Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

duminică, 14 mai 2017

Muntele Ghitu - Capriciul unei zile de duminica


    Învățasem la geografie, despre cei trei munți aflați oarecum la poalele celor mari. Așa gândeam mereu despre cei trei: Cozia, Frunții și Ghițu. Din Cozia, îi privisem pe cei trei de multe ori. Cozia era cea pe care îmi purtam pașii adeseori. Dintr-una din Ciuhele acestuia, de ar fi cea Mare ori cea Mică, privisem de multe ori înșiruirea munților sub-făgărășeni. De la unul din colegii de șantier, cu ceva rude prin preajma orașului Curtea de Argeș, aflasem că pe Ghițu ar fi poteci care te duc până sus, la o cotă asemănătoare cu a Coziei. Cam așa am ajuns ca împreună cu Toni, prin anii 71 ori 72, să plecăm într-o zi de vară.către muntele Ghițu.

    Am ajuns la poalele lui, am luat oarecari informații de la locuitorii de la poalele sale și am început urcușul. Am mers cât am putut cu mașina și când drumul chiar s-a sfârșit, am luat-o pe jos și curând am ajuns pe vârf. Sigur n-am mers pe creasta muntelui, care sigur era interesantă. Sigur nu am zăbovit cine știe ce pe muntele acesta singuratec, dar atunci nu m-a impresionat peste măsură. Poate că o plimbare nouă în anii cât mi-au mai rămas, ar putea să-mi arate ascunzișuri frumoase, dar până atunci rămân cu impresia zilelor acelea.   


sâmbătă, 15 aprilie 2017

De la Lacul Rosu peste Suhardul Mic


Eram în prima vacanță de student, cea din iarnă. Părinții îmi facilitaseră capriciul de a merge undeva pe munte în vacanța de după prima sesiune de examene din viața de student. Alesesem pentru cele câte zile, o plimbare până la lacul Roșu și cheile Bicazului. Plecasem acolo cu Puiu Carabin, colegul meu de grupă și uneori și plimbări pe munte.

Ne-am ales sederea cam la singura cabană de pe atunci. De acolo am făcut plimbări cam în toate zilele. Într-una din ele am umblat prin Cheile Bicazului, pe sub verticala Peretelui Altarului și în alta am urcat pe Suhardul Mic. Am ajuns sus, pe vârful de peste 1300m. Era zăpadă mare, cu ceva peste genunchi. Acolo am urcat într-o adevărată zi de iarnă. A fost cam singura zi în care am putut spune că am urcat munții.

Cele câteva zile de vacanță au luat sfârșit și nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem acasă. Până acum a fost singura împrejurare în care am ajuns în Cheile Bicazului și i-am cunoscut o parte din locurile minunate care meritau să fie vizitate.

Visez in miez de codru


Moto: - ,, Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.

                                             Până mâine  trece “.

                                                       Serghei Essenin



Terminasem anul II de facultate. Fusese preludiul anilor grei ce urmau de acum încolo. Eram, ca toți tinerii probabil, la anii marilor expansiuni tinerești. Aflasem că în inima Moldovei, era o mânăstire. A Văratecului, care putea răspundă marilor mele expansiuni sufletești în special dar și dorului de cunoaștere a unor locuri noi. Așa a luat naștere dorința de a ajunge pe meleagurile mânăstirii Văratec.

Îmi spunea un unchi mare amator de plimbări montane și nu numai, mai în glumă mai în serios: ,, tot românul muieratec, merge vara la Vătarec “, dar eu nu-l luam în serios. În sufletul meu erau doar gândurile frumoase, care la anii aceea, doar încolțeau cu tremurul pe care ți-l dă tinerețea. Acum însă, vremurile acelea au trecut și doar aduceri aminte depărtate, îmi mai stau uneori în cale.

Iată-ne într-o seară, încărcați de bagaje, pe peronul Gării de Nord, în drum spre Piatra Neamț, de unde mai departe, aveam să ne descurcăm cum om putea. Până la urmă am ajuns la sătucul monahal al Văratecului. Am găsit repede o măicuță care ne-a găzduit în căsuța pe care ne-a dat-o în ,, exploatare ’’. pentru cele două săptămâni cât aveam noi de gând să stăm acolo. Au fost acolo zile frumoase, când ne gospodăream singuri, cum puteam, sau cum ne închipuiam noi că ar fi trebuit să fie. Dintre acestea, îmi aduc aminte cum am cumpărat noi o biată găină, căruia a trebuit să-i găsim un sacrificator, ca noi s-o jumulim mai departe și chiar să o gătim.

Au fost plimbări pe la mormântul Veronicăi Miclea, prin incinta mânăstirii dar mai ales prin Pădurea de Argint. Acolo, printre mestecenii pe care mi-i închipui și astăzi, au fost cele mai frumoase clipe ale tinereții noastre. Acolo, pe muzica stârnită de clinchetul frunzelor mestecenilor, am îndrăgit concertul pentru pian, cel dintâi, al lui Ceaikovschi. Și astăzi muzica acestuia este una cu mari reverberații sufletești.

Dar nu numai pentru zilele petrecute la această mânăstire venisem, ci și pentru alte locuri de suflet pe care ni le oferea Neamțul. Așa că atunci când am considerat că venise vremea, am plecat în călătoria pe care ne-a propusesem. Am suit dealurile Stânișoarei și ne-am aflat în călătoria pe la alte mânăstiri.

Mai întâi am poposit o clipă la mânăstirea de la Agapia Nouă. Apoi am avut inspirația să urcăm și la Agapia Veche, care ne-a impresionat prin mulțimea de flori care o înconjurau. Dintre acestea, cât pe aici să nici nu se vadă, mânăstirea era o altă floare, care le întregea pe celelalte. Am plecat de acolo cu inima roșie, precum culorile florilor ce nu ne-au părăsit. Și iată, frumusețea lor o țin minte și acum și doar au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci.

Apoi ne-am îndreptat pașii prin pădurile Stânișoarei către mânăstirea Sihăstria, acolo unde era și peștera Sfintei Teodora. Ajunsesem într-un cuib de vulturi. Dar mai mult ca toate cele, mi-a rămas în minte înfățișarea unui călugăr. Sigur avea barba cea obișnuită și potcapul cel de toate zilele. Avea în picioare un fel de papuci-sandale și din ele ieșeau picioarele, care de multă vreme probabil nu mai văzuseră apa și săpunul. Dar și straiul era cam tot la fel. Și de acolo am plecat cu această impresie dominantă. Acum poate lucrurile s-or fi schimbat. 

Am coborât de la Sihla și am ajuns la mânăstirea Sihăstria. Acolo domnea un fel de opulență, aproape neverosimilă după înfățișarea celeilalte. Cel puțin înăuntru părea o mânăstire  bogată. Nu-mi amintesc multe despre aceasta, doar ce am amintit.

Am plecat iar prin păduri. Am urcat până spre creasta dealului și când am început coborîrea, un răget disperat de măgar ne-a atras atenția. Am ajuns parcă în inima muntelui, eram înconjurați de creste împădurite. În mijlocul pădurii era un schit și o micuță casă parohială și...măgarul Buridan. Acolo ne-a ieșit în întâmpinare un călugăr, pe numele lui Vasilache. Era înalt, avea ochi albaștri, pătrunzători și vestimentația lui era imaculată. Altceva decât cea a călugărului întâlnit la Sihla. Cu el am avut o conversație plăcută, întrebându-ne printre altele dacă am putea să-i facem rost de volumul lui George Călinescu apărut de curând, Scrinul Negru. De altfel întrebarea nu fusese fără rost, călugărul avea o mică bibliotecă destul de laică.

De aici drumul ne-a fost întins până am ajuns la mânăstirea Neamțului, acolo unde am întâlnit așezarea monahală ceea mai de seamă. Cum se făcuse seară, acolo am și fost găzduiți. Ne-a impresionat așezarea, poate și pentru că aici dăinuia duhul lui Ștefan cel Mare. Prin preajma mânăstirii, am aflat și biserica Vovidenia, pe care am privit-o doar pe din afară. Era foarte de dimineață și noi mai aveam încă multe de văzut prin alte locuri.

Ne-am îndreptat către Cetatea Neamțului, pe atunci încă nerestaurată. Era oarecum în afara orășelului Târgu Neamț. Nici nu știu măcar dacă pe atunci fusese declarat oraș. Am intrat oarecum în incinta cetății, am urcat cât am putut pe ceva din zidurile ei și încântați de crâmpeiul de istorie întâlnit, am ajuns în târgușor. Acolo am vizitat și bojdeuca lui Creangă, gândindu-mă la motoceii cu care se juca pisica familiei.

Avusesem două zile pline în care multitudinea vestigiilor religioase-istorice, ne satisfăcuse dorul nostru de a cunoaște cît mai mult din ceea ce ne lăsase moștenire veacurile. Cu vreo ocazie oarecare, am ajuns la drumeagul care ducea la mânăstirea Văratecului de la care plecasem.      

CĂUTÂNDU-L PE ZAMOLXE


Moto: O, va fi foarte frumos

            În oricare parte am fi,

           Păcat că pământul nu oprește

           Decât o zi.

