Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 18 martie 2017

Povestitor de veșnicii


Moto: Cine ține minte

            locul unde este

            îngropată-n taină

            cea dintâi poveste ?.

                             George Țărnea



Terminasem anul IV. Venise timpul practicii și în avizierul facultății, se afișaseră în care localități o puteam face. Ceva locuri prin București, pentru care era bătaie mare, ceva prin localități mai apropiate și doar patru locuri într-o localitate de care nu auzise nimeni: Rușchița. Numai că localitatea era prin apropierea munților Retezat. Cei patru colegi, Radu Pop, Puiu Carabin, Puiu Sanițchi și subsemnatul, aflasem că locul aceste de la dracu-n praznic, era prin apropierea munților Retezat. Așa că pentru acesta am optat.

Prin Caransebeș, către Oțelul Roșu sau cum i-o zice astăzi, pe calea ferată, până ce a trebuit să coborîm in stația, parcă Borlova, de unde am ajuns la Rușchița, acolo unde trebuia să facem practica anului IV. Am găsit repede pe cei care aveau să ne îndrume și ne-am cazat la una din casele, arătoase altfel, unde am stat pe toată durata practicii. Îmi amintesc din zilele acelea, de locul de făcut baie și mai ale de fata cea mare a gazdei, frumoasă foc. Cît privește practica a rămas pe planul doi. Cu acordul celor la care făceam practica, am lăsat de o parte calea ferată îngustă ce se construia și ne-am învoit pentru cele câteva zile cât aveam să străbatem cărările Retezatului, pentru care bătusem atâta cale până aici.  

Câteva zile mai târziu, echipați pe cât se putea, cu ceva mâncare la noi și rucsaci în spate am plecat spre Retezat. Cu noi a mai fost și Adina, colega noastră cu un an mai mică, venită doar cu puțină vreme în urma noastră. Am călătorit pe calea ferată cu cremalieră, cât să înfrângă panta mare a drumului ce-l avea de parcurs până la Subcetate. Nu mai știu cât am mai mers și pe unde anume am intrat pe valea Râului Mare. Știu doar că am trecut pe la Sarmisegetuza, pe la oficiul poștal de acolo, de unde mi-am recuperat scrisoarea post restant, trimisă unde destinatara, trecând pe acolo, ar fi trebuit să o ridice. N-a fost nimic, am ridicat-o eu !. Apoi am urcat drumul pe șoseaua din lungul tumultosului Râu Mare și spre seară am ajuns la cabana de la Gura Zlata.

Am plecat cât de dimineață am putut. Am trecut râul, ne-am desprins de poteca ce urca spre casa celor ce studiau științific miracolul Retezatului și ne-am îndreptata spre lacul Zănoaga. Acolo am zăbovit mult. Era o zi însorită și apa călduță a lacului ne-a îndemnat la o bălăceală prelungită. Târziu, ne-am dat seama că mai avem încă drum lung de făcut și pentru seara care se apropia, mai aveam de găsit și locul în care trebuia să înnoptăm. Nu știu cum am făcut, poate om fi fost mai grăbiți, poate ceilalți or fi mers mai încet, dar Radu și cu mine, ne-am trezit singuri, în muntele pe care mu-l cunoșteam deloc. Aproape pe înserat, am găsit grota de lângă lacul Bucura în care ne propusesem să dormim. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă afară ar fi plouat, probabil piatra asta înclinată nu ar mai fi folosit la nimic. Dar noi am fost fericiți că l-am găsit. Înăuntru ne-am înghesuit cât am putut mai bine și pătura pe care o aveam cu noi a trebuit peste noapte să ne acopere pe amândoi. Nu mai spun că pe întunericul care venise peste noi, ne-am acoperit cam cu diagonala păturii, iar piatra de sub noi , numai cald nu ne-a ținut. De colegii noștri care nu mai ajunseseră aici, nici nu am mai avut timp să ne gândim.

Dimineața, așteptată cu nerăbdare toată noaptea, pînă la urmă a venit. Ne tot uitam în lungul potecii pe care venisem, sperând că pe acolo vor sosi și colegii de care fără să vrem ne despărțisem. Până la urmă ne-am întâlnit. Veneau agale pe poteca pe care venisem și noi. Sperau ca și noi, într-o întâlnire, chiar dacă imensitatea muntelui, le cam risipea speranța. Fiecare ne-am povestit peripețiile unei nopți petrecute cu acoperiș nesigur, în noaptea în care acoperământ ne fusese doar pătura cărată deasupra rucsacului și cu spaima că orice ploaie ne lăsa fără nici o pavăză în mijlocul imensității muntelui. O fotografie făcută de unul din colegi, ne-a arătat, pro memoria, acoperișul din crăci de brad oarecum împletite, sub care se adăpostiseră. Așa că ce avusesem noi deasupra capului fusese cel al unui adevărat palat. Am stat la povești,  despre ce pățisem fiecare, ne-am ospătat cu ce adusesem în rucsaci și ne-am îndreptat către cabana Pietrele. Aveam să ne bucurăm acolo de adăpostul unei acoperământ omenesc și de ceva mâncare, cât ne permitea buzunarul fiecăruia. Îmi aduc aminte, de comanda făcută de colegi, care cuprindea și niște macaroane. Eu care trăiam cu spaima în suflet că am să rămân fără bani, m-am opus cu vehemență la macaroanele care ne împlineau meniul, stârnind aproape un început de scandal.

Ultima noastră zi în munții Retezatului, ne-am petrecut-o în drum spre Ohaba, halta de unde aveam să luăm trenul întoarcerii. Prin Subcetate, apoi pe calea ferată cu cremalieră, până la Borlova și însfârșit acasă la Rușchița. Și ca să fie excursia bine pigmentată cu întâmplări care aveau să facă deliciul poveștilor de vacanță, pe Adina, colega noastră, au ros-o bocancii și drumul de la cabană până la halta de unde am luat trenul,  l-a făcut în ciorapi care până la capăt s-au făcut ferfeniță !.

Așa s-a sfârșit prima noastră excursie în Retezat.

*******************************************************   
 Am plănuit din nou o excursie în munții Retezatului. De data asta, eram patru. Mai întâi Toni, tovarăș de multe excursii făcute împreună prin munți. Apoi Sofi, colegă într-un fel pe platforma noului combinat vâlcea ce începea să se profileze. Împreună cu ea și Toni, străbătusem multe din potecile munților vâlceni. Și mai apoi Angela, moldoveancă ajunsă prin repartiție, tot la combinat, printre oltenii pe care cu greu îi digera. Așadar, cam ăștia eram cei patru care într-o dimineața, am plecat în munți. Am ajuns în Herculane și undeva la începutul Văii Lui Ivan, în preajma unui restaurant, ne-am oprit să mâncăm. Ni s-a propus să mâncăm un pui pe care cei de acolo aveau să-l prindă din cotețul propriu. Dar până să-l și frigă, ni s-au lungit urechile. Ne-a fost servit de una din fetele de acolo, recunoscută mai mult după transparența halatului cam nespălat pe care doar pe el îl purta și ce se vedea pe dedesubt, numai poftă de mîncare nu ne-a stârnit. În sfârșit, am terminat de mâncat și ne-am luat picioarele la spinare. Într-un târziu, am ajuns la barăcile încă nepopulate, ale viitorului șantier al hidrocentralei ce urma să se construiască. Barăcile, unele terminate, erau evident goale și într-una din ele, pe jos, în sacii de dormit, ne-am petrecut noaptea. Dimineața ne-am plimbat printre barăci și într-una din ele, pe fereastră, am constata că nu eram chiar singuri. Priveliștea zărită atunci, era aceea a unui amor matinal, pe care noi, cu curiozitatea de afla ce se mai construia pe acolo, l-am deranjat fără să vrem.

