Moto: Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.
Vasile Voiculescu
Întotdeauna
jinduisem dupa munţi înalţi şi, mai ales, după cei care reprezentau câte-o
aventură pe crestele lor. Nu era nimic deosebit în dorinţele unui adolescent,
acela care eram pe vremea aceea şi, desigur, şi astăzi tot aşa gândesc. Doar
felul tipului de aventuri dorite, s-a schimbat radical. Pe atunci, îmi doream
munţi cât mai înalţi, cer albastru, stânci de tot felul şi jinduiam după
acestea cam toată perioada iernii, petrecute în Bucureşti. Avusesem norocul să
găsesc în casa unui unchi, hărţi vechi, ale lui Ionescu-Dunăreanu – Piatra
Craiului, Făgăraş şi Iezer-Păpuşa -, editate prin anii ’47. Le copiasem pe calc, cu
multă migală şi visam deasupra lor câte-un an întreg. Despre Piatra Craiului nu
ştiam mai nimic, nici măcar că e muntele de calcar argintiu, care strălucea în
bătaia soarelui, atunci când îl privisem prima oară într-un apus, de pe prispa
refugiului din Iezer. Era atunci august 1948 şi la refugiu ajunsesem cu unchiul
meu, care aplica punctul albastru, al marcajului pe valea Căţunului şi avea în
rucsac yala pe care a montat-o acolo. Pe vremea aceea, cine vroia să înnopteze
la refugiul de lângă lac, lua cheia de jos, de la vechea cabană Voina, de la
nea Petrică Jderarul.
Primul meu
drum în Piatra Craiului, este aşa de vechi de de abia îmi aduc aminte. Era prin
anul... 1955! Terminasem anul III al facultaţii şi îmi doream nespus o excursie
în munţi. Cât mai lungă. Aceasta pe care mi-o îngăduisem, cu ajutorul bănesc al
părinţilor, viza un drum care trebuia să înceapă din Bucegi, începând în
Sinaia, să ajungă la cabana Omu, pe un drum ceva mai întortochiat şi să
continue în Piatra Craiului, sfârşind la Câmpulung, la casa bunicilor.
Eram singur, dar asta n-a durat
mult. Odată ajuns la vechea cabana Piatra Arsă, mi-am găsit un partener, ceva
mai în vârstă, cu care am ajuns la cabana Omu, după ce mai întâi am poposit la
cea de la Peştera. A doua zi, am urcat pe drumul din preajma cascadei
Ialomiţei. Când am ajuns la cabană, vremea era înceţoşată şi doar după amiaza
am avut parte de ceva soare, atunci când am privit prima oară abrupturile
dinspre Bucşoiul. Ce privelişti erau pe vremea aceea şi cu câtă dorinţă în ochi
le admiram! Nu mai ştiu cum arăta cabana pe atunci, dar îmi închipui că
schimbări majore nu aveau cum să se producă. A fost o seară liniştită, cu
turişti puţini, dar printre ei câţiva tineri de vârstă apropiată, care doreau
să coboare în Bran şi de acolo să ajungă în Piatra Craiului. Nimic mai bun
pentru mine. Nici ei, nici eu, nu ştiam nimic despre Piatra Craiului. Ba chiar
eu aveam un avantaj. Unchiul din Câmpulung, cu vechi state de mers prin munţi,
îmi alcătuise un fel de plan al excursiei, aşa că măcar aveam idee pe unde
vroiam să apuc. Am luat drumul Clincii, tot pe ceaţă şi despre cum arăta
drumul, cum am trecut printre turnurile Ţigăneştilor, nu-mi aduc aminte deloc.
Ştiu doar că am ajuns în Bran şi pe un drum ceva mai scurt am ajuns în Zărneşti
şi mai departe am poposit la cabana Gura Râului. Am simţit atunci cabana cam
rece şi cam depărtată de ceea ce vroiam eu de la ea. Apoi am plecat spre
Curmatură. O fi fost în ajunul unui weekend sau poate în plin sezon şi de aceea
n-am găsit locuri de cazare. Aşa că am fost cazaţi într-o dependinţă, o magazie
de fapt, cu pături, dar pe jos. Şi mai ştiu că magazia era cunoscută drept “la
măgăreaţă”. Toată noaptea a plouat şi doua zi tot ploua şi orice om cu oarecare
experienţă nu pleca pe creastă pe o astfel de vreme. Dar noi ne-am luat câte un
bidon de apă, mic, cum erau pe vremea aceea – un recipient de aluminiu care
amintea de forma celor militare de pe vremuri - şi am plecat. Toată ziua a
burniţat. Apa s-a terminat repede şi norocul nostru a fost cu crengile de
jneapăn, pline de picături de apă, pe care le sorbeam mereu şi oarecum ne muiam
buzele în ele. Piatra udă putea să ne joace feste, dar nu s-a întâmplat nimic rău.
Poate şi din cauză că de jur împrejur era ceaţă deasă şi noi de abia de ne
zăream unul pe altul şi marcajul din faţă. Despre cum arăta minunata creastă a
Pietrii, nici vorbă să vedem ceva. Aşa că, una peste alta, n-am aflat nimic din
creasta asta minunată. Doar jnepenii ce mi-au rămas în memorie. De coborât, am
coborât la Brusturet şi nici acolo n-am stat prea mult. Ne-am continuat drumul
până la şoseaua principală, care pe vremea aceea era încă neasfaltată. Om fi
găsit vreun mijloc de transport, pentru că în aceeaşi zi am ajuns la Câmpulung.
Colegii de tură şi-au continuat drumul spre gara oraşului şi eu m-am oprit la
bunici. Unchiului, dornic de amănunte montane, nu i-am putut spune despre
Piatra Craiului, decât de pe câţi jnepeni luasem picăturile de apă şi cam cum
arăta piatra dinaintea mea. Să fi fost tura asta un eşec, sau dimpotrivă,
succesul unei mici aventuri?!
Un an mai
târziu, cu unul din colegii de facultate, bunul meu prieten Radu, am mai făcut
o incursiune în Piatra Craiului. Am intrat tot prin Zărneşti, pe lângă cabana
de la Gura Râului şi mai apoi am intrat în Prăpăstiile Zărneştilor. De acolo,
pe un drum marcat am ajuns în creastă. Era vreme frumoasă şi caldă şi în
condiţiile acestea am putut vedea şi eu frumuseţile deosebite ale crestei muntelui
de argint. Eram spre toamna anului 1964, înaintea începerii facultăţii. Am
ajuns la vechiul refugiu din lemn din creastă, botezat pe atunci 7 noiembrie –
ce avea revoluţia rusă din ’917 cu Piatra Craiului, nu am putut înţelege
niciodată. Dar ce îmi aduc aminte foarte bine, este inscripţia pusă pe peretele
refugiului, de unul Vlad zis şi Vlaicu, care îşi descria noaptea friguroasă
petrecută singur în refugiu “cu hârtie băgată în chip de fular şi cu ţuică de
Piteşti, dar era sortit morţii lente, pentru că mâine... reîncepeau cursurile!
”. Am notat textul integral pe una din coperţile ghidului pe care îl aveam. O
aşa memorie chiar nu aveam, încât să-l reţin după atâta amar de ani. Apoi
coborârea am făcut-o pe la cabana Curmătura şi întoarcrea în Bucureşti, prin
Zărneşti.
Era în vara
anului 1965. Suferisem de o afecţiune care îmi decimase forţele şi mai mult,
îmi diminuase capacitatea psihică. Lucram pe şantierul combinatului chimic de
la Târgu Mureş şi nişte crize violente de astm, mă chinuiseră multă vreme.
Căutam mijloace care să mă redea vieţii normale. Cele medicale nu prea dădeau
rezultate, deşi umblam cu ele după mine. Aproape disperat de posibilitatea de a
purta după mine toată viaţa acest handicap, de abia aveam 30 de ani, mi-am
găsit tovarăşi de drum, mi-am luat rucsacul în spate, cortul şi sacul de
dormit, pompiţa şi picăturile de Novodrin cu care-mi preveneam crizele de astm
şi... am plecat prin munţi. Mai întâi la Voina, la poalele Iezerului. Mi-am
povestit amintirile de acolo, când a venit rândul acestui masiv. Doar atât am
să precizez, pentru a lega între ele amintirile acelei excursii, că după ce am
coborât din vârful Păpuşii, pe culmea Dracsinului, am ajuns în valea Dâmboviţei
şi de acolo, după ceva căutări, am intrat pe poteca de pe Plaiul Turcilor,
marcată pe atunci – poate şi astăzi – cu triunghi galben. Îmi aduc aminte că
poteca avea o înclinare deosebită, dintre acelea despre care eu spun că o urci
cu genunchii la gură. Aveam cu mine un cort unguresc, dintre primele apărute la
noi şi care cântărea 9 kg. Am să mai adaug şi sacul cehoslovac, umplut cu ceva
lână şi el de vreo 3 kg şi ceva, mâncarea şi ce mai aveam prin rucsac, aşa că
urcuşul a fost un chin. Cu toţi anii mei, cam puţini la vremea aceea, dar şi ei
atinşi de flagelul care mă lovise, am ajuns la stâna din Tămăşel istovit de-a
binelea. Era vară şi afară căldura era una infernală. La stâna amintită,
părăsită pe vremea aceea, ne-am refăcut rezerva de apă şi am plecat mai
departe. Am ajuns la Marele Grohotiş. Oboseala îşi spunea cuvântul şi poteca
până aici, dar şi de acolo înainte, m-a obosit. Margareta, colega de drumeţie
care mă însoţea, nu avea cine ştie ce experienţă montană, dar cel puţin era
teafără, medical vorbind. Am ajuns până la urmă pe hornul care ne scotea în
creastă, în Şaua Funduri. Până acolo mai mult m-am târât decât am păşit în
picioare. Nici poteca nu mi se părea prea uşoară şi Margareta a avut atâta
răbdare, cât să meargă în urma mea şi să mă încurajeze mereu. Ne chinuia pe
amândoi o sete turbată, apa terminându-se de mult. Când, în sfârşit am dat de
creastă, ceva mai jos am întâlnit bordeiul de sterpe, păzit de un băietan
ciobănaş. Avea în bordei o căldare cu apă şi ne-am repezit asupra ei, de nu ştiu
ce i-a mai rămas şi lui. Ne-a lăsat băietanul să dormim în bordeiul lui, cam
mic, dar ne-am ghemuit cât am putut şi n-am mai ieşit de acolo decât în zorii
zilei. A doua zi am pornit pe sub munte, către cabana Curmătura. Până lângă
cantonul sivic din Funduri poteca ne-a prilejuit un drum frumos pe sub
seninările Pietrii, dar mai apoi a trebuit să străbatem pădurea de brad,
doborâtă de curând de o furtună năpraznică. La cabană ne-am odihnit ca lumea şi
ne-a dat cabanierul câte o porţie de ochiuri la capac, atât de bune de parcă nu
mai mâncasem niciodată aşa ceva. Odihniţi, am urcat Turnul Pietrii Craiului şi
Piatra Mică şi ceea ce a fost pentru mine deosebit, când am ajuns în Braşov, am
uitat de medicamentul pe care-l purtam cu mine. Devenisem din nou om întreg!
Într-o
împrejurare, din vara anului 1967, am plecat din nou în Piatra Craiului. Eram
însoţit de o bună prietenă, iubitoare de munte, spunea ea, care şi-a luat cu ea
o verişoară aproape copilă. Şi poate nu aş fi reţinut excursia asta, dacă
Silvia, prietena care mă însoţea, nu-mi spunea în chiar mijlocul crestei
nordice, că vara sa suferă de inimă. Mă întreb astăzi, de unde luasem atâta
curaj să continui drumul până pe vârful La Om. Dar mai întâi am ajuns la
refugiul Diana, aşa cum arăta în anii aceea. Apoi am urcat pe una din cele două
cărări existente spre creastă, pe Brâna Caprelor. De acolo, am continuat drumul
pe creasta nordică, căruia şi atunci i-am admirat priveliştile desfăşurate de
jur împrejur, seninările pe care trebuia să le traversăm şi flora discretă,
atât de deosebită pe care o întâlneam în cale. Până la urmă am coborât şi
pentru că eram obosiţi, am înnoptat la stâna din Funduri. Îmi aduc aminte că pe
lângă noi a trecut un pădurar care ne-a atras atenţia să nu lăsăm focul aprins.
