acolo ca intr-un loc al nimanui. Eram undeva in apropierea varfuli Serba. A urmat o noapte instelata si noi am tras un pui de somn, ca dupa oboseala noptii nedormite din tren. Din visele placute ale diminetii, ne-a trezit o voce tipatoare si niste sudalme nu tocmai binevoitoare, batjocorindu-ne in fel si chip, spunandu-ne pana la urma, ca poarta deschisa a lasat cale libera turmei de bovine sa-i tavaleasca iarba nunai buna de cosit. Nu stiu cat i-or fi satisfacut scuzele noastre, dar pana una alta ne-a lasat in pace si s-a dus in legea lui facand marunt din buze.
Am plecat mai departe si pauza de drum lung am facut-o intr-o postata de fragi, unde ne-am intins la cules, pana cand pe cer a a aparut un norisor alburiu, sfaramat repede si urcator mai apoi pe cerul albastru, ca un fum de tigara. ,, Repede rucsacii in spinare ca vine ploaia ”, le-am strigat ortacilor. Am mers cat am putut de repede si pana spre megalitii anuntati de ghid nu ne-am prea oprit.
Stiam din ghidul nostru ca locul se numea Pietrele Rosii si din alte surse aflasem ca acolo se dadusera lupte napraznice in timpul ultimului razboi si atata sange se varsase, incat locul isi capatase denumirea aceasta. Sangele staruia doar in imaginatia noastra, dar impresinanati erau megaltii ce ne ieseau in intampinare. Felurite forme de stanci sculptate de vant, geruri si zapezi, ne ieseau in intampinare. Ne-am invartit pe langa ele, le-am fotografiat cat ne-am priceput si unicitatea lor, ba poate si infatisarea lor, legata parca de basmele copilariei, ne-au tinut tintuiti acolo multa vreme. Pana cand....norisorii fum-de-tigara din zori ne-au aratat intentia lor de ploaie zdravana. Am pornit repede la drum, cautand din ochi un loc de adapost, altul mai trainic, decat corturile noastre din spate. Nu mult mai departe, cam la marginea padurii, am zarit o casuta, catre care ne-am indreptat in graba. Ne-a deschis usa un om cu parul alb, padurarul locurilor. Inalt, drept ca brazii din preajma, cu vorba melodioasa a bucovinenilor, ne-a poftit in adapostul sau. Refugiul se numea Tamau si poate si locurile tot asa s-or fi chemat. Dar si pe el, tot asa il chema si pe deasupra si Silvian. Si daca denumirea locului, l-oi mai fi uitat din cand in cand, apoi numele sau amintit, nu l-am uitat nici cand.
S-a pus pe ploaie de cum am intrat in casuta de poveste de la marginea padurii Tamaului. Ospitalitatea amfitrionului, cu nume melodios, ne-a pus la dispozitie, toate cele e avea asuta lka dispozitie. Unul din paturi a adapostit din partea feminna a expeditiei noastre si ceilalti ramasi ne-am intins tarhatul pe care adusesem cu noi, pe pardoseala casutei. Mie parca nu mi-a convenit si cum afara ploaia ne-a oferit un ragaz, mi-am intins repede cortul, ca doar de aceea carasem amar de kilograme in spate. A venit seara si cerul area sa se mai limpezeasca un pic. Le-am urat noapte buna ortacilor ramasi in cabanuta la taifas cu Silvian si eu m-am tolanit in ditamai cortul. Priveam pe crapatyra usii zvarcoleala bulldozerelor car sfartecau munrele cam inspre Negoiul Unguresc, croind noua cariera de sulf. Si cum priveam jocul de lumini al buldozerelor miscatoare, din cer au inceput sa coboare ztropi de ploaie. La inceput razleti si repede s-au transformat in oaie sanatoasa. Putin am mai stat in cort si udatura cereasca m-a gonit in casuta. Mi-am facut loc langa ceilalti, pe jos, cuibarit in sacul de dormit si asa am asteptat zorii zilei, tot sperand ca ploaia sa inceteze.
A tinut napraznica, cand siroaie de apa coborate pe ste munti, can picaturi razlete, dar cu cerul tot involbrat. Cam pe la  mijlocul celei de a treia zi, un petic de cer senin, repede acoperit de ceturi alergatoare, ne-a dat speranta unoi zile mai bune. Parca si Silvian padurarul vroia si el sa mearga la casa lui, dar parca ii era teama sa ne lase cantonul pe mana noastra. A mai strans oleaca din dinti si si-a mai incercat odata rabdarea, cand a inteles ca noi, in ziua aceea inca mohorata, vroiam sa mergem pe varful Pietrosului. In dimineata aceea inca cetoasa, toti am luat-o care incotro. Timisorenii au luat-o in dorul lor si noi am luat calea Pietrosului. De ajuns e varful cel mare, cat sa putem spune ca ne-au scapat pasii sa-i urcam semetia, pe un drum stapanit doar de ceata, cum necum, i-am atins varful. Sub baliza varfului ne-am srtrans unii intr-altii cat am putut si ne-am facut poza document, sa stie lumea ca am ajuns acolo. Cat priveste, ceva imagini inconjuratoare, de ele n-am avut parte. Doar zgomotul buldozerelor care sfartecau muntele, a ajuns pana la noi.
Ne-am intors repede la casuta lui Silvian, care saracul, a trebuit sa ne mai suporte inca o noapte.    
Dimineata ne-a intampinat cu cer senin si intinzandu-ne alene, ne-am pregatit rucsacii, pentru ultimul drum ce-l aveam de facut in muntii Calimanului, nu atat de generos cu noi cat am fi dorit. Ne-am luat ramas bun de la gazda primitoare de voie de nevoie si am inceput drumul coborarii catre gara Dornisoarei. Era cerul insorit si vestitor de vreme buna in continuare si parca am mai fi stat, sa ne bucuram de frumusetea muntilor in care eram, dar planurile noastre cuprindeau si muntii Rodnei si timpul pe care-l aveam la dispozitie, ne gonea de la spate. Am ajuns repede la gara Dornisoarei si timp pana la tren, mai aveam berechet. Noroc cu gramada de pepeni la vanzare, de unde ne-am luat unul mare, cat sa ne micsoreze asteptarea din gara pustie. Pana la Floreni, statia la care alta asteptare pana la alt tren care avea sa ne duca spre meleagurile Rodnei nu am asteptat mult. Dintr-o excursie de studii facute la vremea studentiei, stiam la locurile pe care aveam sa la strabatem, alaturi de frumusetea locurilor, ne-au aratat si spectaclozitatea unor lucrari de arta feroviara, care nu cred ca si-au pierdut din interesul tehnic, nici acum dupa trecerea atator ani.
In planul nostru ne propusesem sa urmam cale lunga, pana la statia in care, cu alt tren aveam sa calatorim pana in Rodna Veche, de unde ar fi inceput drumul nostru catre culmile inalte ale muntilor Rodnei, cealalta etapa care ne-o propusem. Dar cum in gara – Ila Mica - unde trenul stationa atat cat sa-si traga sufletul dupa atata drum iniortochiat si urcator, cand am zarit pe peronul garii un stalp turistic cu inducatii despre Rodna Veche si Valea Vinului, ne-am descarcat repede tarhatul din tren si am luat-o pe drumul scurtatura catre munti. Ne-a fost drumul tot un urcus, dar de data asta prin locuri la vremea cositului. Ne-au intampinat oameni cu vorba domoala si aproape cantecul locurilor, ne-a facut sa nu simtim asprimea drumului ce l-am strabatut. Prin oraselul pierdut prin frumusetea locurilor, am trecut fara sa zabovim si doar ca prin vis, imi aminesc de biserica veche, despre care mult timp dupa aceea am aflat ca este monument istoric.
Ne-am cotinuat drumul spre Valea Vinului, pe atunci casa de odihna pentru scriitori si cand noaptea se ingana ziua am ajuns la casa unde speram sa obtinem gazduire. Asa s-a intamplat si dupa ce am descoprit in curtea pensiunii izvorul cu apa minerala, ne-am indemnat la un somn binefacator.
A doua zi aveam sa luam drumul muntilor Rodnei, pe care ni-i doream cu zile insorite, decat mai multe decat  cele de care avusesem parte in cei ai Calimanului.
Din muntii Calimanului, mi-au ramas poate, prea putine amintiri. Zona stancariilor cu forme atat de spctaculoase,  atunci, cu nori amenintatori venind catre noi, pe aici pe unde soarele inca stapanea locurile, poate nici  nu am avut timp sa le admiram si in ce ma priveste, m-au prins gandurile la marea batalie care inrosise locurile, ca de aceea ramasese pe aici numele de Pietrile Rosii. Atunci, pe aici deabia de ausesem timp sa admiram locurile si goniti de nori amenintatori veniti in urma noastra, alergasem sa gasim adapostul din poiana Tamaului.
De atunci dorul unor Calimani facuti de indelete, mi-a ramas in suflet si tot sper sa-mi    harazeasca soarta ani destui sa mai vad macar locurile in care nu ajunsesem si poate pana atunci s-o gasi o solutie pentru rana deschisa muntelui de nesabuinta carirei sulfului anonim.

Text si foto: Dinu Boghez  


joi, 3 ianuarie 2013

Povestile din valea Zanelor



Moto:  încep din florile uitate
            să se reverse amintiri
             prinzând copii pe-nnoptate
             în jocul primei lui iubiri.
                        George Ţărnea

Cel dintâi contact cu munţii Căpăţânii, l-am avut pe vremea când lucram pe şantierul uzinei de aluminiu de la Slatina. Am profitat într-un sfârşit de săptămână, când Nea Mitică, şoferul şantierului, se ducea acasă cu maşina, la Bărbăteştii din Vâlcea. Era în luna iunie a anului 1966. Atunci am zărit prima oară bariera de calcar, înălţată cu zimţii ei până la cer, despre care, credeam eu că sunt meterezele Parângului. Peste doar un an aveam să aflu că este frumoasa Builă.
În această dintâi plimbare pe meleagurile vâlcene, după ce am străbătut lungul sat al Băbenilor, am luat-o la stânga, pe drumul spre Horezul, cel de sub munţi. În Bărbăteşti am ajuns pe un drumeag de ţară, cam prăfos pe vremea aceea. Am ajuns la casa cu pridvor a lui nea Mitică. Avea familie numeroasă şi m-au primit toţi cu ospitalitate. A dat „ ordin ” nea Mitică, era doar stăpânul casei, să ne pună în faţă ceva slăninuţă cu ceapă şi să ne aducă o stacană plină cu ţuică, specialitate Bărbăteşti, din acea galbenă, ţinută în butoi de dud, de se ridică pe marginea paharului. Cu vorba multă, oltenească, cu imaginea munţilor pe sub care trecusem, cu slăninuţa tare bună şi mai ales cu licoarea cea galbenă cu miros de prună coaptă şi cu gust din ce în ce mai plăcut, a trecut timpul repede. Şi nea Mitică nu m-a îmbiat numai cu ţuica cea bună, băută din vreun degetar de pahar, cum poate s-ar fi obişnuit la oraş, ci dintr-o ceaşcă zdravănă, de nici nu-mi venea să cred că am să mai ajung teafăr să urc munţii în dimineaţa următoare. A doua zi nu mai aveam nimic şi, trezit dis-de-dimineaţă, am plecat  la drum. Am ajuns mai întâi la mânăstirea Arnota,ctitorită de Mircea cel Bătrân. Un fel de cuib de vulturi, înălţat pe coasta unui munte, din care oamenii tot rodeau adânc, să scoată calcarul de care aveau nevoie. La vremea aceea, nici nu mă gândeam că am să construesc o uzină de sodă, care avea să macine şi mai mult muntele de calcar. Apoi am ajuns la poalele muntelui, acolo unde se aflau aşezămintele mânăstireşti ale Bistriţei. Am inrtat apoi şi în peştera de deasupra mânăstirii şi însfârşit am luat-o pe jos, în lungul furtunosului râu al Bistriţei. Pe vremea aceea pe aici era doar o cale ferată îngustă, pe care veneau lemnele din susul muntelui. Am ajuns la furcitura pâraielor, ale Gurghiului şi Bistriţei, acolo unde se afla o casă arătoasă. Aveam să aflu mai târziu că locul se numea Între Râuri. Pe muchia din faţa casei, care despărţea văile se afla o potecă bine bătută. Habar n-aveam de locurile acestea, de lungimea potecilor şi mai ales cum aveam să ajung la mânăstirea Horezu, acolo unde stabilisem să mă întâlnesc din nou cu nea Mitică. Poteca pe care apucasem, era una largă şi bine bătută şi pe măsură ce înaintam, îmi apărea, cam departe ce-i drept, un plai înalt, cu baliză pe vârf. Către acesta vroiam să ajung. Multă vreme după aceea, aveam să aflu că vârful pe care vroiam să ajung era cel al Romanului şi până la el aş fi avut cale lungă de bătut. Aveam picioare zdravene şi depărtările toate, îmi păreau doar la o zvârlitură de băţ. Dar până la urmă tot mi-am dat seama că acel vârf era cam depărtat şi nu mi-ar fi ajuns timpul pe care-l aveam la dispoziţie. Aşa că m-am hotârât să tai muntele, pe sub creste, străbătând muchii şi văi, direct prin încâlcişul pădurii. Am coborât, am mai urcat şi iarăşi am mai făcut-o odată, până când am ajuns la o stână. Acolo m-au îndrumat ciobanii să cobor spre vale pe poteca lor şi  până spre mânăstire nu aveam cum să mă rătăcesc. Dar mi-au spus că până acolo aveam cale lungă. Aşa că mi-am luat picioarele la spinare şi am început să alerg către vale. Ani mai târziu aveam să aflu că fusesem la stâna din Clăbucet şi pe muchia acestuia, aveam să ajung în islazul dinaintea satului Romanilor de Jos. Acolo l-am întâlnit pe nea Mitică, care tot patrula cu maşina venind dinspre mânăstirea Horezu, doar-doar, o găsi locul unde credea el că am să cobor din munte. Până la Bărbăteşti am ţinut-o tot într-o vorbă şi în zorii celelalte diimineţi, am plecat spre Slatina, acolo unde obosit, dar fericit, am ajuns puţin înainte de începrea programului.          
Întâmplarea a făcut, să ajung după câteva luni, pe şantierul combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Şi felul în care am ajuns pe acest şantier, la poalele unor munţi pe care aveam să-i îndrăgesc, avea un anume tâlc. Desigur aveam oarecari caltăţi profesionale, dar poate nu numai acestea au contat, când unul din miniştrii adjuncţi care ne conduceau, mi-a propus să merg pe şantierul acela, justificându-şi propunerea, spunându-mi că mie îmi plac munţii şi acolo am să mă simt foarte bine !. Când am ajuns la Râmnicu Vâlcea, era 13 martie 1967. Era una din zilele frumoase ale lunii. Din şoseaua care curgea înaintea maşinii, se înălţau în depărtări, crestele înzăpezite ale Făgăraşilor. Erau imagini minunate şi nu-mi părea rău că acceptasem să vin pe acest nou şantier. Urma ca aici să îndeplinesc funcţia de inginer şef, la cel mai mare şantier din cele pe care fusesem până atunci. Era senin, munţii sclipeau în soare şi lucrările către care mă îndreptam păreau unele interesante. Întreaga mea viaţă profesională, de atunci încolo, avea să fie legată de lucrările pe care le-am condus pe meleagurile vâlcene şi împletirea cu zilele de odihnă pe care mi le petreceam pe crestele munţilor din preajmă, au fost cele care mi-au oferit momentele de echilibru de care aveam nevoie, după săptămâni de lucru istovitoare.