                    Marin Sorescu

     Lucram pe șantierul fabricii de fibre sintetice de la Săvinești de aproape un an. Eram în anul 1958. Știam că nu departe de Piatra Neamț era un munte frumos pe care nu-l văzusem niciodata, așa că n-am stat pe gânduri și la prima invitație la o excursie prin locurile acelea, am plecat la drum.

Noaptea ne-am petrecut-o la cabana de la Izvorul Muntelui, care desigur arăta de-a binelea primitiv față de cea de acum. Nu îmi aduc aminte amănunte din seara aceea, doar că am dormit în paturi cam rudimentare și deasupra mea stătea cel ce era directorul întreprinderii de care aparținea șantierul. Toată noaptea construcția asta firavă de paturi nu a stat o clipă nezguduită și doar știam bine cine ocupa paturile de deasupra.

În fine, noaptea a trecut și grupul cu care eram, a început urcușul. Am trecut pe poteca ce ducea spre cabana Dochia, fără să fi reținut ceva și doar spre capătul drumului, atunci când știam că suntem aproape de cabană, în loc să urmez poteca, m-am abătut spre stânga, pe un horn nu prea prietenos. M-a urmat una din fetele cunoscute, Silvia, o blondă cu ochi albaștri, a cărui prezență îmi făcea întotdeauna mare plăcere. Numai că urcușul abrupt, mai mult pe stâncă, fetei nu i-a făcut nici o plăcere. Dar oricum, am ajuns la cabana Dochia cu mult înaintea celorlalți.

Despre cabana de atunci nu-mi aduc aminte decât că am asemuit-o cu un fel de hrubă întunecoasă și nu avea nici pe departe înfățișarea celei de acum.

Din drumul întoarcerii nu îmi mai amintesc nimic.





Trecuseră aproape douăzeci de ani de la povestea de mai înainte și acum venise din nou rândul Ceahlăului să-i urc potecile. Plecasem într-o mare plimbare, cu noua mea mașină, o Dacie 1300 aflată încă la începutul vieții sale. Plecați de la mare, după câteva zile însorite petrecute acolo, am luat drumul Moldovei. Până la Piatra Neamț nu ne-am oprit. Doar acolo, în amintirea timpului petrecut pe șantierul de la Săvinești, am zăbovit un timp. Și nu numai să-mi aduc aminte de casa în care stătusem ceva mai mult de un an, la gazdele mele ale familiei Grădinescu. Și poate amintirea cea mai persistentă era imaginea Ceahlăului scăldat în culorile răsăritului matinal, zărit printre scândurile wc-ului din curte, mai în fiecare zi cu cer senin !.

La Piatra Neamț aveam însă și ceva rude și care mi-au bucurat multele zile de singurătate, așa cum erau cele ale primului meu șantier, atât de departe de casa părintească. Și pentru că am amintit acest lucru, este că în casa acestora, la prânzul duminical la care eram invitat permanent, am petrecut clipe frumoase, pe care nu am să le uit niciodată.

Și acum n-am uitat că trebuie să le fac o vizită, chiar dacă era aceasta una fugară. Revederea, după aproape 20 de ani, a fost o surpriză pentru toți. Timpul scurt al vizitei de abia de ne-a fost suficient să ne aducem aminte de vremurile de mult trecute.

Ne-am continuat drumul și seara ne-a prins în noua stațiune de la Durău. A doua zi, însoțit doar de una din colegele care mă întovărășiseră, am luat calea Ceahlăului. De data asta am urcat pe la Duruitoare, unde am zăbovit foarte puțin timp. Aproape în fugă am trecut pe la cabana Fântânele, apoi ne-am continuat drumul spre vârful Ceahlăului, la Toaca. Am urcat pe scările de lemn aproape putrede, am ajuns pe vârf și presați de timpul care ne zorea, ne-am bucurat ochii cu frumusețile depărtărilor. Am coborât și de data asta mereu în fugă, am ajuns din nou la locul de odihnă din Durău.

MUNȚII GODEANU - O SĂ-MI PUN PĂRUL PE MOAȚE


Moto: uneori adeseori

                   ne-am mai face zburători

                   dînd din aripi ca din nori

                   din vise și din cocori

                   uneori de multe ori.....

                          Lucian Avram

 

O excursie despre munții Godeanu, am făcut-o în afara celei mari, care a cuprins lanțul de munți de care ne-am bucurat din plin, nu numai de peisajul deosebit, ci mai ales de timpul mereu însorit și cu vizibilitate deplină către munții înalți ai Retezatului. Dar și aceasta care urmează a fost una deosebită.

Am plecat de cu noapte către Băile Herculane. Eram patru tineri plecați în căutare de drumeții frumoase. Am străbătut lungul drum sudic, pe alocuri bucurându-ne de peisajul oferit de malul Dunării. Am străbătut bătrânul oraș al Băilor Herculane și după ce am ieșit din el, am poposit la o tavernă cu nume de restaurant. Acolo am comandat, la sugestia șefului sau ce-o fi fost acesta, un pui jumulit la repezeală și oferit nouă drept masă. Așa a fost, o mâncare așteptată peste măsură de mult, dar masa a fost îndestulătoare și bună. A fost și un moment amuzant și nu prea. Masa ne-a fost servită de o tânără ospătăriță, care nu avea pe ea decât un halat alb și foarte transparent, prin care se zăreau o grămadă de amănunte și nu dintre cele care ne-ar fi stârnit pofta de mâncare.

În fine, masa s-a terminat și noi am luat-o pe șosea înainte. După un timp au apărut barăcile constructorilor viitoarei hidrocentrale de la Valea lui Ivan. Erau în construcție și mai toate deschise, dar nemobilate. Într-una din ele ne-am aciuiat și noi. Ne-am întins pe jos, echipamentul pe care-l aveam și noaptea a decurs cât de cît bine. A doua zi am început să ne vizităm împrejurimile și ceva mai târziu am și plecat mai departe. Am intrat pe valea Cernei și mai apoi prin satul acesteia. Ploaia se întețise zdravăn, bocancii și echipamentul nostru, așa cum era pe vremea aceea, cam primitiv, a început să ia apă și noi numai fericiți nu eram. La un moment dat Toni a luat-o prin apa râului, spunând că e mai bine prin apă decât prin noroi. Din poteca aflată ceva mai sus, îi tot strigam să se grăbească, pentru că în seara aceea noi trebuia să ajungem la cabana Buta. De jos îmi repeta mereu că dacă noi ajungeam la cabana dorită pentru seara aceea, el își pune părul pe moațe.

Ei bine nu avut prilejul să ne arate cam cum i-ar sta cu moațele pe cap. N-am ajuns la cabana amintită, dar în schimb am aflat în cale un fel de bordei ciobănesc în care ne-am aciuiat. Am desfăcut sticla de țuică pe care ne-o dăduse nea Mitică-șoferul la despărțire și uzi cum eram și înfrigurați, am terminat-o repede. Numai că bordeiul avea puricii lui și mai toată noaptea ne-au chinuit. Poate i-o fi chinuit frigul crestei de a doua zi, că mai departe ne-au lăsat în pace.

Dimineața ne-am trezit cu soarele peste noi. Ne-am strâns rucsacii și am urcat spre plai, urmând poteca ciobănească din fața bordeiului. Am ajuns în creasta munților Godeanu, undeva prin apropierea vârfului Galbena. De acolo și până în curmătura Soarbele nu ne-a trebuit prea mult timp. Am urcat pe Pietrile Iorgovanului, ne-am îndestulat privirile cu țancurile Retezatului și am plecat mai departe spre Șaua Plaiului Mic și de acolo am coborât la cabana Buta. Inutil să spun că drumul ni s-a părut lung și noi la cabană tot pe înserat am ajuns.

Odihna într-un pat ca lumea, ceva mâncare mai consistentă și ziua frumoasă care a urmat, ne-au întreținut moralul pe care trebuia să-l avem pentru drumul pe care urma să-l facem printre cleanțurile și lacurile Retezatului.  