De dormit am dormit zdravăn şi doar a doua zi dimineaţa, am constatat că
împrejurul stânei, mistreţii avusesră mult de lucru, scormonind peste noapte
toată pajiştea. Apoi am sfârşit excursia, fără incidentele medicale de care
mi-a fost teamă, la cabana din Curmătură.
Începusem să
prind gustul Pietrii Craiului. Ghidul lui Ionescu-Dunăreanu, romantic în felul
său şi mai apoi cel al lui Emilian Cristea, îmi înfăţişau căi deosbite de
pătrundere în inima masivului. Unul din primele trasee pe care le-am
identificat ca a-mi fi accesibile, cu un oarecare grad alpin, un pic de
căţărătură, care pe mine mă atrăgea în mod deosebit, a fost cel care parcurgea
Vâlcelul cu Fereastră. Am ajuns în apropierea acestuia, urcând de la cabana
Plaiul Foii, pe la Izvorul lui Orlovschi. Am depăşit săritoarea de la baza
traseului, lângă care am stat câtăva vreme până să ne dumirim cam cum să o
abordăm. Nici drumul mai departe nu ni s-a părut prea uşor, dar abordabil, mai
ales că în cale aveam rădăcinile brazilor care ne-au uşurat urcuşul. Am trecut
pe lângă Adăpătoarea Caprelor, am continuat urcuşul şi, până la urmă, am
descoperit Cabana Acunsă, pe care ne-o doream atâta. Era cabănuţa asta un fel
de simbol al Pietrii Craiului, pe care, aşa cum spunea Ionescu-Dunăreanu, “fiecare
a descoperit-o cum a putut”. Aşezată printre brazii înălţimilor, bine ascunsă,
cam umedă datorită soarelui care nu prea ajungea până la ea, dar cu loc de
dormit pentru 3-4 oameni. Aveam oricum un acoperiş deasupra capului. Odată
descoperită această emblemă a Pietrii, mai rămânea ca a doua zi să ajungem la
Vâlcelul cu Fereastră şi mai ales să-l urcăm. După noaptea petrecută în Cabana
Acunsă, am pornit pe poteca Brâului Ciorânga, căutând întrarea în Vâlcel. Am
găsit-o repede şi pe grohotişul vâlcelului am început să urcăm. Sigur, sunt ani
mulţi de atunci – era prin anul 1972 – şi aş minţi dacă aş spune că acum, îmi
aduc aminte toate amănuntele acestei prime ascensiuni, dar unele fapte mi-au
rămas în memorie. Mai întâi cei trei buni prieteni de munte: Toni, Grig şi
subsemnatul. Mai apoi frânghia de rufe, pe care Grig o adusese cu el în chip de
coardă de alpinism, cu care bănuiam că avem să ne ajutăm în locurile mai
dificile, pe care le vom întâlni. Surplomba amintită de Cristea, hornul,
săritorile nu ne speriau de loc. Săritoarea surplombată cu jneapăn, am trecut-o
cu uşurinţă, ca şi celelalte locuri. Am trecut prin arcada Vâlcelului şi nu
ne-am oprit decât pe iarba mătăsoasă din locul “La Amvon”, amintit în ghid. Nu
era o vreme prea senină, dar nici teamă de ploaie nu ne era. Ceva flori
specifice zonei de abrupt a Pietrii erau răspândite prin oaza de verdeaţă
dintre stâncile argintii. A venit şi coborâşul şi ăsta nu a mai fost atât de
uşor. Sub fereastră au venit locurile dificile şi cel mai ager dintre noi, Grig
– nu cred că şi-ar închipui volumul său de astăzi strecurat prin locurile
înguste pe care le aveam de străbătut -, le-a depăşit pe toate, cu uşurinţă, ba
ne-a mai şi ajutat şi chiar încurajat să le coborâm şi noi, că doar nu era să
rămânem acolo. Până la Plaiul Foii am urmat acelaşi drum pe care venisem.
Începusem cu
prilejul acesta să intrăm în secretele Pietrii Craiului. Eram doar la început
şi aveam să ne lămurim în anii care au urmat, că acestea sunt atât de multe că
nu le puteam cunoaşte niciodată îndeajuns. Şi era vorba doar de cele ale căror
aspecte alpine puteau fi depăşite de noi fără să fim „de meserie”.
Grig mi-a fost
multă vreme coleg de ture interesante şi, nu numai, în Piatra Craiului. Citeam
mereu in ghidurile pe care le aveam la îndemână, seara, când veneam de la
şantier şi găseam în ele ture cu grad alpin scăzut pe care mi le doream a le
realiza. Printre acestea a fost şi Padina Lăncii. Cu maşina venind din Vâlcea,
luându-l pe Grig de la Curtea de Argeş unde aveam unul din şantiere şi, dacă mă
ţine bine memoria, pe la cabana de la Plaiul Foii, am ajuns în Şaua
Tămăşelului. Avea Grig un cort, aproape o raritate pe vremea aceea. În el am
înnoptat în şa. Vorba vine că am înnoptat, că mai mult am stat treaz, Grig
sforăind într-un asemenea fel încât chiar dacă pe aici ar fi fost ceva animale,
de spaima zgomotului, nu s-ar fi apropiat de noi. Am găsit lesne intrarea pe
firul Padinei, că doar fusese însemnat cu vopsea de Emilian Cristea. Primele
săritori le-am depăşit cu uşurinţă. Doar una dintre ele ne-a produs oarecare
emoţie. Aveam cu noi frânghia de rufe a lui Grig şi eram legaţi în coarda asta
efemeră. Nu ştiam deloc ce fel de noduri se fac şi făcusem în jurul mijlocului
fiecăruia unul clasic, ca la o frânghie de rufe ce era. La una din săritori, îl
asiguram pe Grig şi când acesta se ridica pe stâncă, am văzut cum unul din
firele frânghiei s-a rupt şi parcă şi celelalte nu erau prea departe. Şi Grig
era asigurat în sfoara asta care se destrăma. A ajuns totuşi cu bine lângă
mine. Săritorile le-am depăşit una după alta, cu destulă uşurinţă, doar în faţa
uneia ne-am împiedicat. Stăteam înaintea ei neştiind cum să urcăm mai departe.
Din spate au venit doi indivizi. Scurtă vreme au stat în spatele nostru,
sperând să ne vadă urcaţi mai repede, fără să ştie că noi habar n-aveam cum să
depăşim săritoarea. Până la urmă ne-au cerut voie să treacă înaintea noastră.
Au pus câte o mână, câte un picior şi Dumnezeu ştie cum, într-o clipă au fost
deasupra. Ne-au lăsat cu gura căscată. Apoi cu încetul, am făcut şi noi ceea ce
făcuseră ei, dar cu mare atenţie şi oarecum mai greu. Până la urmă am trecut.
Spălătura de deasupra săritorii, puţin înainte de a ajunge la hăţaşul Brâului
de Mijloc şi mai departe la Poiana Închisă, nu ni s-a părut mai grea. Coborârea
am făcut-o prin Marele Grohotiş, după care ne-am strâns cortul şi am coborât la
maşina cu care am ajuns acasă.
Căpătasem
curaj şi echipa făcută cu Grig era una de foarte mare încredere. De la Padina
Lăncii, acum vroiam să parcurg traseul Umerilor Pietrii Craiului. Nu ştiam
nimic despre traseu, dar din aproape în aproape, în afara celor scrise în ghiduri,
am aflat un nume, parcă Lupaşcu, şi numărul de telefon al acestuia. El
parcursese de curând traseul şi îmi putea da oarecare informaţii. I-am dat
telefon, mi-a spus cam ce ştia despre aceste locuri, aproape mai nimic despre
indiciile care mi-ar putea fi fe folos şi aşa am purces către locurile
apreciate de Ionescu-Dunăreanu şi Emilian Cristea, de o frumuseţe deosebită,
iar dificultatea fiind doar una ce părea accesibilă, de gradul 2A. L-am luat pe
Grig de la Curtea de Argeş şi am plecat spre Plaiul Foii, acolo de unde aveam
să ne începem aventura. Acum eram înarmaţi cam cu tot ce ne-ar fi fost de
folos. Grig făcuse rost de la vânătorii de munte din Curtea de Argeş de corzi,
eu venisem cu scăriţe, pitoane şi ciocan şi ceea ce era mai important, ambii
învăţasem câte ceva – foarte puţin – din tainele alpinismului. Un destoinic
alpinist, cu câteva trasee de gradul VI la activ, ne dăduse câteva lecţii care
speram să ne fie de folos. Mici măcar nu ne dădea prin minte, că dacă ar fi
fost nevoie să aplicăm ceeace ne învăţase Titi Pandiu, ne-am fi desprins de
stâncă înainte de a ne agăţa de ea. Am ajuns repede în Şaua Tămăşelului şi de
acolo pe creasta muchiei, chiar lângă ascuţişul peretelui. Ne aşteptam să găsim
acolo indicii despre traseul pe care ni-l doream. Negăsindu-l, am coborât puţin
pe lângă perete, către Marele Grohotiş. Am găsit aproape imediat intrarea în
traseu. De altfel ştiam că Emilian Cistea, care pe vremea aceea cutreierase Piatra
Craiului în lung şi lat, scosese ghidul acesteia, unul complet şi cred, încă
neegalat, și însemnase intrarea în traseu. Aceasta era sub nişte tufe de
jneapăn şi până la ele nu ne-a fost greu să ajungem. Ne-am agăţat de jneapăn şi
am intrat în traseu aproape imediat. Se vedea printre stâncile albe, hăţaşul
înşirat pe creasta îngustă. Numai că peste munte s-a lăsat ceaţa, din ce în ce
mai deasă. Aşa ceva nu avusesem în vedere. Nici când plecasem de la Plaiul
Foii, vremea nu era prea frumoasă şi pe cer stăteau nori destul de încărcaţi şi
şanse ca în ziua aceea să mai şi plouă, erau destule. Dar nicio clipă nu ne-a
dat prin minte să ne întoarcem. Hăţaş înaintea noastră era, materiale alpine
aveam destule cu noi, iar entuziasmul era la cote mari. Zăngănitul fiarelor
agăţate de gâtul nostru, se auzeau în toată Piatra şi conversaţiile noastre,
vădit încurcate de necunoscutul în care ne avântam, se auzeau până către poteca
din vale. Ceaţa era deplină şi acustica Pietrii răspândea zvonul încercării
noastre până departe. De aceea la un moment dat, de undeva din potecă, o voce
şugubeaţă ne-a strigat “ţin-te de pălărie”. Poate că n-ar fi fost rău să îi
urmăm sfatul, dar noi de abia aveam pe cap nişte căciuliţe! Pe măsură ce
înaintam, constatam că nu ne e greu deloc şi pasaje deosebite nu am întâlnit în
cale. Desigur am întâlnit câteva săritori, dar pentru tinereţea noastră de
atunci – de abia de mă apropiam de 40 de ani şi Grig nici atâta -, acestea nici
nu contau. Ştiam că undeva înaintea noastră trebuia să găsim poteca Brâului de
Mijloc şi că pe aici trebuie să găsim şi momâi, dar indicii despre locul acesta
chiar nu aveam. Mai ştiam că undeva sub ultimul abrupt, trebuie să întâlnim o
piatră ca un acoperiş de casă şi pe asta o căutam noi din priviri. Ajunsesem
într-un fel de covată a muntelui, deasupra căruia se înălţau seninările
Pietrii. Multe ni se păreau acoperişuri de casă, dar niciunul nu ne dădea
siguranţa că este cel căutat. Până la urmă ne-am decis şi l-am ales pe unul
dintre ele ca fiind cel căutat. Ceaţa se mai risipise şi acum tot vedeam ceva
de jur împrejur. Lângă o stâncă mare, prăvălită din înaltul muntelui, începea
un horn, al cărui final ar fi putut fi în creastă. Am mizat pe el şi ne-am
avântat în susul lui, sperând că vom izbuti să-i învingem săritorile. S-a
dovedit hornul mai lesnicios decât ne aşteptam şi l-am străbătut doar cu
atenţia de a nu ne arunca în cap unul altuia, ceva pietre întâlnite în
echilibrul instabil al grohotişului mişcător. Până sus în creastă s-a dovedit
că nu aveam drum lung de parcurs şi curând am ajuns într-o strungă foarte
îngustă din creastă. Eram de felicitat. Parcursesem primul nostru traseu alpin,
în premieră, pe ceaţă şi izbutisem să ajungem sus şi fără “să ne ţinem de
pălărie”. Acum nu aveam decât să ne hotărâm încotro o luăm. Spre stânga nu
aveam decât să ajungem pe vârful “La Om”, iar spre dreapta urmam creasta sudică
şi am fi încercat să găsim coborârea în Poiana Închisă. De abia de ieşisem în
strunga din creastă, că lângă noi au apărut doi oameni şi nu ne-a venit să
credem când am constatat că cei doi ne erau bine cunoscuţi. Din slujba noastră
cea de toate zilele. Am schimbat câteva cuvinte şi ne-am despărţit. Ei urmau
drumul peste vârful cel mare şi coborau pe drumul lui Deubel şi noi o luam pe
creasta sudică, să încercăm să găsim intrarea către Poiana Închisă. Am admirat
în fugă frumuseţea crestei şi pe alocuri şi îngustimea sa şi am găsit până la
urmă, intrarea către locurile pe care ni le doream. Erau însemnate cu vopsea
albastră, cam aruncată inestetic, cu bidineaua pe peretele alb, dar era bine că
se afla acolo. Aşa am început coborârea pe hornul îngust, cu destule prize pe
el, care să ne permită să coborâm spre locurile dorite. Ne-am legat în coardă
şi am început coborârea, dar prea mult de ea nu ne-am folosit. După ce am
trecut de horn, am mai coborât puţin şi ne-am lăsat cu atenţie pe lespezile
înclinate, până când am dat de grohotişul ce ne-a scos pe covorul verde,
mătăsos, al Poienii. Am găsit izvorul, am admirat seninările care înconjurau
poiana şi am început coborârea pe Padina Lăncii. Acum ştiam clenciurile ei,
ştiam cum să le depăşim, dar tot ne-am foit oleacă până să trecem de săritoarea
cea mare, un pic surplombată, care mai demult ne făcuse să stăm mult în faţa
ei. Până la Plaiul Foii am dus-o tot într-o veselie, după atâta succes cât
avusesem în ziua aceea, mai ales că, uitasem să spun, odată ajunşi în creastă,
cerul deasupra noastră a fost tot restul zilei senin.