Am plecat mai departe pe drumul lung pe care ni-l propusesem. În satul Cerna, din munte a coborât peste noi o ploaie măruntă, dar deasă. Ne-a făcut repede ciuciulete și ca să ne demonstreze că nu-i mai păsa de nimic și pe el nu mai exista bucățică încă nepătrunsă de ploaie, Toni a luat-o direct prin apa Cernei, amintindu-ne mereu că dacă ajungem în seara aceea la cabana Buta, unde doream, el își pune părul pe moațe.

Până la urmă, tot urcând noi pe vale în sus, undeva mai la altitudine, am găsit casa unei stâne. Acolo ne-am aciuiat. Am făcut focul și am început să ne uscăm toate cele ce aveam pe noi. Din unul din rucsaci am scos sticla cu licoare de prună, dăruită nouă de nea Mitică, șoferul care se ostenise cu noi să ne aducă aproape de munte. Am golit-o repede și parcă n-am mai simțit udătura pe care o luasem de la ploaia de până atunci. Dar nici pișcăturile de purici ai stânei, cărora tocmai le dădusem de lucru, nu le-am simțit.

Dimineața, când ne-am trezit în palatul care tocmai ne găzduise, afară era un soare generos. De acolo am ajuns repede pe creasta munților de deasupra stânei, aflată la poalele munților Godeanu, în care nu mai fusesem niciodată. Am găsit poteca de creastă, pe care mai mersesem într-o altă împrejurare. Prin locurile astea pline de soare și frumuseți, am ajuns la spectaculoasa formațiune stâncoasă a Pietrii lui Iorgovan. De acolo într-adevăr, până la cabana Buta am ajuns destul de repede. Acolo ne-am petrecut noaptea și bănuiesc că purecii pe care-i purtasem până aici, se simțeau mai bine în locul ăsta nou, pentru că de aici încolo nu ne-au mai deranjat. Am plecat a doua zi într-alta din cele ce aveam să le mai petrecem de data asta în munții Retezatului. Dimineața am urcat în Șaua Plaiului Mic și de acolo ne-am îndreptat către lacul Bucura. Ne-am bucurat de toată înșiruirea salbei de lacuri de pe valea Bucurei. Ana, Viorica și Florica ne-au ținut tovărășie până la lacul cel mare al Bucurei. Ne-am căutat adăpostul pentru noaptea ce urma, la Steiul care pe care pe atunci mulți îl căutau pentru a se adăposti acolo. Doar că noaptea, acolo la peste 2000m, cu patul pietros de sub noi și în sacii de dormit nu cine știe ce, orele nocturne nu ne-au prea priit. Poate de aceea Angela, cam neobișnuită cu munții, a doua zi ne-a întrebat care este cea mai apropiată cabană, aflată prin locurile pe care aveam să le coborâm și... dusă a fost !.

Pentru noi, cei rămași să ne ducem excursia la bun sfârșit, în ziua asta frumoasă care începuse, nu ne-a rămas decât să ne îndreptăm către lacul Gemenele, aflat în rezervație și pentru care aveam un fel de autorizație de a pătrunde acolo, unde domnea un regim sever. E drept că noi aveam un fel de adresă luată de la primăria din Râmnicu Vâlcea, precum că aveam voie să pătrundem în rezervație, dar desigur nu știam cum aveau să fie impresionați paznicii de acolo. Dar oricum, frumusețea lacului lângă care ajunsesem, flora neobișnuită de pe malul său și mai ales liniștea care ne înconjura, ne-a entuziasmat pe deplin. Necum că zărisem ceva mai departe și Tăul Negru și parcă și al Știrbului.

Ne-am întors la poteca marcată și pe valea Stânișoarei și aceea cu lac alpin, am coborât către cabana Pietrele. Ne-am întâlnit acolo  colega care ne părăsise. Se acomodase foarte bine și iși găsise parteneri de o partidă de cărți și părea foarte mulțumită de noua sa îndeletnicire.

Peste noapte ne-am adăpostit în cabana Pietrele de unde a doua zi ne-am îndreptat către stația cf de la Ohaba. Am admirat în fugă cascada de la Lolaia și cam asta ne-a fost excursia din Retezat. Și dacă n-r fi fost bocancii Adinei care o supărau rău de a trebuit să-i scoată și să meargă în ciorapi tot drumul până la Ohaba, lucrurile ar fi fost parcă necondimentate cât se cuvenea.
*******************************************************   

 Ceva mai târziu, l-am cunoscut pe Mircea Florian. Fusese detașat      pentru a vreme la ONT Râmnicu Vâlcea. Ani buni de atunci încolo, cu el am plecat în numeroase excursii în special în Piatra Craiului. De data asta însă, el a organizat o plimbare scurtă în munții Retezatului. Eram un grup destul de mare, unii chiar mai străini de munți, dar principalul era că noi, cei atrași de frumusețile acestora eram hotărâți să parcurgem locuri frumoase și unele din ele și necunoscute încă. Eram în luna mai și zăpezile din munți nu se duseseră încă în întregime. Dar asta era încă un punct de atracție. După ce ne-am cazat la cabana Pietrele, am plecat cât mai de dimineață. Aveam cale lungă de bătut în ziua aceea.

Pe vremea aceea, pe valea Galeșului, nu cred că pe aici fusese aplicat vreun marcaj, dar poteca bună, avea să ne călăuzească pașii cu siguranță. Am trecut pe lângă Tăul dintre Brazi și am ajuns la tăul Galeșului, ieșit primăvara de sub zăpezile cele mari. Fără să mai stăm pe gânduri am luat coasta vârfului cu același nume la urcat voinicește. Pe vârf n-am zăbovit mult și când l-am coborât am urmat poteca atenționată ca fiind cam periculoasă, cea de pe Porțile Închise. Cred ca Mircea Florian cu alți câțiva nu mai urcase pe Galeșu și acum nu rămăsesem doar eu și Chissy, cea cu care am alergat ani mulți pe munți, până când viața și-a urmat căile sale și a sa chiar s-a terminat pentru totdeauna într-una din zilele sale. Acum ne străduiam să ne ajungem grupul din urmă și am gonit aproape prin Porțile Închise în dorința de a-i ajunge din urmă. Pe deasupra Tăului Țapului am trecut în goană și doar am privit țapul de capră neagră ce se zbenguia pe întinsul lacului cu zăpada încă nedusă în totalitate. Peste culmea de deasupra Tăurilor din Valea Rea, cu zăpada încă netopită am trecut doar ghicindu-le locurile. Până în Valea Pietrilor, apoi pe lângă tăul Stânișoarei nu ne-am mai oprit. Acolo und ne-am întâlnit cu Mircea Florian și ceilalți care l-au urmat, nu ne-am mai oprit. De acolo și până la cabana Pietrele am mers împreună, de unde în ziua următoare am coborât până la microbuzul care ne aștepta în parcarea dinaintea intrării în parcul Retezat. Veseli și arși de soarele încă primăvăratec am plecat spre casă.

