Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

miercuri, 28 decembrie 2016

Catedrala printre stele

                     Moto: Tarana e plina de zumzetul tainelor,
                                dar prea e aproape de calcaie
                                si prea departe de frunte.
                                             Lucian Blaga


In muntii Caliman, n-am ajuns decat o singura data. Era pe atunci, un anume plan in mintea mea. Hotarasem ca in fiecare an, in timpul ragazului dat de un crampei de concediu, cat imi permitea pe apucate, activitatea de santier, sa parcurg cate doua masive montane. In vara acelui an, cam prin ’72, imi progamasem muntii Caliman si pe cei ai Rodnei.
Pe peronul Garii de Nord, ne-am adunat tot grupul, cei cinci grozavi care incepeau periplul locurilor necunoscute noua, din ceeace avea sa devina pentru mine pesste ani, ,,Nordul Indepartat ”. Nu cunosteam despre muntii Calimanului, catre care ne indreptam mai intai, decat ceeace ne spunea un ghid, printre primele aparute si parca mai sumar decat seria inceputa ceva mai tarziu din colectia Muntii Nostri.
Am calatorit in vagoane diferite – bine macar ca eram in acelasi tren – si doar catre dimineata, cand strabateam frumoasa Tara a Dornelor, ne-am adunat in acelasi vagon. La Vatra Dornei, am ajuns cu acelasi batran accelerat, sosit in gara cam la acceasi ora ca si in vremea de astazi. Stiu sigur ca era o dimineata frumoasa, care ne dadea speranta unor zile minunate in continuare.
Catava vreme ne-am sucit prin preajma garii, cat sa luam cunostinta, cu necunoscuta pentru noi, Vatra Dornei. Apoi, asa cum scria in ghidul nostru, am strabatut parcul bailor, pana cand din el, am ajuns pe poteca marcata care avea sa ne duca pe creasta muntilor Caliman.
Am umblat o vreme printre trunchiurile brazilor inalti, svelti, de parca aici se adunasera plaesii de demult ai lui Stefan cel Mare. Ne intampina Calimanul cu zvon de poveste spusa din gura bunicilor.
Mai apoi padurea cea fermecata s-a terminat si muntele si-a aratat fata, un pic alpina. Acum, la inceputul drumul cel mare catre creste, cu soare mult si amarnic si arareori cu cate-o umbra mangaietoare. S-au ispravit repede rezervele de apa, mai apoi si surogatele amagitoare ale setei cumplite care ne cuprinsese pe toti. Ba parca mai amarnic ma chinuia pe mine, atat de cumplita, de ma uitam cu pofta mare, la ochiurile de apa adunate in vreo urma de bovina, impietrita in cate un loc noroios. Si jinduiala mea era atat de napraznica, incat mai-mai sa ma reped la cate una ce-mi parea mai limpede, de deabia de ma stapanisera colegii sa nu ma reped la ea. Oricum dupa amarul anilor trecuti de atunci, o sete mai cumplita nu m-a mai stapanit. Noroc ca pana la urma, am ajuns la locuri umbroase si un paraias zglobiu ne-a iesit in cale. Era acolo si o ingraditura, dincolo de care si o pajiste imbietoare. Repede ne-am hotarat sa ne intindem corturile. Am uitat si sa inchidem poarta de uluca pe care intrasem. Ce mai, intrasem acolo ca intr-un loc al nimanui. Eram undeva in apropierea varfuli Serba. A urmat o noapte instelata si noi am tras un pui de somn, ca dupa oboseala noptii nedormite din tren. Din visele placute ale diminetii, ne-a trezit o voce tipatoare si niste sudalme nu tocmai binevoitoare, batjocorindu-ne in fel si chip, spunandu-ne pana la urma, ca poarta deschisa a lasat cale libera turmei de bovine sa-i tavaleasca iarba nunai buna de cosit. Nu stiu cat i-or fi satisfacut scuzele noastre, dar pana una alta ne-a lasat in pace si s-a dus in legea lui facand marunt din buze.