De 1 mai 1974,
când izbuteam să adunăm mai multe zile libere, am plecat din nou în Piatră.
N-am găsit locuri la cabană, în schimb am găsit la cantonul forestier aşezat pe
un dâmb deasupra văii Bârsei. Până la urmă şi acolo s-au epuizat locurile, dar
noi, întâii sosiţi le aveam pe ale noastre ocupate din timp. Vremea nu ne-a
fost prielnică şi incursiunea noastră pe una din potecile marcate - nici nu-mi
mai bat capul să identific pe cea pe care urcasem – s-a izbit de ceaţa şi
zăpada care acopereau încă seninările Pietrii. Nu s-a dovedit prea inspirată
plimbarea noastră.
Eram dornic de
a cunoaşte Piatra Craiului în multele sale locuri încă neştiute de mine. Visam
adeseori cu ghidul lui Emilian Cristea în faţă, în seri lungi de iarnă, la
locurile pe care vroiam să le cunosc, dincolo de cele marcate, nici acelea
îndeajuns cercetate de mine. Era tărâmul fermecat al locurilor prin care
dorinţa mea de aventură şi mai ales “dragostea fulgerătoare”, născută de acest
munte prea frumos. “În copilăria minţii îţi priveam măreaţa creastă” şi cam aşa
gândeam eu despre traseele încă necunoscute pe care de abia aşteptam să le
străbat. De când ajunsesem pe meleagurile vâlcene, apucasem să străbat cărările
fără sfârşit ale munţilor din preajmă, de multe ori singur. Prin preajma mea
mai apucaseră să se strângă câţiva iubitori ai muntelui. Unul dintre ei era
Grig, de care am mai pomenit, altul era Ilie, bucovinean zdravăn şi iubitor de
drumuri aventuroase şi, peste toţi aceştia, era Sofi. O excelentă camaradă şi
pe deasupra, femeia-suveică, ce nu obosea niciodată. Mai era Toni, un tovarăş
de drumuri, elevat, cu o înţelegere deosebită pentru frumuseţile montane, dar
şi cu multe toane, mai târziu justificate de o năpraznică afecţiune psihică.
Acum, în împrejurarea care urmează, de prin anul 1972, doar primii trei îşi
aveau rolul lor.
Hotărâsem să
urcăm în Piatra Craiului, pe trasee întortochiate. Trebuia să pornim din valea
Bârsei şi asta pentru că eu nu puteam pleca din şantier atunci când aş fi vrut.
Ilie şi o prietenă a sa, cam nedusă pe munte, plecau mai devreme şi urma să ne
întâlnim undeva pe valea amintită. Ne-am întâlnit într-o dimineaţă însorită,
fără pic de nor pe cer, chiar în locul pe care-l stabilisem. De acolo am
început să urcăm. Am depăşit plaiul şi am intrat pe Valea Crăpăturii. Nu ne-a
fost prea uşor. Aveam rucsaci zdravăn încărcaţi. Valea însă, dincolo de urcuşul
dificil, uneori pe grohotiş mişcător, s-a dovedit a fi una minunată, iar
turnurile zvelte pe lângă care treceam, unele de neuitat. Ajunşi în creastă, nu
ne-am putut abţine să nu ne mai avântăm odată pe Turnul Pietrii. Apoi ne-am
întors, am continuat drumul pe creastă, până la coborârea pe Brâna Caprelor. Am
ajuns oarecum repede la refugiul Diana. Era pe atunci o casă de lemn, în
preajmă cu o poiană strălucind în bătaia soarelui dimineţii din care am plecat
mai departe. De urcat, am urcat pe Padina Popii. Doream să prindem intrarea în
Brâul Ciorângăi. Cam pe acolo pe unde intuiam că ar fi începutul brâului, era o
mare de jneapăn. Nu vedeam niciun început de potecă şi imprudent, cum am mai
făcut-o şi în alte împrejurări, am propus să intrăm prin marea de jneapăn. O
bună bucată de vreme am orbăcăit prin încâlcişul jneapănului. Ştiam că pe
undeva trebuie să găsim o scară de lemn şi ea nu dădea semne că ne-ar răsări în
cale, aşa, dintr-odată. Într-un luminiş am căzut cu toţii leşinaţi de oboseala
străbaterii junglei în care intrasem. Doar Grig şi-a luat inima în dinţi şi a
continuat să mergă mai departe. S-a întors curând şi ne-a spus că ceva mai
departe a găsit o scară de lemn, întrebându-se dacă nu cumva este cea căutată.
Ne-am repezit ca nebunii, fără să mai ţinem seama de oboseala şi spaima care
intrase în noi. Am coborât scara şi am intrat pe hăţaşul de pe Brâul Ciorânga
Mare. Coborând am dat de Izvorul din Găvan. Eram desigur însetaţi. Am băut cu
nesaţ apa pură picurată din stâncă şi ne-am refăcut rezerva de apă. Ilie însă,
s-a dezbrăcat până la brâu şi a început să se spele. Pe lângă noi a trecut un
om, înalt, cu siluetă aproape fragilă, brunet şi cu o coardă aninată de gât. A
trecut pe lângă noi mormăind, dar suficient de tare ca să-l auzim bine: “am
apucat veri când pe aici se făcea coadă la un pahar de apă”. Doar atât şi a
plecat mai departe. Ilie s-a îmbrăcat repede şi ruşinaţi am plecat şi noi. Am
ajuns după aceea la Cabana Ascunsă. Am avut atâta timp cât să coborâm la
Izvorul lui Orlovschi de unde ne-am refăcut rezerva de apă, cât să ne ajungă de
băut. Cât despre spălat, nici vorbă. Am urcat în ziua următoare Vâlcelul cu
Fereastră. Desigur dintre fete, Sofi nu a lipsit. Dar spre seară, Ilie şi fata
cu care venise, ne-au spus că s-au hotărât să coboare şi au făcut-o imediat,
chiar dacă ziua trecuse de miezul ei. Am rămas la cabană doar noi trei. A doua
zi ne-am trezit cu o ceaţă de s-o tai cu cuţitul. Nu vedeai nici la doi paşi.
Sofi s-a îndepărtat până lângă o stâncă nu prea depărtată. Am auzit un mic
ţipăt şi ne-a spus când a revenit, că în timpul îndeletnicirii fiziologice, o
capră neagră îi sărise peste cap, de abia izbutind biata de ea – capra -, să o
ferească, după care a dispărut în ceaţa văii. Dar asta a fost singura
întâmplare care ne-a umplut ziua ceţoasă în care eram. Către după amiază, când
soarele umpluse din nou cerul, acelaşi bărbat singuratec, a trecut din nou pe
aici, tot cu coarda aninată în bandulieră şi a stat de vorbă cu noi. I-am spus
că aveam de gând să străbatem Brâul de Mijloc, dar că habar n-aveam de drumul
pe acolo. Ne-a spus că pe hăţaş, aplicată discret, se află o cruciuliţă verde,
o pusă din loc în loc nu de mult, împreună cu un bun prieten şi ea ne va
călăuzi până spre Lanţuri. După ziua cam închiondorată, dimineaţa care a urmat
părea una promiţătoare. Ilie şi fata lui se retrăseseră, spunând că lor le
ajunge câtă Piatra Craiului văzuseră, aşa că am rămas numai noi trei. Împreună
cu Grig şi Sofi, am coborât scara de fier şi am intrat pe hăţaşul Brâului de
Mijloc. Am găsit repede prima cruciuliţă verde şi chiar momâile din piatră care
ne-au punctat din loc în loc drumul pe care ni-l alesesem. Poate astăzi, Brâul
ăsta frumos e bătut mai mult şi înfăţişarea lui o fi devenit mai comercială,
dar atunci, era un fel de “terra incognito”, pe care începeam să păşim cu
sfială şi un pic de teamă. Pentru noi, cei veniti aici pentru prima oară,
minunăţiile întâlnite în cale, erau cu totul deosebite. Locurile aflate “în
mâna noastră”, in filele extrase din ghidul lui Emilian Cristea, ne făceau doar
să ghicim cam pe unde suntem. Dar cred că intuiţia şi descrierea s-au cam
potrivit de cele mai multe ori. Intrările în “amfiteatrele alpine”, cu grad
mare de dificultate, ne-a făcut să visăm la ceea ce niciodată nu aveam să
ajungem. Dar şi obstacolele întâlnite în cale ne-au satisfăcut pe deplin.
Astfel, am identificat cu siguranţă inconfundabila “Trecătoare Termopile”, apoi
“Săritoarea cu Bolovan”, hăţaşul de coborâre prin pădurea de brad apropiată,
către Plaiul Foii, care chiar ne-a tentat pentru o clipă. Doar ziua frumoasă pe
care o prinsesem şi gândul că cine ştie când vom mai ajunge pe aici, ne-a oprit
din drum. şi ne-am bucurat din nou cu dantelăriile Pietrii întâlnite în cale.