Plănuisem de multă vreme o excursie cu adevărat mare prin munții Retezatului. De data asta doream să umblu cît oi putea de mult prin cotloane încă necercetate ale prea frumosului masiv Retezat. Pe de altă parte, doream să le arăt copiilor cât de frumoase pot fi cărările munților.

Cu o mașină am străbătut drumul prin Obârșia Lotrului, apoi prin pasul Groapa Seacă am coborât în Petroșeni. E drept că ultima parte a drumului a fost infernală. Era tot vechiul drum din beton de pe vremea construirii hidrocentralelor, numai că acum plăci întregi ale drumului îmbătrânit, se urcaseră unele peste altele și prin unele locuri, aproape că nu-ți venea să crezi că pe acolo se poate strecura o mașină. Îmi aduc aminte că undeva mai spre vale, acolo unde era o baracă veche, un om mătura de zor în pragul ușii. De câte ori am mai trecut pe acolo, chiar când locul era acum ocupat de noua așezare turistică de la Groapa Seacă, m-am tot întrebat daca vechea casă, n-o fi fost embrionul celei noi.

Am trecut prin Petroșeni, mai către începuturile sale, apoi am urmat drumul spre Lupeni și mai departe. La valea cu Pești am poposit pentru masa de prânz. Mai departe, acolo unde drumul auto părea să se termine, am coborât din mașină și ne-am îndreptat catre cabana Buta. Nu înainte de a stabili data la care ne vom întâlni din nou în locul în care ne despărțisem.

La cabana Buta am ajuns repede, dar nu aveam de gând decât să facem aici un scurt popas. După care ne-am continuat drumul către Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și am putut spune că am luat contact cu marele Retezat aflat în fața ochilor ca o întinsă panoramă. A trecut noaptea, în vechiul meu cort polonez de două persoane. Dar copii erau încă mici și până la urmă am încăput.

Ne-am sculat dimineața cu măreția crestelor în fața ochilor. Așa în mare le-am arătat copiilor locurile prin care vom trece. Nu le-am putut da amănunte pentru că nici eu nu mai fusesem pe acolo. 

Am trecut peste vârful Custurii, primul vârf cu altitudine de peste 2400 pe care ajungeau copii. Am privit lacurile Custurii și ale Ciumfului, am trecut peste vârfurile Păpușii, înalte și ele și am coborât către Tăul Ghimpelui. Pe iarba grasă și moale ne-am întins cortul. De unde era să știm noi că intrasem în rezervație unde nu aveam voie să campăm. Dar ne-am simțit bine și copii au coborât până pe malul Tăului Ghimpele. A doua zi am urcat fără potecă marcată până în vârful cel mare al Pelegii la 2508m. Era primul al copiilor de altitudinea asta și pentru mine o premieră. Am coborât către tăul Bucurei, tot fără potecă marcată. Pe acolo, în urma multor șuerături auzite, Andrei ne-a strigat spunându-ne: uite ce șobolan mare. Era prima noastră marmotă !. Apoi am ajuns pe malul lacului Bucura, acolo unde ne-am întins cortul. Asta până a venit un salvamontist care ne-a atras atenți că în rezervație, totul trebuie să fie sub control. Mai mult târându-ne cortul încă nestrâns, am ajuns în tabăra de corturi de pe malul Bucurei, în locul admis pentru campare. Noaptea a fost una liniștită și de a doua zi ne-am început peregrinările.

Am luat-o către vârful Judele printre Turnurile acestuia, unde chiar a fost nevoie să-mi împing copii de la spate la propriu. Apoi toată creasta parcursă nu a fost deloc ușoară și le-am dus grija copiilor, care Însă s-au descurcat de minune. Am coborât la Tăul Porții pe malul căruia ne-am minunat de limpezimea acestuia. Pe malul lui am zăbovit multă vreme până a ne întoarce la cortul nostru care ne aștepta tot acolo unde-l lăsasem.

A venit altă zi și de data asta am plecat de unul singur. Vroiam să urc vârful Bucura pe direct, fără potecă. Și așa am și făcut. Sigur că pe alocuri urcușul a fost mai delicat, trebuind să ocolesc țancuri, să merg printre stânci aninate peste hăuri, dar pe vârf am ajuns cu bine. Am găsit sus, câțiva oameni care mirați, m-au întrebat pe unde venisem și tot așa au rămas când le-am spus că urcasem pe muchia Bucurei până pe vârf. Ajunsesem la 2433m. De coborât am făcut-o tot așa, mai mult pe direct, fără să urmăresc vreun marcaj. Am ajuns prin locurile unde un pârâiaș cu apă cristalină, mi-a mângâiat pașii până către lacul Bucurei. Acolo mi-am găsit copii care toată ziua se zbenguiseră pe malul lacului.

Ne-a întâmpinat o seară cu vânt năpraznic și cu invitația celor din refugiu de pe malul lacului să intrăm la ei. Am rezistat cu cerbicie o noapte cu vântoasă mare, dar a doua zi soarele și cerul senin ne-a arătat o nouă zi minunată. Am strâns cortul și am început coborârea. Pe poteca de pe malul pârâului Bucurei, prin Poiana Pelegii până la drumul care încă de pe atunci era profilat. De aici a început chinul urcușului până în Șaua Plaiului Mic. Când am ajuns sus, încheiasem un circuit de zile mari. Străbătusem poate cele mai frumoase locuri din întregul masiv. Obosiți am coborât la cabana Buta, acolo unde ne-am stabilit ultimul loc de odihna. Și asta pentru că mai aveam de gând să străbatem și alte locuri, de data asta din Retezatul Mic.

Am plecat a doua zi către vârful Drăgșanului. Mi-am lăsat copii la poalele vârfului. Știind că pe acolo urcușul nu este prea comod. Numai că peste puțină vreme, m-am trezit cu ei pe urmele mele, cățărându-se cum puteau. După dojana pe care le-am adresat-o, am urcat împreună până pe vârful Piule, după care ne-am întors la cabană.

A venit ultima zi de ședere în Retezat. Ne-am luat rucsacii în spate și ne-am îndreptat către locul de întâlnire, același de unde ne începusem marea noastră excursie din Retezat. Până astăzi n-am mai izbutit să ajung prin locurile acelea. Întotdeauna mi-au stat altele în față, pe unde nu mai fusesem și a căror cunoaștere, mă chema într-una. 

Text: Dinu Boghez

Cetatea dacică


Moto: Niciodată nu e

            prea tîrziu să cadă

            peste fruntea noastră

            ultima zăpadă.