La începutul lunii iunie 1967, am imaginat o excursie în munţii Căpăţânii. Aveam la îndemână doar harta sumară a munţilor dintre Olt şi Jiu, editată de ONT, cum îi spunea pe atunci unui for care dorea să stăpânească întreaga mişcare turistică a ţării. Hotărâsem să ajung în Mălaia şi de acolo să urc spre creasta munţilor Căpăţânii. Până acolo am ajuns tot cu Nea Mitică, cu maşina şantierului. Cunoşteam şoseua de pe Valea Lotrului din alte incursiuni pe care le făcusem pe aici cu doar un an în urmă. Acum am coborât în centrul comunei, acolo unde o uliţă îngustă, urcătoare, m-a scos repede la marginea satului dinspre munte. În apropierea ultimei case, mi-am întins cortul meu cel greu. Vroiam să fiu sigur că animalele pădurii – aşa îmi închipuiam eu -, nu aveau să mă deranjeze. Am stat acolo multă vreme, până când s-a lăsat înserarea. Am răsfoit o carte pe care o adusesem cu mine. Apoi am intrat în cort, de unde n-am mai ieşit decât când s-a luminat de ziuă. Mi-am strâns repede cortul şi mi-am aruncat în spate rucsacul, nu numai voluminos, dar şi foarte greu. Numai cortul meu, unguresc, avea 9 kg !. Am început să urc poteca ce părea să mă scoată pe creasta muntelui Zmeurăt. Eram cocoşat sub greutatea rucsacului. Curând m-a ajuns din urmă un tânăr. Mi-a spus că urca la stânele din Zmeurăt, acolo unde ducea un aparat de radio cu tranzistori, unei rubedenii. Cu el am însăilat convorbiri de tot felul. Mi-a povestit şi mai apoi mi-a şi arătat, o cruce de piatră, ridicată acolo din voinţa Elenei Brătianu. „ Organele ”, răzuiseră numele ei înscris pe cruce, dar aceasta, aflată într-un loc cu izvor, rămăsese. Mai apoi mi-a povestit despre bunicul său care fusese paznic la casa Brătienilor aflată sus în poiana de sub Zmeurăt. Veneau acolo cu caii urcând din sat şi uneori cu o avionetă, uşoară, cât să poată să aterizeze şi să decoleze de pe întinsa poiana a stânei. Acolo aveau Brătieni o casă. Cu etaj şi 12 camere. Avea alimentare din izvorul de sub creastă, adus până în casă cu jghiab. Casa avea baie şi bucărărie. Multă vreme, bunicul tânărului stătuse acolo şi iarna şi păzise casa. Acum era un fel de grajd al ciobanilor, care aici îşi ţineau caii. Peste ani,am văzut-o din ce în ce mai dărăpănată şi astăzi,doar o movilă înierbată mai aminteşte de vechea casă. Tot vorbind noi aşa, a observat tânărul că rucsacul îmi părea din ce în ce mai greu. Mi l-a luat şi până la stână,aproape că am zburdat. Am stat puţină vremea acolo cât să le spun cam pe unde vroiam să merg şi că în seara aceleaşi zile vroiam să ajung acasă, la Vâlcea. Doream să umblu pe creasta Căpăţânii şi să cobor pe lungul drum de pe lângă vârful Dosul Pământului. Pe harta mea lucrul părea posibil, dar aveam să mă conving ani mai târziu,că ar fi fost imposibil. Încurcăleala drumului şi mai ales lungimea lui, mi-ar fi lungit şederea mea în munte încă vreo două zile. Mi-am luat rămas bun şi atunci am aflat şi cum îl chiamă pe tânărul care mă însoţise. Îl chema Popescu şi până în anul 2000, nu aveam să-l mai revăd. Am ieşit în Şaua Zmeurătului şi am găsit poteca de creastă. Până la stânele din Bogdana am mers întins. Acolo m-am oprit şi le-am spus ciobanilor cam pe unde vroiam să merg. Au fost desigur sceptici şi unul dintre ei, care cobora în Olăneşti, mi-a propus să-mi urce rucsacul pe cal şi să mă conducă până spre locurile civilizate de unde aş fi putut găsi mijloace de transport până acasă. N-am vrut. Eu o ţineam una şi bună, să merg pe la Dosul Pământului. Dacă au văzut cât de hotărât sunt, m-au lăsat în plata Domnului, să merg pe unde doream. Am plecat, am trecut de vârful Gera, pe acolo unde deabia căzuse un avion şi rămăşiţele erau risipite peste tot şi am găsit vechiul drum al Carpatinei, care până prin anul ’ 48, exploatase pădurile din zonă. Câtăva vreme am urmat drumul bine croit în coasta muntelui. Am întâlnit un cioban, pe care l-am întrebat care ar fi cea mai scurtă cale de a ajunge în Valea Lotrului. Mi-a povestit el cam pe unde ar trebui să merg. Poate am înţeles greşit, dar oricum am luat-o la vale pe prima potecă ce mi s-a părut că m-ar fi condus acolo unde doream. Foarte repede poteca s-a sfârşit, urmele găsite ici-colo – câte o roată, câte un crâmpei de cablu –, s-au treminat şi eu m-am aflat singur, pe o vale din ce în ce mai abruptă. Aveam cu mine o toporişcă, pe care o ţineam în mână, chipurile să-mi fie de apărare. Am alunecat şi în căderea tăişul toporişcăi, mi-a tăiat podul palmei, iar fiarele din spate ale cadrului rucsacului, sărite din sudură, mi-au sfâşiat cămaşa şi bine înţeles şi spatele. Nodurile de la degete erau rănite şi ele. Noroc cu apa pârâiaşului în lungul căreia mergeam şi în care mi-am spălat cât de cât rănile. La un moment dat, am ajuns deasupra unei căderi de apă, oarecum înaltă. Muntele se strânsese lângă pârâu. Era ora 19 şi puterile mele erau aproape secătuite. M-am hotărât să înnoptez acolo. Pe malul apei, pe o platformă îngiustă, stâncoasă, am aşternut în două foaia de cort. Am întins sacul de dormit şi m-am băgat în el. Aveam lângă mine toporişca şi cuţitul. Peste noapte m-am mişcat în sac şi spre groaza mea, am auzit la cap un fâşâit. Să fi fost lup, să fi fost şarpe, dar oricum am îngheţat de spaimă. Cum mă mişcam din nou, cum auzeam fâşâitul de la capul meu. Până la urmă mi-am dat seama că fâşâitul venea de la barba mea, care între timp crescuse. M-am liniştit oarecum, dar somn până la ziuă tot n-am avut. Eram doar într-o pădure, pierdut în adâncul unei văi şi cine ştie dacă a doua zi aveam să găsesec un drum de ieşire.
Cum s-a luminat de ziuă am ieşit din sacul de dormit. Mi-am strâns cortul şi am privit de jur împrejur. Pe lături coaste abrupte. În faţă o cascadă de vreo 3m, cu şuviţa de apă din lungul ei. Eram într-o capcană şi ieşiri nu se întrevedeau. M-am hotărât la o ieşire disperată. Să cobor în lungul cascadei. Am dat drumul la rucsac mai întâi. A ajuns repede în bulboana de apă de la baza cascadei. Până am ajuns eu, a avut tot timpul să se îmbibe cu apă. Mai apoi m-am apucat de stâncă şi am încercat să-mi micşorez cât am putut,distanţa ce-mi rămăsese de parcurs, după care mi-am dat drumul până jos. Am ajuns teafăr, dar m-am udat cât am putut demult. Şiroind, cu rucsacul îngreunat de apă, am încercat să găsesc un drum de coborâre. M-am abătut pe malul stâng al pârâului, încercând cu disperare să mă agăţ de coasta muntelui. Ştiu că la un moment dat, am rămas agăţat într-unul din braţe şi cu un efort supraomenesc, am izbutit să îmi reazim picioarele pe coasta abruptă. Şi cam aşa am mers până la gura văii. Când am ajuns lângă şosea – era luni dimineaţă -, am întâlnit o femeie, pe care am întrebat-o cam unde mă aflu. Eram aproape de satul Sălişte. Ce şi-o fi închpuit femeia când m-a văzut, căci arătam jalnic. Eram mai peste toate locurile vizibile plin de sânge. Aveam cămaşa sfâşiată şi privirile erau cele ale unui animal hăituit. După ce m-am spălat în apa Lotrului, de pe marginea drumului, m-a luat un şofer amabil şi cu acelaşi camion am ajuns la Vâlcea şi apoi acasă. Între timp la şantier se dăduse alarma. Doar nea Mitică ştia unde mă lăsase, iar la secretariat se bănuia că plecasem la o şedinţă la Piteşti. Dar cel ce ştia pe unde îmi propusesem să umblu, îl alertase pe Grig – bun tovarăş de munte – să organizeze o echipă de căutare în munţi, încercând să mă găsească. Telefonul meu, ajuns acasă,  a risipit temerile şi după o reparare cât de cât, la dispensarul şantierului, am revenit acolo unde îmi era locul. A fost aceasta cea mai temerară excursie  din munţii Căpăţânii.    
În amintirea mea, imaginea tânărului Popescu, care atât de mult mă ajutase pe urcuşul lung şi dur către poiana Zmeurătului, rămăsese a unuia înalt, slăbuţ şi cu bască pe cap. Ani de zile după aceea mi-am tot amintit de el. Într-o împrejurare, veneam cu copiii din Buila. Urcasem în Curmătura acesteia, dormisem la stână, străbătusem întreaga creastă alpină a acesteia şi după ce parcursesem muchia Lespezilor, din munţii Căpăţânii, coborâsem  la stâna din Zmeurăt. Nu asjunseseră încă ciobanii şi la stână eram, doar noi. Peste noapte s-a stârnit o furtună groaznică, cu descărcări electrice puternice. Doar dimineaţa s-a potolit, pentru puţină vreme. Spre Mălaia am pornit cât aceasta se domolise. Dar pe drumul lung al coborârii, ne-a prins din nou, cu acelaşi cortegiu de trăznete, dar şi cu o ploaie torenţială. Nici când am ajuns la prima casă din sat, ploaia nu se potolise. Atât eram de uzi şi chiar speriaţi, încât am cerut găzduire în casa care ne-a ieşit în cale. Acolo ne-am schimbat şi ne-am revenit cât de cât. Gazdele noastre ne-au poftit în casă şi povestindu-le de tânărul Popescu, am aflat de la ei, că bărbatul-gazdă, era tocmai fiul acestuia. Trecuseră de când îl întâlnisem tatăl, 30 de ani. Casa era una vecină personajului meu, dar acesta tocmai era plecat. Am coborât în sat, unde am aşteptat îndelung autobuzul. Când tocmai acesta sosise, doar pentru o clipă, l-am zărit şi pe „ bătrânul ” Popescu. Acum schimbase basca cu pălăria.
Ajunsesem în anul 2000 şi într-o dimineaţă am coborât la ramificaţia spre mânăstirea Bistriţa. Am parcurs pe jos drumul până la mânăstire, apoi pe cel de pe valea Bistriţei, de pe care dispăruse calea ferată îngustă, am admirat cheile înguste de aici şi am ajuns la locul numit Între Râuri. Am luat-o pe drumul din dreapta, apoi am prins poteca din plai, am trecut pe la stâna din Zănoaga, unde deabia am scăpat de câini şi trecând peste munte, am poposit puţină vreme la stâna din Zmeurăt. Apoi am coborât către Mălaia şi iar am ajuns la ultima casă din sat. Acolo un personaj ajuns acum aproape bătrân, cu pălărie pe cap, tocmai curăţa o remorcă auto. M-am oprit, m-am adresat omului: „ bună ziua domnule Popescu ”. Mi-a răspuns şi tare s-a mirat că îi cunoşteam numele. Atunci i-am amintit de drumul făcut împreună spre stână, dându-i şi amănunte; tranzistorul dus la stână, rucsacul pe care mi l-a luat din spate, basca pe care o purta atunci şi lucrurile au început să se înnoade. Sigur, fiecare se schimbase şi doar amintirile rămăseseră, de parcă se petrecuseră doar ieri. Trecuseră 33 de ani şi altă întâlnire nu am mai avut şi cred că nici nu vom mai avea.
În toamna aceluiaşi an – 1967 -, împreună cu Grig, am imaginat o excursie pretenţoasă, dar, speram eu şi foarte interesantă. Doar că părea ceva cam lungă. Eram însă tineri, aveam picioare zdravene şi nu ne păsa de nimic. Era în luna octombrie, în zilele frumoase, dar cam reci, ale acestuia. Am ajuns într-o sâmbătă după amiază în Polovragi. Ne-am găsit o gazdă pentru noaptea pe care aveam să o petrecem aici. Cât mai rămăsese din lumina zilei, am dat o fugă până la mânăstirea din sat, una extrem de cunoscută. A doua zi, gazda noastră, şofer, ne-a luat cu basculanta, spunându-ne că ne va duce către locurile pe care ni le doream. Ne-a coborât în Poiana Ascunsă, acolo unde erau tăieri de pădure. Drumul era ca vai de capul lui şi până acolo ne-a hurducat rău de tot, dar ne-a luat kilometri buni din picioare şi dacă ar fi trebuit să-i parcurgem şi pe ăştia,sigur nu am fi ajuns seara acasă. Nu ştiam pe unde mergem, ştiam doar că de unde ne lăsa şoferul, aveam să o luăm pe munte în sus. Acum ştiu că drumul era bună parte în lugul văii Tărâia şi astăzi pe acolo e unul destul de bun. Ne-am luat rămas bun şi am început urcuşul pe plai. Vedeam în faţă creasta înaltă şi ştiam că acolo trebuie să ajungem mai întâi. Dar vârfurile pe care le vedeam înaintea noastră, habar n-aveam cum se chiamă şi mai ales cât ne va lua să le străbatem, necum că nu ştiam cât avem de mers până să ajungem în Mălaia, locul de unde la  oră de seară, trebuia să prindem ultimul autobuz.   
Drumul pe plai nu ne-a pus probleme. Poteca era clară şi mai ales cerul albastru nu ne stârnea temeri. Uneori mai întâlneam în cale câte un firicel de apă, cu pojghiţă de ghiaţă pe el şi aşa ne dădeam seama că pe munte toamna avea să se ducă în curând. Pe măsură ce urcam, vârfurile cele mari se apropiau şi ne puneam întrebarea cam pe unde trebuia să ne înscriem în drumul de creastă. Amintirile mele s-au estompat mult, dar trebuie să fi ajuns pe marele platou de sub Nedeia şi de acolo trebuia să o luăm la dreapta. Dar cum ne-am descurcat printre potecile multe ale locului, nu-mi dau seama. Trebuie să fi ajuns în Şaua Funicelului şi de acolo mai aveam de străbătut zona înaltă, către vârful Ursului. Pe acolo trebuie să fi străbătut coastele vârfului Balota, pe unde poteci nu prea sunt, ci doar unele înşelătoare, dar de străbătut locurile, am făcut-o. Orele treceau una după alta şi mai trebuia să ajungem în dreptul vârfului Zmeurăt, de unde trebuia să găsim poteca de coborâre spre Mălaia. Stâna şi casele de sub vârf le mai văzusem în vara care trecuse şi locurile mi-au fost cunoscute. Şi poteca pe care trebuia să coborâm ar fi trebuit să o recunosc, doar că acum eram către apusul soarelui şi pădurea părea compactă, iar intrarea pe potecă era cam greu de găsit. Până la urmă am găsit intrarea pe potecă şi de aici a început marea alergătură. Seara deplină trebuia să ne găsească în staţia de autobuz şi vreme multă până acolo nu mai aveam. Aşa că ne-am pus pe fugă şi aşa am ţinut-o până jos, în sat. Mai ştiu doar că i-am spus lui Grig, în timpul alergăturii, să încerce să oprească autobuzul până când o să ajung şi eu acolo, pentru că sunt la capătul puterilor. Am ajuns totuşi la timp amândoi şi aproape că ne-am prăbuşit pe scaunul autobuzului. Mai ştiu că pe drum, ca să nu adormim, ne-am recitat unul altuia, versuri de-ale poeţilor pe care fiecare dintre noi îi ştiam. Parcursesem în ziua aceea cam 50 kilometri,dacă nu mai mult !.
Pe valea pârâului Costeşti am urcat de multe ori, mergând mai ales spre creasta Builei, urcând pe valea Ghelălăului, pe ramurile urcătoare ale acestuia. Prima oară drumul forestier nu era încă terminat şi până la poteca de sub abruptul Builei am făcut-o prin pădurea de fag. Sub unul din acestia – acum tăierile devastatoare aproape că i-au distrus până sub stâncării -, un cuc speriat de prezenţa noastră, chiar sub fagul sub care poposisem, a scos un fel de orăcăit sinistru, care până ce ne-am dumirit de la ce vietate venea, chiar ne-a speriat.
Dar de cele mai multe ori am murcat pe ramura nordică adrumului, sfârşit în poteca ce ne scotea la stâna din Ghelălău. De-o bucată de vreme, cam de vreo 2-3 ani cineva i-a schimbat numele, dar eu tot de Ghelălău am să o ştiu. În apropierea stânei este un izvor puternic şi pe drum, mai întotdeauna locurile sunt stâpânite de mirosul acru, de urs.
În anul 1968, începusem să cunosc câte ceva din munţii Căpăţânii. Făcusem excursia de pomină amintită încă de la începutul acestor rânduri. Apăruse între timp şi ghidul lui Nae Popescu despre aceşti munţi şi mai ales dintre vâlcenii autohtoni,câţiva auziseră că apăruse pe meleagurile lor, unul căruia îi plăcea să meargă pe munte. Aşa s-a întâmplat că într-o duminică de aprilie, când se anunţaseră 26  C, am pornit spre mânăstirea Frăsinei, un grup numeros, care ştiau de la mine că vreau să merg la Dosul Pământului. În ce mă priveşte, mai fusesem până la mânăstire şi apoi urcasem pe poteca din spatele acesteia, care într-adevăr ducea spre Dosul Pământului, dar apoi găsisem o potecă ce părea să coboare spre Călimăneşti şi coborâsem. Acolo unde se despărţeau potecile, se afla o cruce de lemn vopsită într-o culoare roşcată şi la baza ei era un izvor. Dar de la acest loc până acolo unde vroiam să ajungem, chiar dincolo de acest loc, până la vârful lui Stan şi apoi în valea Lotrului aveam să aflăm pe pielea nostară că mai era cale nu lungă, ci foarte lungă. Ne srânsesem destui, cred că eram cel puţin nouă. Printre ei Grig, Strugaru, Sofi, Livia şi alţi câţiva.aflaseră detaliile pe care le ştiam şi credeau că ştiu traseul perfect. Le mai spusesem că pe vârful lui Stan avem să găsim poieni – aşa părea pe vechiul ghid ONT, care pe o întindere de vreo două A4 puse una lângă alta, prezentau munţii dintre Olt şiJiu. Îşi luasreă cu ei o minge de volley şi poate şi altceva,gândindu-se cu nerăbdare la joaca din poienile de sub vârful lui Stan. La mânăstire fetele s-au avântat şi prin incinta mânăstirii şi un călugăr închiondorat, le-a amintit de blestemul lui Calinic, care sub anatemă, interzicea femeilor accesul în mânăstire. Nu prea le-a păsat dânselor. Apoi am plecat pe poteca din creastă. Până la crucea la care ajunsesem, totul a mers bine. De acolo înainte,doar puţină vreme ne-am mai aflat pe potecă clară. Apoi ne-am pierdut prin pădure. Spre stânga, în vale, curgea un pârâu vijelios. Către apa lui ne-am îndreptat. Avea apă multă şi înspumată,că doar zăpezile încă se mai topeau la munte. Ne-am aşezat acolo la masa de prânz şi asta s-a cam prelungit, mai ales că cel puţin unul dintre bărbaţi, aduseseră cu ei şi câte o sticlă de vin. Stâtusem ceva timp acolo şi când ne-am sculat,Gigi Strugaru le-a mărturisit un secret: „ Fraţilor, de mai bine de o oră, nu mai ştim pe unde suntem, ne-am rătăcit ! ”. N-au prea crezut, dar mai apoi s-au convins. Îmi aduc aminte că în spatele meu, unul din cei care veniseră cu noi, i-a şoptit lui Strugaru: „ şi doar ştiai că sunt bolnav de inimă ”. Am mers ceva vreme, ba am mai întâlnit şi câte un horn pe care ne-am căţărat şi prin care căldura care năvălise peste munte ne-a făcut să bodogănim la fiecare pas.