Ba cruciuliţa verde, ba momâile întânite în cale, ba frumoasele şi aproape
ritmicile treceri pe hăţaşe înverzite, talonate de tufe compacte de jneapăn,
peste crestele coborâte din înaltul argintiu, până la urmă am întâlnit Grota “La
Ulcior”. Acolo ne-am odihnit, am băut apă din cutiile aşezate sub picăturile
strânse din tavanul grotei şi ne-am bucurat de priveliştea către masivul Iezerului
şi a mai apropiatei Păpuşa, pe care le ştiam din copilărie. Mai departe ne-am
îndreptata către “Lanţuri” şi, pe alocuri, am traversat cu mare atenţie – parcă
n-aş zice teamă – trecerile pe brânele înguste aşezate sub seninări înalte şi
deasupra unor hăuri ale căror adâncuri nu doream să le atingem. Totul a decurs
normal, doar buricele degetelor noastre s-au cam bătucit. Mai aveam o temere,
că atunci când vom ajunge să traversăm “Lanţurile”, nu vom găsi continuarea
drumului. Banda roşie a coborârii pe faimosul horn, am găsit-o repede şi de asemenea
şi continuarea hăţaşului. Numai că acum nu ne mai întovărăşea cruciulţa verde,
de care ne pomenise “omul de la cabana Ascunsă”. Şi pentru că a venit din nou
vorba de personajul amintit, peste ani, când am avut prilejul unei întâlniri
directe, într-o tură din Stogul munţilor Căpăţânii, silueta de atunci s-a
transformat dintr-odată în cel ce a fost şi va mai fi, marele montaniard,
alpinist şi deosebit cunoscător şi iubitor al Pietrii Craiului, Dinu Mititeanu.
Între timp trecuseră cam 15 ani. După ce ieşisem din clinciurile Brâului de
până la “Lanţuri”, acum trebuia să găsim drumul cel bun, prin locuri prin care
nici măcar cruciuliţa verde nu mai exista. Brâul devenise o adevărată junglă şi
noi, novicii Pietrii, mergeam mereu, străduindu-ne să găsim drumul cel bun.
Poate că astăzi calea încâlcită a Brâului să fie mai desluşită şi momâi mai
multe – zvonuri spun că rangerii parcului, le-ar fi distrus - decât cele găsite
de noi, să puncteze mai bine drumul, dar pe atunci, fără alte indicii decât
cele din ghid şi cele spuse de Dinu Mititeanu, totul era o aventură în care ne
avântasem cu capul înainte. Pe această a doua parte a Brâului, muchiile pe care
trebuia să le depăşim se înmulţiseră. Se depănau una după alta acestea şi
pentru fiecare dintre ele trebuia să urcăm pe hăţaşul firav dintre jnepeni,
uneori dând la o parte crengile mătăsoase şi alteori cam dure, să găsim sus în
creastă câte o momâie şi apoi să coborâm. De câte ori om fi făcut asta, nu prea
am ţinut seama. Ştiam doar că trebuie să-l străbatem. Am întâlnit în cale şi
pereţi înalţi, cu grohotiş la poalele lor, cam instabil ni se părea nouă, cu
brână îngustă la poalele lor şi sub noi cu abis, nu de nepătruns, dar deloc
ademenitor. Am traversat toate acestea cu bine şi asta mai ales datorită
sfintei noastre inconştienţe tinereşti. Eu eram cel mai în vârstă, aveam
aproape 38 de ani şi ceilalţi aproape de 30 de ani, dar entuziasmul nostru avea
atunci cotele cele mai înalte. Până la urmă am ajuns în Poiana Închisă. Am
găsit izvorul şi ne-am odihnit cât să prindem puteri pentru ce ne aştepta în
continuare. Am găsit poteca de coborâre către Marele Grohotiş. Sub peretele
imens de deasupra noastră, am găsit o firidă în perete, cu câteva flori şi o
lumânare stinsă. Acolo era locul de aducere aminte al tragediei, de abia
sfârşită, a lui Anghelide, căzut de puţină vreme dintr-unul din traseele alpine
nu chiar atâtât de dificile din preajmă. Fusese îndelung frământată tragedia,
care deşi se petrecuse cu unul din alpinştii buni din vremea aceea, făcuse
multă vâlvă. Circulau tot felul de legende, poate doar zvonuri. Cum că cei din
Zărneşti ar fi încercat recuperarea corpului aninat în coardă şi, din invidie,
că răposatul cunoştea mai bine Piatra decât ei, l-au prăbuşit intenţionat în
prăpastie, parcă dorind să-l omoare încă odată. Şi, în sfârşit, cei din
Câmpulung – dr. Popa - l-au recuperat şi cât decât au încercat să-l cârpească.
Pe deasupra, Anghelide era unul din cei mai buni fotografi ai muntelui, ale
căror poze am avut prilejul să le privesc. Am continuat drumul în urcuş brutal,
pe hăţaşul Brâului Roşu. Printre jnepeni, urcând şi coborând muchii abrupte,
dar năpădite de flora deosebită a Pietrii Craiului, parcă aici mai bogată ca în
alte părţi, traversând vâlcele interesante, dintre care Valea lui Ivan mi s-a
părut mai deosebită decât celelalte, am ajuns din nou în creastă. De acolo am
prins poteca marcată şi am coborât spre Brusturet. Nu uit întâlnirea cu un
turist cu mers agale, cam pantofar dânsul, care ne-a întrebat dacă am făcut
creasta. Când a auzit că n-am fost pe ea, a dat din mână a dispreţ total.
Ajunşi la cabană primul gând a fost să facem o baie şi cred că pentru o clipă
am infestat pârâul. Ne-am întins cortul, am suportat sforăiturile lui Grig care
au inundat locurile şi a doua zi ne-am indreptat spre Câmpulung, trecand pe la
peştera Dâmbovicioarei. Cred că asta a fost cea mai reusită excursie din Piatra
Craiului şi oricum cea mai complexă.
A fost odată o
fată, Marta, pe care cu foarte mulţi ani în urmă o cunoscusem la Suceava,
oraşul în care îmi petrecusem trei ani de şantier. Nu-mi reţinuse vreodată
atenţia, în anii aceia, dar acum în iarna anului 1976, o reîntâlnisem la... Piteşti,
în acelaşi trust în care lucram şi eu. Sigur, nu eu am fost cel care a
recunoscut-o, ci ea, aducându-mi aminte de locuri şi fapte care prin anii ’60,
îmi fuseseră leagăn de tinereţe. Acum am schimbat câteva cuvinte şi nu ne-a
trebuit prea mult să închipuim întâlniri, care până la urmă s-au întruchipat în
frumoase excursii montane. Au început acestea cu una prin Cozia, prin
februarie, când pe acolo domnea iarna din plin şi subsemnatul de abia îşi
scosese gipsul de la glezna care tocmai suferise o entorsă gravă. Dar acum,
vara, excursiile se ţineau lanţ şi una dintre ele a fost în Piatra Craiului.
Citisem despre Padina lui Călineţ, lucruri incitante, atât în Dunăreanu, cât se
poate de romanţate, cât şi în Emilian Cristea, de data asta absolut tehnice.
Gândeam că va fi un traseu frumos, cu mici aventuri alpine şi tocmai de aceea
mi-l doream atâta. Am ajuns la Plaiul Foii cu Marta şi Grig. Pe el mă bizuiam
mai mult, atunci când peste săritori aveam să trec împreună cu Marta. Am ajuns
la Plaiul Foii, am urcat pe la Izvorul lui Orlovschi până la Cabana Ascunsă şi
ne-am bucurat de ziua frumoasă ce ne mai rămăsese. A doua zi, cât mai de
dimineaţă, am coborât Scara de Fier şi ne-am început ascensiunea. Noi, cei doi
bărbaţi, păşeam cu siguranţă. Marta ne urma fără să crâcnească, deşi era
evident că era un pic înfricoşată şi nici încălţările nu erau cine ştie ce. Dar
trebuie să spun că echipamentul acelei vremi, era unul de care parcă mi-ar fi
ruşine astăzi. După ce am depăşit hăţaşul Brâului de Mijloc, am început
ascensiunea pe grohotişul hornului pe care eram. De data asta aveam cu noi o
cordă veritabilă, pe care Grig o obţinuse de la unitatea de vânători de munte
din Curtea de Argeş. N-a fost totuşi nevoie de ea până la capătul ascensiunii.
Urcam pe hornul îngust, minunându-ne de frumuseţile pe care ni le oferea
Piatra. Am depăşit săritorile – unele mai lungi, altele mai scurte, depăşite
relativ uşor -, aflate acolo unde ne spunea monografia lui Emilian Cristea.
Surplomba de care amintea acesta, nici n-am simţit-o şi după aproape 3 ore de
încordare, petrecute printre pereţii înguşti ai hornului, uneori şi cu petice
de zăpadă, am ajuns la limanul înverzit care ne-a scos în creasta Pietrii
Craiului. Odihna şi felicitările, ni le-am ţinut lanţ. Peste creasta nordică a
Pietrii, cât mai rămăsese din ea, am trecut fluierând, ca şi coborârea pe la
Lanţuri. Când am sosit în Şaua Tămăşelului, eram tot aşa de fericiţi, doar
făcusem unul din cele mai interesante trasee alpine ale Pietrii. Ne-am întins
corturile cu gândul să ne odihnim, dar sforăitul vestit al lui Grig, nu ne-a
prea lăsat să dormim. Ne-am reîntors la maşina lăsată la Plaiul Foii şi de
acolo acasă, după ce pe Marta am lăsat-o în Piteşti.
Îl cunoscusem
de puţină vreme pe Mircea Florian. Aflasem că în oraş, poposise de ceva vreme
un mare iubitor al Pietrii Craiului. Cum-necum, am luat legătura cu el şi
într-un sfârşit de săptămână, l-am aşteptat la mine acasă. Acolo ne-am depănat
amintiri din muntele îndrăgit. Eu, cu poveştile mele de începător într-ale
Pietrii, el, pe cele ale unui statornic pribeag pe meleagurile ei. Atunci, în
după-amiaza acelei zile, cei doi rătăciţi de pe meleagurile capitalei, am pus
de-o prietenie care a durat atâta vreme, cât firul de viaţă al unuia dintre noi
s-a răsucit în noianul zilelor petrecute cu harul muntelui deasupra noastră.
Atunci ne-am mărturisit dragostea pentru muntele de argint, cel care nu ne-a
înşelat niciodată. Şi cam tot atunci am aflat că suntem de aceeaşi vârstă şi că
viaţa ne oferise cam aceleaşi încercări sufleteşti.
Peretele
central din Marele Grohotiş, devenise o mare atracţie pentru mine. Vroiam să-l
urc ,iar aprecierea lui ca fiind doar de gradul II A, mă făcea să cred că am
să-l pot urca. Prima oară i-am încercat năbădăile într-un sfârşit de
septembrie, când am ajuns la cabana din Valea lui Ivan. De acolo, am pornit să
facem prima incursiune pe Peretele Central. Chissy, Grig şi doctorul Văcaru mă
însoţeau. Am plecat cu toţii spre Crucea Grănicerului şi, mai departe, prin
Marele Grohotiş, până la baza peretelui râvnit. Eram înarmaţi cu corzi, scăriţe
şi pitoane şi, pe deasupra, ascensiunea o pornisem după-amiaza. Am întins
corzile şi am început urcarea. Cel mai neobişnuit cu căţărările pe stâncă, era
doctorul. Am parcurs două lungimi de coardă şi am ajuns într-un punct de unde
mai departe nu vedeam cum am mai putea înainta. Pe deasupra ora era înaintată,
aşa că am hotărât coborârea. Din locul acela, coborârea nu o puteam face decât
în rapel. Din grup, singurul care nu mai făcuse o astfel de coborâre era
doctorul. Speriat, ne-a mărturisit că el de acolo nu mai coboară. Între timp noi
bătusem pitonul de rapel şi ne pregăteam de coborâre. Până la urmă, doctorul
s-a hotârât să coboare, dar ne-a întrebat cât de siguri suntem pe pitonul
bătut. Noi l-am asigurat că “poate ţine”. I-am dat coarda în mână şi ca să fim
mai siguri, l-am legat şi cu o cordelină pe care o aveam cu noi. Doctorul,
crispat de groază, a coborat pe stânca verticală. Îl auzeam vorbind pe când
cobora, spunând mereu “aoleo ce frică-mi e”. Până jos am, ajuns cu toţi teferi.
Atunci ne-am dat seama că peretele, nu face de noi şi urcarea lui trebuie
făcută împreună cu unul cunoscător într-ale alpinsmului. Când ne-am strâns
lucrurile, la cabană, în preajma plecării, am constatat că pierdusem una din
scăriţe şi tare mi-a părut rău.