MUNTELE MIC / MUNȚII ȚARCULUI / MUNȚII BAICULUI / MUNȚII VÎLCANULUI


MUNTELE  MIC                          
Moto: Am stăpânit cândva un cer de stele
            și lumilor
            eu le cîntam din nai.
                       Lucian Blaga
             Îmi doream o excursie prin masivi montani prin care nu mai    fusesem, dar și pe meleaguri tot de ale noastre, dar cu obiceiuri diferite și poate și cu alte melodii ale aceleași limbi românești cu care eram obișnuit.
Am ajuns din urmă acceleratul pornit către meleagul bănățean și în Craiova, am schimbat vehicolul cu care venisem, într-unul șuierător. Până în Caransebeș, am avut vreme să privim și ceva din apa Dunării, pe atunci încă neprinsă în stavile de beton. Ajunși în Caransebeș, ne-am început periplul montan. Mai întâi spre Borlova cu un autobuz nu prea încărcat cu oameni. Mai apoi pe jos în lungul unui drum cam prăfuit și ars de soare. Și asta până ce-am ajuns la drumul urcător spre înălțimile muntelui.
Era un drum fără serpentine, doar o fâșie despădurită de curând. Mult mai târziu am aflat că pe acolo urma să fie linia de telescaun care urma să ajungă la viitoarea stațiune de schi. La cabanele de pe Mutele Mic am ajuns repede. Până la vârful său, nu mai era mult. Obosiți, cu alergătura după trenul luat din Craiova, drumul cu acesta pe malul Dunării și mai apoi cel făcut până aici, printre cabanele destule risipite pe plaiul muntelui, ne deschisese pofta de mâncare. Am tras la cabana Bela Vista, al cărui nume, l-am găsit atrăgător. Acolo am mâncat, acolo ne-am găsit camera unde ne-am odihnit și acolo am ascultat la radio transmisia match-ului de tenis dintre România și URSS. Era anul în care echipa noastră de atunci avea să aibă un drum glorios până în finală. Noaptea ne-a fost liniștită, în vechea cabană și am găsit în ea parfumul vremurilor multe trecute peste ea.
În apropiere era o groapă mare cu izvoare care tindeau să o umple. Era începutul marelui hotel ce avea să se construiască ceva mai târziu. Construcția lui a generat în anii care au urmat, oarecari scandaluri, în legătură cu infiltrațiile de apă și probabil a soluțiilor tehnice adoptate. Până la urmă, în anii destui care au urmat, hotelul a fost dat în folosință.  
A doua zi cu noaptea în cap am pornit la drum. Aveam de făcut unul lung, care avea să ne conducă, la vechea cabană Gura Apei. Peste ea, avea să se întindă lacul de acumulare viitor. Dar acum ne îndreptam pașii pe întinderea Muntelui Mic, care prin acest masiv aveau să se sfârșească în locul numit Cuntu, aflat în apropierea stației meteo, sinonimă poate cu refugiul cu același nume.
Drumul nostru pe meleagurile Muntelui Mic, sfârșeau aici, de unde mai departe ne îndreptam către înălțimile Țarcului.
MUNȚII  ȚARCULUI  ȘI  MUNȚII  BAICULUI
               Moto: mai trece luna și mai trece gara
                          mai trece viața ca un bună seara
                                        Lucian Avramescu