Însfârşit, am ajuns într-o muchie din care jos se vedea curgând un râu ceva mai mare. Numai că râul, despre care credeam că este Lotrul, curgea de la dreapta spre stânga, iar cel pe care-l aşteptam, trebuia să curgă tocmai invers. Am coborât până la firul lui şi pe un om care tocmai trecea pe acolo,l-am întrebat cam pe unde ajunsesem. Ne-a spus că eram pe drumul de pe apa Radiţei şi că dacă mai mergem vreo 12 km ajungem la.....Olăneşti. N-am avut încotro şi am luat-.o la vale şi am prins ultimul autobuz care mergea spre Râmnicu Vâlcea. 
Întâmplările petrecute în căutarea vârfului ascuns al Dosului Pământului, ce deabia atinge 1206m, prin pădurile cu poteci greu de dezlegat, mi-au pricinuit multe excursii prin acele locuri. Mai întâi pentru înţelegerea misterelor care-l înconjurau şi  mai apoi în căutarea celui mai corect tract al potecii, pe care aveam să o marchez la sfârşitul căutărilor.
Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă m-am aflat pe valea lui Stan, cu încă doi prieteni,căutând un drum care să ne ducă spre Dosul Pământului şi mai apoi către mânăstirea Muereasca. De găsit, am găsit un drum care ne-a scos până la urmă la locurile pe care ni le doream,cu toate încurcăturile pe care chiar nu mi le imaginasem. De mirare a fost că cei doi au mai mers vreme îndelungată cu mine şi prin alte locuri cu încurcături, aşa cum fusese aceasta. Altceva avea să-mi rămână în memorie. Am întâlnit în drum o femeie, pe care am întrebat-o de drumul către vârful râvnit. Habar n-avea,nu auzise de el. Doar când Ilie, mai şugubăţ, i-a vorbit despre „ Curul Pământului ”, faţa femeii s-a luminat. „ Da sigur ştiu peunde să o luaţi. Dar de ce nu mi-ati spus aşa de la început ! ”.
A mai fost un drum făcut singur,venind după o noapte petrecută la refugiul Puturoasa, de pe meleagurile Lotrişorului. Nu am ajuns pe Dosul Pământului, dar pe muchia prelungă a acestuia, am ajuns la mânăstirea Frăsinei. Acolo, aşezat la soare în poiana din preajma acareturilor bisericeşti, l-am înâlnit pe Fratele Costică, călugărul cel aproape jegos şi gras, de parcă îi ţâşnea „ untura” prin pori. Era cel care ne pusese pe Ilie şi pe mine,să-i citim psaltirea la schitul Pahomie, când toţi trei eram cam stimulaţi de ţuica consumată înainte. A fost ultima oară când l-am întâlnit. Întâmplări cu aventuri amoroase, l-au surghiunit la mânăstirea Aninoasa de lângă Câmpulung. Acolo poate s-a mai îngrăşat în continuare, până când inima lui a crăpat într-o zi.
O întâmplare m-a dus în vremuri ceva mai apropiate, din nou pe laDosul Pământului. Pornisem tot de la refugiul Puturoasei. Am coborât în valea Lotrişorului, am urcat către Şaua din Jilişti şi de acolo îm început urcuşul pe brâna care ducea pe sub abruptul aproape împresionat al vârfului. Numai că, înainte de a ieşi în Şaua Rândunica,aşezată în apropierea vârfului, Ionică s-a abătut la dreapta şi prin locuri de brână, cam greu de trecut,dar vizibil amenajate, ne-a condus la chilia unui sihastru,aşezată într-o scobitură a muntelui. Avea călugărul, sub pavăza muntelui, amenajată un fel de bucărărie,cu urme proaspete de foc şi alături o râşniţă, din aceea cu care mama mea, în preajma Sărbătorilor, măcina nucile pentru cozonaci. Alături îşi amenajase o chilie, închisă cu ceva zidărie. Încăpea un pat cam îngust, o întruchipare de masă la capăt,cu Biblie pe ea şi lângă pat un spaţiu de vreo 50cm,cât să ai cum să te mişti câtuşi de puţin. Pe Biblie, numelecălugărului, Laurenţiu şi într-un cui agăţată dulama lui de maramureşan, după cât se vedea. Am ajuns apoi în şaua cu izvor cu iz sulfuros,aşezat sub pavăza unei cruci. De acolo probabil îşi lua apa călugărul sihăstrit prin aceste locuri. Am trecut apoi pe lângă refugiul Rândunica,cel în care mi-am petrecut câteva nopţi şi am continuat coborârea pe” Drumul Mătuşii ”, până în satul Comanca şi mai apoi cel al Pietrişului, sate risipite de dealuri, aflate în pragul dispariţiei, dacă nu cumva le va revigora dorinţa de linişte şi viaţă patrirhală dorite de cei ce au început să-şi ridice case mai arătoase şi un pic moderne.
Episodul marcării acestui lung şi încurcat traseu, a început din valea Oltului,imediat după curba de după restaurantul cândva numit Perla Oltului, astăzi un restaurant cu specific sârbesc. Acolo, pe un stâlp electric am pus primul semn, care cu greu, dar se mai deosebeşte şi astăzi după trecerea după mai bine de 40 de ani. A fost doar primul început. Apoi au urmat drumuri multe făcute . până la vârf, venind dinspre Călimăneşti. Au urmat drumuri făcute din Valea Lotrişorului până pe vârful Claia cu Brazi – 1405m -, trecând prin Şaua din Jilişti sau cele cu trecere peste Dosul Pământului până la îmbinarea cu marcajele urcătoare dinspre Călimăneşti. Într-unul din aceste adevărate sedinţe de marcaj, am urcat din valea Lotrişorului până pe Claia cu Brazi. Veniseră primele zile de primăvară şi acolo pe vârful însorit şi cu urme de zăpadă prin apropiere, l-am aşteptat pe Ilie care urca dinspre drumul vechii societăţi Carpatina, aplicând semne de marcaj, atâtea câte a putut face în ziua aceea, în care mai urcase şi din Valea Lui Stan.
În altă împrejurare, ultima de altfel, tot cu Ilie, am înnoptat la refugiul Rândunica. De acolo am plecat să împlinim ultimele marcaje şi n-au fost puţine. Amintesc de acest episod, pentru că la un moment dat, când Ilie tocmai schimbase cutia de vopsea, a călcat pe o creangă şi pentru o clipă s-a dezechilibrat. Vopseaua a sărit din cutie şi i-a făcut faţa galbenă pe exact o jumătate. Era atât de carghios, încât nu mi-am putut stăpâni un hohot de râs. S-a cam înfuriat,dar mi-am cerut scuze, spunându-i că n-am văzut în viaţa mea ceva mai caraghios. Noroc că apa unui pârâu susura nu departe şi  cât de cât, a putut să se spele. În ziua aceea, am racordat marcajul dungii galbene, la punctul roşu care străbătea drumul Carpatinei, venind de la stâncăriile din din Valea Lotrului, de lângă birtul ţigăniei de la gura văii lui Stan şi care sfârşea în Şaua Suhăioasa. Acolo se întâlneau marcajul punctului roşu, cu drumul de creastă al munţilor Căpăţânii, marcat cu dungă roşie.          
Prin anii  ’69-70, descoperisem o vale strâmtorată de pereţi înalţi, care pornea din şoseaua din Valea Oltului. Era Valea Puturoasei. Acum locurile şi-au schimbat înfăţişarea. A apărut hidrocentrala de la Turnu, drumul s-a înălţat cât să facă loc lacului şi gâtlejul de stâncă a cam dispărut. Vcehea potecă ce urca mai întâi pe valea pârâului Puturoasei şi mai apoi se căţăra pe malul stâng al acestuia, ajungând până sub Sturii Puturoasei, a cam dispărut şi cu greu semnele de marcaj se mai văd. Iar începutul potecii, urmăreşte malul stâng al lacului pătruns adânc în vale.
Pe atunci, când depăşeai gâtlejul îngust cu drumeag  pe el, ajungeai mai întâi la o casă. Am găsit-o într-o împrejurare deschisă. Cu teamă parcă, am pătruns în ea. Era foarte bine echipată pe dinăuntru. Avea chiar televizor şi ne-am închipuit, Toni şi cu mine, întrebuinţări mai discrete ale celor ceva mai sus puşi şi poate chiar aşa era. Atunci am zăbovit în chioşcul de lângă casă,după care am urcat pe firul văii. Am avut surpriza să parcurgem un lanţ de treisprezece cascade,mai mici ori mai mari. Apa înspumată, trecută pe stânci înegrite de vreme, pe margini cu şuviţe albicioase, semn al sulfului care îmbogăţea  pârâul nu numai cu miros caracteristic, ne-au făcut să descoperim un loc minunat şi care ne-au împlinit curiozitatea şi mai târziu.
Au mai fost excursii făcute în lungul potecii, pe care la vremea desprimăvărării, am întâlnit în cale tufe emblematice acestor locuri, de crucea voinicului şi popâlnicului iepuresc.
Altă dată am am parcurs poteca până la capăt. Era o potecă veche,cu multe doborâturi de copaci, dar şi cu priveliştile Sturilor Puturoasei, metereze stâncoase care mărgineau locurile. Pe sub aceşti Sturi, la vremea când zăpezile deabia s-au dus, descoperi gingaşe flori de ghiocei. Dumul mai departe, ajunşi în Şaua de sub Sturi, l-am terminat la căsuţa din poiana Puturoasei. Nu era împrejmuită pe vremea aceea, dar grădina din jurul casei era bine gospodărită. Drumul de întoarcere l-am făcut pe” Repezoiul ” care ne-a condus până la Gura pârâului Lotrişorului.
A mai fost o împrejurare – din cele multe care mă leagă de această minune de căsuţă -, aceea în care am ajuns aici împreună cu  Marta, Grig şi Ilie. Atunci l-am întâlnit pe vechiul paznic al locurilor. Era un sătean din Muereasca, Petre Dulcă ajuns atunci la venerabila vârstă de 75 de anii. Venise cu calul să ducă acasă un sac din cartofii care scăpaseră din recolta supusă mai întâi lăcomiei ursului, sau altor vietăţi ce râvneau la poamele oamenilor.
Peste ani, locul acesta de altitudine atât de scăzută, în prejma 800m, a devenit loc de refugiu, atunci când vremea nu permitea ascensiuni mai înalte şi de fiecare dată pădurile de fag, florile întâlnite în cale şi urmele de animale, citite prin desişuri, prin frunzele răscolite proaspăt sau scrijelite pe vreun copac, pentru mine au fost prilej de linişte şi bucurie sufletească.
Jos, în valea Costeştilor, după ce urci serpentinele aspre ale drumului care părăseşte valea începând  cu capătul de sus al satului Pietreni, se deschide priveliştea către muntele Arnotei. Rupturile produse de exploatarea de calcar din acest munte şi rezidurile nefolosite, rezultate din măcinarea acestuia, fac locurile să arate jalnic şi doar pe ici pe colo să se mai deosebească măreţia de altădată. După ce ieşi din strâmtoarea muntelui, ajungi repede la poarta cantonului din Prislop. Acolo m-am adăpostit peste noapte, de câteava ori, înainte de a mă hotărî încotro aveam să o iau. De cantonul acesta, mă leagă o întâmplare mai hazlie. Femeia pădurarului,după ce ne-a deschis cantonul şi ne-a spus unde să îi lăsăm cheia, ne-a dat în grijă vaca,care păştea prin lunca Costeştilor. Ne-a spus că trebuie să o mulgem şi să lăsăm şi viţelului ceva lapte. Cei trei care eram atunci, am lăsat câtăva vreme  viţelul la supt, ne-am chinuit  cu el până să-l băgăm în ţarcul lui şi ne-am pus pe muls  vaca. Am avut noroc că era o vacă cuminte şi răbdătoare, care ne-a lăsat să-i stoarcem ceva lapte din uger în timp ce ceilalţi ne prăpădeam de râs.
Dar nu numai pentru excursii în Buila foloseam cantonul peste noapte. S-a întâmplat într-o împrejurare, era în vara anului 1970, să plec singur, către poteca ce urca pe muchia Netedului. Încă de jos,m-am însoţit cu două femei, care urcau la stâna din Scânteia. Pe drum s-au apucat de sporovăit şi printre altele au ajuns la naşterea copilului uneia dintre concetăţenele lor. Nu-i prea ştiau data naşterii. Dar pentru că ştiau bine data când se născuse viţelul uneia dintre ele, s-au dumirit repede. Aşa am aflat cât de importantă este naşterea unui animal, aproape tot atât cât a unui om !. Eu mi-am continuat drumul şi după ce m-am despărţit de ele,am ajuns la Zmeurăt şi de acolo am coborât în Mălaia. Amintirea viţeluşului născut în aceeaşi zi cu copilul femeii, mi-a rămas în minte şi astăzi şi de aceea am amintit întâmplarea, altminteri una fără evenimente importante, decât frumuseţea plaiului şi pădurii de brad de sub el,care oricum nu mai există şi a vârfurilor profilate pe cerul albasre al acelei zile.     
Poate cel mai îndrăgit loc din munţii Căpăţânii, unul de suflet aş zice, a fost şi este şi acum Vârful lui Roman.chiar dacă între timp pe aici s-au petrecut schimbări fundamentale. Când peste munţi se aşternea covorul cel alb, de când toamna târzie prevestea iarna cea lungă şi până când primăvara lua locul acesteia, sigur de sărbători, dar şi în toate sfârşiturile de săptămână, atâtea câte aveam libere la vremea aceea şi doar de sâmbătă de la prânz şi până dumincă seara, vremea mi-o petreceam pe schiuri, sau chiar în plimbări lungi pe creste. Eram mai întotdeauna întovărăşit de prieteni buni care poate îşi vor aduce aminte de zilele de iarnă, petrecute la focul din sobele cantonului de la Romanu şi mai ales de lungile clipe petrecute pe schiuri. De multe ori am avut parte de nopţi cu lună plină, în care zăpada sclipea sub lumina ei rece, iar noi alunecam pe ttălpici fermecate, până ne răzbea frigul, gonindu-ne înăuntrul cantonului, cu focul răspândind lumini jucăuşe, în timp ce noi sorbeam din degetarul unei ceşti, câte oleacă de licoare de prună din livezile Bărbăteştilor, adusă nouă de Nea Mitică, personajul omni prezent în toate excursiile mele din munţii anilor de atunci. Dar uneori am fost şi singur pe aceste meleaguri şi zilele mi-au fost la fel de frumoase şi muntele m-a primit întotdeauna cu aceleaşi frumuseţi.
Anul 1970, a fost cel în care am făcut prima oară cunoştinţă cu cantonul de la Roamnu,cel care avea să-mi fie leagăn al multor zile de iarnă petrecute pe schiuri, dar şi al unor frumoase zile de vară cu ieşiri în creasta înaltă a munţilor Căpăţânii. De-ar fi fost zile de primăvară, cu cer senin şi flori gingaşe, tremurânde în bătaia vântului de creastă, bujorul care înroşea muntele la începutul verii, zilele senine de toamnă cu vizibilitate până spre munţi îndepărtaţi, ori cele de iarnă,cu sclipici pe zăpada imaculată, doar cu urme de schiuri lăsate în urma celor ce se bucurau de minunile locurilor, Romanul ne primeau mereu cu aceeaşi bucurie. Aşa, ca într-o introducere, am să amintesc legenda locurilor. Se întorcea Ţepeş Vodă, de undeva dintr-un surghiun şi pe meleagurile Romanului, a poposit prin preajmă, pe la megieşii locurilor. Atât de bine a fost primit, încăt  î-a împroprietărit cu întinsul plaiurilor pe care poposise.
Acum iată cum am aflat că prin aceste locuri exista unul care ne-ar fi putut primi, mai ales în zile de iarnă. Se apropiau zilele unui 1 mai, aşezat în calendar aşa fel încât ne îngăduia un mic concediu. Ne-am adunat venind din locuri diferite. Era cu noi Nicu Krul venit dinspre Craiova, Ticu şi Livia, bucureşteni get-beget, Sofi-femeia suveică cum îi spuneam noi, care nu obosea aproape niciodată, proaspăt stagiară la combinat şi eu, tot un bucureştean, dar transfug, poposit acum la locuri vâlcene cu şantiEre mari. Am ajuns sub vârfulu lui Roman. Pe munte erau încă locuri acoperite de zăpadă. Erau acolo două clădiri. Una, mai aproape de vârf şi alta ceva mai jos, cu etaj, ce părea mult mai arătoasă. Se pregătea înserarea şi ne-am îndreptat către aceasta din urmă. Nu ştiu de ce, ne-am închipuit că acolo vom găsi pe cineva. Nu era nimeni şi pentru că nu aveam la noi vreun echipament de bivuac, ne-am învârtit pe lângă casă, până am descoprit punctul slab,care ne-a permis să intrăm înăuntru. Una din camere avea sobă şi am putut face foc. Acolo am dormit aproape comod. Am plecat când s-a făcut ziuă şi am urcat muntele Romanului. Dinspre vârful Ursu, veneau nori negri. Cerul albastru s-a dus rapid şi ne-am trezit înconjuraţi de întuneric. De mers spre vârf, mai ales că drumul îl cunoşteam doar de pe hartă, iar coborârea de acolo nici atât, am fost fericiţi când în valea din dreapta,după ce trecusem de vârf,am zărit altă casă,chiar arătoasă. Aveam să aflu mai târziu că era cantonulPietrile Roşii. Am ajuns repede acolo,dar nici aici nu era nimeni.am înconjurat casa şi la un geam am găsit o şuviţă lipsă. Pe acolo mi-am lăsat cureaua,cu catarama în jos, până am prims foraiberul care închidea fereastra şi aşa am intrat în casă. Erau în camera în care putusem intra, covoare, paturi comode şi mai ales sobă. Am căutat izvorul şi prin zăpada mare, am mers până la căuşul în care acesta ieşise de sub zăpadă.         