               George Țărnea



A fost odată ca și niciodată, o excursie prin munți, pornită mai ales dintr-o greu explicabilă expansiune sentimentală. Zisă așa, pentru că partenera mea nu avea nici cine știe ce dragoste de munte și cât privește cea de natură umană, nici atâta. Asta însă nu are de a face cu trăirile personale, de pe meleagurile pe care nu mai fusesem niciodată. De când coborâsem în gara Tălmaciului, anexa asta montană a munților Lotrului îmi aduseseră surprizele muntelui prin care nu mai fusesem. La cabana din Prejba poposisem cât să nu spunem că n-am trecut pe acolo. Interiorul, răcoros la propriu, întunecat, parcă a unei hrube, m-a strâns în spate. Și sigur de aceea am zăbovit acolo doar cât să mâncăm pe fugă și să luăm câteva informații despre drumul pe mai departe. La cabana Gâtul Berbecului, până la care mai era un drum măsurat în kilometri mulți, am avut norocul aproape chior, să-l facem cu o basculantă, ieșită în calea noastră odată cu clipa când ajungeam la drumul de pe valea Sebeșului. Seara petrecută acolo, la cabana Gâtul Berbecului, cu priveliști către marele lac, mai apoi drumul spre Rozdești, urcând spre cantonul – pastoral pe atunci – Cânaia și peste munte până pe malul stâng al râului Sebeș, la cabana de acolo, l-am străbătut aproape fără amintiri de luat în seamă. Doar îmi aduc aminte că pe atunci lucrările hidrocentralei încă nu începuseră și noaptea ne-am petrecut-o într-o anexă a cabanei pe niște saltele înșirate pe jos.

Drumul către Obârșia Lotrului, pe la poalele munților Șureanului, l-am făcut mai întâi pe Valea Frumoasei și apoi peste pasul Tărtărău. De unde am coborât la vechea cabană de la Obârșia Lotrului, gospodărită din tată-n fiu, de familia Ghișe, o celebritate a locurilor pe atunci. De acolo am plecat către casă, la Râmnicu Vâlcea. Și cam ăsta a fost primul meu contact cu munții Șureanului, petrecut în luna August a anului 1967 !.

*******************************************************

 Au trecut ani mulți, aproape 30, până când, tot de la Râmnicu Vâlcea, într-o zi de început de toamnă, am plecat din nou către meleagurile Șureanului. Pornită matinal, parcurgerea văii Oltului și mai apoi cea a Lotrului, până la Obârșie, mi s-a părut lungă, în așteptarea locului de de unde aveam să intru pe meleagul Șureanului. Urcarea cam grea, cu pante aspre și o serpentină în ac de păr pe drumul vechi, pe atunci nemodernizat, m-a dus până într-o curbă, din care se desprindea un drumeag, care avea să ajungă până la stâna din Poiana Muierii. O scurtă despărțire de șoferul pe care-l chinuisem pe drumul prost de până atunci, câteva cuvinte de locul din Păltiniș unde aveam să ne întâlnim câteva zile mai tîrziu și iată-mă singur în fața drumului care trebuia să mă ducă peste creasta înaltă a Șureanului.

Eram în zilele unui septembrie cald și însorit. Stâna din Poiana Muierii stătea stingheră în apropierea drumului pe care venisem. Nu mai era folosită de ceva vreme, de când turmele părăsiseră muntele. Am găsit firavul început de poteca și marcajul cu bandă albastră pe urma căruia aveam să merg multă vreme. Sub pădurea către care mă îndreptam, am găsit un izvor puternic de la care mi-am luat rezerva de apă, pe care a trebuit multă vreme să mi-o drămuiesc. Poteca firavă, dar clară, m-a condus  în marea poiană a Smidei și mai apoi cea a Sălanelor. Mai departe deasupra acesteia din urmă începea pădurea de brad. Sigur, eram grăbit, aveam încă mult drum de făcut, așa că n-am stat pe gânduri în căutarea potecii în continuare. Am găsit urme de potecă în față și m-am avântat într-acolo. Curând mi-am dat seama că pe acolo orice urmă de potecă dispăruse și marcajul nu-l mai aveam în față de multă vreme. Am căutat ca cel puțin să nu pierd din înălțimea la care ajunsesem, dar totuși să-mi urmez drumul înainte. De ceva vreme rătăcisem poteca și aici, în locuri prin care nu mai fusesem, întâmplarea putea să fie gravă. Până la urmă în față mi-a apărut un drumeag forestier. Am rezistat tentației de a-l coborî și poate de a ajunge la locuri cu ceva urme omenești. Așa că am început să urc drumul, până când am ajuns la o așezare pastorală, aceea de la Gura Potecului. N-am găsit vreun semn de marcaj pe care să pot continua drumul cel bun și oarecum îngrijorat am hotărât să urc panta dură a vârfului ce se ițea din apropierea stânelor. Printre tufe de ienupăr, mai apoi de jneapăn și mai sus cele de bujor, am urcat din greu panta aspră a vârfului lui Pătru, la cei 2130m ai săi. Sus, pe platoul vârfului care mă storsese de vlagă până atunci, am avut o priveliște magnifică. Către locurile apropiate, către cele ale Parângului impresionante și către plaiurile molcome ale munților Lotrului. Peste pădurile de brad de la poalele vârfului am zărit un acoperiș de țiglă roșie și m-am bucurat, gândind că acela este cel al cabanei Șurean, pe care trebuia să o întâlnesc în drumul pe care mi-l propusesem. Am mai zărit însă ceva. Un val de pământ cu contur închis, ivit pe coasta muntelui. Ridicătura asta de pământ era cea a unui castru roman, pe care ghidul pe care îl aveam cu mine nu mi-l semnalase.   

Am găsit urma de marcaj – aceeași dungă albastră ca și acum -, am, ajuns la firul unui adevărat pârâu, la care mi-am potolit setea și mi-am continuat drumul. Până la cabana cu acoperiș roșu a mai fost însă cale lungă. Acolo, în curtea cabanei Șurean, erau două clădiri, a cabanei vechi și cea a celei noi, cea cu acoperișul văzut de sus. Până la urmă m-am hotărât și am intrat în clădirea cea nouă, a cărei ușe părea deschisă. Am găsit acolo masa întinsă, cu vreo doi soldați în jurul ei și o fată. Am spus bună ziua și m-am îndreptat la ceeace îmi părea a fi un ghișeu de la care ași fi putut obține mâncare. Fata de la masă mi-a adresat întrebarea curioasă de ce căutam pe acolo. I-am spus că doresc să mănânc ceva și amabilă, m-a invitat la masa lor. Doar că la sfârșit, atunci când am vrut să plătesc, mi-a spus că nu datorez nimic, masa fiind doar din partea lor. Le-am mulțumit frumos și le-am adresat întrebarea despre drumul pe care încă îl maI aveam de parcurs. Unul din soldați mi-a arătat drumul prin pădurea de brad și oarecum m-a linștit, spunându-mi că el, până la cabana din Oașa, face doar 2 ore !.

Am ajuns repede la o casă stingheră în plaiul imens care mi se arăta în față. Era casa de la Poarta Raiului, existentă și astăzi. Am străbătut plaiul nesfârșit de la Luncile Prigoanei. Am trecut nu departe de o colonie de copii și însfârșit am ajuns pe drumul de contur al lacului Oașa.