Pe când hotărâsem să parcurgem munții Țarcului, până la cabana Gura     Apei și de acolo pe mai departe, nu știam de existența a mai multor creste montane înlănțuite, cu nume diferite, ci toate erau cunoscute pe harta sumară pe care o aveam, sub un singur nume, cel amintit mai înainte. De cei ai Baicului, ai Blojului, nu aveam să aflu decât ani mai tîrziu, odată cu apariția ghidului care îi cuprindea pe toți aceștia. Apăruse ghidul în anul 1990 și de când făcusem excursia ale cărei amintiri încerc să le depăn cât de cât, trecuseră aproape 20 de ani. Oricum, ghidul amintit este unul valoros și mă bucur mereu că am fost oarecum contemporani în perioade diferite ale vârstelor fiecăruia dintre autori.
Întovărășit doar de Sofi, cea mai destoinică parteneră ale atâtor excursii frumoase, ajunși în Șaua Cuntului, de acolo de unde o potecă ducea la refugiul cu același nume – pe care ani mulți mi-am dorit să-l cunosc -, am început urcușul către vârful Țarcului. A fost un  drum lung, un urcuș așișderea și doar priveliștile munților Retezat ne mai înviorau câte puțin. Până la urmă am ajuns la stația meteo din vârful acestor munți, la cota maximă de 2190m. Era ușa deschisă la refugiu și timizi, cu grija de a ne face simțită prezența, am intrat înăuntru. Erau la masă meteorologii și prevăzători ne-au informat că acolo nu se poate înnopta. Nici nu aveam de gând, ci doar să ne tragem sufletul oleacă. Binevoitori apoi, ne-au oferit apă minerală și un loc unde să ne odihnim un pic și să înfulecăm câte ceva.  N-am zăbovit mult. Le-am mulțumit de clipele de găzduire și înainte de a coborî de pe platforma vârfului am privit spre cununa de vârfuri ale Retezatului, pe care nu de mult, tot împreună o străbătusem. Cu coada ochilor am aflat și de rezervorul de apă îngropat, pe care-l foloseau pentru nevoi casnice și de care ne-am închipuit cu câtă caznă îl umpluseră cu zăpadă pe timpul iernii.
Ne-am luat rămas bun și am început lungul coborâș către Șaua Șunculețului, acolo de unde munții Godeanului aveau un alt început, pe care ni-l doream parcurs altă dată. Probabil din acest loc, cu stână ceva mai jos și poate un loc de adăpost viitor, am început urcușul către vârful Baicului, ceva cam depărtat, judecând după puterile noastre cam greu încercate de coborâșurile și urcușurile din ziua aceea. Noroc cu ziua neobișnuit de frumoasă de care aveam parte.   
Am început coborâșul până în Șaua Iepei. Marcajul nu era prea generos cu noi, dar cum locul era unul adânc și coborâsem o diferență de nivel apreciabilă, am hotărât că locul căutat, era chiar acolo. Am ajuns curând la un drum forestier, cam lung ni s-a părut pâna a ajunge la vechea cabană de la Gura Apei.
Drumul, la urma urmelor, n-a fost unul prea lung, dar arșița îndurată ne-a cam sfârtecat puterile destinate zilei aceleia. Doar niște roiuri de fluturi, adevărate colonii, apărute din când în când, așezate chiar pe șosea, ne-au mai înviorat uneori. Am căutat din ochii un refugiu care pe harta noastră se numea Dorela, dar nu l-am găsit. Să fi fost refugiul notat pe hartă unul destinat turiștilor de prea mare seamă și astfel bine ascuns ?. Cert este că unul din bunii mei prieteni l-a descoperit și oarecum prin efracție a și dormit în el. Mi-a spus ani mai târziu, că a găsit la marginea patului, aranjați și papuceii destinați celor care obosiți își schimbau bocancii cu încălțări mai comode. Am bănuit că refugiul nu putea să fie decât al întâiului om în stat și al scorpiei de nevastă. Dar cine știe pentru cine o fi fost construit și mai ales dacă fusese folosit de cei pentru care era construit. Câte nu s-or fi făcut în numele celor doi. Dar măcar atunci aveai pe cine da vina, dar acum acestea par a deveni o regulă !.
Până la urmă am ajuns la cabana Gura Apei, aflată oarecum în perioada dezafectării. Pe aici locurile aveau să piară sub marele lac de acumulare care își avea pe vremurile acelea începutul.   
MUNȚII  GODEANU
           Moto: Prin vegherile noastre
                       vremea se cerne și-o pulberea albă
                       pe tâmple s-așază.
                                Lucian Blaga
Ne-am sculat devreme. Drumul pe care-l aveam de făcut către creasta Godeanului, nu prea știam cât va ține și mai ales cât din el va avea timp bun deasupra noastră. Pe de altă parte, nu prea știam bine cât timp ne va lua drumul nostru pe creastă. Scopul nostru era să străbatem întreaga creastă a Godeanului, să poposim puțin pe înălțimea Pietrii Iorgovanului și de acolo să coborâm la casa Câmpușel. Cât din planul nostru avea să se realizeze, asta vom vedea pe parcurs.
S-a dovedit că timpul nu ne-a fost prea prietenos, dar nici dușman nu ne-a devenit. E drept că în scurtă vreme peste noi s-au abătut nori de ceață și urmărirea potecii marcate aveam să o facem cu oarecare greutate. Când am văzut că ceața nu se ridică, trebuia să luăm o hotărâre. În față ne-a apărut un bordei, făcut parcă doar pentru doi turiști, cu ușă la intrare care se închidea oarecum și doar două lavițe, cam primitive și cam gloduroase. Oricum acoperișul era bun, iar prin preajmă altceva nu vedeam și cum norii nu arătau că se vor duce în curând, aici am hotărât să rămânem peste noapte.  
În toiul odihnei noastre, fiecare pe lavița lui, ușa adăpostului nostru s-a deschis și umbra unui cioban, ne-a trezit din somnul după amiezii. Venise omul să ne invite la cortul pe care-l improvizase în chip de stână mobilă. Acolo am zăbovit vreo două ore, în răstimpul cărora amabilitatea ciobanilor a fost ireproșabilă, incluzând și tratația pe care ne-au oferit-o. Dar de la ei am aflat și cum denumeau ceața care înconjura muntele. Aici, prin locurile bănățene oarecum, ceața cunoscută nouă, se chema ,, buraca “.
Am plecat la locul bojdeucii noastre și peste noapte cerul a devenit senin și ne-a luat grija drumului de a doua zi, prin locuri mai mult nemarcate decât marcate.
Locurile prin care treceam aveau în spate drumul lung pe care îl aveam de făcut. În seara aceea trebuia să înnoptăm la casa Câmpușel!
Odată ce trecusem de vârful Gugu, cota drumului nostru se învârtea în jurul a 2200 m. După ce am trecut de vârful Gugu, decanul de înălțime a acestor munți, am ajuns pe cel al Morarului cu ceva sub înălțimea precedentului, cu care făcea un fel de coamă-trapez. Și dacă mi-aș permite, asemănătoare cu cea din Făgăraș, Viștea-Moldoveanu. Lacul de sub Moraru l-am privit în fugă și ne-am continuat drumul. Iezerul care ne-a surprins și deasupra căruia am zăbovit, cât să ne facem semne cu turiștii care-și întinseseră cortul  pe malul lui, a fost iezerul Scărișoarei. Avea lacul ăsta culorile albastre ale cerului, sub care creasta munților pe care-i străbăteam devenise aproape un miraj.
Drumul crestei munților pe care-i străbăteam era în fața noastră, mereu cam la aceeași cotă înaltă. Dar fiecare vârf din fața noastră, avea un urcuș, un coborâș și o șa care ne asigura repetarea figurei ăsteia pe întinderea cununii munților Godeanu. Judecând acum după starea hărții ghidului pe care-l aveam, foarte puțin deteriorate, nici n-am prea avut timp să o consultăm prea des. Oricum creasta era una singură, poteca ciobănească și semnele turistice ne îndrumau bine.
Curmătura Soarbelor a fost un punct important în care trebuia să ne ocupăm de oarecari preocupări gastronomice mai serioase și de asemenea să ne orientăm asupra drumului pe care-l aveam de urmat.
Și până atunci, dar și de acum încolo, crestele mai înalte și specificul montan al acestora, îl priveam mereu cu același interes și gând de a-l mai revedea în altă împrejurare. Retezatul, drag nouă din altele, în care îl cunoscusem, ne-a încântat privirile pe tot drumul de creastă pe care-l străbătusem în ziua asta minunată.
Din Curmătura Soarbele în care eram, am avut de urcat către Piatra Iorgovanului. Au apărut jnepenii de care până atunci nu avusesem parte. Au fost și locuri cu urcușuri ceva mai dificile, cel puțin apreciate după lungimea drumului pe care-l străbătusem. Până la urmă am ajuns în apropierea verticalei stâncoase din calcar pur, a Pietrii Iorgovanului. Ne-am apropiat de marginea abruptului. Să privim locurile prin care aveam să coborâm și să privim căsuța parcă liliputană a Câmpușelului.
N-am stat prea mult pe vârful Pietrii Iorgovanului, doar cât să admirăm locurile cu frumusețea crestelor Retezatului, acum parcă mai aproape și pline de povestea luptei Iorgovanului cu hidra cea rea. Așa erau în mintea mea ceva mai coaptă decât în anii liceului. Atunci, parcă lupta uriașilor cu stânci rupte din inima muntelui și aruncate unul altuia, alături de povești despre oameni ce străbăteau potecile pline de astfel de poteci. Mai ales zicerile ciobanului care-și pusese calul la cărat rucsaci grei îmi rămăsese în minte: firar al ciorilor să fie.
Coborâșul nu a durat mult, vegetația căruia îi dusesem parcă dorul a intrat în drepturile ei și iată-ne deschizând poarta cesei pe care o zărisem de sus. Intrasem pe domeniul altor munți. Cei ai Vîlcanului.
          MUNȚII  VÎLCANULUI    
                         Moto: până se face în noi de cu ziuă
                                     macină cerul stelele-n piuă,
                                     dulce Maria trecem de mână
                                     Styxul luminii de-o săptămână.
                                                    Lucian Avramescu
 Ne-am îndreptat către casa albă cu țiglă roșie, urmărit de noi încă de pe vârful Pietrii Iorgovanului. Pe scările de pe prispa casei, stătea un om. O fi fost bătrân sau nu, așa slab cum era, nu prea aveai cum să-i ghicești vârsta. Oricum era primul om întâlnit în cale, cam de pe la lacul Scărișoarei. Doar cu turiștii de pe malul lacului, schimbasem vreo două vorbe și acelea cam hăulite, noi strigându-le din creastă și ei de pe malul lacului. Acum aveam ocazia să vorbim cu un om de la aceeași cotă cu noi, ba chiar apropiat de să ne strângem mâinile.
Ne-a întrebat de unde venim și tare s-a minunat de atâta depărtare. Dar ne-a mai întrebat cam după ce ne-am orientat atâta cale. S-a minunat tare când a auzit de unde venim și mai ales că i-am mărturisit, că ne-au folosit ceva din cărțile scrise despre acești munți, de unul ce le bântuise coclaurile, Emilian Iliescu. După ce i-am tot spus noi de toate cele petrecute pe potecile munților străbătuți, s-a ridicat de pe trepte și ne-a întins o mână aproape scheletica și s-a recomandat: Emilian Iliescu. Era cel ale căror cărți tocmai le amintisem. Cu un respect deosebit, purtat în urma citirii cu nesaț a cărților pe al cărui autor tocmai îl întâlnisem, cunoștința făcută cu un om pe care nu-mi închipuisem vreodată că am să-l am în față, am mai tăifăsuit o vreme, acolo, pe treptele cantonului Câmpușel. A apărut mai apoi și soția dânsului, Ana Iliescu, cea care-l întovărășise pe munții lui dragi, o viață întreagă.
Mai apoi stăpâna cantonului, ne-a îndrumat în locurile noastre de odihnă și ne-a arătat și camera de baie cu tot confortul necesar de a face o baie caldă. Poate că ne-o luase înainte aromele trupurilor noastre transpirate de efortul zilelor petrecute în munte, cu prea puține izvoare întâlnite în cale.       
Noaptea a fost una cu somn odihnitor și adânc. Doar că din camera alăturată, au răzbătut până la noi, accese de tuse seacă, multă și aproape continuă. Doar a doua zi, când am plecat cu Ana Iliescu pe muntele Oslea, am aflat cauza tusei istovitoare pe care o auzisem. Era Emilian Iliescu cu un cancer în fază terminală și ultima lui dorință fusese să mai vadă odată profilul înalt al Pietrei Iorgovanului, pe care voinicul din poveste doborâse hidra cea rea. De data asta balaurul învinsese și cel doborât, era tocmai acela care se bucurase atât de locurile prea frumoase stăpânite de o asemenea fiară.      
Am plecat a doua zi, întovărășiți de Ana Iliescu, către creasta Oslei. Era muntele ăsta, privit acum pe partea dinspre Iorgovan, oarecum apuseană și peste altă zi din cea răsăriteană, asemănătoare cu Buila noastră dragă, de pe meleaguri vâlcene. Același profil, aceleași stâncării pe una din părți și plai întins pe coasta muntelui pe cealaltă. Am făcut o bucată zdravănă din creastă și ne-am întors la cabană. Pe drum A.I. ne-a povestit că nu de prea multă vreme o furtună cu trăznete, o vijelie, omorâse un pâlc de oi prin preajmă.
Am coborât la cabană, unde ne-am odihnit și pregătit pentru ce avea să fie ultima noastră zi prin noianul de munți străbătuți.
A doua zi, cât mai de dimineață, ne-am luat rămas bun de la gazda noastră și am început urcușul spre creasta Oslei, mai către coada sa, într-un loc înșeuat. Acolo era o masă cu băncuță și parcă cu izvor în apropiere. Aveam să ne luăm de aici, rămas bun de la munții pe care-i străbătusem, dar și de la Retezatul care-și etala masivitatea, cât să-i identificăm ceva din culmile sale semețe.
De aici încolo am început lungul drum de coborâre din munții pe care-i îndrăgisem. Era o zi cu soare torid, rareori adăpostit de pădure, pe care a trebuit să-l parcurgem până am ajuns la un motel în apropierea mânăstirii Tismana.
De un singur amănunt îmi aduc aminte. Cam prin jurul prânzului, atunci când ne răzbise foamea, am întins amărâtul nostru de primus, în milocul drumului, sub soarele arzător și mai ales în praful care ne chinuise în acea zi. Acolo ne-am pregătit fiertura, acolo am mâncat-o și de acolo am plecat mai departe.
Doborâți de un drum atât de istovitor, mai pe înserat, am căzut doborâți pe paturile motelului. Până a doua zi nimic nu ne-a deranjat somnul.
A doua zi am luat autobuzul până la Târgu jiu și apoi un altul până la Râmnicu Vâlcea.
    

sâmbătă, 18 martie 2017

Povestitor de veșnicii


Moto: Cine ține minte

            locul unde este

            îngropată-n taină

            cea dintâi poveste ?.

                             George Țărnea



Terminasem anul IV. Venise timpul practicii și în avizierul facultății, se afișaseră în care localități o puteam face. Ceva locuri prin București, pentru care era bătaie mare, ceva prin localități mai apropiate și doar patru locuri într-o localitate de care nu auzise nimeni: Rușchița. Numai că localitatea era prin apropierea munților Retezat. Cei patru colegi, Radu Pop, Puiu Carabin, Puiu Sanițchi și subsemnatul, aflasem că locul aceste de la dracu-n praznic, era prin apropierea munților Retezat. Așa că pentru acesta am optat.