Afară se stârnise urgie mare şi vântul zgâlţâia cabana. La un moment dat, o pală de vânt s-a proptit în cabană, de parcă cineva se aruncase în uşa de intrare. Cu teamă, unul dintre noi a ieşit afară şi când s-aîntors, oarecum speriat, ne-a spus că a văzut urme de om care se apropiaseră de cabană. Ne-am venit în fire,după ce ne-am dat seama că erau urmele făcute spre izvor.. Adoua zi am plecat, am lăsat pe masă ceva din merindele noastre şi ceva bani cât să se vadă că mulţumim celui care avea în grijă cantomul. Pe vârful Ursu am ajuns tot pe cer întunecat. Câteva zile mai târziu aveau să se dezlănţuie urgiile inundaţiilor din acel an. Speriaţi de ce ne-ar fi putut aştepta, am coborât pe una din crestele care se desprindeau din vârf. Pe care din ele nici astăzi nu-mi dau seama. Ştiu doar că într-un final, am ajuns pe un drum forestier şi până la urmă în Mălaia,de unde am luat autobuzul către casele fiecăruia. Aşa am luat cunoştinţă prima oară de zona înaltă amunţilor Căpăţânii.


Ajunsesem în zilele de vară ale aceluiaşi an şi într-o împrejurare, am trecut pe lângă cantonul cu etaj, folosit cam abuziv ceva mai înainte. Acum ne împrietenisem cu omul care avea în grijă cantonul de la Pietrile Roşii şi noi acolo ne îndreptam. Dar pe lângă cantonul din calea noastră am zărit un cal priponit,aşa că ne-am apropiat şi noi. Am găsit în prag un om care tocmai se pregătea de plecare. Era Mitică Tănăsescu. Un om cu totul deosebit şi căruia mulţi ani de atunci încolo, i-am însoţit imaginea cu cea a acestor meleaguri. I-am vorbit de posibilitatea de a ne petrece zilele de iarnă la cantonul pe care-l păstorea. A consimţit şi chiar ne-a propus să ne ducă cu calul merindele de care aveam nevoie, doar să i le aducem jos, în satul Tănăseştilor în care locuia. Aşa s-a înfiripat o lungă prietenie, păstrată dincolo de cei mai bine de patruzeci de ani care trecuseră până nu de mult şi......poate şi dincolo.
De atunci, am petrecut acolo, la cantonul de la Vârful lui Roman,un întreg deceniu, cel dintre iarna anului 70-71, până la cea dintre anii 80 şi 81. Au fost de departe,cele mai frumoase ierni petrecute în munţi. Nimic nu s-a putut compara cu plaiurile albe, cu privelişti către munţi înalţi, petrecute pe schiuri, pe întinderea albă şi seara la focul din soba în care trozneau lemnele, cu flăcări jucăuşe şi împrejurul mesei pe care noi înşine ne-o făceam îmbelşugată.  
Cred că ar fi aproape imposibil să încerc măcar să descriu toate sau aproape toate excursiile făcute iarna la cabana de sub vârful lui Roman. Mă gândesc că aproape 5 luni pe an şi cam în toate sâmbetele urcam la cabană şi apoi coborâm. Fie înapoi la Horezu, fie peste muntele Ursi la Mălaia sau chiar pe creastă spre Văleanu sau Zmeurăt. Mereu pe schiuri, atâta cât ştiam pe vremea aceea. Sâmbăta, cam pe la ora 13, eram mai mereu în vreun mijloc de transport,fie el personal,fie unul mai clandestin,luat de la şantier. Ajungeam după prânz la capatul de sus al sătucului amărât al Romanilor de Jos şi apoi pe drumul forestier de pe Valea Lungă,cale de 13km,urcam la cabana ale cărei chei stăteau toată iarna la mine. Ajungeam întotdeauna noaptea. Ne înconjurau versanţii împăduriţi proaspăt din vale. Mai apoi treceam de cabana din Bolca şi urcam către pădurea de brad,adeseori vuind de vântul puternic ce-i zguduiau copacii. Uneori zăpada era cam mare şi drumul era îngreunat. Dar aveam la noi vârzopi – rachete în formulă oltenească -  şi ne mai ajutau şi schiurile. Uneori ne mai apuca şi ceaţa,dar de fiecare dată tot nimeream cabana. Din vale sau de pe versanţii alăturaţi acoperiţi pe atunci de păduri întunecoase, ajungea până la noi adesea, câte un schelălăit de vulpe sau vreun urlet, asemeni vreunui lup,care trebuie să fi fost pe acolo pe undeva. De cu toamnă ne duceam acolo merinde, pe care mai apoi le complectam cu cele proaspete, carnea şi pâinea. Duceam acolo de toate. Până şi funii de ardei iuţi sau varza pusă în câte un butoias. Din acesta, când ajungeam obosiţi, luam câte-o sorbitură de moare, care ne punea pe picioare. Dar câte bunătăţi nu aveam în cămară. Aveam desigur şi licoarea de prună, din livezile bărbăteştenilor, care fiartă cu ceva piper şi zahăr, dezlega limbile obosite de umbletul pe zăpada pe care o frământam până sus. Din acele întâmplări petrecute în zile de iarnă,am să să spicuiesc câteva.
Într-un sfârşit de noembrie, cu iarna aflată la început, urcam pe Valea Lungă cu maşina. Speram să ajung cât mai sus. Dar valea era obturată de copaci doborâţi şi drumul aproape în întregime a trebuit să-l fac pe jos. Întunericul cobora repede. După ce am trecut de casa de la Bolca, s-a mai lăsat şi ceaţa. Cunoşteam bine drumul, dar ceva teamă tot îmi era, mai ales că sus se depusese ceva zăpadă. Din rucsac am scos una din cozile de topor pe care le duceam la cabană, să le avem de rezervă. Speram să-mi fie de ajutor la o adică. Undeva foarte aproapede cabană, din ceaţă au apărut înaintea mea două drumuri, din care unul urca parcă spre cer, atât era de înclinat. Cât eram eu sigur pe drum, parcă pe aici nu fusesem niciodată. Am luat-o pe cel care cobora şi repede am aflat pe dreapta, conturul uneia din casele de pe aici, cea de sus şi în scurtă vreme am ajuns la cabană. Am petrecut acolo, singur, o seară frumoasă şi la lumina lămpii cu gaz, i-am scris lui Ionel Coman, rugându-l să mă sfătuiască ce ar trebui să fac pentru a obţine aprobările necesare unei ieşiri peste hotare în Elbrusul pe care mi-l doream. N-am primit răspuns, fie că adresa pe care o căpătasem de la Emilian Cristea era greşită, fie că nu prezentam niciun interes. Şi tocmai pentru această scrisoare am amintit întâmplarea. 
Întâmplările îmi vin în minte fără niciun fel de orânduială sau dorinţă cronologică. Aşadar într-o împrejurare, iarna bineînţeles,am urcat din Tănăseşti, împreună cu doctorii Găvănescu,Iliescu&fiul, către cabană. Aveam cu mine schurile şi urcam greu, crizele de astm încă mă mai stăpâneau. Ne-a prins întunericul şi muntele era acoperit de ceaţă. Ca să fim siguri că nimerim cabana, ne-am risipit cât să ne putem vedea şi până laurmă unul din noi a strigat că tocmai treceam peste vârfurile unui gard. Era cel al cabanei şi 10m mai încolo ne-a apărut în faţă monstrul întunecat al cabanei. A urmat o seară stropită de bucuria că până la urmă ajunsesem. Peste noapte însă,s-a stârnit viscolul şi coborârea a devenit imposibilă. A doua zi doctorul Găvănescu s-a tot  plimbat cu aparatul foto făcând poze deosebite şi cred că în acea zi s-a născut pasiunea dânsului pentru fotografie,ducând-o până astăzi la perfecţiune. În cabană era cald, aveam de toate şi vremea a trecut cu repeziciune, chiar dacă pentru cei doi doctori, stăteau în spate nişte zile de gardă la care nu mai ajungeau.      
Într-o împrejurare, am urcat spre cabană, cu Toni şi Costin. Cât timp zăpada era destul de mică, totul afost bine, dar când aceasta a devenit mare, lucrurile s-au complicat. Costin nu avea nici schiuri nici vârzopi,faţă de noi care ne mişcam uşor pe zăpadă datorită tălpicilor. Am fost nevoiţi să-i mai dăm lui Costin,din când în când schiurile. Am ajuns din cauza asta foarte târziu la cabană şi evident, frânţi de oboseală. Înăuntru era tare frig şi cu oboseala care ne cuprinsese, nu ne simţeam în largul nostru. Am aprins repede focul în bucătăria în care avea să doarmă Costin şi în camera în care aveam să stau împreună cu toni. Era totuşi tare frig şi până săse încălzească cât de cât,a scos Toni de la spatele pantalonilor,o sticuţăcu ceva ţuică,aş, cam 200 gr. Am trecut-o de launul la altul şi s-a terminat cât ai clipi. Mai aveam în cămara cabanei o sticlă, de dfata asta chiar mare şi aşa rece cum era, am treminat-o şi pe aceea. N-a fost de mirare că ne-am dus repede la culcare,fără măcar săne mai pese că în camere soba tot rece era. A doua zi eram peschiuri şi coboram spre Horezu. 
Într-un sfârşit de an, în ultima săptămână a aceluia, am ajuns singur la Romanu. Urma să-mi aştept prietenii, care veneau tocmai în ultima zi a anului. Cândam ajuns la cabană, pe munte era linişte,doar cerul cam întunecat prevestea zile cu vânt mare. Când s-a lăsat seara, asosit şi viscolul. Vântul se proptea în cabană, mai-mai să o dărâme. Întra în casă prin toate crăpăturile. Am căptuşit uşa de la intrare şi camera în care aveam să dorm, cu pături,cât să-mi fie noaptea liniştită. În cabană s-a făcut cald şi noaptea a trecut cu bine. A doua zi viscolul a continuat şi din casă n-am ieşit decât să-mi aduc lemnele care-mi trebuiau. Se apropia prânzul şi aveam de preparat masa. Până atunci priveam pe fereastră la funigeii învârtiţi de pale de vânt năpraznic. Privirilese pierdeau către vale, în pâcla care domnea peste munte. Din pâcla asta,dintre fulgii de nea zănatecă,a apărut un om, înaintând cu greu prin viscol. Am fost de-abinelea fericit, aveam şi eu cu cine sta de vorbă. L-am aşteptat cu tuică fiartă, cu o farfurie de supă caldă şi cine ştie ce bunătăţi i-oi fi mai pus pe masă. S-a odihnit câtăva vreme şi a coborât de unde venise. Am rămas din nou singur,dar acum vremea a vrut să se îmbunătăţească. Cerul a devenit albastru, nopţile şi-au arătat luna care tocmai se împlinea  şi eu mi-am petrecut ore în şir pe schiuri, fără să mă mai gândesc la nimic. Asta până când într-o seară cabana s-a umplut cu cei pe care tocmai îi aşteptam. Şi parcă atunci,cu gălăgia care se stârnise, mi-a părut rău de liniştea pierdută. Au urmat zile şi mai ales nopţi pe schiuri, la lumina lunii, pe zăpada care-şi arăta sclipiciul,la fiecare loc prin care alunecam. Au fost zile frumoase şi într-una din ele,când mă aflam pe vârful lui Roman, mi-am făcut o fotografie, pe care am intitulat-o „ şi când sunt cu alţii, pot fi singur ”.  Şi până când mi-am găsit liniştea, cam ăsta mi-a fost moto-ul vieţii.
Într-o împrejurare mi-am dat întâlnire la cabană cu Nae Popescu. Eram împreună cu cei cu care mai urcasem,Iancu şi Costin. Am urcat din Tănăseşti. Era o după amiază însorită şi oarecum caldă. Am urcat cea mai mare parte din drum cu schiurile în picioare. Am ajuns la cabană şi m-am pregătit de oaspeţi. Când au sosit, în cabană era cald şi cel amintit, împreună cu Radu Cota cu care urcase, s-au simţit bine. Pe Nae Popescu îl cunoşteam dintr-o împrejurare neaşteptată din Buila, iar pe Radu Cota din perioada cât lucrasem pe şantierele de la Roznov şi Săvineşti. A fost o seară agreabilă, ca între oameni de munte veritabili. A doua zi am plecat în susul muntelui, către vârful Ursului. În Şaua Pietrilor Roşii,ne-am despărţit. Noi am coborât spre Mălaia iar cei doi au apucat drumul crestei. Erau pe schiuri şi au coborât în Curmătura Olteţului şi de acolo în Valea Latoriţei. A fost acesta un moment important, în care munţii Căpăţânii şi frumuseţile plaiurilor acoperite de nea, au fost prima oară descrise de Nae Popescu, cel care în atâtea împrejurări, adusese pe masa celor iubitori ai muntelui, locuri minunate.
Ultima ieşire de iarnă la cabana de la vârful lui Roman, a fost cea din sfârşitul anului 1980. Am urcat cu Zoe. Eram proaspăt căsătoriţi şi muntele ne hărăzise parcă, cea mai frumoasă iarnă. Era muntele acoperit de zăpadă până în vârful cel mare al Ursului. Zăpada era prăfoasă şi urmele noastre lăsate de schiuri, lăsau în urmă cristale de zăpadă care sclipeau în bătaia soarelui. Am stat singuri de la Crăciun şi până la Anul Nou. Dar în seara ajunului sfârşitului de an, aşteptam oaspeţi. Sigur, ne-am pregătit cu de-ale mâncării, ca să putem întâmpina anul cel nou cu belşug. Doar că aşteptarea celor care trebuiau să vină s-a prelungit peste măsură. Se întunecase de mult. Se apropia miezul nopţii şi cele trei fete care trebuiau să vină nu mai ajungeau. Până la urmă ne-am culcat. Cam pe la ora 3 din noapte, la fereastra camerei în care dormeam, am auzit bătăi în geam. Afară era Chissy, prima dintre cele trei. Le lăsase undeva în urmă şi venise înainte, cumva să le scoatem din zăpadă pe celelelate două. M-am îmbrăcat repede şi le-am ieşit în întâmpinare. Le-am adus la cabană, înfrigurate, aproape îngheţate. Apoi, când s-au mai înzdrăvenit, ne-au povestit epopeea. Plecaseră din timp din Vâlcea. La cabana de la Bolca ajunseseră cam pe la ora 6 seara. Mai aveau de acolo până la cabană, doar 3 km. începuse calvarul. Înaintau ca melcul, datorită doar unei dintre ele. În 9 ore, deabia se mişcaseră. Făcuseră doar 3oo m pe oră !. Bine că până la urmă ajunsesră şi am putut împreună să ne bucurăm de zilele frumoase care au continuat.
Ca să închei şiragul zilelor frumoase de iarnă petrecute la Romanu, trebuie să amintesc turele noastre pe schiuri, pe creasta munţilor Căpăţânii. Drumul spre creastă nu era unul uşor şi uneori acesta ne-a mai jucat feste. Chiar într-o împrejurare, atunci când trebuia să o luăm la dreapta, atât de mult ne-am sucit, încât până la urmă am ajuns, tot pe urmele noastre, din nou la cabană, de unde cuminţiţi, am coborât în Horezu. Dar am parcurs de multe ori drumul de creastă. Cel care trecea peste vârfurile multe până în Şaua Zmeurătului. Nimeni nu mai trecea pe acolo iarna. Doar urmele noastre de schiuri lăsau în urmă drum neştiut de nimeni. Într-o împrejurare, de sub picioarele noastre, din cuibarul bine înfipt în zăpadă, a ţâşnit speriat un cocoş de munte. Sigur, deopotrivă ne-am speriat şi noi, nu numai cocoşul orbit de dragoste.
Când ajungeam în Şaua amintită,începeam coborârea spre Mălaia. La început, acolo unde poteca făcea lungi drumuri pe coasta muntelui, puteam merge pe schiuri, dar apoi trebuia să ne chinuim îndelung prin zăpada mare, până când ajungeam în vale, în satul Mălaia, sau aşa cum un şugubăţ complectase pe placa din drum care-i anunţa prezenţa,” Hi-Malaia „. Mai întotdeauna când ajungeam în sat, până ne sosea autobuzul, aveam prilejul să-l întâlnim pe Moş Asprei, bătrânul care de fiecare dată avea ceva de povestit. Aşa ne-a spus cum au trecut turcii peste munte, venind dinspre Horezu, punând la copitele cailor vârzopi, să poată trece prin zăpezile mari. Am rămas buni prieteni până când, cam după 90 de ani pe care-i împlinise, pe Moş Asprei nu l-am mai întâlnit să ne spună câte o poveste. Dar între timp trecuseră mai bine de 20 de când ne tot întâlneam.
Locurile Romanului,către cabană sau către creste şi uneori şi către alte zări, mi-au fost adeseori ţinte în excursiiledin munţii Căpăţânii. Din Horezu aveam drumuri multe,către vârful lui Roman. Uneori pe Valea Urşanilor, sau mai bine spus pe cea a Sărdăreştilor, după numele familiei de boieri înpământeniţi în vremuri imemoriale,prin aceste locuri. Biserica din Urşani, cea cu mormântul lui I.Gh. Duca, era atât de veche încât devenise monument istoric. Pe aici urca un drum forestier, până sus, în pădurea de fagi bătrâni,acolo unde se întâlnea cu mănuchiul de poteci care urcau şi ele tot către Romanu. Mai luingă şi tot plăcută la umblet era cea care venea dinspre Vaideeni. Pe acolo coborâsem odată cu Ilie şi Sofi, la o şedinţă de marcaj. Într-o poiană întâlnisem o cireadă de vaci. Lui Ilie i se stârnise pofta să zgândăre sărmanele vaci şi le tot „ mângâia ” cu câte un picior sub burtă,dovedindu-şi o apucătură pe care nu i-o ştiam. Doar că nu şi-a dat seama că din borcanul pe care-l ţinea în mână, săreau la fiecare izbitură, stropi de vopsea. Când şi-a dat seama era cam târziu. Hainele de pe el nu mai puteau fi folosite, aşa că, în mijlocul lunii noembrie, a apărut în Vaideeni şi mai apoi în autobuz, în cămaşă şi pantaloni scurţi, în mijlocul frigului tomnatec.