Am plecat mai departe si pauza de drum lung am facut-o intr-o postata de fragi, unde ne-am intins la cules, pana cand pe cer a a aparut un norisor alburiu, sfaramat repede si urcator mai apoi pe cerul albastru, ca un fum de tigara. ,, Repede rucsacii in spinare ca vine ploaia ”, le-am strigat ortacilor. Am mers cat am putut de repede si pana spre megalitii anuntati de ghid nu ne-am prea oprit.
Stiam din ghidul nostru ca locul se numea Pietrele Rosii si din alte surse aflasem ca acolo se dadusera lupte napraznice in timpul ultimului razboi si atata sange se varsase, incat locul isi capatase denumirea aceasta. Sangele staruia doar in imaginatia noastra, dar impresinanati erau megaltii ce ne ieseau in intampinare. Felurite forme de stanci sculptate de vant, geruri si zapezi, ne ieseau in intampinare. Ne-am invartit pe langa ele, le-am fotografiat cat ne-am priceput si unicitatea lor, ba poate si infatisarea lor, legata parca de basmele copilariei, ne-au tinut tintuiti acolo multa vreme. Pana cand....norisorii fum-de-tigara din zori ne-au aratat intentia lor de ploaie zdravana. Am pornit repede la drum, cautand din ochi un loc de adapost, altul mai trainic, decat corturile noastre din spate. Nu mult mai departe, cam la marginea padurii, am zarit o casuta, catre care ne-am indreptat in graba. Ne-a deschis usa un om cu parul alb, padurarul locurilor. Inalt, drept ca brazii din preajma, cu vorba melodioasa a bucovinenilor, ne-a poftit in adapostul sau. Refugiul se numea Tamau si poate si locurile tot asa s-or fi chemat. Dar si pe el, tot asa il chema si pe deasupra si Silvian. Si daca denumirea locului, l-oi mai fi uitat din cand in cand, apoi numele sau amintit, nu l-am uitat nici cand.
S-a pus pe ploaie de cum am intrat in casuta de poveste de la marginea padurii Tamaului. Ospitalitatea amfitrionului, cu nume melodios, ne-a pus la dispozitie, toate cele e avea asuta lka dispozitie. Unul din paturi a adapostit din partea feminna a expeditiei noastre si ceilalti ramasi ne-am intins tarhatul pe care adusesem cu noi, pe pardoseala casutei. Mie parca nu mi-a convenit si cum afara ploaia ne-a oferit un ragaz, mi-am intins repede cortul, ca doar de aceea carasem amar de kilograme in spate. A venit seara si cerul area sa se mai limpezeasca un pic. Le-am urat noapte buna ortacilor ramasi in cabanuta la taifas cu Silvian si eu m-am tolanit in ditamai cortul. Priveam pe crapatyra usii zvarcoleala bulldozerelor car sfartecau munrele cam inspre Negoiul Unguresc, croind noua cariera de sulf. Si cum priveam jocul de lumini al buldozerelor miscatoare, din cer au inceput sa coboare ztropi de ploaie. La inceput razleti si repede s-au transformat in oaie sanatoasa. Putin am mai stat in cort si udatura cereasca m-a gonit in casuta. Mi-am facut loc langa ceilalti, pe jos, cuibarit in sacul de dormit si asa am asteptat zorii zilei, tot sperand ca ploaia sa inceteze.
A tinut napraznica, cand siroaie de apa coborate pe ste munti, can picaturi razlete, dar cu cerul tot involbrat. Cam pe la  mijlocul celei de a treia zi, un petic de cer senin, repede acoperit de ceturi alergatoare, ne-a dat speranta unoi zile mai bune. Parca si Silvian padurarul vroia si el sa mearga la casa lui, dar parca ii era teama sa ne lase cantonul pe mana noastra. A mai strans oleaca din dinti si si-a mai incercat odata rabdarea, cand a inteles ca noi, in ziua aceea inca mohorata, vroiam sa mergem pe varful Pietrosului. In dimineata aceea inca cetoasa, toti am luat-o care incotro. Timisorenii au luat-o in dorul lor si noi am luat calea Pietrosului. De ajuns e varful cel mare, cat sa putem spune ca ne-au scapat pasii sa-i urcam semetia, pe un drum stapanit doar de ceata, cum necum, i-am atins varful. Sub baliza varfului ne-am srtrans unii intr-altii cat am putut si ne-am facut poza document, sa stie lumea ca am ajuns acolo. Cat priveste, ceva imagini inconjuratoare, de ele n-am avut parte. Doar zgomotul buldozerelor care sfartecau muntele, a ajuns pana la noi.