Ei ! și de aici a început chinul. Se acumulase ceva oboseală de cînd tot străbătusem plaiuri, păduri și trecusem peste vârfuri. Pe lângă mine au trecut vreo două mașini încărcate cu lemne, dar niciuna nu a catadicsit să oprească. Cabana la care doream să ajung, o vedeam pe malul celălalt al lacului, dar eu trebuia să parcurg meandrele multe ale drumului. Până la urmă, aproape pe înserat, am trecut peste baraj și aproape târându-mă, am deschis ușa cabanei. Era înăuntru hărmălaia oamenilor puși pe băutură și cu mare greutate am găsit șeful cabanei, de la care am obținut cheia camerei unde aveam să mă odihnesc și o sticlă cu bere. Înviorarea cu apa rece de la spălătorul cabanei, berea băută pe nerăsuflate, m-au îndemnat la un somn adânc.

M-am trezit cât mai devreme cu putință, că doar mai aveam încă drum lung de făcut în traversarea Cindrelului și nu numai atât, dar la Păltiniș trebuia să ajung la oră fixă. Doar că socoteala mea nu s-a potrivit cu cea a cabanierului. Obosit după noaptea petrecută pe lângă cheflii, l-a făcut să se trezească cam târziu și în loc de ora 5 propusă, am plecat deabia o oră mai târziu. 

*******************************************************

În anul acela plecasem din Sibiu și parcursesem creasta Cindrelului. După un popas la vechea cabană Oașa, iată-ne într-o dimineață cu soare mult, trecând apa Sebeșului și începând dumul către cabana Șureanului. Eram un grup omogen. Pe atunci făcusem an după an, excursii frumoase împreună. Acum aveam un plan foarte ambițios. Vroiam să străbatem creasta Cindrelului, apoi să ajungem la cabana Șurean, să străbatem creasta acestor munți și mai apoi să intrăm în Parâng. Și chiar așa am făcut, doar că finalul traversării Parângului, l-am făcut în condiții aproape dramatice, pe o furtună cu trăznete la tot pasul. Dar ne-a ferit Dumnezeu de lucrurile rele care ne-au pândit la tot pasul.

După o noapte liniștită petrecută la cabana Șurean, am pornit la drum. Plaiul muntelui până dincolo de stâna de la Gura Potecului, am parcurs-o repede. După locul amintit, am pătruns în întunecimea pădurii de brad, după care iar am intrat în locuri însorite. Cele de la Smida și Sălanele. De aici și până în Poiana Muierii a mai fost doar un pas, unde, obosiți după un așa drum lung, am întins corturile, că doar de aceea le purtasem amar de drum până aici.

După amiaza liniștită, poiana frumoasă pe care ne-o alesesem drept final de etapă și mai ales apropierea stânei de la care ne-am alimentat cu ceva produse caracteristice. A trecut și noaptea, una liniștită, căreia ceva mai târziu, la trecerea peste vârful Parângului Mare, aveam să-i ducem dorul și în zorii zilei, am pornit-o la drum.

Avea să fie o zi liniștită, cu soare mult și drum strecurat printre vârfurile din cale. Pe atunci, în prima întâlnire cu locurile acelea, parcă nici nu remarcam vârfurile printre care mergeam. Erau locurile cam golașe, bătute de soare și din spinările noastre bine încărcate, a răzbătut oboseala celor câteva zile petrecute până atunci prin munți. Și așa, pe negândite aveam să ajungem în pasul Groapa Seacă. Aici intersectam șoseaua alpină ce leagă Vâlcea de Hunedoara. Pe atunci era doar un drum împietruit cu mult praf. Acolo, atunci când am ajuns, tocmai soseau mașinile partidului, cel din Vâlcea și cel din Hunedoara, din care tocmai coborau ceva oficialități care își luau rămas bun. Îmi era teamă că am să fiu recunoscut și după aceea aveam să îndur multă vreme sarcasmul vorbelor lor. Dar din cei prezenți nici unul nu a catadicsit măcar să ne dea vreo atenție.

Străbătusem munții Șureanului și în față ne stătea necunoscutul potecilor Parângului, prin locuri nemarcate și doar însăilate în ghidul lui Nae Popescu, pe care speram să le străbatem cu bine.



Mi se păruse interesantă excursia pornită din Poiana Muierii și nici prea greu drumul până la cabana Șurean și oricum din acelea care pot fi făcute cu copii, aflați încă la vremea anilor când nu trebuia să le pun rezistența fizică la încercare. Tocmai de aceea am pornit tot din locul în care ajungeam repede cu mașina, cel din Poiana Muierii, care mai pezenta avantajul că avea și oarecare altitudine.

Am străbătut locurile împădurite cu priveliști către creasta Parângului, ce se lăfăia în ziua însorită, pe cerul albastru de august, de câte ori ne întorceam să privim coastele împietrite, sclipind în lumina soarelui.

De data asta am prins poteca cea bună și pădurea prin care orbăcăisem până să ies din încurcătură, o lăsasem undeva sub noi. Drumul marcat, găsit atât de ușor că mă întrebam cum de nu-l gasisem când pe aici fusesem de unul sigur, urca prin pădurea de brad. E drept că prin pădurea deasă era aproape întuneric, dar din ea am ieșit până la urmă tocmai la stânele de la Gura Potecului. De acolo mai departe marcajul ne-a condus pe la poalele vârfului lui Pătru și mai departe pe sub cel al Aușelului. De aici încolo, deși drumul până la cabană era unul încă lung, poteca bine marcată și clară, ne-a condus la cabana Șurean. Era cam aglomerată cabana, dar locuri ne-am găsit. Numai că era în camera cea mare de la parterul cabanei și lume era cam multă. Am ajuns și la ghișeul la care o fătucă vindea din produsele pe care le avea. După ce ne-am făcut cumpărăturile, fata m-a întrebat, așa, dintr-o dată, dacă nu cumva mai fusesem vreodată la cabană, cândva acum vreo câțiva ani, într-o zi frumoasă de toamnă. Avea fata ceva memorie !.

Seara ne-am plimbat pe drumul pe care venisem și Andrei nu s-a lăsat până nu a înjghebat un foc, așa în chipul unuia de tabără și tare s-a supărat când a trebuit să-l părăsim pentru odihna nocturnă. Și acum îmi pare rău că nu am întârziat câtă vreme ar fi dorit el. Mereu m-am gândit la lucruri pe care ezitasem să le fac și al căror, inedit nu s-a mai repetat nici odată.

Am plecat în zori și am luat-o voinicește către cabana Oașa. Am străbătut poienile întinse, am trecut pe lângă casa  de la Poarta Raiului, ceva mai jos pe lângă tabăra de copii și când am ajuns pe malul lacului de la Oașa, am luat în picioare drumul lung, ocolind toate meandrele acestuia. Obosiți peste măsură am poposit la cabana Oașa, ne-am ospătat și am cerut oarecari informații despre locuri de dormit. Erau toate ocupate și am fost îndrumați către o casă a pădurarilor – astăzi cred ca este și ea loc de odihnă privat -, unde era posibil să găsim locuri de cazare. Așa s-au petrecut lucrurile și peste noapte ne-am odihnit ca lumea. Eram, la cabana unde obținusem locurile de dormit, la poalele munților Cindrelului, pe potecile căruia aveam să urcăm în ziua următoare.