Urcam uneori cu maşina, pe drumul forestier de pe valea Râmeştilor, mai către sfârşitul acestuia prin chei interesante. Ne aştepta apoi urcuşul dur până în poteca din creastă,după care mai aveam puţin până la cabană. Într-o împrejurare, aproape de iarna care începuse să-şi aştearnă omătul peste munte, urcam cu Ilie, spre cabana de la vârful lui Roman. Duceam acolo ultimul transport din cele care aveau să facă să traversăm întreaga iarnă în munte. Duceam cu noi şi o găleată, care cam zdrăngănea în vântul care se pornise pe munte. Urcam greu. Vântul parcă îşi pusese în gând să nu ne lase să ajungem. Pe deasupra mai era şi frig năpraznic. La golul muntelui, mai mult ne răsuceam în vânt, decât înaintam. Ilie mereu vroia să se odihnească şi chiar vroia să poposească mai mult la poalele unui brad. Cu greu l-am urnit din loc şi poate dacă ar fi stat cât vroia el, acolo rămânea. Până la urmă am intrat în cabană, am făcut focul şi Ilie, n-am văzut aşa ceva niciodată, aproape că şi-a băgat picioarele în flacără, spunându-mi nu şi le mai simţea din cauza gerului.
Uneori urcm din Râmeşti, pemuchia muntelui cu acelaşi nume. Într-o împrejurare eram doar cu Sofi, când cerul parcă s-a înegrit. Curând au apărut şi trăznetele, dar doar pe muchia pe care se afla cabana. La noi încă era bine. S-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare, care pe noi chiar nu ne-a atins. La cabană am ajuns când totul se potolise, dar pe acolo pe unde bântuise furtuna, o ciobăniţă, Iosana, fusese trăznită şi multă vreme în locul acela fusese o cruce de lemn în amintirea celei care se sfârşise acolo.  
Un bun prieten şi totodată medicul meu curant, doctorul Iliescu, m-a însoţit de câteva ori în drumuri făcute către Vârful lui Roman. Într-una din împrejurări amurcat pe valea Râmeştilor. Era iarnă aspră,cu zăoadă mare. Ambele ne-au înfrânt până la urmă, aşa că am rămas peste noapte în cantonul forestier de la capătul drumului. Am rămas într-o cameră bine închisă şi cu sobă, care până la urmă a făcut oleacă de căldură. Îngustimea văii, singurătatea locului şi gerul năpraznic, au fost atunci împrejurările care ne-au împiedicat să ne sfârşim ascensiunea în aceeaşi zi. A doua zi doctorul ne-a părăsit. Am continuat urcuşul împreunăcu Zoe, soţia mea şi am ajuns la cabana noastră şi am petrecut zile minunate.
Mai către primăvară, dar muntele tot plin de zăpadă era,doar ceva mai ochit cum spun ciobanii în zilele când privesc nerăbdători către creste. Am plecat tot cu doctorul, întenţionând să stăm la Romanu câteva zile. De urcat am urcat uşor, pădurea jos începuse să dea semne de primăvară şi doar când am ieşit la gol,după ce ieşisem la gol, pemuchia Râmeştilor, zăpada a început să apară în drumul nostru. A doua zi am început urcuşul către vârful Ursului. Nu era o zo grozavă şi valuri de ceaţă se intersectau cu drumul nostru. Am urcat până pe vârf,gândind că poate de acolo om avea norocul unei ferestre de vizibilitate. N-a fost aşa,dar de acolo mi-am depănat povestea depărtărilor,unde ar fi trebuit săse zărească munţi mai apropiaţi sau chiar foarte depărtaţi. Cam aşa spunea povestea. Spre răsărit se vedeau Bucegii,Iezerul, Piatra Craiului,Leaota,Făgăraşii şi mai apropiaţii Ghiţu,Frunţii şi Cozia. Prin apropiere stăruiau crestele înalte ale Lotrului, Căpăţânii,Latoriţei,Cindrelului şi Şureanului. Foarte departe şi numai arareori,pevreme senină şi doar iarna, se zărea ceva din Apuseni. Turul de orizont al munţilor se sfârşea pe crestele Parângului, pe depărtaţii Retezat şi creasta singuratecă a Oslei şi pe cele înalte ale Ţarcului şi Godeanu şi chiar pedepărtatul Semenic. Acum de văzut nu vedeam nimic, aşa că doctorul a trebuit să se mulţumească cu cele povestite de mine. Ne stătea în faţă vârful tot înalt al Balotei şi către el ne-am îndreptat,mai ales că ceaţa ne-a dat un răgaz. Când am vrut să coborâm din acest ultim vârf, ceaţa s-a lăsat definitiv peste munte. Încotro ne îndreptam ochii, albeaţa zăpezii şi a ceţii erau tot una. Am coborât repede, până când s-a întâmplat să dăm de o cruce metalică. O ştiam de mutl şi de acolo n-am mai făcut mult până am dat de drumul care ducea la stâna din Dârjala. Când am ajuns la drum am luat-o la stânga, aproape fără zăpadă şi în curând am dat de urmele noastre, pe care urcasem spre vârful.Ursului. Când am ajuns cu bine la cabană,am răsuflat uşuraţi. Fusesem la un pas de o rătăcire straşnică. A doua zi am coborât tot pe muchia Râmeştilor şi când am ajuns în satul cu aceşaţi nume, primăvara era în preajma noastră.       
Un drum nu chiar de iarnă, eram doar la mijlocul lunii noembrie, l-am făcut cu Ilie Juravle. Mai aveam de marcat la vremea aceea, un crâmpei de potecă, cea care cobora din Şaua Funicelului, prin valea Repedea, până în satul Ciunget. Seara ne-am petrecut-o la cabana de la vârful Lui Roman. Dimineaţa când am ieşit din cabană, ne-a întâmpinat un vânt tăios şi rece. Ne-am îndreptat către vârful Ursului. Pe măsură ce înaintam, am intrat în ceaţa deasă, care complecta ziua urâtă în care ne aflam. Aveam însă un scop şi nu puteam să-l abandonăm. Când am ajun sus, străbătând poteca de sub vârfurile înalte ale Ursului şi mai ales Balotei, vântul care bătea dinspre valea de către Horezu, ne-a acoperit partea stângă a noastră, cu chiciură. Eram acoperiţi de ţurţuri de ghiaţă şi oarecum şi de zăpadă. Urla vântul de nu puteam să ne înţelegem şi doar când ne apropiam fiecare de urechea celuilalt, mai auzema câte ceva. Noi însă aveam treabă şi trebuia să ne-o ducem la capăt. Cu chiu cu vai am ajuns în Şaua Funicelului. Îngheţaţi, acoperiţi de chiciură şi ţurţuri de ghiaţă pe faţă, am descoperit în jneapănul din creastă, o cruce. Era a unui om din Vaideeni care în 25 martie al unui an pe care nu mi-l mai amintesc, tocmai de Buna Vestire, îşi găsise sfârşitul aici, pe timpul unui viscol năpraznic. Noi până aici scăpasem !. Am început coborârea. Ştergeam cu mână, ori cu mănuşa pojghiţa de gheaţă şi zăpadă de pe pietre şi aplicam cu pensula, semnul pe care ni-l propusesem, triunghiul albastru. Când am ajuns la locuri mai joase şi urgia pe care o înfruntasem s-a mai potolit şi am avut cum ajunge cu bine în valea Repedei şi de acolo în Ciunget şi acasă. Era 15 noembrie 1976 !.
au fost însă şi multe zilede vară când am urcat către vârful lui Roman şi de dese ori către vârful Ursului şi mai departe.
Cum într-unul din anii ’ 70, eram în plină campanie de marcare amunţilor Căpăţânii, am vrut să dezleg misterul potecii care urca din Valea Romanilor către stâna din Ludeasa, aflată în apropierea vârfului lui Roman. Eram întovărăşit de  două bune prietene de ture pe drumuri adesea neştiute. Cum era şi cel de acum, pecare doar îl intuiam. Am urcat cu maşinape valea Romanilor şi unde mi s-a părut mie că ar trebui să înceapă poteca, am coborât. Fusese pe aici o veche exploatare forestieră şi o oarecare poteca, părea să urce muntele. Am ajuns curând la o rampă de încărcat buşteni. Mai departe pădurea luase locul potecii şi nu lăsa vreo şansă să găsim drumul ciobanilor, pe care mă bizuiam. Am orbăcăit câtăva vreme,până când am găsit poteca lşargă a turmelor. Am ajunas curând la stânadin Ludeasa şi de acolo până la cantonul Pietrilor Roşii, unde aveam să înnoptăm. Apoi adoua zi am trecut peste munte şi am coborât în valea Repedea şi mai departe în Ciunget. Mi-a fost ceva mai târziu să marchez poteca găsită atunci.
Pe poteca de mai sus, am urcat altădată singur. Am înnoptat tot la cantonul Pietrilor Roşii. Dimineaţa, vântul bătea cu putere în obloanele cantonului.dinspre creastă cobora ceaţă deasă. M-au sfătuitcei de de lacanton,să-mi văd de treabă şi să cobor. Încăpăţânat, am luat-o către creastă.Când am văzut că nu aveam nicio fărâmă de speranţă să se ridice ceaţa şi să se mai domolească vântulcare parcă şi-ar fi propus să mă zboare din loc, am crezut că era mai bine să urmăresc linia crestei. Am ajuns pe vârful Ursu. Îi cunoşteam bine configuraţia şi am am ajuns apoi pe vârful Căpăţânii. Din creastă, m-am trezit în faţa unei poteci care cobora pe versantul nordic. Mi-am zis că trebuia să ducă undeva, măcar lao stână. Aşa că am apucat-o pe acolo. Am avut noroc şi am ajuns repede la stâna din Coşana. Acolo am întâlnit un cioban bătrân, cu care am schimbat vreo două vorbe. Ştiu că îl durea rău stomacul şi sper că pastilele pe care i le-am dat să-i fi făcut bine. Sfatul pe care mi l-a dat pentru coborâre, a fost să urmăresc urmele turmei, care deabia urcase din valea Repedei către stână. Potecă nu era !. Le-am urmărit cu sfinţenie urmele şi aşa am coborât pe valea Izvorului Mare. Am avut, odată ajuns acolo, norocul să întâlnesc un microbuz, cu oarece proectanţi veniţi pentru captările secundare de ape. M-au luat cu ei şi aşa am ajuns repede la Gura Latoriţei, unde am prins autobuzul de Vâlcea.    
Privisem de multe ori, de pe pragul întrării cabanei de la Vârful lui Roman, zările apusului, uneori atât de spectaculoase. De aici înălţimile Parângului, până către vârful Parângului Mare, se lăsau privite, iarna mai ales, de parcă puneai mâna pe ele. Mai aproape de cabană, exista o creastă, care îşi arăta abruptul impresionant. Era vorba de muchia Căpăţânii. Aveau locurile acelea o legendă, care spunea că acolo îşi aduceau haiducii condamnaţii, pe care îi aruncau de pe înălţimera stâncilor. Locul avea legătură cu altul, de care am să amintesc ceva mai târziu şi tot despre haiduci era vorba. Într-o zi de vară, am ajuns şi prin locurile acelea. Acum am plecat din Vaideeni, pe valea Luncavăţului. Drumul de pe vale era unul lung – până la capătul lui erau 22 km – şi de acolo de unde se sfârşea crestele înalte ale Balotei şi Nedeii păreau apropiate. Noi am ajuns însă, doar până la locul numit „ La Furcitură ”. Acolo se întâlneau drumurile şi apele, cele ale Luncavăţului şi Balotei. Eram în 1980 şi acolo exista încă un canton forestier. Când am ajuns acolo, pădurarul tocmai scosese afară toate saltele din canton şi după cum arătau, păreau atât de murdare, încât te ducea gândul şi la ceva insecte adăpostite prin ele, că doar de aceea le expusese la soarele darnic al zilei de vară în care eram. Am început urcuşul chiar pe muchia dintre văi. Scurtam serpentina drumului şi urcuşulafost obositor. Am traversat drumul şi am început urcuşul. Fără potecă, doar străbătând pădurea. Am ajuns repede în apropierea stâncilor pe care de atâtea ori levăzusem de pe prispa cantonului amintit. Nu ne propusesem să urmăm abruptul,ci doar să mergem pedeasupra lui,să vedem şi noi, cam din ce locuri îşi aruncau haiducii pe cei condamnaţi de soborul lor. Oricum abruptul era impresionant. Am trecut mai departe şi am ajuns doar pe plai,acolo unde am întâlnit şi stâna din Căpăţânii. Am găsit acolo doar femeia ciobanului cu un copil încă alăptat. Apoi a venituntinerel, tot copilul femeii şi aceasta a simţit nevoia să ne explicediferenţamare dintre copii. Ciobanul aflat cu oile undeva prin Banat, a asistat la tragedia unei familii căreia îi murise singurul copil şi de aceea şi-l dorise şi pe cel mic. Ani buni după aceea,cobora ciobanul pe valea Latoriţei,într-un camion. Era împreună cu copilul cel mic, o fată. Întâmplarea a făcut sîse răstoarnecu camionul şi să piară amândoi. Noi amrămas peste noapte la stână şi adoua zi am urcat până în şaua Funiceluluii, aflată sun cupola vârfului Balota şi de acolo am coborât în valea Repedei şi de la Gura Latoriţei,am luat autobuzul spre casă.          
Pe muchia Căpăţânii ammai fost şi altădată.Într-o împrejurare am înnoptat tot la stână şi de data asta am urcat chiar pe vârfulBalotei.
Într-alta am pornit cu Zoe,soţiamea şi împreună cu Toni am plecat în zori de la cantonul de ka vârful lui Roman. Am urcat pâă lşa poteca de sub vârful Ursu, am străbătut poteca până sub Balota şi am coborât la stâna din muchia Căpăţânii. Nu amzăbovitmult şi am coborât,prinzând poteca ce ne-a scos în valea Luncavăţului, lângă lacul ce se forma la captarea hidro a râului. Până a ajunge la drum, chiar în potecă ne-am întâlnit cu o viperă de toată frumuseţea. Sărmana, stătea şi ea tolănită la soare şi noi i-am stricat siesta. Până în Vaideeni mai aveam 22 km şi dacă-i mai adăugăm şi pe cei făcuţi pe creasta şi coborând muchia amintită, acasă am ajuns cu ultimul autobuz şi rupţi de oboseală.
Făcusem drumuri multe pe creastă. Aşacum îi stă bine unui masiv pe care începi să-l cunoşti. Dar mai erau şi muchiile laterale,unele din ele chiar înalte şi care mai întodeauna ascund frumuseţi deosebite. Munţii Căpăţânii nu făceau excepţie de la această regulă, aşa că am începur să mă gândesc la drumuri prin acele locuri. Muchiile sudice erau ca în toţi masivii unele lungi, dar pentru mine atrăgătoare. Cu bunul meu prieten Grig, făcusem una dintre ele, cea dinspre Polovragi şi atunci o găsisem neobişnuit de frumoasă.
Aranhasem într-o împrejurare, cu unul din cei de la staţia meteo din Cozia, sătransmită celor de la cealaltă staţie, cea din Curmătura Olteţului – de fapt vârful Boului -, să pot înnopta la ei. Ajuns laGura Latoriţei, am avut norocul să prind o ocazie, care m-a lăsat pe Valea Latoriţei, în dreptul caselor de la Borogeana Răgăliei. Am început să urc pe drumul care ducea spre una din captările secundare ale sistemului hidroenergetic al Vidrei. M-a ajunsdin urmă un om care urca şi el, cam către aceleaşi locuri. S-a înfiripat o conversaţie şi aşa am aflat cam ce căuta el prin acele locuri. Căuta bobiţe de chihlimbar. Spunea că prin unele stânci pe care le ştia, se găseau încrustate acele bobiţe sclipitoare şi colorate. Aşa o fi fost, dacă el venea pe acolo şi nu era singura dată când ajungea pe aici. Ne-am despărţit şi eu mi-am continuat drumul. Am trecut pe sub marea conductă care ducea apa în acumularea de la lacul Balindru,de unde avea să fie dusă mai apoi în lacul cel mare de la Vidra. De aici încolo, drumul îşi pierdea claritatea de pânăatunci şi până în creastă, în Şaua Borogeana, avea să se transforme mai mult în potecă. Am trecut pe lângă izvorul rece din cale, cel de lângă vechea casă forestieră,ahznsă acumdoar un acoperiş prăbuşit şi curând amajuns în Şaua amintită. Mai departe am urmat potecă din ce în ce mai înaltă, care trecea pe deasupra stânei din Gropiţă. Eu am apucat chiar pe cea mai discrtetă,care ajungeachiar la stână. Am găsit-o la locul ei, dar avea acoprişul prăbuşit. O cunoscusem prima oară, pe când un pârâiaş trecea chiar pe sub chelarul acesteia şi ciobanii doar se aplecau să.şi ia apa trebuincioasă. Amurmat în continuare,  poteca turmelor, ce urca spre plaiul Cuculeiului. Am traversat apa Gropiţei, am urcat apoi printre jnepeni şi în final am ajuns în creastă, sub vârful Negovanului. M-am întâlnit cu un cioban care m-a sfătuit să mă grăbesc dacă doream să ajung la staţia meteo înainte de a începe ploaia. Chiar aşa am făcut şi cu primii stropi de ploaie, m-au găsit ciocănind la uşa staţiei. Doar ce-am intrat şi s-a dezlănţuit o adevărată furtună, cu fulgere şi trăznete care făceau muntele să vuiască. Peste noapte furtuna nu s-a potolit. Nu-mi mai dădeam speranţecă am să-mi duc excursia la bun sfârşit. Şi dimineaţa care a urmat era tot înourată, când deodată cerul s-a spart şi a apărut un petec de albăstreală. Era ceva mai târziu decât îmi propusesm să plec, dar am făcut-o acum,cu mare grabă. Am trecut cât am putut de repede de vârful Boului, mai apoi de cel al Turcinului Negovanului,de cel al Negovanului şi am urcat către vârful Nedeii, cel mai înalt din tot masivul Căpăţânii. Am zăbovit puţin pevârf, doar să-mi bucur ochii de frumuseţea vârfurilor înalte şi alevăilor adânci care se împreunau în cea a Repedei. Am coborât în şesul întins al şeii Nedeii, la cruceasinguratecă de aici,unde altădată se ţinea Sărbătoarea Nedeii ciobăneşti. Am urmat poteca din creasta lungă ce trecea pe sub vârfurile înalte ale Beleoaiei, Corşorului şi Pleşii, pe acolo pe unde cu ani în urmă urcasem cu Grig. Ar fi trebuit să recunosc oarece amănunte ale crestei, dar amintirile erau atâtde depărtate, încât locurile părea să le văd acum pentru prima oară. Când am coborât la st’na din Pleaşa, atunci fără turme prin preajmă, aproape că am părăsit locurile înalte prin care trecusem. De aici încolo am pătruns în pădurea de fag, cam jumulită de tăieri şi când am ajuns la capătul unui drum forestier,cu oameni prin preajmă, se făcuse ora 12. Mi-au spus oamenii că până în Polovragi, mai aveam fix 12 km, aşa odihnami-afost scurtă. Părea că drumul era unul bătut, dar de lungtot aşa era. Treceau kilometrii unul după altul şi oboseala mă ajungea pe urmă. Oricum, eram în anul 2000 şi nu eram prea departe de cei 66 ani pe care aveam să-i împlinesc în toamnă. Cheile Tărâiei prin care aveam să trec m-au făcut să uit de oboseală şi frumuseţile pereţilor apropiaţi, gurile de peşteri înalte, din care curgeau râuri de grohotiş şi firul apei strecurate printre bolovani,muşchi şi ochiuri luminate ici-colo, m-au încântat peste măsură.dar mai aveam drum lung. Ploaia şi-a făcut apariţia şi satul nu mai apărea.într-un târziu am intrat în ţigănia satului, acolo unde o fătucă blondă, din cele oacheşe care erau pe acolo, m-a întrebat „ de unde vii matale ”. La ramificaţia drumului care ducea spre mânăstirea Polovragi am ajuns, cum-necum. Am întrebat pe unul din cei întâlniţi, cât fac până la şosea. Nu-mi era prea clar dacă sunt 2 sau 4km, dar drumul mi s-a părut unul nesfârşit. Acolo am tot făcut cu mâna celor care treceau pe lângă mine ca vântul, fără să oprească, până când un autobuz cu inscripţie Rm.Vîlcea a oprit lângă mine şi cu el am ajuns acasă cu bine.        