Ne-am intors repede la casuta lui Silvian, care saracul, a trebuit sa ne mai suporte inca o noapte.    
Dimineata ne-a intampinat cu cer senin si intinzandu-ne alene, ne-am pregatit rucsacii, pentru ultimul drum ce-l aveam de facut in muntii Calimanului, nu atat de generos cu noi cat am fi dorit. Ne-am luat ramas bun de la gazda primitoare de voie de nevoie si am inceput drumul coborarii catre gara Dornisoarei. Era cerul insorit si vestitor de vreme buna in continuare si parca am mai fi stat, sa ne bucuram de frumusetea muntilor in care eram, dar planurile noastre cuprindeau si muntii Rodnei si timpul pe care-l aveam la dispozitie, ne gonea de la spate. Am ajuns repede la gara Dornisoarei si timp pana la tren, mai aveam berechet. Noroc cu gramada de pepeni la vanzare, de unde ne-am luat unul mare, cat sa ne micsoreze asteptarea din gara pustie. Pana la Floreni, statia la care alta asteptare pana la alt tren care avea sa ne duca spre meleagurile Rodnei nu am asteptat mult. Dintr-o excursie de studii facute la vremea studentiei, stiam la locurile pe care aveam sa la strabatem, alaturi de frumusetea locurilor, ne-au aratat si spectaclozitatea unor lucrari de arta feroviara, care nu cred ca si-au pierdut din interesul tehnic, nici acum dupa trecerea atator ani.
In planul nostru ne propusesem sa urmam cale lunga, pana la statia in care, cu alt tren aveam sa calatorim pana in Rodna Veche, de unde ar fi inceput drumul nostru catre culmile inalte ale muntilor Rodnei, cealalta etapa care ne-o propusem. Dar cum in gara – Ila Mica - unde trenul stationa atat cat sa-si traga sufletul dupa atata drum iniortochiat si urcator, cand am zarit pe peronul garii un stalp turistic cu inducatii despre Rodna Veche si Valea Vinului, ne-am descarcat repede tarhatul din tren si am luat-o pe drumul scurtatura catre munti. Ne-a fost drumul tot un urcus, dar de data asta prin locuri la vremea cositului. Ne-au intampinat oameni cu vorba domoala si aproape cantecul locurilor, ne-a facut sa nu simtim asprimea drumului ce l-am strabatut. Prin oraselul pierdut prin frumusetea locurilor, am trecut fara sa zabovim si doar ca prin vis, imi aminesc de biserica veche, despre care mult timp dupa aceea am aflat ca este monument istoric.
Ne-am cotinuat drumul spre Valea Vinului, pe atunci casa de odihna pentru scriitori si cand noaptea se ingana ziua am ajuns la casa unde speram sa obtinem gazduire. Asa s-a intamplat si dupa ce am descoprit in curtea pensiunii izvorul cu apa minerala, ne-am indemnat la un somn binefacator.
A doua zi aveam sa luam drumul muntilor Rodnei, pe care ni-i doream cu zile insorite, decat mai multe decat  cele de care avusesem parte in cei ai Calimanului.
Din muntii Calimanului, mi-au ramas poate, prea putine amintiri. Zona stancariilor cu forme atat de spctaculoase,  atunci, cu nori amenintatori venind catre noi, pe aici pe unde soarele inca stapanea locurile, poate nici  nu am avut timp sa le admiram si in ce ma priveste, m-au prins gandurile la marea batalie care inrosise locurile, ca de aceea ramasese pe aici numele de Pietrile Rosii. Atunci, pe aici deabia de ausesem timp sa admiram locurile si goniti de nori amenintatori veniti in urma noastra, alergasem sa gasim adapostul din poiana Tamaului.
De atunci dorul unor Calimani facuti de indelete, mi-a ramas in suflet si tot sper sa-mi    harazeasca soarta ani destui sa mai vad macar locurile in care nu ajunsesem si poate pana atunci s-o gasi o solutie pentru rana deschisa muntelui de nesabuinta carirei sulfului anonim.

Text si foto: Dinu Boghez  


Persoane interesate