*******************************************************Avea să fie cea mai scurtă incursiune în munții Șureanului. Coborâsem din Parâng pe Coasta lui Rus. Eram doar cu Andrei. Avusesem o zi cu ceață și până la urmă trecusem de patea cealaltă a pasului de la Groapa Seacă. Intrasem de-a binelea în munții Șureanului. Am trecut peste vârful Scovarda, prin șaua adâncă de sub vârful Capra și ne-am continuat drumul de creastă al munților. După ce am trecut de vârful Buha, cum necum, am rătăcit poteca și ne-am trezit orbăcăind pe versantul sudic, doar arareori punctat de brazi risipiți pe coasta muntelui. Ne stătea în cale vârful Pravăț, pe care l-am urcat. Am prins o potecă ce părea oarecum umblată, tot pe același versant. Când am sfârșit-o, am găsit și poteca cea bună și în curând am ajuns în Poiana Muierii. Eram în plină vară și stâna era populată. Ne-am lăsat rucsacii lângă izvor, ne-am luat la vorbă cu băcița și când ne-am îndreptat către ei, am găsit pe lângă ei, porcii  stânei care Dumnezeu știe cum, îi desfăcuseră, scoseseră din ei toată pâine pe care o aveam pentru restul excursiei și acum se înfruptau din ea. Așa de tare m-am supărat, încât am hotărât să înrerupem excursia și să coborâm la Obârșia Lotrului. Așa am făcut și odată ajunși acolo, am găsit repede un mijloc de transport care ne-a scos din inima munților în care ajunsesem. 


Text: Dinu Boghez

Cetatea încremenită


 
Moto: Fără veste intrați într-o poveste.
                              Marin Sorescu
         


Terminasem anii de facultate. Nu fuseseră ușori. Trecuseră pe negândite ani grei și frumoși. Luasem și  examenul de stat și acum eram fericiți, liberi și încrezători. Ne așteptau zile și ani de muncă și noi nici măcar nu știam cât de grei vor fi. Cât de multe încercări dure ne vor așteptau, cât de puține momente de satisfacție ne vor apărea în cale, cât de rare vor fi cele de împliniri, fie ele personale sau profesionale și mai ales, că pentru un moment de  bilanț adevărat, al anilor trecuți și viitori  va trebui să așteptăm o viață întreagă.

Atunci însă, cu anii de studii încheiați și examenul de stat luat, eram pe culmi înalte. Mă rog așa simțeam eu și poate și colegii cu care plănuisem o excursie prin munți. Ne alesesem Ciucașul, mai apropiat Bucureștiului studenției și care ne promitea imagini din cele mai frumoase.

Iată-ne așadar plecați într-o zi frumoasă, cum aveau să fie și cele în care aveam să ne minunăm de ce oferea muntele. Cu trenul până la Ploești, cu altul ceva mai amărât până la Mâneciu și cu palforma unuia îngust, cam până spre Cheia. Cei 7-8 tineri fericiți, călătoream spre muntele dorit. Acum, din tot grupul acela, a rămas mai nimic. Unul dintre noi, a luat calea străinătății, cu ani petrecuți prin Finlanda și mai apoi prin Germania. Altul s-a statorncit cu familie cu tot prin nisipurile și grădinile Israelului și de ei nu mai am nici măcar vreun zvon. Alții chiar nu mai sunt și au luat calea nimicului de mult și cei ce or mai fi nici nu sunt departe de el.

Așa pe negândite, am ajuns la capătul căii ferate înguste, în satul acum turistic, Cheia. Pe jos, pe drumul existent și astăzi, doar un pic modernizat, am ajuns la cabana Muntele Roșu.  

A fost o zi de odihnă petrecută la cabană, cu veselie mare, așa ca între colegi scăpați din marea încordare a examenului de stat. Ne-am pregătit pentru a doua zi, când ne propusesem să urcăm spre Tigăi. Am pornit dis de dimineață, am trecut pe la fântâna vestită a locurilor și am urcat poteca cam brutală, până la cabana Ciucaș. Era închisă, la vremea când am urcat, dar în ghidul nostru ar fi fost încă funcționlă. Apoi am urcat până spre Tigăi, ne-am zbenguit printre ele și am urcat și printre stâncile cele mari ale vârfului Ciucaș. Mai spre după amiază, obosiți de drum și bătuți de soarele unei zile de vară călduroase, am ajuns din nou la cabana de unde plecasem dimineața.  

Am plecat în ziua următoare către culmea Zăganului, nu chiar toți, ci doar o parte din noi. Ba chiar mai exact, doar Radu Pop și cu mine. Nu era o zi la fel de frumoasă și pe drum ceața și-a cam făcut de cap. Poate de aceea trecerea pe la Puntea Pisicii, o spălătură pe stânca ceva cam înclinată și în vremea aceea cam umedă, agățați de cablul primitiv, locul ni s-a părut un pic periculos.

Ne-am întâlnit cu toții la apa Teleajenului, cam prin preajma mânăstirii Suzana. Ne-am bălăcit în apa râului, până spre ora când s-a apropiat cea a plecării trenulețului cu care venisem. Am făcut drumul înapoi și la București am ajuns cu toții încântați de zilele petrecute în munte. 



Eram acum în anul 1963. Fiecare dintre noi, cei ce terminasem facultatea de construcții în anul 1957  avuseseră timp să-și făurească un oarecare drum în profesie, ba unii chiar și în viață. În ce mă privește aveam de acum ceva practică în meserie, acum când pe nesimție, ajunsesem pe cel de al treilea șantier din viața mea profesională, cel de la Valea Călugărească, o importantă instalație din industria chimica. Locuiam peste săptămână în Ploești și doar sâmbăta după amiaza mergeam la casa părintească în București. Și asta făceam în fiecare săptămână. Dar a venit vremea unui weekend prelungit, în zilele adiacente lui 1 mai. Atunci am hotărât  o excursie prin munții Ciucașului. În după amiaza zilei premergătosre zilei amintite, am ajuns la cabana Muntele Roșu. Eram întovărășit de două colege din șantierul de la Valea Călugărească. Ne-am stabilit cartierul general la cabana amintită și a doua zi am plecat în munte.

Am urcat în creasta Zăganului și de acolo i-am parcurs muchia, trecând pe la aceeași ,,Punte a Pisicii ,,. Era încă multă zăpadă și coborârea către cabană am făcut-o pe un horn nemarcat, pe care l-am străbătut până în vale, numai pe fund, alunecând doar pe zăpada cam întărită, păstrată bine până în zilele destul de calde ale primăverii. Apoi am ajuns din nou la cabana de la care plecasem.

A urmat ultima zi a excursiei noastre. Am plecat cât mai de dimineață spre zona de creastă a muntelui. Am trecut pe la Fântâna lui Ioan și de acolo, pe panta aspră a muntelui, prin pădurea de brad am ieșit la gol, aproape de vechea cabană Ciucaș.

Nu puteam să trecem pe lângă interesantele stâncării ale Tigăilor și ca unul care mai fusesem pe acolo, am ajuns în preajma lor, făcându-le prezentarea cățărat printre ele. Apoi am apucat lungul drum către Săcele. Am trecut pe lângă Sfinxul Ciucașului, pe lângă cabana Babarunca și urcați într-un camion cu șofer binevoitor, am ajuns în localitatea propusă și mai apoi la Brașov. De acolo mai departe cu trenul, am coborât în București cu satisfacția zilelor însorite pe care le petrecusem printre minunățiile pe care ni le oferise Ciucașul și ultimele clipe ale iernii care ne părăsea.