Mai către zilede toamnă, am propus unui grup de prieteni,să coborâm marcând, pe poteca de pe muchia Puţul Piscului. Am început excursia, doar cu Chissy, urcând pe valea Repedea, până spre captarea secundară din aceste locuri. Puţin înaintea acesteia, pemuchia care despărţea pârâul Funicelului de cel al Repedei, am început urcuşul. Pe atunci pe aici era o potecă ciobănească mult umblată şi de aceea şi foarte  clară. Până la stâna acestor locuri am mers agale,sporovâind vrute şi nevrute. Era una din zilele de toamnă târzie, cu înserare care cobora repede peste munte, cu frunze colorate în fel şi chip şi noapte cu lună plină. Am avut timp săne însăilăm culcuşul peste noapte, cu cetină luată din preajma stânei. Am dat în apropiere şi de izvorul stânei. Eram sub adăpostul vârfului Balotei, care se îţea în spatele stânei, ca un fel de ăaznic ocrotitor. Cum se făcuse de mult întuneric şi colegii anunţaţi tot nu veneau, ne-am culcat. Într-un târziu, am auzit voci care păreau să vină dinspre poteca pe care urcasem. Până ne-am dumirit că sunt ale celor aşteptaţi, am avut o oarecare teamă. Oboseala celor care tocmai sosiseră era destul de mare, că doar făcuseră drumul cam lung de pe Valea Repedei pejos,nu ca noi cu maşina. S-a făcut repede linişte în stână, somnul cuprinzându-ne pe toţi. A doua zi mi-am trezit prietenii cam devreme. Nu ştiam căt timp avea să ne ia coborârea până în Vaideeni, mai ales că aveam în gând să marcăm poteca. Poteca ajungea repede printre tufe de jneapăn. Prin preajma unui izvor, ne-am oprit cât să ne luăm apa necesară unui traseu pe care nu ştiam când aveam să mai întâlnim altul. În şaua frumoasă din creastă ampopsit cât să ne bucurăm de ziua senină cu vizibilitate deosebită. Apoi am început coborârea. Spre surpriza noastră, am mers câtăva vreme în lungul unui pârâiaş, care parcă ne însoţea paşii. Ami apoi am ajuns într-o zonăcalcaroasă, cu laiezuri la fiecare pas. Am trecut pe pângă prima stână din cale, cea de la Căşerie. A urmat partea deosebit de frumoasă a potecii cu vizibilitate cătrte alte crsete înalte ale munţilor Cpăţânii, cea a Romanulu şi mai ales cea a Corşorului, despre care se spunea atunci că ar ascunde rampe de lansare rachete. Minteqa noastră de atunci, făurea povestiri fantasmagorice, dar s-a dovedut ulterior că Acestea erau doar scorneli. Am ajuns în Vaideeni mai către după amiază, oarecum învingători, pentru că marcasem toată poteca,pînă la întâlnirea cu drumul de pe valea Luncavăţului.
Au trecu ât ceva ani până să mă hotărăsc să ajung din nou prin aceste locuri. Acum eram în zile tot frumoase, dar de vară. Ammurcat tot pe valea Repedei, dar de data asta pe jos. O furtună năpraznică,însoţită de ape care distruses drumul forestie aproape în întregime, mi-a făcut imposibilă urcarea cu maşina. Aşa că la stâna din Funicel am ajuns destul de târziu. De data asta stâna avea locatari şi acolo am găsit o bătrână cu fiul ei, care avea grijă de păscutul turmei de pajiştile înalte. Am tot sporovăit până m-am culcat pe laviţă cam noduroasă. Dimineaţa ne-am mai întins la vorbă şi bătrâna m-a tot povăţuit să mai mreg singur pe munte. Avea să treacă încă ani buni până să ajung la sfatul pe care tocmai îl primeam. Era o zi frumoasă şi pe creasta Puţului, aveam să zăbovesc cam mult. Pe lângă lapiezuri mai ales şi ceva mai sus şi pe lângă un izvor puternic. Era acolo locul unde o altă muchie interesantă se desprindea din cea pe care eram şi care se îndrepra către Valea Cernei. Atunci mi-a încolţit ideia că prin acele locuri aşi vrea să ajung. Aveau însă să trecă ani buni până să-mi împlinesc visul. Câtăva vreme am coborât, până am ajuns în ndreptul stânei din Căşerie. Ora eram târziepentru a încerca o coborâre în Vaideeni şi oricum aveam să ajung acolo după ora ultimului autouz. Aşa că m-am horărât să înnoptez la stâna din cale. Avea să treacă ceva timp până s-au întors ciobăniţele la stână. Să fiu sincer nu s-au arătat prea încântate să mă primească, dar până la urmă au făcut-o, că doar nu erau să mă lase să înnoptez afară. Aurmat onoapte senină, doar cu zgomotele turmei din apropiere şi ceva mai rău, cu câinii aqflaţi în apropierea stânei şi care nu dădeau semne că m-ar cunoaşte. Dimineaţa am plecat cât amputut de devreme, luându-mi rămas bun mai de departe,ciobăniţele făcându-şi ăndeletnicirea zilnia la strunga oilor. Când am ieşit în creastă, din poiana apropiată pădurii în care era adăpostită stâna, am avut prilejul să privesc depărtările, în seninulcerului de care aveam parte. Muchia Corşorului îşi spunea povestea plaiurilor însorite. Pe alocuri puteam privi ceva din înălţimile Parâmgului. Am început coborârea pe poteca largă, coborând uşor laînceput. Mai apoi am ajuns în preajma unei stâne, la altitudini ceva mai joase. Mi-au ieşit în întâmpinare oameni,bucuroşi de oaspeţi aşa rari. Era vreme încă primăvărateca,aici,sus pe munte,aşacă am avut prilejul să întâlnesc în cale cireşi înfloriţi. Şi pomii ăştia încărcaţi cu flori albe, pe care de atâtea ori îi mai văzusem în peregrinărilemele,nu am să-i uit niciodată. Mai jos,acolo unde urme omeneşti parcă începuseră să se înfiripe,am găsit un vechi puţ,secat, dar cu ciutură păstrată deasupra lui. Aşa ampriceput eu, de ce toată muchia asta avea numele de „ Puţul Piscului ”. Curând aveam să ajung peun drum lat – am aflat mai târziu că acesta era pornit din ambiţia primarului,pornităpoate pentru că avea pe sus ceva turme şi dorea un acces mai uşorcu maşina lui. În Vaideeni am ajuns după aproape 5 ore şi poate dacă nu m-aş fi oprit de atâtea ori aş fi ajuns şi mai repede. Mi-am petrecut timpul rălălăind pe uliţele satului şi undeva consumând îngheţată, până când a sosit autobuzul cu care am ajuns acasă.                        
 Din valea Bistriţei, pe drumul ce urcă pe lângă Mânăstirea cu acelaşi nume, s-a întâmplat doar să urc. Pe vremea când am cunoscut-o prima oară, era prin anul 1967, în lungul râului era doar o cale ferată îngustă. Acum este ditami drumul şi undeva aproape de locul numit Între Râuri, se află şi captare necesară unei microhidrocentrale. În lungul căii ferateamintite, am fost într-o duminică şi acolo, de sub zăpada deabia trecută,am cules un bucheţel de ghioeci, dăruit în după amiaza aceleaşi zile unei fete frumoase întâlnită în oraşul care deabia atunci începuse să mă găzduiască. Mai apoi, când începusem să marchez munţii Căpăţânii, pornind tot pe aceeaşi vale, din apropierea casei aflate în locul numit Între Râuri, din apropierea acesteia, am pornit marcajul. Era pe atunci pe acolo,o potecă folosită de tăietorii de pădure, încă bună de urmărit. Câtăva vreme am urcat liniştiţi. Apoi când am trecut peste un copac doborât, de sub el a apărut un cuib de viperuţe, aflate încă la vremea „ copilăriei ”, care nu ne-au prea speriat. Dar mai încolo, noi urcând şi el, şarpele-balaur pe care l-am întâlnit, ne-a sperit de-a binelea şi am coborât repede. Ni s-a părut, din sperietură, că ar fi avut mai bine de 2m. Poate el săracul o fi fost doar un şarpe de pădure, poate chiar paşnic şi n-o fi avut decât cel mult 1m, dar din sperietura aia,noi l-am văzut cu înfăţişarea unui balaur, venit să na facă vreu rău. El s-a strecurat grăbit prin frunzişul pădurii, dar a fost sufiecient să abandonăm marcajul şi nu l-am mai reluat niciodată.
La acasa amintită, se împreunau două drumuri. Cel din stânga urca pe valea Gurguiului şi cel din dreapta pe cea a Bistriţei. Pe acesta din urmă, l-am străbătut de câteva ori, întorcându-mă, ori străbătând drumul peste munte, ajungând în Mălaia. Într-o împrejurare aveam să găsesc în mijlocul pădurii, aproape întunecată, stâncării aşezate în trepte, întruchipând parcă un amfiteatru. Acolo se afla locul de numit „ Treptele Tribunalului ”, loc în care haiducii îşi judecau victimele, poate boierii ceva mai înstăriţi. Acolo îşi pronunţau pedepsele la moarte şi mai apoi pe muchia stâncoasă a Cpăţânii şi-o duceau la bun sfârşit. M-a impresionat mult acel loc şi mai apoi şi legenda pe care am auzi-o ceva mai târziu. Am mai încercat şi altădată să găsesec acel loc. Era oricum în afara potecii, care la alte vremuri căpătase aproape înfăţişare de drum şi poate de aceea n-am mai găsit locul. Dar el există şi sigur are aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi semnificaţie dată de legendă.
Într-o iarnă, cu prieteni de nădejde, Predescu, Ilie Juravle şi Horodincă, amstrăbătut din no locurile. De data asta aveam în spate schiuri şi căutam o casă silvică unde trebuia să înnoptăm. Aveam la noi chie casei şi doar locul acsteia trebuia să-l găsim. Era zăpadă mare şi poteca căpătase alte dimensiuni şi nici măcar nu era în drumul oboşnuit care urca spre Şaua Zmeurătlui, unde aveam de gând să urcăm a doau zi. Până la urmă am găsit poteca care ne-a dus la casa pe care o căutam. Doar că era acoperită de zăpadă şi către prispă era doar un ochi întunecat. Am coborât pe prispă, am deschis cabana şi peste noapte am avut cu ce face focul în soba care pe deasupra ne-a mai şi încălzit peste noapte. Am căutat şi sursa de apă pe care o auzeaqm gâlgâind unde prin apropiere. Dar ca să ajungem la ea, a trebuit să scormonim ceva prin zăpadă. a doua zi amurcat în Şaua         amintită şi apoi am reuşit să coborâm în Mălaia. Doar unul dintre ei avut greutăţi cu drumul şi după ce s-a văzut acasă, a jurat că el pe munte şi mai ales iarnă, nu va mai merge niciodată. Şi chiar s-a ţinut de cuvânt.
Am amintit de coborârilecătre valea Lotrului,venind din creasta munţilor şi acolo,mai întodeauna am ajuns în Poiana Iezerului. Cum am cunoscut-o pe vremea când pădurea de brad era la locul ei şi cum am revăzut-o peste ani,între celedouă imagini erai depsebiri aproape triste.
Când am ajuns acolo vara, coborând mai ales de la stână din Groapa Mălăii, mi s-a părut că am ajuns pe-o gură de rai. Pârâul în lungul căruia cpbprâsem câtăva vreme, aici ajungea într-o poiană înconjurată de brazi. Era peste tot linişte şi cam odilic poate, doar vântulmurmura prin cetina brazilor. Pârâul se încolăcea în numeroase meandre prin toată pajiştea. Apa aproapecă nu se mişca şi doar acolo unde ajungea până la urmă,pe buza unui repeziş, se prăvălea cu zgomot mare. Era o oază de linişte încare te împăcai cu tine însuţi. De aici mai departe, pe poteca şi ea tot meandrată,coborai la stânadin Curmătura Popeştilor şi mai departe fie la stânga spre Ciunget, fie la dreapta, spe Mălaia, întovăşiţi de alintul pârâului cu numele de Mălăiţa.
Peste ani mulţi, pe aici au ajuns tăierişe sălbatece de pădure şi din meandrele liniştite ale pârâului Iezerului,a rămas doar povestea. Apacurgea şiacumprin aceleaşi locuri doar că oglinda apei, acum era năpădită de pir,sub care deabia îi aflai unda în care altădată se oglindea înfăţişarea vârfului cel mare al Ursului. Amplecat atunci cu un gol în suflet şi altădată  nu mi-am mai împletit paşii prin locurile devenite triste. La stâna din Groapa Mălăii ajunsesem prima oară când potecile locului îmi erau necunoscute. Acolo am întâlnit bătrâna familieo Pantelimon,care parcă domnea peste întrefa orânduire de aici. Am stat multă vreme la vorbăcu cei de aici,ba chiar odată le-am făcut o fotografie. Pecând îmi potriveam aparatul, în imaginea grupului din faţa stânei,a apărut pe neaşteptate, o codană, blondă şi figura acesteia, neobişnuit de frumoasă m-a ţintuit. Între figurile înăsprite de vremuri, unele chiar îmbătrânite de anii petrecuţi pemunţi, faţa acestei fete, încununate de voioşia adolescenţei, m-a fermecat. Peste ani, am auzit că viţa i s-a stins timpuriu şi într-un răstimp chiar am văzut-o prin oraş. Dar tinereţea ei voioasă şi mai ales din silueta ei de copilă, se cam alesese praful. La urma urmelor asta era viaţa grea de la stână.
Într-o zi de sfârşit de septembrie, cu căldura zilelor de toamnă târzie, am popsit la stânadin Groapa Mălăii. Ne-am petrecut ceva timp printre brazii din apropiere, în poiana luminată ca ziua de luna plină. Într-un târziu, ne-am retras în stână şi peste focul care încă mocnea am aruncat un braţ zdravăn de vreascuri. Era prin anul 1976,când deschisesem una din lucrările importante din Curtea de Argeş. Aveam necazuri mari, rezultate mai ales din atitudinea celor mai mari în funcţie decât mine. Peste noapte, din necazuirle avute, s-a născut un coşmar, care m-a trezit din somn. A fost tocmai la timp,ca să văd  grinda de deasupra focului, incandescentă. Cu toporişca pe care o aveam la mine, m-am ridicat pe grinda arzând şi am îndepărtat tăciunii. Dacă aş mai fi întârziat, ardeam odată cu stâna. A fost cu siguranţă cea mai periculoasă împrejurare petrecută pe munte. Şi acum la la stâna amintită, grinda de deasupa vetrii e despicată în două.    

Pe Nae Popescu, l-am cunoscut într-o împrejurare când coboram din Curmătura Comarnicelor. Veneam din Buila,după o noapte petrecută la stânadin Oale. Eram doar trei colegi de marcaj şi în acea zi, mai către după amiază, coboram făcând marcajele către Cantonul din Chei, obandă albastră şi un triunghi roşu. Refăcute în împrejurări ulterioare, încă mai sunt aplicate în lungul potecii. Eram preocupaţi de activitatea noastră şi de ce nu şi un pic obosiţi. În faţă ne-au apărut doi turişti,încărcaţi cu rucsaci apreciabili. Ne-am oprit, ne-am dat bineţe şi unul din cei doi,ne-a întrebat cam ce facem cu pensulele şi vopseaua. Le-am spus cămarcăm traseele  turistice cuprinse în ghidul unui, Nae Popescu, dar asta numai după ce ne făcusem un fel de proect, respectând convenţiileacestuidomeniu. Deabia atunci ne-aîntinsmâna şi s-arecomandat: Nae Popescu. Am rămas de atunci cunoştinţe depărtate,discutând adeseori despre munte, ce altceva am fi putut aborda.