Prin Caransebeș, către Oțelul Roșu sau cum i-o zice astăzi, pe calea ferată, până ce a trebuit să coborîm in stația, parcă Borlova, de unde am ajuns la Rușchița, acolo unde trebuia să facem practica anului IV. Am găsit repede pe cei care aveau să ne îndrume și ne-am cazat la una din casele, arătoase altfel, unde am stat pe toată durata practicii. Îmi amintesc din zilele acelea, de locul de făcut baie și mai ale de fata cea mare a gazdei, frumoasă foc. Cît privește practica a rămas pe planul doi. Cu acordul celor la care făceam practica, am lăsat de o parte calea ferată îngustă ce se construia și ne-am învoit pentru cele câteva zile cât aveam să străbatem cărările Retezatului, pentru care bătusem atâta cale până aici.  

Câteva zile mai târziu, echipați pe cât se putea, cu ceva mâncare la noi și rucsaci în spate am plecat spre Retezat. Cu noi a mai fost și Adina, colega noastră cu un an mai mică, venită doar cu puțină vreme în urma noastră. Am călătorit pe calea ferată cu cremalieră, cât să înfrângă panta mare a drumului ce-l avea de parcurs până la Subcetate. Nu mai știu cât am mai mers și pe unde anume am intrat pe valea Râului Mare. Știu doar că am trecut pe la Sarmisegetuza, pe la oficiul poștal de acolo, de unde mi-am recuperat scrisoarea post restant, trimisă unde destinatara, trecând pe acolo, ar fi trebuit să o ridice. N-a fost nimic, am ridicat-o eu !. Apoi am urcat drumul pe șoseaua din lungul tumultosului Râu Mare și spre seară am ajuns la cabana de la Gura Zlata.

Am plecat cât de dimineață am putut. Am trecut râul, ne-am desprins de poteca ce urca spre casa celor ce studiau științific miracolul Retezatului și ne-am îndreptata spre lacul Zănoaga. Acolo am zăbovit mult. Era o zi însorită și apa călduță a lacului ne-a îndemnat la o bălăceală prelungită. Târziu, ne-am dat seama că mai avem încă drum lung de făcut și pentru seara care se apropia, mai aveam de găsit și locul în care trebuia să înnoptăm. Nu știu cum am făcut, poate om fi fost mai grăbiți, poate ceilalți or fi mers mai încet, dar Radu și cu mine, ne-am trezit singuri, în muntele pe care mu-l cunoșteam deloc. Aproape pe înserat, am găsit grota de lângă lacul Bucura în care ne propusesem să dormim. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă afară ar fi plouat, probabil piatra asta înclinată nu ar mai fi folosit la nimic. Dar noi am fost fericiți că l-am găsit. Înăuntru ne-am înghesuit cât am putut mai bine și pătura pe care o aveam cu noi a trebuit peste noapte să ne acopere pe amândoi. Nu mai spun că pe întunericul care venise peste noi, ne-am acoperit cam cu diagonala păturii, iar piatra de sub noi , numai cald nu ne-a ținut. De colegii noștri care nu mai ajunseseră aici, nici nu am mai avut timp să ne gândim.

Dimineața, așteptată cu nerăbdare toată noaptea, pînă la urmă a venit. Ne tot uitam în lungul potecii pe care venisem, sperând că pe acolo vor sosi și colegii de care fără să vrem ne despărțisem. Până la urmă ne-am întâlnit. Veneau agale pe poteca pe care venisem și noi. Sperau ca și noi, într-o întâlnire, chiar dacă imensitatea muntelui, le cam risipea speranța. Fiecare ne-am povestit peripețiile unei nopți petrecute cu acoperiș nesigur, în noaptea în care acoperământ ne fusese doar pătura cărată deasupra rucsacului și cu spaima că orice ploaie ne lăsa fără nici o pavăză în mijlocul imensității muntelui. O fotografie făcută de unul din colegi, ne-a arătat, pro memoria, acoperișul din crăci de brad oarecum împletite, sub care se adăpostiseră. Așa că ce avusesem noi deasupra capului fusese cel al unui adevărat palat. Am stat la povești,  despre ce pățisem fiecare, ne-am ospătat cu ce adusesem în rucsaci și ne-am îndreptat către cabana Pietrele. Aveam să ne bucurăm acolo de adăpostul unei acoperământ omenesc și de ceva mâncare, cât ne permitea buzunarul fiecăruia. Îmi aduc aminte, de comanda făcută de colegi, care cuprindea și niște macaroane. Eu care trăiam cu spaima în suflet că am să rămân fără bani, m-am opus cu vehemență la macaroanele care ne împlineau meniul, stârnind aproape un început de scandal.

Ultima noastră zi în munții Retezatului, ne-am petrecut-o în drum spre Ohaba, halta de unde aveam să luăm trenul întoarcerii. Prin Subcetate, apoi pe calea ferată cu cremalieră, până la Borlova și însfârșit acasă la Rușchița. Și ca să fie excursia bine pigmentată cu întâmplări care aveau să facă deliciul poveștilor de vacanță, pe Adina, colega noastră, au ros-o bocancii și drumul de la cabană până la halta de unde am luat trenul,  l-a făcut în ciorapi care până la capăt s-au făcut ferfeniță !.

Așa s-a sfârșit prima noastră excursie în Retezat.

*******************************************************   
 Am plănuit din nou o excursie în munții Retezatului. De data asta, eram patru. Mai întâi Toni, tovarăș de multe excursii făcute împreună prin munți. Apoi Sofi, colegă într-un fel pe platforma noului combinat vâlcea ce începea să se profileze. Împreună cu ea și Toni, străbătusem multe din potecile munților vâlceni. Și mai apoi Angela, moldoveancă ajunsă prin repartiție, tot la combinat, printre oltenii pe care cu greu îi digera. Așadar, cam ăștia eram cei patru care într-o dimineața, am plecat în munți. Am ajuns în Herculane și undeva la începutul Văii Lui Ivan, în preajma unui restaurant, ne-am oprit să mâncăm. Ni s-a propus să mâncăm un pui pe care cei de acolo aveau să-l prindă din cotețul propriu. Dar până să-l și frigă, ni s-au lungit urechile. Ne-a fost servit de una din fetele de acolo, recunoscută mai mult după transparența halatului cam nespălat pe care doar pe el îl purta și ce se vedea pe dedesubt, numai poftă de mîncare nu ne-a stârnit. În sfârșit, am terminat de mâncat și ne-am luat picioarele la spinare. Într-un târziu, am ajuns la barăcile încă nepopulate, ale viitorului șantier al hidrocentralei ce urma să se construiască. Barăcile, unele terminate, erau evident goale și într-una din ele, pe jos, în sacii de dormit, ne-am petrecut noaptea. Dimineața ne-am plimbat printre barăci și într-una din ele, pe fereastră, am constata că nu eram chiar singuri. Priveliștea zărită atunci, era aceea a unui amor matinal, pe care noi, cu curiozitatea de afla ce se mai construia pe acolo, l-am deranjat fără să vrem.

Am plecat mai departe pe drumul lung pe care ni-l propusesem. În satul Cerna, din munte a coborât peste noi o ploaie măruntă, dar deasă. Ne-a făcut repede ciuciulete și ca să ne demonstreze că nu-i mai păsa de nimic și pe el nu mai exista bucățică încă nepătrunsă de ploaie, Toni a luat-o direct prin apa Cernei, amintindu-ne mereu că dacă ajungem în seara aceea la cabana Buta, unde doream, el își pune părul pe moațe.

Până la urmă, tot urcând noi pe vale în sus, undeva mai la altitudine, am găsit casa unei stâne. Acolo ne-am aciuiat. Am făcut focul și am început să ne uscăm toate cele ce aveam pe noi. Din unul din rucsaci am scos sticla cu licoare de prună, dăruită nouă de nea Mitică, șoferul care se ostenise cu noi să ne aducă aproape de munte. Am golit-o repede și parcă n-am mai simțit udătura pe care o luasem de la ploaia de până atunci. Dar nici pișcăturile de purici ai stânei, cărora tocmai le dădusem de lucru, nu le-am simțit.

Dimineața, când ne-am trezit în palatul care tocmai ne găzduise, afară era un soare generos. De acolo am ajuns repede pe creasta munților de deasupra stânei, aflată la poalele munților Godeanu, în care nu mai fusesem niciodată. Am găsit poteca de creastă, pe care mai mersesem într-o altă împrejurare. Prin locurile astea pline de soare și frumuseți, am ajuns la spectaculoasa formațiune stâncoasă a Pietrii lui Iorgovan. De acolo într-adevăr, până la cabana Buta am ajuns destul de repede. Acolo ne-am petrecut noaptea și bănuiesc că purecii pe care-i purtasem până aici, se simțeau mai bine în locul ăsta nou, pentru că de aici încolo nu ne-au mai deranjat. Am plecat a doua zi într-alta din cele ce aveam să le mai petrecem de data asta în munții Retezatului. Dimineața am urcat în Șaua Plaiului Mic și de acolo ne-am îndreptat către lacul Bucura. Ne-am bucurat de toată înșiruirea salbei de lacuri de pe valea Bucurei. Ana, Viorica și Florica ne-au ținut tovărășie până la lacul cel mare al Bucurei. Ne-am căutat adăpostul pentru noaptea ce urma, la Steiul care pe care pe atunci mulți îl căutau pentru a se adăposti acolo. Doar că noaptea, acolo la peste 2000m, cu patul pietros de sub noi și în sacii de dormit nu cine știe ce, orele nocturne nu ne-au prea priit. Poate de aceea Angela, cam neobișnuită cu munții, a doua zi ne-a întrebat care este cea mai apropiată cabană, aflată prin locurile pe care aveam să le coborâm și... dusă a fost !.