Câțiva ani mai târziu, împreună cu Rodica, colegă de facultate devenită de puțină vreme soția mea, în niște zile din preajma Crăcunului, am plecat din nou către crestele Ciucașului. Nu eram singuri, ci întovărășiți de cîteva din cunoștințele Rodicăi. Ne-am bucurat de zile frumoase, cu strat de zăpadă care acoperea muntele, până în preajma cabanei Muntele Roșu unde poposisem câteva zile. Era așa de multă zăpadă, încât în preajma cabanei am putut să ne plimbăm cu o sanie trasă de cai, aflată aici, probabil tocmai în acest scop. Nu ași putea spune că zilele petrecute la cabană, în ambianța hărăzită de Rodica, a fost una deosebită și să recunosc, peste atâția ani scurși de atunci, nu m-am simțit chiar în largul meu. Dar tovarășii noștri au plecat ceva mai devreme decât noi și deabia atunci m-am putut bucura de munte.

Am plecat în altă zi de la cabană, cât mai de vreme ne permiteau zilele de decembrie către cabana Ciucaș. Am parcurs traseul cel mai scurt, pe la fântâna lui Ion și de acolo mai departe, rupând din greu stratul de zăpadă care ne cam ajungea până la genunchi. De la fântână, mai departe am avut de înfruntat panta aproape abruptă a potecii. Obosiți, am depășit pădurea de brad și am ajuns pe plaiul dinaintea vechii cabane Ciucaș, atunci, la vreme de iarnă, închisă. Începuse să bată vântul cam tare și peste munte se pusese de-un viscol. Ușa cabanei era deschisă, așa că acolo ne-am odihnit câtăva vreme. Erau geamurile acoperite de zăpada viscolită și înăntru un frig de înghețam mai mult decât afară. Așa că la adăpostul pe care ni-l oferea cabana, am stat foarte puțin. Când am ieșit din nou afară viscolul aproape că ne acoperise urmele și deabia de se mai vedeau. La cabană de unde plecasem, am ajuns cât am putut de repede și la căldura dinăuntrul ei și confortul pe care ni-l oferea, am mai petrecut vreo două zile. Un scurt popas în satul Cheia, același tren înghețat până la Ploești și mai apoi inghesuiala de nedescris din trenul către București.
           Petrecusem totuși zile de iarnă frumoase în munții Ciucaș. 


Text: Dinu Boghez

Muntele vrăjit


Moto: O clipă inima mi se făcuse cer.