Într-o ultimă împrejurare,am urcat cu NP,venind din valea Latoriţei. Era în preajmaunui 1mai şi aveam trei zile libere. Pe munte era încă zăpadă multă,dar jos în vale era pâclă şi umezeală multă. Am urcat împreună în Curmătura Olteţului şi de aici zăpada a devenit consistentă,grea, înmuiată de vremea călduroasă şi mai ales cam mare. Înaintea vârfului Negovanu,ne-am abătut la stânga, pe poteca ce avea să ne conducă pe sub Piatra Târnovului. Vroiam atunci să înnoptăm la stâneledin  Târnovu Mare, acolo unde doar sacii de dormitne-ar fi ţinut de cald. Noroc că atunci când am trecut de stânele din Târnovu Mic, în dreptul unei case pe care încă nu o ştiam,am zărit o urmă de fum ieşind pecoşul acesteia. Lastrigătele noastre din casă ai ieşit oameni şi nu mică ne-a fost mirarea când ne-am văzut prietenii cu care stabilisem să neînlnim la stâne. În casă era cald, gazda primitoare şi şederea plăcută. Doar că tot timpul afost ploaie şi excursia nu ne-a prea priit. De coborât am coborât pe potecace ne-acondus în faţa uzinei electrice de la Ciunget şi plimbarea noastră aluat sfârşit, ca deobicei laGura Latoriţei,aşteptând autobuzul. Când am vorbit de Romanu, am amintit de ultima noastră înttreveder. Ami apoi au fost doar contacte telefonice, până în ziua când a ajuns la mine, întâmplarea tragică petrecută în Bucegi.     
Hotărârea de a marca munţii Căpăţânii, pentru care în prealabil obţinusem pe vremea aceea o autorizaţie de la organele locale – nu se înfiinţaseră norme, reglementări şi chiar semne la nivel naţional, acăror apălicare însă am respectat-o, ţinând seama de ce ştiam eu despre aplicarea lor -, am aplicat-o cu sfinţenie, după o schemă elaborată de mine pentru întreg masivul, corelând-o cu masivele montane alăturate. Nae Popescu, elaboratorul normelor de marcare a munţilor, mi-a făcut doar observaţia că prea suntmulte poteci marcate. În peregrinările cu pensula în mână, am nimerit pe poteca ce înconjura vârful Nedeii. Pe poteca asta am descoeprit locuri, pe care iubitorii de peisaje surprinzătoare şi semnificaţii deosebite, merită să le menţionez, chiar dacă nu sunt alăturate de întâmplări deosebite, în afara uneia singure. Coborând spre Latoriţa, acolo unde aveam maşina, după o lungă zi de marcare, am dat peste un cuib de viespi pe care l-am deranjat şi multă vremes-au ţinut după noi. Pe Sofi au muşcat-o atât de rău, încât peste noapte a trebuit să fie luată cu salvarea şi şocul produs de viespi deabia aputut fi stăpânit. Locurile însă au avut la fiecare pas amănunte de care îmi potaduce aminte mereu. Mai întâi stâna din Gropiţa, pe sub celarul căreia curgea un izvor puternic, care le adusese ciobanilor apa în casă. Apoi la stâna din Groapă, aşezată chiar sub Nedeia, am avut prilejul să admir cea mai frumoasă privelişte asupra Pietrii Târnovului. Aici am întâlnit doi bătrâni, care păreau din altă lume, mai ales că nici turme nu păreau prin preajmă. Stăteau aici, în stâna care părea părăsită şi bunăvoinţa ce mi-au arătat-o părea venită din altă lume. De la aceştia am aflat semnificaţia unor locuri prin care deabia trecusem. Unul din ele se numea „ La Mormânţel ” şi celui apropiat „ La Bisericuţă ” şi m-a dus gândul că însemnătatea lor era chiar legată de aceste denumiri. Apoi trecerea pe sub vârful amintit, pe poteca strecurată printre tufe de jneapăn, m-a dus în lumea Retezatului, pe care avusesem prilejul să o descopărde curând.   
Dar drumrile mele prin munţii Căpăţânii,aşa cum i-am cunoscut pe vremea aceea, mai fără să fie străpunşi de drumri şi cu păduri încădin belşug, mi-au adus încă multe amintiri. Fiecare are amănunte care îmi sunt dragi şi stăruie încă în suflet şi în minte.
Cum ar fi întâmplări din anii petrecuţi cu borcanul de vopsea şi pensula în mână,pe când le marcam cărările. Într-o împrejurare am urcat pepotecile dinspre Săliştea Lotrului şi am popsit într-un canton vechi. Avea sobă de cărămidă şi paturi cu paie pe ele în cele două cămăruţe. Într-una am poposit cu Ilie, într-o noapte când pedesupra umbla Sfântul Ile cu cărul încărcat de trăznete. Dimineaţa tot auzeam de pe sacul de dormit în care eram,mici pocnituri. Până laurmă am descoperit nişte furnici negre, enorme, care urcau în tavan şi de acolo se aruncau pe sacii noştri. În cealaltă săptămână, de data asta cu Sofi, am poposit tot acolo, dar în cealaltă cameră, speriaţi de furnicile cele negre grămădite la pragul camerei în care dormisem mai înainte. Ne întinsesem sacii şi nepregăteam de masa. Era seara târziu şi altundeva nu mai puteam să mergem. Sofi mi-a atras atenţia că la învcheietura scândurilorpaturilor, sunt oarecari puncte negre şi dacă n-am fi pe munte,ar crede căsunt urme de...ploşniţe !. Nu mi-avenitsă cred că acolo se găsesc astfel de lighioane. Scormpnind printre scânduri amgăsitinsectelealbe de nemâncare. Îngroziţi,am intrat în cealată cameră, în speranţa că furnicile negre s-or afla în râzboi cu ploşniţele şi le-ao birui pe celedintâi. Dimineaţa,cum am ieşit pe plai, ne-am dezbrăcat cu totul şi ne-am cercetat hainele rucsacii şi toate locurile pe unde am fi putut lua astfel de lighioane.   
Când am ajunsprima oară pe plaiul de pe vârful Gera, am descoperit rămăşiţe deabia risipite pe aici, dintr-un avion prăbuşit prin aceste locuri. Şi pentrucă tragedia deabia se săvârşise şi poveştile earu numeroase.
Într-una din primele peregrinări pe meleagurile Căpţânene, am venit din locurile deabia descoperite
ale Târnovului. Atunci am trecut de Nedeia pe vreme însorită şi deabia pecoastele Balotei, ne-a prins ceaţa. Una deasă de s-o tai cu cuţitul. Nu prea ştiam pe unde suntem şi când s-a risipit puţin,undeva jos,am zărit o stână. Într-acolo ne-am îndreptat. Aveam săaflăm multmai târziu că era stâna din Dârjala. Ne-am aranjat locurile de dormit, dar din neatenţie rucsacul unui dintre noi a luat foc şi praful s-a ales de el. A doau zi am plecat tot cei patru prieteni, am coborât la stâneledin Cocora şi am poposit la un mic canton de pădurar. De acolo am început coborârea prin pădure, fără potecă. Când ne-am adunat, am constatat că unul dintre noi lipsea. Cât am încercat să-l strigăm n-am obţinut niciun răspuns. Am coborât mai departe doar singuri. Pedrum am întâlnit cea mai frumoasă viperă pecare am văzut-o vreodată. Până la urmă am ajuns în Mălaia,după ce am aflat că noi coborâsem pevalea Păişului. Celălat coleg găsise poteca cea bună şi ajunsese acasă înaintea noastră.
La ânceputurile drumeţiilor prin munţii Căpăţânii, am plecat întovărăşit de un grup numeros. Am început urcuşul către vârful lui Stan chiar din şoseaua de pe valea Lotrului. Am trecut pe lângă gropile de prospecţiuni căutătoare de aur, am ajuns în poienile însorite, pline de flori de sub vârf, am trecut de Şaua Suhăioasa străjuită de fagi falnic şi ne-am înscris în lungul drum de exploatare al Carpatinei. Am poposit la bordeiul de lângă Izvorul Mierlei. Adoau zi am plecat mai de parte, am străbătut plaiurile care întovărăşeau vârfurile Ionaşcului,Govorei, Lepezilor şi am ajuns pe sub seninărileBuilei. I-am traversat creasta şi am coborât pe muchia Scărişoarei până în Bărbăteşti. Nimic senzaţional,în afara lungimii drumului şi durerilor năpraznice de genunchi,ale unei din fetele grupului. Am fost fericit atunci când ne-au ajuns doi ciobani călări. Unul din eie a luat-o pefată pe cal şi cu un astfel de cortegiu,până la urmă am scos-o la capăt.          
Îl cunoscusem pe Emilian Cristea,în cele câteva împrejurări când făcuse prezentări de diapozitive la Rm. Vâlcea. De aceea poate primisem o invitaţie de la dânsul, pentru ceva similar,într-una din adunările membrilor cercului turistic Floarea de Colţ. Nu venisem chiar singur la Bucureşti, ba chiar acolo m-am întâlnit cu bunul meu prieten Mircea Florian. La intrare, o fată înaltă, brunetă pecât părea şi foarte autoritară, umbla cu cheta, necesară premierii celor din club care adusesră ceva deosebit în cursul unui an întreg. M-am conformat, chiar dac eu eram acolo în caltate de invitat. După ce şi-au istorisit întâmplările ultimei excursii,făcute pe creasta Balaurului din Bucegi,a venit şi rândul meu să prezint diapozitive din munţii Căpăţânii. Adunarea părea să fie interesată de priveliştile oferite de munţii Căpăţânii sau poate doar mi s-o fi părut. Deabia către sfârşitul expunerii, am obsrevat în primul rând, fata care-mi ceruse bani pentru florilenecesare premierii. Părea foarte atentă şi încântată de cele văzute. Ceva mai târziu, acasă, am primit o scrisoare, în care doi dintre spectatori,erau interesaţi de o excursie prin munţii Căpăţânii. Unul dintre ei era...Ileana, fata din primul rând. M-am întâlnit cu ei la Vâlcea şi am plecat într-un periplu prin frumuseţile Căpăţânii. Aveam să mă conving repede că nu numai interesul pentru munţii aceştia necunoscuţi celor doi, o mânase pe fată, pe aceste meleaguri. Dar asta este altă poveste.
O scrisoare, pe adresamea luată de laEmilian Cristea, aajuns la mine şi aşa am pornit ăntr-o excursie pe meleagurile Căpăţânii, tocmai munţii ale căror diapozitive,tocmai leprezentasem. Am pornit într-o după amiază, către Ciunget şi valea Repedei. Ne-am dat jos la capătul potecii care urca către Piatra Târnovului. La plecare, Nea Mitică,un şugubăţ în felul lui, a scoso sticlă, spunându-ne că în ea se află apă minerală îmbuteliată la Bărbăteşti. Ştiam ce fel de apă este aceea. Nu mai aveam loc în fucsac, adusesem cu mineo coardă şi ceva material alpin,bănuindcă o să am prilejul să urc în Creasta Fotoreporterului, cu doi colegi pecare aveam să-i întâlnesc în Cheile Recea. Trebuia să ajungem la vechiul dormitor de muncitori, pe care nu-l mai văzusem de ani buni. Plecasem cam târziu la drum şi noaptea,chiar dacă aveam lanterne,am cam încurcat poteca cea bună.dar de ajuns la dormitorul căutat,totam ajuns. Numai că îmtre timp acesta era cam jalnic. O cameră,cu uşă,fereastră, pat şi ceva paie pe el tot mai rămăsese. Avea totuşi ulă şi fereastră. Afară era noapte de-a binelea. Ne-am aruncat rucsacii pe patul cu paie şi din al meu, am scos sticla de ....apă minerală,pe care o aveam de la neaMitică. Dânsul, băiatul însoţitor,  a scos lesne dopul sticlei şi a dus-o la gură. L-am văzut schimonosindu-se şi cu oarecare mirare a constatat că era doar ţuică. Spre surprinderea mea, ţuica a avut un mare succes şi conţinutul sticlei a dispărut cu repeziciune, dar şi cu oarecare urmări asupra stabilitţii picioarelui tânărului, care ceva mai târziu a mers cu mine la izvorul cu apă veritabilă. A trecut noaptea şi dimineaţa am mers la stâna Târnovului Mic,acolo unde ciobanii ne-au primit cu dragă inimă, spunându-ne că toată noaptea câinii tot hămăiseră în direcţia casei în care ne adăpostisem. Eram aici ca acasă. Ne-am lăsat rucsacii şi am plecat pe sub munte, de unde în poiana cunosacută, am început urcuşul către creasta Pietrii Târnovului.Le-au plăcut mult locurile,mai ales că din vârful Pietrii am coborât pe faţa cam abruptă amuntelui. Impresia lăsata de frumoasa creastă calcaroasă, alăsta o imresie deosebită celordoi. După amiaza ne-a petrecut-o prin pădurea de brad din apropierea stânei. Copii stânei ne-au învăţat cum să mestecăm lacrimi de brad, răşina sacursă pe coaja bradului. Era pentru ei,un înlocuitor al gumei de mestecat. Am plecat a doua zi mai departe. Mai aveam cale lungă de străbătut. Am umblat o vreme pe sub seninările Pietrii, prin locurile cu paltini falnici. Era pe atunci doar o potecă frumoasă. Acum pe aici este un drum de maşină, făcut la iniţiativa ciobanilor. La ramificaţia ce ne-a scos la stâna din Gropiţă mai întâi,am ajuns repede. Era pe atunci dărâmată şi izvorul parcă mai puternic şi încă mai curgea pe sub acoperişul prăbuşit, pe acolo pe unde altădată era celarul stânei. Apoi pesub munte, pe poteca oierilor, am ajuns la stânadin Groapă. Aşezată pe un promontoriu al muntelui, era un loc cu imagfini deosebite,spre adânca valeaRepedi şi spre impresionantul abrupt al Pietrii de unde tocmai veneam. Un culoar înierbat, străjuit de tufe de jneapăn,duceau tocmai pevârful Nedeii,cel mai înalt din întreg masivul. De aici încolo poteca se strecura pesub vârful amintit, printre stâncării pline de licheni şi muşchi şi mai ales strecurată printre tufe decorative de jneapăn. Străbăteam parcă locuri din Retezat. Şi poteca, pe care o mai parcursesm de alte ori, aşa mi-a rămas în minte. De aici am ajuns pe drumul de creastă al munţilor Căpăţânii şi drumul pecununa acestora unul frumos şi interesant. Am trecut de Funicel, de şaua acestuia, apoi pe sub Balota, am urcat pe vârful Ursu, cu privelişti către alţi munţi depărtaţi,după care am coborât lacantonul de pe vârful lui Roman. Am fost primiţi cu bucurie şi cu vin de coczar, care tare mult le-a plăcut celor doi. Dimineaţa am urcat în şaua Pietrilor Roşii, am trecut de vârfurileVăleanului,Cocora, Zmeurăt,Ionaşcu, Priota şi am urcat pe cel al Căprăreţii. O potecă bună ne-a întovîrîşit câtăva vreme, după care s-a pierdut, din primarătăceala excursiei, până laurmă am ajuns în Şaua Hădărăului. De aici încolo poteca era marcată de curând şi am ajuns lesne la cantonul din Chei. Mi-am întâlnit aici prietnii cu care îmi fixasem întâlnire.vroiam să urcăm Creasta Fotoreporterului, pentru care îmi adusesem tot harnaşamentul alpin. A doau zi am făcut-o. Când ne-am întors din tură cei doi bucureşteni îşi cam închiaseră socotelile şi chioar băiatulplecase iar fata a rămas cu alpiniştii cu care s-areîntors acasă. Şi noi aqm coborât din munte, luând drumul Plaiului Pietrii Tpate până în Olăneşti. Fusese o excursie deosebită. Iar cu Ileana,fata cea înaltă cu ochi megri, am revăzut-o în alte împrehurări,fie pe munte, fie prin Bucureştiul cel aglomerat.                  
Veneam după o lungă perioadă de inactivitate turistică. Nici nu mai ştiam bine pe unde-mi sunt hainele de munte şi aproape că pe unele le-am improvizat. Am plecat cu autobuzul până în Ciunget, apoi mi-am luat picioarele la spinare şi mi-am început drumul pe valea Latoriţei, dorin să ajung la casa din Petrimanu. Pe drum m-a ajuns din urmă maşina celui care tocmao îşi deschisese motelul, încropit dintr-o fostă dinamitieră. N-am dormit acolo, nici la casa şcolară, ci la casa pădurarului. În zori am plecat spre Curmătura Olteţului şi mi-am început drumul pe creastă, era o zi însorită şi caldă. În şaua Negovanului mi-am pus mânile sub cap şi am zăbovit acolo multă vreme, gândindu-mă la anii în care nu mai urcasem şi la boala care m[ obligase să nu mai urc pe creste. Am mulţumit cerului albastru şi celui care mă adusese în stare să mai străbat potecile muntelui. De acolo am coborât către sânadin Gropiţă. Era acolo o casă nouă şi ciobanul, mândru tare, mi-a părezentat-o ca pe una care avea utilităţile europene. În parte era o alcătuire un pic modernizată.
Am zăbovit acolo,cât să-mi trag sufletul,dupăcaream pornit repede pe coastă, să ajung pe poteca care avea săscoată la stâneledin Târnovul Mic. Mai vroiam să le arăt ciobanilorcat de spinten sunt, dar când am ieşit din raza lor vizaulă, m-am domolit repede. Am ajuns lastână,am dormit în „ cabinetul ” acestora şi în zori am plecat către valea Repedei. Până la Gura acesteia ammers voiniceşte, dar când am ajuns la drumul care avea să mă scoată ladrumul Vonesei,m-a moleşit căldura şi oboseala. Noroc cu un şofer milostiv care mi-a luat din picioare ultimii kilometri. Am ajuns la Gura Latoriţei,chiar mai devreme decât îmi închipuiam şi pe malu râului am avut timp şi de plajă.