Cu Mircea
Florian aveam să punem la cale excursii memorabile pentru mine. Cred că prima
dintre ele avea să mă ducă în “sanctuarul” pe care grupul acestuia, din care
făceau parte Dinu Mititeanu, Stoica şi un alt personaj al cărui nume nu îl mai
reţin, au construit cu migală şi sacrificii, refugiul Castelul Crăiţei. Îmi
povestise cum au cărat în spate materialele, cum au dormit nopţi întregi sub
cerul liber, până au reuşit să încropească refugiul. Cu mare grijă şi
rugămintea să nu care-cumva să dezvăluim locul unde se află refugiul, ne-a
promis să ne conducă până la locul fermecat. L-am luat de la Curtea de Arges pe
Grig şi împreună am ajuns la Plaiul Foii. De acolo, pe la Izvorul lui
Orlovschi, când peste munte se lăsase noaptea, am urcat la Cabana Ascunsă. Am
străbătut poiana locurilor, la lumina lunii pline, ascultând cu oarecare teamă,
grohăiturile porcilor mistreţi care îşi făceau de lucru prin pădurea care
mărginea poiana. Mai mult, la lumina de sus, am depăşit săritoarea de la
începutul care avea să ne poarte până sus şi nu arareori ne-am folosit de
rădăcinile brazilor ca să putem înainta. Norocul nostru că ştiam poteca bine.
Am înnoptat acolo, la căbănuţa bine cunoscută, unde a doua zi ne-am lăsat
rucsacii. Şi am început alergătura prin Piatră. Am urcat Vâlcelul cu Fereastră
şi am ajuns la Amvon. Am parcurs Brâul Soarelui până deasupra Hornului Închis,
pe care, de altfel, am şi coborât. Era aici, cam înclinată panta pe care
ajunsesem la un moment dat. Eram înaintea lui Grig, când dintr-odată, au
început să-mi tremure genunchii. Mă apucase “maşina de scris” şi speriat i-am
strigat lui Grig să-mi arunce coarda. Mi-am revenit repede şi am continuat
coborârea, rămasă astfel fără urmări neplăcute. Dar aşa am învăţat şi eu ce
înseamnă acest fenomen. Am ajuns la Cabana Ascunsă unde ne-am luat rucsacii şi
am pormit mai departe. Am plecat pe Brâul de Mijloc, urmărind cruciuliţa verde.
Am depăşit toate punctele importante pe care le memorasem în prima vizită
făcută acestor prea frumoase locuri. Am ajuns la Grota “La Ulcior” şi doar
scurtă vreme am mai urmat hăţaşul Brâului. Am trecut pe lângă locul de cort
Elis sau Ela, găsit acolo de Dinu Mititeanu şi denumit astfel după numele primei
lui soţii, răpusă de o boală nemiloasă. Eram destul de obosiţi şi atunci nici
n-am memorat drumul de coborâre pe care l-am urmat. Eram totuşi pe un hăţaş şi
pe el am ajuns lângă Castelul Crăiţei. Deşi eram obosiţi, locul m-a impresionat
peste măsură. Era o căsuţă din poveşti. Totul înăuntru era miniatural.
Priciurile în care cu bunăvoinţă puteau încăpea 4 oameni, sobiţa care răspândea
căldura de care aveai nevoie şi masa cu băncuţă la care pe rând, puteai mânca.
Apoi, merindea lăsată de înaintaşi şi caietul în care trecătorii, puţini pe
vremea aceea, îşi lăsau impresiile şi, mai ales, unul altuia mesajele pe care
vroiau să şi le transmită. Afară, un loc de foc, ascuns bine de ochii celor de
la Şpirla, care cu niciun preţ nu trebuiau să identifice locul refugiului. În
altă împrejurare am aflat şi de ce trebuia să fie ferit locul de năbădăile cu
accente golăneşti ale celor care urcau la Şpirla, pe vremea aceea. Poteca ce
ducea la Castel, era una pe marginea unui repeziş, mărginit de brazi falnici.
Între doi dintre ei, cu crăci tăiate de care să te ţii zdravăn deasupra pantei,
era amenajat... wc-ul. În susul muntelui, pe margini prăpăstioase, pe alocuri
cu veritabile mânere naturale aflate în perete, accesibile totuşi, se ţesea
hăţaşul care duce la “vac ”, locul în care un căuş în stâncă, sclivisit cu
ciment, prevăzut cu prea plin şi o sticlă la capătul lui, asigura celor de le
refugiu rezerva de apă necesară. Mereu adunai de acolo doi litri de apă. Unul
din căuş şi celălalt din sticla care peste timp, se umplea. A urmat o noapte
liniştită, cu sforăieli totuşi şi o dimineaţă frumoasă. Aşteptam alţi
cunoscători ai locului. Printre ei Stoica, cel care lucrând la fabrica de
avioane, adusese la refugiu pe vremea când se construise, o ferestruică de
avion, bine etanşată, care asigura lumina înăuntru. Au sosit aceştia şi cu ei
am parcurs alte locuri minunate din Piatră. Alergam ca nebunii şi printre
altele am urcat un horn care îmi aduc aminte că se numea al Vulturului. Sau
poate mă înşel. Am escaladat locuri prin care nu mi-aş fi închipuit că am să
ajung şi până la urmă a trebuit să coborâm. De la Plaiul Foii am plecat spre
casă. Pe Mircea Florian l-am lăsat la Braşov. Mi-a povestit că în gară l-a
întâlnit pe Emilian Cristea, căruia i-a povestit pe unde am fost în puţinele
zile cât stătusem în Piatră. Ne-a gratulat nea Cristea cu epitetul de nebuni şi
poate chiar fusesem. În două zile şi un pic, străbătusem poteci mule şi rar
umblate ale Pietrii Craiului.
Nu mult mai
târziu, în acelaşi an, am urcat din nou la Cabana Ascunsă. Am ajuns într-o după
amiază la Plaiul Foii. De acolo am început urcuşul prin Padina lui Râie. Ne-am
strecurat prrintre jnepeni, ne-am agăţat de ei şi spre seară am poposit la
Cabana Ascunsă. A doua zi am pornit altă alergătură. Am început mai întâi cu
ascensiunea Vâlcelului cu Fereastră, până sus, la Amvon. Am străbătut Brâul Soarelui
şi pe cel al Florilor şi ne-am aşezat la odihnă pe pajiştea întâlnită în cale.
Am coborât pe Hornul Închis şi pe poteca Brâului Ciorânga, ne-am abătut pe
despicătura monumentală a Canionului Ciorânga, până în locul în care
cunoştinţele noastre alpine şi mijloacele avute la îndemână, ne-au convins că e
mai bine să ne întoarcem. După-amiază am urcat până la Brâul Răchiţii şi de
acolo am ajuns în Padina lui Călineţ. Am urcat pe hornul îngust până la locul
în care ne-am abătut spre Creasta Frmoasă. Aveam cu noi corzi şi pitoane pentru
eventualitatea că ne-am fi încurcat. Ştiam că traseul este de gradul 3A şi, cel
puţin mie, îmi era un pic de teamă. Dar totul a decurs normal, fără să fie
nevoie să întindem coarda şi poate cel mai dificil loc a fost acela în care
trebuia să ne strecurăm prin strânsoarea stâncilor întâlnite în cale şi printre
care nu încăpeai decât dacă aveai o anumită talie. Când am ajuns sus, osteniţi
şi fericiţi, ne-am odihnit în ochiul de pajişte alpină. Din josul pereţilor
care ne înconjurau, veneau voci şi zăngănit de fiare. Sub noi era unul din
traseele cu adevărat de alpinism, cel al Piticului. Curând vocile au ajuns
lângă noi şi din ele a răsărit silueta lui Dinu Mititeanu. Atunci mi-am dat
seama că îl mai întâlnisem pe Brâul Ciorângăi, la izvorul din Găvan şi la
Cabana Ascunsă, când ne dăduse informaţii despre Brâul de Mijloc şi crucuiliţa
verde ce-l întovărăşea.
În acelaşi an,
a organizat Mircea Florian, o excursie în Piatra Craiului, cu un grup mare.
Erau printre ei Grig Prunescu, Chissy, Eva Vass şi alţi câţiva. Ştiu doar că am
ajuns la Plaiul Foii şi eu cu Dacia mea. Cu ce-or fi ajuns şi ceilalţi chiar nu
ştiu. De acolo am pleacat spre refugiul Şpirla, aşa cum arăta el în anii ’70.
Ne-am aprovizionat cu apă de la izvorul dinaintea refugiului şi am fost
fericiţi când ajungând acolo, nu am găsit pe nimeni. Era înăuntrul refugiului
un miros groaznic şi a trecut ceva vreme până când să ne dumirim de unde venea.
Cineva agăţase de un cui din perete, o pereche de strampi. Nu ştiu de când or
fi fost acolo, dar răspândeau în refugiu o adevărată duhoare. Eu, oricum, mă
hotărâsem să dorm în pod şi “parfumul” de jos, nu mă prea deranja. Mai pe seară
a urcat un turist. Singuratec individ şi paşnic după câte părea. N-a durat mult
şi alţii l-au urmat. De data asta cam zurbagii. S-au arătat indignaţi că aici
ajunseseră şi alţii – că doar ei construiseră refugiul - şi nici măcar din zona
apropiată a Zărneştilor. Aveau printre ei o fată, un fel de vivandieră, un pic
grăsuţă şi cu gura mare. Asta n-ar fi fost nimic, dar s-au pus pe băut şi până
la urmă chiar s-au îmbătat. Pe vremea aceea, echipele de fotbal din Braşov şi
Râmnicu Vâlcea, erau rivale mari şi cum aflaseră de unde veneam, au început
strigături injurioase, doar-doar om riposta. Gândeau că poate aşa vor deschide
ostillităţi nedorite. Am fost cuminţi şi aşa am scăpat de vreo bătaie plănuită,
care ne-ar fi gonit din refugiu. Când ne-am sculat în zori, beţivii noştri
dormeau buştean. Când am părăsit refugiul, am scos câteva răcnete de trezeam şi
muntele din somn, dar de la ei n-am căpătat decât vreo câteva mormăieli. Aşa am
scăpat de huligani. Apoi ne-am îndreptata spre Şaua Tămăşelului şi de acolo am
început ascensiunea pe Umerii Pietrii Craiului. Nu chiar toţi am dorit să
ajungem pe Umeri, dar cei ce hotărâsem să urcăm, eram din cei obişnuiţi cu
dificultăţile Pietrii şi ascensiunea a durat chiar puţin. Urcuşul nu a fost ca
primul prin aceste locuri, când traseul ne era necunoscut şi pe deasupra mai
era şi ceaţă. Acum nu era ceaţă şi am ajuns repede în creastă şi de acolo un
pic pe vârful La Om şi mai departe pe drumul lui Deubel, am ajuns din nou la
Plaiul Foii unde ne aşteptau şi ceilalţi, care nu urcaseră cu noi.
În toamna
târzie a aceluiaşi an, am încercat din nou să urc în Peretele Central. Eram cu
Mircea Florian şi acum aveam ceva mai multă speranţă că am putea sfârşi
ascensiunea. Aveam tot materialul alpin necasar. Era o zi de toamnă, cam
mohorâtă. Intrasem în Piatră tot pe la cabana din Valea lui Ivan. Trecuseră de
la prima încercare prin aceste locuri, cam doi ani. Am ajuns pe marele Grohotiş
şi am început repede ascensiunea. Pe una din primele prispe întâlnite în cale,
spre marea mea surprindere, am găsit intactă, scăriţa pierdută de mult.
Trecuseră peste ea două ierni. O mai am şi acum acasă. Am continuat să urcăm şi
pe înlănţuirea hornurilor din cale, să tot fi urcat 2-3 lungimi de coardă.
Între timp venise peste noi ceaţa şi pe muchia despărţitoare a două hornuri, am
hotărât întoarcerea. Nu prea aveam multe pitoane şi când Mircea a găsit unul de
rapel, înfipt în stâncă, am hotărât coborârea pe acolo. Pe Grig l-a apucat
stomacul şi s-a retras ceva mai încolo. Grijuliu, a făcut în urmă o grămăjoară
de pietre, dar aflată într-un echilibru instabil, s-a dărâmat spre hăul unui
din hormuri. Am auzit zgomotu pietrelor căzânde şi era chiar locul în care
găsisem pitonul de rapel. Pe acolo a făcut rapelul Mircea Florian şi tot timpul
l-am auzit blestemându-l pe Grig, cum că “infestase” Piatra Craiului. Dar jos
am ajuns cu toţii bine şi până la urmă întâmplarea a avut şi oarecare humor.