Pentru noi, cei rămași să ne ducem excursia la bun sfârșit, în ziua asta frumoasă care începuse, nu ne-a rămas decât să ne îndreptăm către lacul Gemenele, aflat în rezervație și pentru care aveam un fel de autorizație de a pătrunde acolo, unde domnea un regim sever. E drept că noi aveam un fel de adresă luată de la primăria din Râmnicu Vâlcea, precum că aveam voie să pătrundem în rezervație, dar desigur nu știam cum aveau să fie impresionați paznicii de acolo. Dar oricum, frumusețea lacului lângă care ajunsesem, flora neobișnuită de pe malul său și mai ales liniștea care ne înconjura, ne-a entuziasmat pe deplin. Necum că zărisem ceva mai departe și Tăul Negru și parcă și al Știrbului.

Ne-am întors la poteca marcată și pe valea Stânișoarei și aceea cu lac alpin, am coborât către cabana Pietrele. Ne-am întâlnit acolo  colega care ne părăsise. Se acomodase foarte bine și iși găsise parteneri de o partidă de cărți și părea foarte mulțumită de noua sa îndeletnicire.

Peste noapte ne-am adăpostit în cabana Pietrele de unde a doua zi ne-am îndreptat către stația cf de la Ohaba. Am admirat în fugă cascada de la Lolaia și cam asta ne-a fost excursia din Retezat. Și dacă n-r fi fost bocancii Adinei care o supărau rău de a trebuit să-i scoată și să meargă în ciorapi tot drumul până la Ohaba, lucrurile ar fi fost parcă necondimentate cât se cuvenea.
*******************************************************   

 Ceva mai târziu, l-am cunoscut pe Mircea Florian. Fusese detașat      pentru a vreme la ONT Râmnicu Vâlcea. Ani buni de atunci încolo, cu el am plecat în numeroase excursii în special în Piatra Craiului. De data asta însă, el a organizat o plimbare scurtă în munții Retezatului. Eram un grup destul de mare, unii chiar mai străini de munți, dar principalul era că noi, cei atrași de frumusețile acestora eram hotărâți să parcurgem locuri frumoase și unele din ele și necunoscute încă. Eram în luna mai și zăpezile din munți nu se duseseră încă în întregime. Dar asta era încă un punct de atracție. După ce ne-am cazat la cabana Pietrele, am plecat cât mai de dimineață. Aveam cale lungă de bătut în ziua aceea.

Pe vremea aceea, pe valea Galeșului, nu cred că pe aici fusese aplicat vreun marcaj, dar poteca bună, avea să ne călăuzească pașii cu siguranță. Am trecut pe lângă Tăul dintre Brazi și am ajuns la tăul Galeșului, ieșit primăvara de sub zăpezile cele mari. Fără să mai stăm pe gânduri am luat coasta vârfului cu același nume la urcat voinicește. Pe vârf n-am zăbovit mult și când l-am coborât am urmat poteca atenționată ca fiind cam periculoasă, cea de pe Porțile Închise. Cred ca Mircea Florian cu alți câțiva nu mai urcase pe Galeșu și acum nu rămăsesem doar eu și Chissy, cea cu care am alergat ani mulți pe munți, până când viața și-a urmat căile sale și a sa chiar s-a terminat pentru totdeauna într-una din zilele sale. Acum ne străduiam să ne ajungem grupul din urmă și am gonit aproape prin Porțile Închise în dorința de a-i ajunge din urmă. Pe deasupra Tăului Țapului am trecut în goană și doar am privit țapul de capră neagră ce se zbenguia pe întinsul lacului cu zăpada încă nedusă în totalitate. Peste culmea de deasupra Tăurilor din Valea Rea, cu zăpada încă netopită am trecut doar ghicindu-le locurile. Până în Valea Pietrilor, apoi pe lângă tăul Stânișoarei nu ne-am mai oprit. Acolo und ne-am întâlnit cu Mircea Florian și ceilalți care l-au urmat, nu ne-am mai oprit. De acolo și până la cabana Pietrele am mers împreună, de unde în ziua următoare am coborât până la microbuzul care ne aștepta în parcarea dinaintea intrării în parcul Retezat. Veseli și arși de soarele încă primăvăratec am plecat spre casă.

Plănuisem de multă vreme o excursie cu adevărat mare prin munții Retezatului. De data asta doream să umblu cît oi putea de mult prin cotloane încă necercetate ale prea frumosului masiv Retezat. Pe de altă parte, doream să le arăt copiilor cât de frumoase pot fi cărările munților.

Cu o mașină am străbătut drumul prin Obârșia Lotrului, apoi prin pasul Groapa Seacă am coborât în Petroșeni. E drept că ultima parte a drumului a fost infernală. Era tot vechiul drum din beton de pe vremea construirii hidrocentralelor, numai că acum plăci întregi ale drumului îmbătrânit, se urcaseră unele peste altele și prin unele locuri, aproape că nu-ți venea să crezi că pe acolo se poate strecura o mașină. Îmi aduc aminte că undeva mai spre vale, acolo unde era o baracă veche, un om mătura de zor în pragul ușii. De câte ori am mai trecut pe acolo, chiar când locul era acum ocupat de noua așezare turistică de la Groapa Seacă, m-am tot întrebat daca vechea casă, n-o fi fost embrionul celei noi.

Am trecut prin Petroșeni, mai către începuturile sale, apoi am urmat drumul spre Lupeni și mai departe. La valea cu Pești am poposit pentru masa de prânz. Mai departe, acolo unde drumul auto părea să se termine, am coborât din mașină și ne-am îndreptat catre cabana Buta. Nu înainte de a stabili data la care ne vom întâlni din nou în locul în care ne despărțisem.

La cabana Buta am ajuns repede, dar nu aveam de gând decât să facem aici un scurt popas. După care ne-am continuat drumul către Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și am putut spune că am luat contact cu marele Retezat aflat în fața ochilor ca o întinsă panoramă. A trecut noaptea, în vechiul meu cort polonez de două persoane. Dar copii erau încă mici și până la urmă am încăput.

Ne-am sculat dimineața cu măreția crestelor în fața ochilor. Așa în mare le-am arătat copiilor locurile prin care vom trece. Nu le-am putut da amănunte pentru că nici eu nu mai fusesem pe acolo. 

Am trecut peste vârful Custurii, primul vârf cu altitudine de peste 2400 pe care ajungeau copii. Am privit lacurile Custurii și ale Ciumfului, am trecut peste vârfurile Păpușii, înalte și ele și am coborât către Tăul Ghimpelui. Pe iarba grasă și moale ne-am întins cortul. De unde era să știm noi că intrasem în rezervație unde nu aveam voie să campăm. Dar ne-am simțit bine și copii au coborât până pe malul Tăului Ghimpele. A doua zi am urcat fără potecă marcată până în vârful cel mare al Pelegii la 2508m. Era primul al copiilor de altitudinea asta și pentru mine o premieră. Am coborât către tăul Bucurei, tot fără potecă marcată. Pe acolo, în urma multor șuerături auzite, Andrei ne-a strigat spunându-ne: uite ce șobolan mare. Era prima noastră marmotă !. Apoi am ajuns pe malul lacului Bucura, acolo unde ne-am întins cortul. Asta până a venit un salvamontist care ne-a atras atenți că în rezervație, totul trebuie să fie sub control. Mai mult târându-ne cortul încă nestrâns, am ajuns în tabăra de corturi de pe malul Bucurei, în locul admis pentru campare. Noaptea a fost una liniștită și de a doua zi ne-am început peregrinările.

Am luat-o către vârful Judele printre Turnurile acestuia, unde chiar a fost nevoie să-mi împing copii de la spate la propriu. Apoi toată creasta parcursă nu a fost deloc ușoară și le-am dus grija copiilor, care Însă s-au descurcat de minune. Am coborât la Tăul Porții pe malul căruia ne-am minunat de limpezimea acestuia. Pe malul lui am zăbovit multă vreme până a ne întoarce la cortul nostru care ne aștepta tot acolo unde-l lăsasem.

A venit altă zi și de data asta am plecat de unul singur. Vroiam să urc vârful Bucura pe direct, fără potecă. Și așa am și făcut. Sigur că pe alocuri urcușul a fost mai delicat, trebuind să ocolesc țancuri, să merg printre stânci aninate peste hăuri, dar pe vârf am ajuns cu bine. Am găsit sus, câțiva oameni care mirați, m-au întrebat pe unde venisem și tot așa au rămas când le-am spus că urcasem pe muchia Bucurei până pe vârf. Ajunsesem la 2433m. De coborât am făcut-o tot așa, mai mult pe direct, fără să urmăresc vreun marcaj. Am ajuns prin locurile unde un pârâiaș cu apă cristalină, mi-a mângâiat pașii până către lacul Bucurei. Acolo mi-am găsit copii care toată ziua se zbenguiseră pe malul lacului.