                       Vasile Voiculescu          


 
De curând ajunsesem proaspăt posesor de autoturism. O Dacie 1100, așa cum ieșise de curând primul autoturism românesc. Șofam de ceva vreme, de când nea Mitică, șoferul de pe mașina șantierului, aproape prieten de-a adevăratele, îmi pusese în mână pentru prima oară, volanul unei mașini. Acum, că ajunsesem să am mașină proprie, îmi încolțiseră în minte drumurile pe care mi le dorisem încă de copil. Așa am însăilat unul din acestea, ce-și propunea să străbată trecând din Brașov, mai întâi ceva din meleagurile ardelenești, mai apoi pe cele moldovene și până la urmă să ajung în Țara de Sus, cu gândul la munții Rodnei. Călătorisem cu gândul pe hărți, câte erau prin anii copilăriei și mai apoi pe primii din cei ai tinereții, străbătându-le meleagurile prin scrierile călătorilor care ajunseseră la mine prin publicații mai mult sau mai puțin organizate.
O noapte petrecută undeva la Miercurea Ciuc la o gazdă întâmplătoare, mai apoi străbătând munții către Țara Moldovei și mai spre seară, popasul la Borșa, într-o casă țărănească, care cuprindea în  ea parfumul vremurilor de odinioară.  În camera cu tavanul cu grinzi de lemn, în patul larg, cu țoale maramureșene, printre care ne-am găsit locul de visare către munții Rodnei pe care aveam de gând să-i străbatem de a doua zi încolo.  
A doua zi am început urcușul. Nu-mi mai amintesc poteca pe care am abordat-o, dar știu că în urmă am lăsat instalația pentru sărituri cu schiurile, existentă aici prin 1970, anul primului contact cu munții Rodnei. La pădurea de brad am ajuns repede și cam la limita cu ea, ne-a ieșit în cale o pisică sălbatecă. Era prima pe care o întâlneam pe munte și poate speriată, a dispărut repede în pădure. Ne-am cotinuat urcușul și după ceva vreme am ajuns la fosta cabană Puzdrele. Aveam de gând să rămânem aici peste noapte și a doua zi să plecăm spre vârful Ineului. Către seară s-a umplut cabana cu turiști în general tineri. Și spun asta pentru că împreună cu ei a urcat și un personaj în vârstă, poate conducătorul grupului. Deosebit de activ personajul și nu și-a potolit vioiciunea, decât atunci când și-a văzut întreg grupul, orânduit fiecare la patul lui.
Peste noapte a început ploaia. Una mocănească. Cu ceața coborâtă până peste cabană. A plouat toată ziua. Doar către după amiază a fost o scurtă bucată de timp, când cerul n-a mai slobozit apă peste munte. Câțiva dintre turiștii aflați în cabană, au ieșit afară, într-un loc bine cunoscut de ei și s-au întors de acolo cu niște ciupercuțe portocalii, pe care nu le mai văzusem până atunci. Mi-au spus că se numesc gălbiori și din ei se face o minunată tocăniță. Ne-au dat și nouă să gustăm și le-am găsit delicioase. Le-am dus dorul multă vreme, considerându-le o specialitate a locurilor și asta până când le-am  găsit și pe meleagurile apropiate nouă. Spre seară a reînceput ploaia și dimineață când ne-am sculat, tot așa o ținea. Dacă măcar în ziua asta ar fi fost vreme de urcat Ineul, ținta noastră, am mai fi lungit un pic ciosvârta de concediu pe care izbutisem să-l ciupesc șantierului, dar așa nu ne-a rămas decât să coborîm din munte.
Ne-am luat mașina lăsată la gazda noastră cea cu camera maramureșană în care dormisem și am început lungul drum către casă. Probabil că atunci, în goana mașinii, s-a însăilat gândul la altă excursie pe meleagurile Rodnei, cu soare mult și poteci montane străbătute de la un capăt la celălalt.  
Intr-una din verile anilor 70, am pornit din nou spre munții Rodnei. În ce mă privește, eșecul excursiei sfârșite la cabana Puzdrele, mă făcuse să-mi doresc cu ardoare, parcurgerea întregii creste a munților Rodnei. Cu câțiva prieteni, nedespărțiți la vremea aceea și pe care mai apoi, peste ani, viața i-a cam risipit, am însăilat excursia cea mare a anului acela. Întâlniți pe peronul Gării de Nord, am coborât din acceleratul care ne-a dus pînă în depărtata Vatra Dornei. Intr-un periplu cu peripeția ploii nedorite, am străbătut până la urmă locurile pe care ni le propusem din munții Călimanului. Mai apoi, după ce am coborât din Căliman, am pornit pe calea ferată meșteșugit croită printre munți. Mă aflasem prima oară prin aceste locuri, într-o excursie de studii al ultimului an de studenție - 1957. Cu mai toți colegii, însoțiți de unul din profesorii de bază ai anilor de studii, oprind vagonul nostru călător în locurile de interes pentru viitoarea noastră meserie, am mai găsit pe alocuri și priveliști din cele care stimulau aspectele unor viitoare expediții montane. Dar ce nu era interesant pe această cale ferată, cu viaducte aninate din munte-n munte, peste adâncimea unor văi, cărora doar le bănuiam firul vreunui pârâiaș, intrând prin munți când nici nu te așteptai, uneori întrebându-ne unde o fi locomotiva, intrată prea devreme intr-alt tunel.
Acum însă ne îndreptam, cu mers încetinit din cauza pantei mari pe care gâfâia un biet tren al anilor 50.   
În stația Ilva Mică, daca îmi aduc bine aminte, un stâlp cu marcaj și săgeată indicatoare turistică, zărit de pe fereastra vagonului, ne-a arătat o cale ce ni s-a părut mai scurtă către Rodna Veche, loc de unde ar fi început periplul nostru prin munții Rodnei. Am coborât repede din tren, cât ne-a permis și șederea mai îndelungată în stație. Am urmat marcajul străbătând locurile cu pajiști la vremea cositului. Miasma îmbătătoare a fânului de curând cosit, ne-ar fi îmbiat la odihnă nocturnă, în casele noastre cărate în spate, de nu ne-ar fi împins de la spate drumul lung pe care ni-l doream.
Până la urmă am ajuns în Rodna Veche, străbătându-i repede străzile, aflate sub anii mulți trecute peste ele. Deabia la întoarcerea acasă am aflat că in orașul străbătut, se afla și biserica veche de prin secolul 13-14 caruia măcar în fugă am fi putut să-i vedem zidurile încărcate de istorie. Dar eram într-o adevărată cursă contra cronometru, noi dorind să ajungem înaintea nopții la casa scriitorilor pe atunci, unde speram să fim găzduiți. Așa s-au petrecut lucrurile si noi ne-am bucurat de odihna meritată în ceeace era pe atunci mica localitate din Valea Vinului. Însetați, am mai avut răgazul să ne-o potolim, în izvorașul cu apă minerală, aflat oarecum în curtea casei în care eram găzduiți.
Am avut un somn liniștit și dimineața ne-a găsit gata pregătiți pentru marele drum de pe creasta munților Rodnei. Am parcurs la început un drum îngust, cam pietros, un drum de mină, probabil abandonat de ceva vreme. Am găsit în lungul lui, uneori pietre specifice minelor din nordul țării. Minerale frumoase, cu neînchipuite forme și uneori o coloristică deosebită. Am trecut pe lângă ele cu admirație, dar luarea lor cu noi, măcar pe unele, ne-ar fi îngreunat rucsacii prea mult.
Era o zi frumoasă, din cele pe care ni le doream. Cam obosiți poate, până la urmă am ajuns pe linia de creastă a munților, în Șaua Curățelului. Apoi am urmat poteca marcată, dar pentru ziua dintâi a acestor munți, am campat pe malul lacului Lala Mare. Era la vremea aceea, pe malul lacului, un bordei. Cam amărât, dar încă bun de adăpostit. Am renunțat la întinderea corturilor și în bordei ne-am aranajat locul de mas peste noapte. A fost o după amiază liniștită și pentru noi, veniți din vârtejurile munților Călimanului, o adevărată binecuvântare. Noaptea s-a arătat liniștită, doar că la un moment dat, pe lângă bordei s-au auzit pași omenești. Nu ne-a deranjat nimeni, dar o oarecare sperietură tot am tras.   
Dimineața, cât mai matinal am putut, ne-am luat tărhatul în spate și am luat calea Ineului. Mai întâi pe poteca însăilată pe coasta muntelui și mai apoi direct către vârful pe care oricum ni-l doream agățat în palmares. Și tot urcând din greu muchia muntelui, ne-a apărut în față un cort, a cărui înfățișasre ne-a părut cunoscută. Și numai bine că din el a apărut figura unui om cu ceva echipament militar pe el și ne-a întâmpinat cu bucurie mare. Era același personaj cunoscut nouă de pe coastele Ursului, din munții Căpățânii. De data asta a lăsat la o parte orice prudență profesională și ne-a poftit în cort și ne-a arătat toate cele ce aveau ei acolo în materie de ridicări topo  și ce-o mai fi fost. Noroc că noi nu prea aveam habar despre ce ne-a arătat prietenul nostru de peste munți și nu ne-a prea interesat. Apoi am urcat pe primul mare acoperiș al Rodnei, pe vîrful Ineului și de acolo, în ziua aceea senină, într-un anume fel am avut toată țara la picioare. De acolo înainte, am revenit în lungul potecii marcate, am depășit locurile reprezentative ale munților Rodnei și după ce am trecut de Șaua Gărgălăului, ne-am îndreptat către cabana Puzdrele, în care mai fusesem cu ceva timp înainte.
Acum aici, era lume multă și deabia de ne-am găsit locuri pentru noaptea ce aveam să ne-o petrecem aici. A doua zi aveam cale lungă de făcut, așa că am plecat cât am putut de devreme. Până pe vârful Pietrosu aveam cale lungă și locurile erau pentru toți numai noutăți. Cu vârfuri urcate și mai apoi și coborâte. Cu pajiști însorite, cu poteca ce străbătea jnepenișuri, cu cîte un ochi de apă înălbăstrită de cerul senin și marele izvor al lui Rățifoi, căruia ani mai târziu i-am aflat și numele. Tot mergând noi pe creastă am dat și peste locul ,, La cărți ,,. O adevărată  bibliotecă de pietre bătrâne risipite pe plai. Și poate pe ele s-o fi aflat și istoria încă ascunsă a locurilor, nouă, vremelnici călători prin minunăția locurilor. Lăsasem în urmă vârfurile Puzdrele, Anieșul, trecusem prin locurile Traniței La Cruce, cu lacul cel mare cuibărit nu mult sub ea și în față ne stăteau alte vârfuri, parcă înălțate până la cer. Ne ajunsese oboseala zilelor prin Căliman și a celor de prin aceste locuri. În față ne stăteau alți coloși înălțați parcă deodată din plaiul înierbat. Până la urmă am lăsat în urmă vârfurile Buhăescu, Rebra, am coborît adânca șa dinaintea Pietrosului și până a nu coborî spre lacul Pietrosului, am dat o fugă pe vârful cel mare, lângă stația meteo automată, bătrână încă de pe atunci. Coborâșul lungilor serpentine l-am sfârșit lângă lacul Pietrosului. Ne-am întins corturile și ne-am bucurat de ziua frumoasă de care avusesem parte.
A doua zi am început lunga coborâre către locurile civilizației părăsite de bună voie. La drumul făcut până în Borșa – orașul era aproape primitiv față de cum arată acum -, și ne-am așternut pe drumul lung până la gara de unde am luat trenul până în Vișeu. Un accelerat supra încărcat, cu locuri în picioare pe culoar, ne-a purtat până la urmă în Bucureștiul pe care nu-l mai văzusem de două săptămâni.    

Text: Dinu Boghez


Persoane interesate