La începutul
verii şi îmi aduc bine aminte localizarea în timp a excursiei, pentru că
apăruseră păstrăvii de fag, am ajuns la Garofiţa şi după-amiaza, am urcat în
Şaua Tămăşelului, unde ne-am întins corturile. Ne-am aşezat tabăra şi am
petrecut o seară minunată, la un foculeţ de tabără şi la fript bunătatea de
păstrăvi, nu înainte de a face o vizită izvorului din vale, de la care ne-am
luat rezerva de apă, chiar şi pentru a doua zi. Şi tot atunci, în seara aceea
minunată, s-a pus la cale sfârşitul burlăciei mele. Dimineaţa, doar o parte din
noi, am început urcuşul pe Umeri. Îl învăţasem bine şi cei cu care eram, s-au
dovedit toţi oameni destoinici, cu care am urcat cu bine până sus. Unul din noi
o luase cu paşi mari, mult înaintea celorlalţi şi de abia sus în creastă l-am
reîntâlnit. Atunci ne-a mărturisit, că puţin înaintea sa, din seninările
muntelui, s-a desprins un imens bloc de stâncă, ce s-a prăbuşit în adâncuri,
din fericire fără nepălceri pentru el şi întregul grup. Noi, cei din urmă nici
măcar zgomotul, care trebuie să fi fost apreciabil, nu l-am perceput. Am ajuns
cu bine în creastă, mai apoi şi pe vârful La Om, după care a urmat o coborâre
pe drumul lui Deubel, pe la Lanţuri. Am trecut pe lângă stâncile Zaplazului,
din nou pe la izvor şi la corturi ne-am întâlnit cu cei care doar se plimbaseră
pe ici pe colo. Când am ajuns din nou la Garofiţa, excursia noastră luase
sfârşit.
Eram în anul
pregătirilor pentru Caucaz şi căutam locuri în care urcuşul să fie cât mai
accentuat. Aşa am ajuns, împreună cu Zoe şi Chissy, într-un sfârşit de
săptămână, la cabana Plaiul Foii, de unde ne-am îndreptat pe calea cunoscută,
către Poiana lui Orlovschi. De la izvorul de acolo ne-am luat apa trebuincioasă
şi am ajuns la treapta stâncoasă pe care trebuia să o învingem. Ne-am ajutat
unul pe celălalt şi am depăşit-o cu bine. Mai agăţându-ne de câte o rădăcină de
brad scoasă la iveală de munte, mai împingând vârtos în picioare, în lungul
traseului frumos pe care-l ştiam bine, am ajuns la Cabana Ascunsă. Pe atunci se
ridicase alături şi noul refugiu sferic, dar noi tot în cel vechi am înnoptat.
Era o vreme numai bună de stat la soare, cât mai rămăsese din el. A doua zi am
urcat prin Vâlcelul cu Fereastră, până sus, la “Amvon”, după care a urmat
coborîrea şi întoarcerea către casă.
Dacă tot ne
năimisem la abruptul nordic al Pietrii, de ce n-am fi încercat o ascensiune
către Castelul Crăiţei, acolo unde ar fi trebuit să ajungă şi Mircea Florian.
Tot cu maşina şi tot la Plaiul Foii am ajuns. O inspiraţie de moment, m-a
îndemnat să parchez maşina la cabana forestieră aşezată pe dâmbul de peste apa
Bârsei. Era o vreme splendidă şi pe valea Vlăduşcăi şi mai apoi pe coastă, cu
ceva opinteli în săritorile pe care le-am înfruntat – o luasem pe varianta mai
scurtă şi mai stâncoasă – am ajuns la “Castel”. Eram acolo singurii călători şi
ne-am bucurat de câtă singurătate ne doream. Doar că peste noapte s-a
dezlănţuit o furtună îngrozitoare, cu potop de apă revărsat şi noian de
trăznete peste munte, care se zguduia la fiecare nouă bubuială cerească.
Dimineaţa, furtuna s-a potolit de-abinelea şi petecele de cer senin revărsate
peste seninări, ne-au îngăduit să urcăm repezişul coastei, cu multe săritori
depăşite cu ştiinţa altor împrejurări şi tufele de bujor aflate în plină
floare. Am ajuns repede până la poteca Brâului de Mijloc. Ne-am întors fericiţi
de întorsătura vremii care ne îngăduiseră să ne isprăvim cu bine tura propusă.
La coborâre, am întâlnit urcând, doi turişti. O clipă am crezut că era Mircea
Florian. Nu era el. Ne-am salutat şi niciunul dintre noi nu ne-am mărturisit de
unde şi încotro mergem, deşi fiecare ştia bine locul pe care ni-l alesesem. Pe
atunci secretul refugiului era bine păstrat şi nu-l ştiau decât cei iniţiaţi.
Când am ajuns jos, pe malul Bârsei, am constatat că apa revărsată, măturase
parcarea din faţa cabanei. Nu ştiu dacă luase cu ea vreuna din maşinile parcate
cu o zi înainte, acum aici nu mai era niciuna, dar m-am felicitat că avusesm inspiraţia
să mi-o urc la cantonul de deasupra văii. Cu încă un vis împlinit, am ajuns cu
bine acasă.
Anul 1979 a
fost cel in care excursiile făcute au avut şi un apreciabil rol de antrenament.
Urma să plec într-o veritabilă expediţie în Caucaz şi rolul plimbărilor montane
îl îndeplinea şi pe cel amintit. Însoţit de soţia mea şi de Chissy, dar mai
ales de Titi Pandiu, alpinist cu mare experienţă, am plecat să cucerim Peretele
Central din Piatră. Mai întâi pe valea Dâmboviţei, mai apoi pe cea a
Dragoslăvenilor si pana la urma la cabana Garofiţa Pietrii Craiului, unde am şi
înnoptat. În zori am plecat spre Marele Grohotiş, pe care l-am urcat până sub
perete, cam acolo pe unde se afla firida cu flori de munte şi lumânărică, în
memoria lui Anghelide, cel sfârşit în tura de pe Muchia Roşie. Acolo ne-am
despărţit. Fetele urmau să urce în Poiana Închisă şi mai apoi în creastă, unde
aveam să ne întâlnim. Noi ne-am legat în coardă şi am început să urcăm. Titi în
cap de coardă, experimentat şi mai ales mult mai tânăr şi eu după el. Peretele
era, privit din poalele sale, unul înspăimântîtor. Ştiam despre el doar că
traseul are treisprezece lungimi de coardă şi deci o apreciabila diferenţă de
nivel, de circa 500m. Mă aşteptam că urcarea să fie una alpină, cu pitoane
găsite pe traseu sau bătute de noi şi pe ici pecolo să mai întrebuinţăm şi
scăriţe. Eram înarmaţi cu toate cele trebuincioase şi în ce mă priveşte
adusesem cu mine şi ceva curaj. Spre surprinderea mea, aproape că nu a trebuit
să folosim asigurarea la coardă şi în aproape toate lungimile am urcat aproape
concomitent. Doar de una dintre lungimi, aveam să îmi aduc aminte multă vreme.
Urcam printr-un horn, destul de îngust. Titi a urcat până la regruparea de
deasupra lui şi a început filajul. Eu am pus mâna pe piatra cam cât o jantă de
autoturism şi m-am tras zdravăn de ea. S-a desprins imediat şi mi-a căzut pe
partea superioară a piciorului. Am crezut că mi-a secţionat muşchiul şi chiar
am scos un strigăt de durere. Titi, de sus, m-a întrebat ce am păţit. I-am spus
la repezeală ce păţisem, dar după câteva momente de odihnă, mi-am revenit şi am
început urcuşul pe hornul la baza căruia eram. Doar că hornul se lărgea
apreciabil până sus. Câtăva vreme am ramonat cu bine marginile lui, iar sus, am
ajuns aproape în poziţie orizontală şi doar cu ajutorul lui Titi, m-am
rostogolit în regrupare. Am povestit ce păţisem şi chiar m-am arătat mirat,
pentru că de bolovanul de care mă agaţasem, doar îl văzusem şi peTiti făcând la
fel. “Da, dar eu doar m-am sprijint şi tu chiar te-ai agăţat de el” a venit
prompt răspunsul. De aici încolo panta traseului s-a domolit, în curând am
păşit pe iarbă şi până sus în creastă, n-am mai avut mult. Ne-am întâlnit în
creastă cu fetele, oarecum speriate de zgomotele produse de piatra care-mi
făcuse necazuri. Îmi ajunseseră ochii în fundul capului, dar îmi sticleau de
fericire. Învinsesem peretele la care jinduisem atâta vreme şi căpătasem
încredere că am să pot învinge Elbrusul pe care aveam să fiu peste puţină
vreme. Împreună am mers pe creastă până la coborârea sudică spre Poiana
Închisă. Am coborât hornul acesteia şi când l-am sfârşit, am aruncat coarda pe
petecul de iarbă pe care ajunsesem, înaintea celeilalte coborâri spre Poiană.
Când am privit spre iarbă ochiurile corzii, am zărit printre acestea, lujerul
firav al unei stinghere flori de “sângele voinicului”. A fost surpriza zilei,
aproape la fel de mare cu cea a traseului pe care tocmai îl sfârşisem. Am
trecut şi de spălăturile din urmă ce aveau să ne scoată în curând în Poiana cu
izvor, din care ne-am potolit setea ce ne stăpânea. Am ales coborârea până în
Grohotiş, pe brâna Brâului de Mijloc şi mai apoi direct prin pădurea de la
poalele acestuia, până la Garofiţă. Ne-am mărturisit isprava, povestindui-o lui
Bălan, omul cu cei doi câini ciobăneşti impresionanţi, cabanierul de atunci. Un
pic de odihnă, ne-am suit în maşină şi ne-am îndreptat către casă.
Mai aveam
puţine zile până la plecarea în Caucaz şi nu m-am putut abţine să nu urc din
nou în Piatră. Ne adunasem în două maşini, vreo patru colegi de drumeţie. Cu ei
aveam să ajung din nou la Garofiţa Pietrii Craiului. A fost o seară minunată,
iar apusul soarelui arunca culorile sale pe abruptul Pietrii. Sclipea în razele
sale Ceardacul Stranciului şi petecul verde al Poienii Închise. Erau locurile
către care vroiam să ne îndreptăm a doua zi. Doar că dimineaţa, cerul se
învolburase. Am plecat totuşi şi până la Marele Grohotiş, am ajuns cu bine.
Acolo însă ceaţa a coborât peste munte şi curând, picurii de ploaie au ajuns
peste noi. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să coborâm. Ne-am luat maşinile
şi până ce am trecut de Piteşti, cam pe la Valea Ursului, nu ne-am oprit. Acolo
a urmat despărţirea, cu îmbrăţişări de rămas bun, că doar Chissy şi cu mine,
urma să urcăm în Caucaz şi cine ştie... dacă ne-om mai vedea.