Ne-a întâmpinat o seară cu vânt năpraznic și cu invitația celor din refugiu de pe malul lacului să intrăm la ei. Am rezistat cu cerbicie o noapte cu vântoasă mare, dar a doua zi soarele și cerul senin ne-a arătat o nouă zi minunată. Am strâns cortul și am început coborârea. Pe poteca de pe malul pârâului Bucurei, prin Poiana Pelegii până la drumul care încă de pe atunci era profilat. De aici a început chinul urcușului până în Șaua Plaiului Mic. Când am ajuns sus, încheiasem un circuit de zile mari. Străbătusem poate cele mai frumoase locuri din întregul masiv. Obosiți am coborât la cabana Buta, acolo unde ne-am stabilit ultimul loc de odihna. Și asta pentru că mai aveam de gând să străbatem și alte locuri, de data asta din Retezatul Mic.

Am plecat a doua zi către vârful Drăgșanului. Mi-am lăsat copii la poalele vârfului. Știind că pe acolo urcușul nu este prea comod. Numai că peste puțină vreme, m-am trezit cu ei pe urmele mele, cățărându-se cum puteau. După dojana pe care le-am adresat-o, am urcat împreună până pe vârful Piule, după care ne-am întors la cabană.

A venit ultima zi de ședere în Retezat. Ne-am luat rucsacii în spate și ne-am îndreptat către locul de întâlnire, același de unde ne începusem marea noastră excursie din Retezat. Până astăzi n-am mai izbutit să ajung prin locurile acelea. Întotdeauna mi-au stat altele în față, pe unde nu mai fusesem și a căror cunoaștere, mă chema într-una. 

Text: Dinu Boghez

Cetatea dacică


Moto: Niciodată nu e

            prea tîrziu să cadă

            peste fruntea noastră

            ultima zăpadă.

               George Țărnea



A fost odată ca și niciodată, o excursie prin munți, pornită mai ales dintr-o greu explicabilă expansiune sentimentală. Zisă așa, pentru că partenera mea nu avea nici cine știe ce dragoste de munte și cât privește cea de natură umană, nici atâta. Asta însă nu are de a face cu trăirile personale, de pe meleagurile pe care nu mai fusesem niciodată. De când coborâsem în gara Tălmaciului, anexa asta montană a munților Lotrului îmi aduseseră surprizele muntelui prin care nu mai fusesem. La cabana din Prejba poposisem cât să nu spunem că n-am trecut pe acolo. Interiorul, răcoros la propriu, întunecat, parcă a unei hrube, m-a strâns în spate. Și sigur de aceea am zăbovit acolo doar cât să mâncăm pe fugă și să luăm câteva informații despre drumul pe mai departe. La cabana Gâtul Berbecului, până la care mai era un drum măsurat în kilometri mulți, am avut norocul aproape chior, să-l facem cu o basculantă, ieșită în calea noastră odată cu clipa când ajungeam la drumul de pe valea Sebeșului. Seara petrecută acolo, la cabana Gâtul Berbecului, cu priveliști către marele lac, mai apoi drumul spre Rozdești, urcând spre cantonul – pastoral pe atunci – Cânaia și peste munte până pe malul stâng al râului Sebeș, la cabana de acolo, l-am străbătut aproape fără amintiri de luat în seamă. Doar îmi aduc aminte că pe atunci lucrările hidrocentralei încă nu începuseră și noaptea ne-am petrecut-o într-o anexă a cabanei pe niște saltele înșirate pe jos.

Drumul către Obârșia Lotrului, pe la poalele munților Șureanului, l-am făcut mai întâi pe Valea Frumoasei și apoi peste pasul Tărtărău. De unde am coborât la vechea cabană de la Obârșia Lotrului, gospodărită din tată-n fiu, de familia Ghișe, o celebritate a locurilor pe atunci. De acolo am plecat către casă, la Râmnicu Vâlcea. Și cam ăsta a fost primul meu contact cu munții Șureanului, petrecut în luna August a anului 1967 !.

*******************************************************

 Au trecut ani mulți, aproape 30, până când, tot de la Râmnicu Vâlcea, într-o zi de început de toamnă, am plecat din nou către meleagurile Șureanului. Pornită matinal, parcurgerea văii Oltului și mai apoi cea a Lotrului, până la Obârșie, mi s-a părut lungă, în așteptarea locului de de unde aveam să intru pe meleagul Șureanului. Urcarea cam grea, cu pante aspre și o serpentină în ac de păr pe drumul vechi, pe atunci nemodernizat, m-a dus până într-o curbă, din care se desprindea un drumeag, care avea să ajungă până la stâna din Poiana Muierii. O scurtă despărțire de șoferul pe care-l chinuisem pe drumul prost de până atunci, câteva cuvinte de locul din Păltiniș unde aveam să ne întâlnim câteva zile mai tîrziu și iată-mă singur în fața drumului care trebuia să mă ducă peste creasta înaltă a Șureanului.

Eram în zilele unui septembrie cald și însorit. Stâna din Poiana Muierii stătea stingheră în apropierea drumului pe care venisem. Nu mai era folosită de ceva vreme, de când turmele părăsiseră muntele. Am găsit firavul început de poteca și marcajul cu bandă albastră pe urma căruia aveam să merg multă vreme. Sub pădurea către care mă îndreptam, am găsit un izvor puternic de la care mi-am luat rezerva de apă, pe care a trebuit multă vreme să mi-o drămuiesc. Poteca firavă, dar clară, m-a condus  în marea poiană a Smidei și mai apoi cea a Sălanelor. Mai departe deasupra acesteia din urmă începea pădurea de brad. Sigur, eram grăbit, aveam încă mult drum de făcut, așa că n-am stat pe gânduri în căutarea potecii în continuare. Am găsit urme de potecă în față și m-am avântat într-acolo. Curând mi-am dat seama că pe acolo orice urmă de potecă dispăruse și marcajul nu-l mai aveam în față de multă vreme. Am căutat ca cel puțin să nu pierd din înălțimea la care ajunsesem, dar totuși să-mi urmez drumul înainte. De ceva vreme rătăcisem poteca și aici, în locuri prin care nu mai fusesem, întâmplarea putea să fie gravă. Până la urmă în față mi-a apărut un drumeag forestier. Am rezistat tentației de a-l coborî și poate de a ajunge la locuri cu ceva urme omenești. Așa că am început să urc drumul, până când am ajuns la o așezare pastorală, aceea de la Gura Potecului. N-am găsit vreun semn de marcaj pe care să pot continua drumul cel bun și oarecum îngrijorat am hotărât să urc panta dură a vârfului ce se ițea din apropierea stânelor. Printre tufe de ienupăr, mai apoi de jneapăn și mai sus cele de bujor, am urcat din greu panta aspră a vârfului lui Pătru, la cei 2130m ai săi. Sus, pe platoul vârfului care mă storsese de vlagă până atunci, am avut o priveliște magnifică. Către locurile apropiate, către cele ale Parângului impresionante și către plaiurile molcome ale munților Lotrului. Peste pădurile de brad de la poalele vârfului am zărit un acoperiș de țiglă roșie și m-am bucurat, gândind că acela este cel al cabanei Șurean, pe care trebuia să o întâlnesc în drumul pe care mi-l propusesem. Am mai zărit însă ceva. Un val de pământ cu contur închis, ivit pe coasta muntelui. Ridicătura asta de pământ era cea a unui castru roman, pe care ghidul pe care îl aveam cu mine nu mi-l semnalase.   

Am găsit urma de marcaj – aceeași dungă albastră ca și acum -, am, ajuns la firul unui adevărat pârâu, la care mi-am potolit setea și mi-am continuat drumul. Până la cabana cu acoperiș roșu a mai fost însă cale lungă. Acolo, în curtea cabanei Șurean, erau două clădiri, a cabanei vechi și cea a celei noi, cea cu acoperișul văzut de sus. Până la urmă m-am hotărât și am intrat în clădirea cea nouă, a cărei ușe părea deschisă. Am găsit acolo masa întinsă, cu vreo doi soldați în jurul ei și o fată. Am spus bună ziua și m-am îndreptat la ceeace îmi părea a fi un ghișeu de la care ași fi putut obține mâncare. Fata de la masă mi-a adresat întrebarea curioasă de ce căutam pe acolo. I-am spus că doresc să mănânc ceva și amabilă, m-a invitat la masa lor. Doar că la sfârșit, atunci când am vrut să plătesc, mi-a spus că nu datorez nimic, masa fiind doar din partea lor. Le-am mulțumit frumos și le-am adresat întrebarea despre drumul pe care încă îl maI aveam de parcurs. Unul din soldați mi-a arătat drumul prin pădurea de brad și oarecum m-a linștit, spunându-mi că el, până la cabana din Oașa, face doar 2 ore !.