Acum că îmi reluasem activitatea montană, am imaginat o excursie pe întreaga creastă amunţilor Căpăţânii. Şi pe deasupra şi singur. Am ajuns din nou la Petrimanu. De acolo am urcat în Curmătura Olteţului şi mi-am început periplul. Era o zi de vară frumoasă. Am luat vârfurile la rând. Am trecut de cel al Boului în apropiere de care era şi fosta staţie meteo. Am trecut de Turcinul Negovanului,de cel al Megovanului şi nu m-am putut abţine să nu urc pe Nedeia. De aici se vedeau parcă toţi munţii,din Parâng până se sfârşea zarea. Am coborât în Şaua Nedeii, acolo lângăvechea Troiţă. Am trecut de Funicel,de Şaua acestuia, am traversat coasta Balotei, pe cea a Ursului,am trecut şi de Văleanu şi când am coborât în Curmătura Rodeanu,am cerut găzduire la stâna de acolo. M-au primit oamenii,dar parcă mi s-a părut că n-au făcut-o cu prea mare plăcere. În zori am plecat mai departe. Am străbătut poteca largă,printre brazi falnic până în Şaua Zmurătului. Pe vârful cu cele câteva stânci de pe el,al Ionaşcului am zăbovit câtăva vreme. Am urmaz poteca de sub Priota şi am străbătut plaiul întins al Gerei. De sub Gera am găsit vechiul drum al Carpatinei şi pe el m-am înscris până spre capătul lui. Am găsit rar apă, dar cel mai bun izvor, apărut atunci când îmi era mai sete, l-am găsit în apropirea locului de unde se zărea satul dezmoşteniţilor din Valea lui Stan. Mi s-a părut că drumul parcă nu mai avea continuare,deşi ştiam bine că pe el ajunsesem până în şoseaua din lungul Lotrului. Dar în faţă, coborând aproape abrupt, se făcea o potecă,care m-a condus la drumul din lungul pârâului din Valea lui Stan, lângă cea mai depărtată casă din sătuc. De acolo până centrul aşezării, casele s-au înmulţit. Un fel de teamă măstăpâneatracersând locurile acestea stîpânite de opacheşi, mai ales că era dumincă şi oamenii poate ieşiseră din cârciumă. De pe treptele unei din case, câteva voci m-au invitat să stau de vorbă cu ei. Şi iată-mă stând la taifas cu câţiva de care ceva mai sus m-am temut. S-aînfiripat o discuţie şi până la urmă am plecat. Până la şosea mai erau doar 2 km, dar autobuzul chiar l-am pierdut. La multe maşini am făcut cu mâna şi nu doream decât să ajung la Gura Lotrului,dar niciuna nu a oprit. S-or fi speriat de rucsacul meu, de faţa cam nerasă şi poate de oarcare neorânduială vestimentară, dupăcele două zilepetrecute singur în munte. Din susul văii de păe care tocmai venisem, am auzit zumzetul unei maşini. Era plină cu ţiganiide care tocmai mă despărţisem. „ Ce faci domnule, nu te-a luat nimeni ? ”. Şi m-au pofiti în maşină, în faţă „ că aştiaai mei mai stau şi îngersuiţi ”. În Brezoi i-adescărcat în centru şi pe mine m-au dus cu maşina până la Gura Lotrului. Şi mi-au refuzat şi banii. Am ajuns acasă cu trenul,ba pot spune căl-am oprit cândtocmai primise aviz de plcare, dar mecanicul mi-a spus că mă aştepată până cândîmi iau bilet. De cele două întâmplări,pline de cumsecădenia unor oameni care nu-mi erau cu nimc datori, am să-mi aduc aminte toată viaţa.            
Într-o dimineaţă frumoasă de vară, am plecat cu copiii, către un traseu care începea de sub vârful Păpuşii din Parâng. Acolo ne-am dat jos din maşină şi mai departe am străbătut vârfurile mai modeste ale Parângului estic. Când am ajuns pe vârful Pristosului am privit îndelung către locul de sub vârful Boului, acolo unde era casa meteo. Când am ajuns în Curmătura Olteţului, eram la graniţa dintre munţi. Intram pe potecile Căpăţânii. Am înnoptat sub vârful Turcinul Negovanului,unde am întins cortul. Ziua următoare se anunţa frumoasă şi aşa a fost până am ajuns pe poteca de sub vârful Ursu. Dintr-odată norii au cuprins cerul, anuţând vreme de furtună mare. Când am depăşit Fântâna Neamţului,cerul era străbătut de fulgere. Eram în mijlocul unei furtuni năpraznice. Andrei şi cu mine ne vărsam focul pe Floriana, care mai toată excursia vroia mereu acasă, ba mai mult dorea să ne cuprindă ploaia. Iată că i se împlinise ruga. Când am ajuns aproape de Şaua Pietrilor Roşii, am zărit, doar la lumina fulgerelor, pentru că părea că noaptea a învăluit muntele, o căruţă trasă de cai, cu un om care se tot agita pe lângă ea. Cu chiu cu vai am început să coborâm pe poteca care ne conducea către stâna din Groapa Mălăii. Am trecut pe lângă ea şi am coborât pe drumul cel mai scurt către Valea Lotrului. Poteca bună pe care o ştiam,dispăruse sub marea de ierburi pe care trebuia să o străbatem. În jurul nostru totul mustea de apă. Hainele noastre erau atât de ude încât aproape cădeau de pe noi, atât de grele deveniseră. Până la urmă am ieşit în drumul de pe Valea Mălăii şi am răzbit până la staţia de autobuz, de unde am ajuns acasă. 
Multe din întâmplările petrecute în munţii Căpăţânii, aveam să le descriu pe larg, în câte un text de sine stătător şi desigur ceva mai amănunţit: Aşa că acesta este una din ultimele întâmplări ceva ma prescurtate. Pe de altă parte parcursesem o perioadă de timp în care pierderea aparatului fotografic, mă lasase fără imaginile pe care mi le doream.
Ajunsesm într-un moment când crdeam căvoi ajunge din nou acasă, pe meleagurile bvucurestene, pe care încă mi le doream. Mă duceam pe locurile copilăriei, studenţiei, dar mă stăpânea dorul munţilor vâlceni pe care îmi închipuiam că am să-i părăsesc. Am plecat cu doctorul Iliescu şi fiul acestuia, într-o plimbare până pe vârful Ursului. Am trecut pe la stâneledin Groşet şi apoi prin căldarea Ursului, cea plină de bujor aflat în plină floare. aAolo am îngenunchiat, ferit de privirile celor doi, într-un fel de rămas bun, dar şi de o revedere grabnică. Pevârful Ursului am ajuns odatăcu ceaţa,aşa că cine ştie ce privelişti n-am avut. Despărţirea de aceste locuri a durat aproape doi ani,după care munţilor acestora,le-am călcat din nou potecile.    
Aşadar iată-mă plecând într-o excursie organizată de “ coana Suzana “, cum îi cam era porecla în noul grup la care aderasem. Plecam mai întâi în Piatra Târnovului şi mai apoi intenţionam să urcăm în creasta Căpăţânii. La stânele din Târnovu Mic am ajuns urcând mai întâi pe valea Repedei şi mai apoi pe drumul croit de ciobani. Am urcat în fugă până în creasta Pietrii Târnovului, pe lângă hornul haiducilor şi de acolo am privit cum se lasă înserarea peste creasta munţilor Latoriţei. Am înnoptat la stâna amintită, la „ cabinetul ” acesteia,cum le plăcea ciobanilor să-i spună alcăturii din lemn de lângă stână. Ne-am petrecut noaptea împreună cu nişte lăstuni ce deabia îşi scoseseră puii din găoace. Pe înserat lăstunii tot veneau la cuib să-şi hrănească odraslele şi peste noapte fiinţele astea micuţe au tot gângurit. Am plecat cât am putut mai devreme. Aveam un drum lung de făcut. Am urmat poteca pe sub meterezele de calcar ale Pietrii şi acolo unde am întâlnit ramificaţia potecii spre stâna din Gropiţa, am luat-o la stânga. Pe lângă ruinle vechii stâne am trecut repede, apoi am urmat poteca turmelor şi când am trecut peste pârâul Gropiţei, aceasta s-a risipit pe plai, la început printre brazi şi mai apoi printre tufele de jneapăn. Eram pe faţa Cuculeiului. Am urcat vârtos până pe capul pleşuv al Negovanului, de unde am avut privelişti largi către Curmătura Olteţului şi mai departe către primele vârfulri din Parâng. Pentru că tot ne era aproape, am urcat şi Nedeia, că doar acesta era cel mai înalt vârf din munţii Căpăţânii. Era sfârşitul lunii mai şi turmele ar fi trebuit să urce la munte. Dar pe nicăieri nu se vedea vreo urmă a acestora. Doar că pe vârf, am întâlnit un cioban, care urcase acolo, triumis să evalueze timpul, dacă acesta ar fi favorabil aducerii turmelor la stâne. Şaua Nedeii de sub noi era un şes imens şi acolo după ceva vorbe de ale ciobanilor, se ţineau nedeile, sărbători oiereşti din vremuri trecute. În mijlocul şeii am întâlnit iarăşi troiţa din lemn, parcă mai pricăjită decât cu vreo douăzeci de ani în urmă. Înfrunta timpurile cu vitejie. După însemnele pe care le văzusem la prima mea trecere pe aici, părea venită din vremuri de mult apuse, sau poate doar aşa mi se părea mie. Ne-am continuat drumul către Şaua Funicelului şi mai apoi am urcat coasta muntelui Balotei, cel cu piatră roşietică, cu grohotiş măcinat într-o moara nevăzută. Colegii mei urmăreau poteca, dar eu am urcat mai către vârf, acolo unde fusesem de prea puţine ori. Oricum vârful Balotei mi s-a părut întotdeauna unul mai greu de atins, deşi nu era cel mai înalt munte din partea înaltă a Căpăţânii. Mă odihneam pe o piatră, când în faţa mea mi-au apărut doi bărbaţi cu rucsaci în spate. Munţii în care eram, nu erau singurii pe care urcaseră şi nici ultimii pe care vroiau să-i străbată. Le-am dat câteva sfaturi pe mai departe. Nici măcar nu ştiu dacă mi le-or fi cerut !. Mai către sfârşitul scurtei noastre întrevederi, m-au întrebat dacă eu sunt....Şi să fiu sincer, faptul că eram cunoscut ca unul care ştia cel puţin munţii aceştia,mi-a făcut plăcere. Ne-am despărţit şi fiecare şi-a urmat calea sa. Mi-am ajuns din urmă tovarăşii de drum,tocmai pe vârful Ursului. Era cerul albastru şi vizibilitate cât cuprindeau ochii. De coborât am coborât direct de pe vârf, pe acolo pe unde în scurtă vreme versantul avea să se înroşească de florile bujorului. Ne îndreptam către stâna din Groşet, acolo unde ştiam că vom găsi un izvor puternic, să ne potolească setea care ne cuprinsese. Am găsit stâna, dar izvorul părea secat de mult. Nici Ionică n-a găsit prin apropiere vreo urmă de apă, chiar dacă a umblat în susul muntelui pe urma izvorului.doar că de acolo s-a întors cu un frumos cuţit, pierdut de cine ştie cine. Amărâţi şi însetaţi, ne-am îndreptat repede către Poiana Iezerului, acolo unde belşugul de apă al pârului cu mendre multe avea să ne sature setea care ne bântuia. Am găsit poiana, am găsit căsuţa cam dărăpănată în care aveam să ne adăpostim, dar au fost şi momente de întristare. Pădurea de brad care înconjura poiana, pe deasupra căreia privisem de atâtea ori creştetul vârfului Ursu, dispăruse sub asaltul drujbelor. Şi apa pârâului îşi schimbase înfăţişarea. Curgea tot aşa de liniştit şimendrele erau tot acolo, doar că faţa apei era acoperită de firele înalte ale pirului care-o năpădise. Imaginea coastei golită de falnicia brazilor, faţa apei molcome, altădată albăstrită de cerul senin,alcătuia o imagine aproapejalnicş. Poate de aceea din senin s-a strânitîn grup o ceartă cumplită, deabia stăpânită mai apoi. Şi cearta asta este ultimul lucru de care-mi amintesc de locurile acelea pe care le-am iubit aproapecu patimă. A doau zi am coborât către Curmătura Popeştilor şi de acolo în Valea Repedei. Ciungetul nu era departe şi doar căldura zilei ne-a mai chinuit până laGura Latoriţei,unde, ca de atâtea alte ori am aşteptat autobuzul care ne-a dus către casă.                   
Tot coana Suzana,ne-a îndemnat la o altă plimbare prin munţii Căpăţânii. Mery, Fane, Suzana şi cu mine alcătuiam grupul care pornise pe cărările munţilor. Ne-a dus cât aputut fiul lui Mery,cu Dacia lor. Am străbătut valea Mânzului, apoi pe cea a Folei şi când n-amai putut înainta, ne-am oprit sub seninările pereţilor cheilor Folea. Le cunoscusem când pe aici deabia de se strecura pârâul, cândîncepusem să îndrăgesc căţărarea,ba chiar pe unul din trasee apucasem să urc vreo două lungimi. Acum peaici era începutul unui drum de viitoare exploatare. Am ajuns curând la locul numit „ La Temelie ”, acolo unde urmele unui început de captare a apelor fusaese abandonat. Am trecut apaşi pecărarea întortochiată am ajuns la limta de sus a pădurii. Am străbătut poteca printre brazi fallnici,rămasă ca în vremurile de demult, amajuns la vechea stână Bătrână şi de acolo la o căsuţă părăsită, aşezată lângă un izvor putrenic. Avea să devină aceasta peste ani, actualacasă a refugiului Gera. N-am zăbovit mult, mai aveam cale lungă de făcut. Am ieşit pe plai,străbătând ochiuri mari de zăpadă din care ţâşneau gfingaşeleflori ale brânduşelor. Am urcat vârful Ionaşcului şi ne-am început coborârea. Amlăsta în urmă stâna din Govora, am traversat pârâuşnăbădăios al Recei şi când am ajuns în Şaua Lespezilor, am întâlnit o casă aproape nou întocmită. Acolone-am hotărât să rămânem. Am profitat de ocazie şi amurcat pe vârful Lespezi, cel din apropiere. Era vreme cam pâcloasă şi n-am avut parte de cine ştie ce privelişti. A doua zi am urmat poteca de de pe coama muntelui până în Curmătura Comarnice şi de acolo am coborât la vechiul canton Cheia. Am petrecut acolo o noapte cam chinuită şi doar frumuseţea cheilor ne-a maI îndulcit-o. Ultima ti a fost cea în care ne-am îndreptat cître casă. Am urcat până spre tunel, am coborât în Şaua Bătrânei Doamne şi de acolo amprins poteca din lungul Plaiului Pietrii Tăiate. În şaua Prislopelului, am făcut pe grozavul şi am dorit să continui drumul prin pădure, pe poteca de altfel foarte clară. Era poteca de curând remarcată, doar că într-un loc,marcajul era aplicat în aşa fel încât m-a îndrumat pe un drum lateral. Multă vreme m-am tot învârtit pe acolo şi până la urmă,m-am hotârt să mă întorc, acolo unde mă despărţisem de grup. La ora 5pm, traversaem apa Olăneştilor şi mai aveam în faţă un drum de 12 km. l-am parcurs în ritm de metronom şi singurul popas pe care l-am făcut a fost la confluenţa cu pârâul Radiţei şi de acolo nu m-am mai oprit decât la o plăcintărie din Olăneşti, să-mi potolesc oarece foame care mă bântuia. La ora 8 pm mă urcam în autobuzul de Vâlcea !.        
De data asta tot cu „ coana ” Suzana dar şi cu Mioara, am plecat din Vâlcea cu o maşină, care ne-a dus pe valea Radiţei, alias Bacea, pănă la capătul drumului de exploatare. Ne-am trezit în faţa muntelui, fără potecă clară mai departe. Am prins clinul unei muchii şi după un urcuşcam greu, am ajuns în vechiul drum al Carpatinei,nu departe de Şaua Suhăioasa. Drumul era încă lung, dar ziua era frumoasă şi caldă, deşi eram cam aproape de sfârştul toamnei. Am trecut de vârful Cândoaia,apoi de stâna Bătrână şi am continuat să mergem,tot pe drumul Carpatinei până la Izvorul Mierlei. De acolo am prins un pinten de munte şi am urcat spre plai. Am întâlnit stâna din Bărbătescu – n-am văzut în viaţa mea o stână mai murdară ca aceasta -, am ajuns către creasta Inoaşcului, am coborât până la pârul Recea – începuse să aibă apa ţurţuri de ghiaţă – apoi am murcat la refugiul din creasta Lespezilor şi ne-am oprit peste noapte la stâna din Lespezi. A fost frig păste noapte şi dimineaţaera ghiaţă prin preajma stânei şi pe unul din gheţuşuri am luat o trântă de toată frumuseţea. Am pornit să străbatem culmea Lespezilor pe o ceaţă pe care nici cuţitul nu o putea tăia. Am ajuns la Curmătura Comarnicelor şi am coborât la cantonul din Chei, devenit între timp cabană ca lumea. Am găsit o uşă deschisă şi am pătruns înăuntru. M-a întâmpinat unul din câinii ciobăneşti ai cabanei, care ma şi înşfăcat de picior. Nu grozav, dar destul de bine. Ciorba oferită, un pahar de bere şi ospitalitatea celor de acolo, m-au făcut să nici nu iau în seamă evenimentul. A urmat drumul lung către Olăneşti, mai întâi pe plaiul Pietrii Tăiate apoi pe valea Mânzului şi am sfârşit în autobuzul din Olăneşti.
Pentru mine munţii Căpăţânii au fost un adevărat leagăn montan. Aici m-am simţit ca niciunde în ală parte din Carpaţi. Eram într-un fel de nouă casă,pe care o descopream cu fiecare nou pas pe care-l făceam. Acolo ampetrecut cele mai frumoase zile de iarnă, acolo am avut aventuri, din care unele puteau săsfârşească şi rău, acolo am întâlnit farmecul pădurilor de brad şi din ele au apărut şi stânele ospitaliere la care eram întodeauna primit ca unul de-al casei. Au fost petrecuţi pe acolo anii cei mai frumoşi şi desigur la asta au contribuit din plin şi prieteni de nădejde pe care până la sfârşitul vieţii mele pământeşti nu am să-i uit.                  

Persoane interesate