Mă întorsesem
din Caucaz şi încă îmi ardea de excursii importante, in locuri cât mai
excentrice. Aşa s-a născut ideea de a merge în Piatra Craiului, pe traseul din
Umerii acesteia. Chissy s-a ocupat de procurarea unui microbuz de la ONT, dar
în care trebuia să ne adunăm cam 17 inşi, cât era capacitatea acestuia. Nu
agream atunci şi nici astăzi, o excursie cu un grup aşa mare, dar excursia era
tentantă. Chiar şi aşa, deşi costurile erau mici, nu am fost în stare să ne
adunăm cei care trebuia să epuizăm capacitatea microbuzului, şi, până la urmă,
am mai adunat şi vreo câţiva de pe stradă, unii absolut necunoscători, erau
chiar în pantofi de stradă. Dar printre ei erau şi oameni zdraveni, cunoscători
ai muntelui - poate mai puţin al Pietrii Craiului – şi printre ei Ilie Juravle,
Eva Vass, Doina-Felicia, parcă se detaşau. Era în octombrie şi vremea, în plină
zi era chiar caldă, dar când am intrat pe valea Dragoslăvenilor, se făcuse
întuneric şi curând am ajuns la bariara care ne-a închis drumul. A trebuit să
urcăm pe jos cei 4 km până la cabană, să-l aducem pe cabanier cu cheia şi de abia
după aceea am izbutit să ajungem la locul de odihnă. Era cabana unul din
locurile frumoase pe care le ştiam şi unul îndeobşte aşteptat de mine în toate
împrejurările când gândeam la ture în Piatră. La cabana nu era lume multă, dar
toţi erau cunoscători ai muntelui şi unul dintre ei, arhitectul Peculea a dorit
să ne întovărăşească a doua zi. Era fiul unui mare fizician atomist, clujean,
ajuns mai apoi secretar al Academiei Române şi cu care colaborasem fructuos la
construirea pilonului de apa grea de la Râmnicu Vâlcea. Atunci, băiatul era un
tânăr entuziast şi tovărăşia lui ne-a făcut chiar multă plăcere. Din nefericire,
viaţa lui s-a stins mult prea devreme şi doar amintirea tatălui mi-a rămas
întipărită în minte. Dimineaţa, toţi cei 17 care ne adunasem, am pornit spre
Şaua Tămăşelului. Ne-am înşirat cam dezordonat în lungul potecii şi, cu unele
destul de mari întârzieri, am ajuns la locul de intrare în traseul Umerilor.
Judec acum, ca şi atunci când am purces la drum, că nu ştiu chiar ce ne apucase
să cărăm după noi atâta lume, prea puţin obişnuită cu obstacolele Pietrii
Craiului. Dar lucrul era făcut şi acum trebuia doar să-l ducem la capăt. Mă
bizuiam pe experienţa lui Ilie, Chissy, Evei şi Doinei, aveam cu noi două corzi
de câte 40 m şi speram să ajungem sus cu bine. Intrarea în traseu am sfârşit-o
mai agăţându-ne de jnepeni, mai împingând în picioare şi trăgându-i de mână pe
unii, am ajuns cu bine pe hăţaşul cu jnepeni care avea să ne conducă bună parte
din drum. Doar că locurile nu erau chiar paşnice şi abrupturile laterale, ba
chiar şi seninările de deasupra noastră, pe vremea senină de octombrie, au cam
stins enuziasmul câtorva dintre noi. Am trecut cele câteva săritori, mai greu
cu unii dintre noi, dar când panta a început să fie mai accentuată, au apărut
primele greutăţi. Era cu noi familia Mercea, amândoi ingineri la combinat şi
uzina de apă grea. El, un excepţional fotograf şi sper să-i fi rămas pasiunea
asta şi astăzi. La un moment dat, soţia lui s-a apropiat de mine şi pe şoptite
mi-a spus că soţul ei are rău de înălţime. Asta-mi mai trebuia! Am linişit-o, spunându-i
că am să-l leg în coardă şi am să-l duc în siguranţă până sus. Doar că puţină
vreme după aceea, am văzut-o şi pe dânsa, mergând de-a buşilea pe hăţaş “-Ce
faceţi doamnă, că aşa nu mai ajungem sus nici la noapte şi ne apucă frigul pe
coastă! -Aşa merg eu mai bine!”. L-am căutat din ochi pe Ilie, dar plecase
teleleu cu una din corzi şi Dumnezeu ştie pe unde dorea el să ajungă în
creastă. N-am avut încotro şi mi-am trecut unica coardă peste gât, ca un fel de
jug, atârnându-i pe cei doi soţi de fiecare capăt. Şi pe atunci erau doar
rucsaci cu cadru! Eram înjugat ca boul la plug! Le-am spus doar celor doi, că
trebuie să meargă în ritmul meu şi, pe atunci, proaspăt sosit din Caucaz şi pe
deasupra şi mult mai tânăr ca astăzi, mergeam zdravăn. Eram gonit şi de timpul
care se scurgea peste măsură de repede. Soţul mergea liniştit, dar soaţa
devenise aproape violentă şi înjurăturile dintre cele cu sfinţi şi amănunte
fizioşogice uzuale, m-au întovărăşit până sus. Doar într-o împrejurare când
doamna depăşise oarecare limite, pentru care soţul i-a tras vreo două palme, că
prea devenise isterică, i-am replicat că “poate să înjure oricât, că până în
creastă o duc ca pe un pachet, chiar târâş, dacă nu se poate altfel”. Pe
ultimul horn, a mai scâncit doar, la fiecre săritoare pe care o depăşeam, dar
i-am adus pe amândoi până sus. Acasă doar aveam, să-mi admir urma jugului pe
gât. Când am ajuns în poteca de creastă, am răsuflat uşurat şi sătul, le-am spus
colegilor “luaţi-i de pe mine şi faceţi ce vreţi cu ei”. I-a luat în primire
Chissy şi mai apoi şi Ilie care apăruse de undeva. I-a dus cu bine până la
hornul de coborâre, dar eu o luasem înainte şi aveam de cine să am grijă până
jos. Am ajuns în Poiana Închisă, am coborât Marele Grohotiş şi la intrarea în
pădure eram cu toţii aproape împreună. Ne despărţeau doar câţiva metri. Se
apropia întunericul şi până la cabană trebuia să trecem prin pădurea care
atrăgea noaptea mai repede. I-am dat drumul la picioare şi cei cinci cu care
eram împreună au înţeles bine că trebuie să se grăbească. La cabană am ajuns pe
ultima geană de lumină. Şi a început aşteptarea celorlaţi pe care parcă îi
inghiţise întunericul. Niciunul nu avea lanternă şi destui din ei erau sperioşi.
Mă bizuiam doar pe Chissy, Eva şi Ilie, care rămăsesră cu ei şi, pe luna plină,
care mai arunca ceva lumină prin desişul pădurii. Am pornit cu cabanierul,
însoţit de cei doi ciobăneşti. Am parcurs bună parte din cele două poteci
posibile şi ei nu apăreau deloc. De data asta, am început eu să înjur cât mă
ţineau bojocii. Şi, slavă Domnului, ştiam să o fac ca lumea. Îmi era teamă, că
într-un anume fel îi aveam în grijă. Până la urmă au ajuns, cam răvăşiţi şi
oarecum tăcuţi de spaima drumului prin pădure şi rupţi de oboseală. În maşină,
am întrebat unul din personajele întârziate, de ce nu au răspuns la strigătele
mele. Poate nu mă auziseră. Ba da, mă auziseră foarte bine şi nici astăzi nu
ştiu cum mi-au primit înjurăturile. Una peste alta, către miezul nopţii am
ajuna acasă. Pe mulţi din cei de atunci nu i-am mai întâlnit. Şi de la unii a
răms doar amintirea, pe care ne-om împărtăşi-o pe celălat tărâm.
A mai fost în
anul acela o ieşire întârziată, în prag de iarnă, cu brumă groasă pe jos, cu
urme de zăpadă pe alocuri şi tot de la Garofiţa am pornit. Numai că de data
asta eram doar cu Chissy şi Mircea Florian. Excursia nu avea vreun ţel anume şi
doar Piatra ne-a fascinat tot timpul. Era frig, era brumă groasă şi doar
constatarea că Mircea şi-a pierdut căciuliţa, agăţată de creanga vreunui copac,
a fost evenimentul mai deosebit. Şi parcă nu aş fi amintit de această
întâmplare, dacă un an mai târziu, urcând cu Chissy prin aceleaşi locuri, nu am
fi găsit căciuliţa, agăţată chiar de craca care-o smulsese. Era intactă şi bună
de folosit în continuare!
Era în vara
anului 1980, cam prin luna august, când am pătruns din nou pe potecile Pietrii
Craiului. Dintre traseele cu oarecare caracter alpin, care puteau fi abordate
cu cunoştinţele mele de alpinsm, Valea lui Ivan îmi stăruia în minte. Cu maşina
am străbătut frumosul drum prin Câmpulung, unde am zăbovit puţină vreme la
unchiul meu, Moşu, un bun cunoscător al zonei montane apropiate, apoi prin
Dragoslavele şi Rucăr. Am coborât serpentinele drumului către valea Dâmboviţei
şi ne-am abătut pe drumul ce-i întovărăşa cursul. Traversând după o bună bucată
de drum apa, pe valea Dragoslăvenilor, am ajuns cu oarecari peripeţii rutiere
şi am poposit la cabana Garofiţa Pietrii Craiului, unde eram aşteptaţi. A fost
o seară plăcută, ca de altfel şi celelalte pe care le-am petrecut aici.
Cabanierul ne era bine cunoscut şi reprezentativi pentru el, erau cei doi
imenşi câini ciobăneşti. Eram însoţit de soţia mea şi cu ea, cât mai de
dimineaţă cu putinţă, am început să urcăm către Marele Grohotiş. Poate acum
potecile sunt marcate, dar pe atunci erau doar hăţaşe prin pădure şi doar
intuiţia te scotea pe drumul cel bun. Noi nu am ales drumul pe vale, care ne-ar
fi scos mai întâi în Şaua Tămăşelului, de unde am fi purces pe poteca de sub
abruptul Pietrii, ci pe cel care aborda muchia care ne scotea mult mai repede
chiar la poalele Marelui Grohotiş. Mai dur, dar mult mai direct. Am ajuns
destul de repede la poalele grohotişului atât de caracteristic pentru Piatra
Craiului. Am urmat poteca spre dreapta, urmărind apariţia vârfului ascuţit,
atât de caracteristic intrării pe Valea lui Ivan. Curajoşi am intrat pe hornul
văii, la început destul de îngust. Nu ni s-a părut nimic greu şi Săritoarea
Prelucie, amintită de Dunăreanu şi Emilian Cristea, am ocolit-o fără greutate.
Nici celelalte săritori întâlnite în cale nu ne-au produs bătăi de cap. Mie
traseul îmi plăcea mult, dar nu ştiu dacă soţia mea îmi împărtăşea opiniile. La
un moment dat, când căpătasem înălţime nu glumă, am crezut că ne-am împotmolit.
Or fi dat ghidurile amintite ceva detalii, dar niciunul nu părea să ne poată
îndruma paşii. În stânga noastră cum urcam, sub pereţi verticali impresionanţi,
la baza lor, aşa ca un semn încurajator, se afla o cruce, amintind tragedia
unui tânăr călărăşan, sfârşit prin locurile acestea. Poate căzuse de sus, poate
încercase escaladarea pereţilor sub care era crucea, cine putea să ştie. De
aici, căutând locuri prin care să ne strecurăm, am continuat să urcăm. Am găsit
ceva brâne subţiratice, am depăşit câteva praguri nu prea înalte, asigurându-mi
de fiecare dată soţia cu coarda pe care o aveam cu noi. S-a întâmplat că am
ajuns până la urmă în poteca de creastă. Era vreme însorită. În cale, ne-au
ieşit doi oameni. Am schimbat câteva cuvinte. Erau din Piteşti şi când ne-au
spus cum îi cheamă, mi-am adus aminte că măcar unul dintre ei, ar fi trebuit,
cu un an în urmă, să ne întovărăşească pe Elbrus. S-au înfiripat discuţii,
multe pornid de la excursia aceasta. Până la urmă ne-am despărţit, fiecare
urmându-şi drumul. Ei continuând drumul către vârful “La Om” şi noi către locul
din care coboram în Poiana Închisă. Am coborât destul de uşor pe hornul care ne
ducea în Poiană. De acolo, am coborât pe poteca Brâului de Mijloc până în
Marele Grohotiş şi am prins repede hăţaşul pe care urcasem dimineaţa. Am ajuns
din nou la Garofiţa, de unde ne-am luat rămas bun de la cabanier, promiţându-i
că ne vom revedea cât de curând.