Am ajuns repede la o casă stingheră în plaiul imens care mi se arăta în față. Era casa de la Poarta Raiului, existentă și astăzi. Am străbătut plaiul nesfârșit de la Luncile Prigoanei. Am trecut nu departe de o colonie de copii și însfârșit am ajuns pe drumul de contur al lacului Oașa.

Ei ! și de aici a început chinul. Se acumulase ceva oboseală de cînd tot străbătusem plaiuri, păduri și trecusem peste vârfuri. Pe lângă mine au trecut vreo două mașini încărcate cu lemne, dar niciuna nu a catadicsit să oprească. Cabana la care doream să ajung, o vedeam pe malul celălalt al lacului, dar eu trebuia să parcurg meandrele multe ale drumului. Până la urmă, aproape pe înserat, am trecut peste baraj și aproape târându-mă, am deschis ușa cabanei. Era înăuntru hărmălaia oamenilor puși pe băutură și cu mare greutate am găsit șeful cabanei, de la care am obținut cheia camerei unde aveam să mă odihnesc și o sticlă cu bere. Înviorarea cu apa rece de la spălătorul cabanei, berea băută pe nerăsuflate, m-au îndemnat la un somn adânc.

M-am trezit cât mai devreme cu putință, că doar mai aveam încă drum lung de făcut în traversarea Cindrelului și nu numai atât, dar la Păltiniș trebuia să ajung la oră fixă. Doar că socoteala mea nu s-a potrivit cu cea a cabanierului. Obosit după noaptea petrecută pe lângă cheflii, l-a făcut să se trezească cam târziu și în loc de ora 5 propusă, am plecat deabia o oră mai târziu. 

*******************************************************

În anul acela plecasem din Sibiu și parcursesem creasta Cindrelului. După un popas la vechea cabană Oașa, iată-ne într-o dimineață cu soare mult, trecând apa Sebeșului și începând dumul către cabana Șureanului. Eram un grup omogen. Pe atunci făcusem an după an, excursii frumoase împreună. Acum aveam un plan foarte ambițios. Vroiam să străbatem creasta Cindrelului, apoi să ajungem la cabana Șurean, să străbatem creasta acestor munți și mai apoi să intrăm în Parâng. Și chiar așa am făcut, doar că finalul traversării Parângului, l-am făcut în condiții aproape dramatice, pe o furtună cu trăznete la tot pasul. Dar ne-a ferit Dumnezeu de lucrurile rele care ne-au pândit la tot pasul.

După o noapte liniștită petrecută la cabana Șurean, am pornit la drum. Plaiul muntelui până dincolo de stâna de la Gura Potecului, am parcurs-o repede. După locul amintit, am pătruns în întunecimea pădurii de brad, după care iar am intrat în locuri însorite. Cele de la Smida și Sălanele. De aici și până în Poiana Muierii a mai fost doar un pas, unde, obosiți după un așa drum lung, am întins corturile, că doar de aceea le purtasem amar de drum până aici.

După amiaza liniștită, poiana frumoasă pe care ne-o alesesem drept final de etapă și mai ales apropierea stânei de la care ne-am alimentat cu ceva produse caracteristice. A trecut și noaptea, una liniștită, căreia ceva mai târziu, la trecerea peste vârful Parângului Mare, aveam să-i ducem dorul și în zorii zilei, am pornit-o la drum.

Avea să fie o zi liniștită, cu soare mult și drum strecurat printre vârfurile din cale. Pe atunci, în prima întâlnire cu locurile acelea, parcă nici nu remarcam vârfurile printre care mergeam. Erau locurile cam golașe, bătute de soare și din spinările noastre bine încărcate, a răzbătut oboseala celor câteva zile petrecute până atunci prin munți. Și așa, pe negândite aveam să ajungem în pasul Groapa Seacă. Aici intersectam șoseaua alpină ce leagă Vâlcea de Hunedoara. Pe atunci era doar un drum împietruit cu mult praf. Acolo, atunci când am ajuns, tocmai soseau mașinile partidului, cel din Vâlcea și cel din Hunedoara, din care tocmai coborau ceva oficialități care își luau rămas bun. Îmi era teamă că am să fiu recunoscut și după aceea aveam să îndur multă vreme sarcasmul vorbelor lor. Dar din cei prezenți nici unul nu a catadicsit măcar să ne dea vreo atenție.

Străbătusem munții Șureanului și în față ne stătea necunoscutul potecilor Parângului, prin locuri nemarcate și doar însăilate în ghidul lui Nae Popescu, pe care speram să le străbatem cu bine.



Mi se păruse interesantă excursia pornită din Poiana Muierii și nici prea greu drumul până la cabana Șurean și oricum din acelea care pot fi făcute cu copii, aflați încă la vremea anilor când nu trebuia să le pun rezistența fizică la încercare. Tocmai de aceea am pornit tot din locul în care ajungeam repede cu mașina, cel din Poiana Muierii, care mai pezenta avantajul că avea și oarecare altitudine.

Am străbătut locurile împădurite cu priveliști către creasta Parângului, ce se lăfăia în ziua însorită, pe cerul albastru de august, de câte ori ne întorceam să privim coastele împietrite, sclipind în lumina soarelui.

De data asta am prins poteca cea bună și pădurea prin care orbăcăisem până să ies din încurcătură, o lăsasem undeva sub noi. Drumul marcat, găsit atât de ușor că mă întrebam cum de nu-l gasisem când pe aici fusesem de unul sigur, urca prin pădurea de brad. E drept că prin pădurea deasă era aproape întuneric, dar din ea am ieșit până la urmă tocmai la stânele de la Gura Potecului. De acolo mai departe marcajul ne-a condus pe la poalele vârfului lui Pătru și mai departe pe sub cel al Aușelului. De aici încolo, deși drumul până la cabană era unul încă lung, poteca bine marcată și clară, ne-a condus la cabana Șurean. Era cam aglomerată cabana, dar locuri ne-am găsit. Numai că era în camera cea mare de la parterul cabanei și lume era cam multă. Am ajuns și la ghișeul la care o fătucă vindea din produsele pe care le avea. După ce ne-am făcut cumpărăturile, fata m-a întrebat, așa, dintr-o dată, dacă nu cumva mai fusesem vreodată la cabană, cândva acum vreo câțiva ani, într-o zi frumoasă de toamnă. Avea fata ceva memorie !.

Seara ne-am plimbat pe drumul pe care venisem și Andrei nu s-a lăsat până nu a înjghebat un foc, așa în chipul unuia de tabără și tare s-a supărat când a trebuit să-l părăsim pentru odihna nocturnă. Și acum îmi pare rău că nu am întârziat câtă vreme ar fi dorit el. Mereu m-am gândit la lucruri pe care ezitasem să le fac și al căror, inedit nu s-a mai repetat nici odată.

Am plecat în zori și am luat-o voinicește către cabana Oașa. Am străbătut poienile întinse, am trecut pe lângă casa  de la Poarta Raiului, ceva mai jos pe lângă tabăra de copii și când am ajuns pe malul lacului de la Oașa, am luat în picioare drumul lung, ocolind toate meandrele acestuia. Obosiți peste măsură am poposit la cabana Oașa, ne-am ospătat și am cerut oarecari informații despre locuri de dormit. Erau toate ocupate și am fost îndrumați către o casă a pădurarilor – astăzi cred ca este și ea loc de odihnă privat -, unde era posibil să găsim locuri de cazare. Așa s-au petrecut lucrurile și peste noapte ne-am odihnit ca lumea. Eram, la cabana unde obținusem locurile de dormit, la poalele munților Cindrelului, pe potecile căruia aveam să urcăm în ziua următoare.

*******************************************************Avea să fie cea mai scurtă incursiune în munții Șureanului. Coborâsem din Parâng pe Coasta lui Rus. Eram doar cu Andrei. Avusesem o zi cu ceață și până la urmă trecusem de patea cealaltă a pasului de la Groapa Seacă. Intrasem de-a binelea în munții Șureanului. Am trecut peste vârful Scovarda, prin șaua adâncă de sub vârful Capra și ne-am continuat drumul de creastă al munților. După ce am trecut de vârful Buha, cum necum, am rătăcit poteca și ne-am trezit orbăcăind pe versantul sudic, doar arareori punctat de brazi risipiți pe coasta muntelui. Ne stătea în cale vârful Pravăț, pe care l-am urcat. Am prins o potecă ce părea oarecum umblată, tot pe același versant. Când am sfârșit-o, am găsit și poteca cea bună și în curând am ajuns în Poiana Muierii. Eram în plină vară și stâna era populată. Ne-am lăsat rucsacii lângă izvor, ne-am luat la vorbă cu băcița și când ne-am îndreptat către ei, am găsit pe lângă ei, porcii  stânei care Dumnezeu știe cum, îi desfăcuseră, scoseseră din ei toată pâine pe care o aveam pentru restul excursiei și acum se înfruptau din ea. Așa de tare m-am supărat, încât am hotărât să înrerupem excursia și să coborâm la Obârșia Lotrului. Așa am făcut și odată ajunși acolo, am găsit repede un mijloc de transport care ne-a scos din inima munților în care ajunsesem. 


Text: Dinu Boghez

Persoane interesate