Prin anul
1987, mi-am dus copiii prin Piatra mea dragă. Poate îşi vor aduce aminte peste
ani de plimbarea asta dintâi, pe muntele de argint. Excursia nu a fost una
deosebită. Am înnoptat la Garofiţa, am urcat până sub Peretele Central,
înfruntând grohotişul şi admonestările Florianei, care tare dorea să ajungă mai
repede acasă. Poate peste ani îşi va aduce aminte de nazurile pe care le făcea
atunci, poate când o urca vârfuri înalte din alţi munţi, mai depărtaţi. Sau
poate când o fi fost pe Aconcagua sau Elbrus şi-o fi amintit de perioada aceea.
Atunci am urcat din Grohotiş în Poiana Închisă. La izvor am zăbovit câtăva
vreme şi prin aceleaşi locuri am coborât la cabană.
Era în vara
anului 1985. Cu câţiva amatori de drumeţii, nici experimenaţi, nici prea
binecunoscuţi, am ajuns din nou în Piatră şi tot pe la Garofiţa. Am înnoptat şi
dimineaţa am urcat în Şaua Tămăşelului. În cei câţiva ani cât poposisem de pe
aici, aş putea spune, lucrurile nu se schimbaseră deloc. Am urcat până sub
pereţi, acolo unde începea traseul din Umeri. Drumul, foarte binecunoscut, a
fost acelaşi ca întotdeauna şi l-am parcurs, alături de ceilalţi, de parcă aş
fi fost în ziua dintâi. Din creastă, am ajuns La Om şi am început coborârea pe
la Lanţuri. O bucată de drum totul a fost în regulă, dar spre mijlocul
traseului, criza de astm m-a cuprins din nou. Orice am încercat nu a dat roade,
aşa că a trebuit să o înfrunt până la capăt. Unul din tovarăşii mei a rămas cu
mine şi oarecum mi-a fost un reazim moral. Cât priveşte sprijinul fizic nu prea
avea cum să mi-l dea. Am coborât, am urcat în Şaua Tămăşelului şi de abia jos,
în vale, când nu prea mai aveam mult până la cabană, s-a hotărât şi criza să mă
părăsească. Am fost de atunci mai prudent şi am căutat medicamente mai
puternice, care folosite să-şi facă efectul cu repeziciune, cel puţin până când
efectele nedorite ale bolii să-şi fi încetat atacurile.
În vara şi
toamna anului 1985, am întreprins o excursie în Piatră, cu plecare tot de la
Garofiţa. Am petrecut o seară cam zbuciumată în cabana care era plină ochi.
Eram cu doctorul Iliescu, medicul meu curant, aş putea spune, şi în orice caz
cel care mi-a făcut să depăşesc vicisitudinile bolii şi să-mi redea încrederea
în forţele mele. Deşi ştia ce boală mă macină, a avut mereu curajul să umble pe
munţi înalţi împreună cu mine. Îi sunt toată viaţa recunoscător. Am stat acolo
până s-a mai potolit hărmălaia şi de abia atunci ne-am dus la culcare. Asta nu
ne-a împiedicat să ne sculăm printre primii şi să pornim la drum. Am ales
drumul cel mai direct către Şaua Tămăşelului şi ajunşi acolo ne-am îndreptat
către Padina Lăncii. O cunoşteam bine, aşa că obstacolul care m-a făcut în altă
împrejurare, să zăbovesc în faţa lui ceva vreme, acum l-am depăşit uşor. Am
ajuns în Poiana Închisă, la izvor, am admirat o capră neagră cu iedul ei şi
ne-am întors la hăţaşul Brâului de Mijloc. M-a încântat acesta, ca şi prima
oară, şi până la grota La Ulcior n-am mai contenit cu exclamări de admiraţie
pentru frumuseţea şi sălbăticia locurilor. La grotă, am zăbovit ceva vreme,
admirând şi panorama desăvârşită a masivului Iezer şi în special a Păpuşii, primul
dintre vârfurile acestuia care ne stătea în faţă. De la grotă, am găsit repede
hăţaşul care ne-a condus la “Castelul Crăiţei”, doar că acum l-am găsit aproape
transformat. Era mai întunecat. Îl descoperiseră mulţi alţii şi se vedea că nu
toţi aceştia erau bine chitiţi pe dragostea de munte şi respectarea muncii
altora. Prin preajmă şi înăuntru mai erau oameni, aşa că n-am zăbovit mult. Am
coborât la hăţaşul Brâului de Jos şi pe el am ajuns la găvanul izvorului de sub
Şaua Tămăşelului. Am mai admirat odată seninările Umerilor şi am coborât la
cabana Garofiţa, de unde ne-am strâns lucrurile, ne-am urcat în maşină şi am
părăsit meleagurile Pietrii Craiului.
A urmat o nouă
ieşire prin aceleaşi meleguri. De data asta eram tot noi cei doi dinainte, dar
şi fiul acestuia, devenit ani mai tărziu, un important neurochirurg. Acum
doream să urcăm direct în Şaua Tămăşelului şi adusesem cu noi corturile
necesare. Curând după ce am plecat de la Garofiţa, am avut una din crizele mele
aproape violente. S-a remediat cu o injecţie făcută acolo, pe potecă, dar până
să-mi revin cu totul, rucsacul meu şi cortul au fost luate de cei doi prieteni
şi aşa, aproape pe întuneric, am ajuns în Şaua Tămăşelului. Ne-am întins
corturile şi până la ziuă, nu ne-am mai trezit. În zori am plecat spre hornul
din Padina Lăncii, pe care am urcat aproape cu sprinteneală, mai ales eu, care
cu ceva mai mult de 12 ore înainte, deabia mă mişcam. Pe drum, după ce am
depăşit săritoarea ştiută, băiatul doctorului, Adrian, a luat-o pe de lături şi
a urcat vârful ce mărginea Poiana Închisă. Ca şi altă dată, la izvor, ne-am
odihnit. Am urcat în creastă prin ieşirea sudică, am parcurs creasta până la
coborârea Drumului lui Deubel şi pe sub frumoasele sfredelituri în stâncă de la
Zaplaz, am ajuns la izvor şi mai departe în Şaua Tămăşelului. Corturile ne
aşteptau cuminţi şi nimeni nu avusese măcar intenţia să le cerceteze.
Ca lucrurile
să fie într-o ordine oarecum cronologică, trebuie să amintesc că într-o
dimineaţă mohorâtă de noiembrie, m-a sunat Ică Giurgiu, cel ce se ocupa pe
atunci de interesanta revistă de turism “Munţii Carpaţi”. Aveam cu el o
colaborare, care avea să dăinuiască vreme îndelungată. Tocmai de aceea
telefonul său, ajuns într-o dimineaţă, nu m-a surprins. Doar că anunţul unei
veşti proaste m-a descumpănit. Mă gândeam că nu va mai apărea revista şi
sincer, mi-ar fi părut rău. Nu m-am gândit o clipă că–mi va aduce la
cunoştiinţă dispariţia lui Mircea Florian, datorată unei boli necruţătoare, pe
care nu mi-aş fi închipuit-o. Câteva clipe am rămas fără cuvinte şi la telefon
cu greu mi-am păstrat cumpătul. Am închis telefonul şi îndurerat, pentru că
nu-l văzusem de mult, iar ultima lui imagine fusese cea rămasă din Piatra
Craiului, atât de îndrăgită de el, m-am aplecat peste hârtie şi i-am adresat
postum, cuvintele smulse din suflet:
In memoriam,
Tic-tacul timpului pe care nu-l
auzim,
a făcut să plece dintre noi,
Mircea Florian.
Piatra Craiului, în clipa
despărţirii,
îşi va fi pierdut un îndrăgostit
statornic.
Castelul Crăiţei, al cărui
fondator a fost,
va fi o clipă îndoliat.
Brâul Soarelui, o clipă,
va păstra pe fruntea lui un nor.
Creasta Frumoasă, va avea pentru
o clipă,
lacrimi de rouă mai multe ca
oricând.
Prietenii de munte
care te-au cunoscut şi iubit,
pentru tot ce le-ai dăruit,
nu te vor uita niciodată.
După ce te-ai întors din Caucaz,
ai scris:
„ Cândva, ... undeva,...
Acolo sus, totul se termină”.
Nu poţi fi uitat, MIRCEA FLORIAN.
Ai dăruit mai mult decât ai
primit.
Nu adio, ci la revedere prietene!
Iată că a
venit şi vremea ultimului moment petrecut în Piatra Craiului. Era in vara
anului 1998. eram proaspătul posesor al unei Dacii Nova, de abia apărută pe
piaţa românească. Acum îmi permiteam să fac o excursie ceva mai depărtată. Şi
ce mi-a venit la îndemână decât o excusie în Piatra Craiului. Cu doi buni
prieteni iubitori de munte, din Slatina, am purces la drum. Ne-am întâlnit în
gara Râmnicului şi de acolo prin Curtea de Argeş, Câmpulung şi Rucăr am ajuns
pe Valea Dâmboviţei, unde eram la un pas de Piatra Craiului. Drumul, pe valea
Dragoslăvenilor, mi s-a părut mai rău decât ultima oară de când îl urcasem cu
maşina. E drept că de atunci trecuseră 13 ani şi chiar şi orânduirea socială
suferise transformări mari. Cabana era păstorită tot de vechiul cabanier, doar
câinii păreau mai bătrâni. Dacă or fi fost tot aceia. A fost o seară plăcută şi
cei doi prieteni de munte din Slatina, au fost deosebit de agreabili, iar eu
eram într-o adevărată stare de exuberanţă. Bucuira de fi din nou în Piatra
Craiului era una deosebită. Am urcat dimineaţa în Şaua Tămăşelului. Vremea nu
era una grozavă, dar promitea o zi liniştită. Din şaua amintită, am ajuns
repede la locul din care se intra în traseul Umerilor. M-am apucat de crengile
jnepenilor, aşa cum făcusem întotdeauna. Dar surpriză! N-a mai mers ca pe
vremuri. Trecuseră totuşi 13 ani de când pe aici zburdasem fără grijă. Aveam
acuma 64 de ani şi poate tocmai de aceea adusesem cu mine corzile necesare. Pe
parcursul hăţaşului au mai apărut câteva săritori şi la una dintre ele, pe care
mereu o depăşisem cu uşurinţă, acum am avut nevoie de o mână întinsă ca să o
depăşesc. Era un fapt fără doar şi poate petrecut. Începusem să îmbătrânesc! Am
ajuns cu bine sus în creastă şi tot cu bine am coborât prin intrarea sudică, în
Poiana Închisă. Izvorul părea amenajat de curând şi, ca de obicei acolo am luat
masa de prânz. Nu prea eram hotărât pe unde să coborîm. Optasem iniţial pentru
cea care ne-ar fi scos în Marele Grohotiş. Acum însă mă gândeam că celor doi
preieteni, mai rar ajunşi prin locurile acestea ascunse ale Pietrii, Aurică şi
Vali, aş putea să le ofer o coborâre prin Padina Lăncii. Spălătura de început
am trecut-o cu bine. Chiar şi săritoarea înaltă, de mai jos, la care a trebuit
să mă asigur în coardă. A urmat partea uşoară. Mergeam pe partea stângă a
hornului, pe unde chiar era un hăţaş, care vădit era întrebuinţat. Eram în luna
iunie şi pe firul hornului mai erau încă troiene de zăpadă întărită. Pe unul
din ele l-am traversat sau mai bine zis am încercat să-l traversez. Ce a urmat
a fost începutul unei posibile drame. Făcându-mi loc în zăpada întărită cu
tocul bocancilor de vânător de munte pe care îi aveam în picioare, la un moment
dat acesta n-a prins, iar eu am început să alunec la vale. Disperat am scos un
strigăt: am luat-o la valeeee! Cu ultimele puteri, m-am azvârlit către peretele
din dreapta al hornului, acolo unde zăpada se topise şi lăsase un spaţiu îngust
până la stâncă. Acolo m-am înţepenit. Sigur aveam cîteva zgârieturi, câteva
vânătăi, dar scăpasem cu viaţă. Ceva sîngerări am avut tot drumul şi chiar la
cabană încă mai erau active, dar principalul era că scăpasem cu viaţă. La Curtea
de Argeş ne-am despărţit. A fost să fie aceasta ultima mea aventură pe
seninările Pietrii, sau poate chiar la anii ăştia mai pot spera la măcar încă
una?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.