Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

vineri, 10 februarie 2012

Masivul Mănăileasa

Moto: Întâlnirile noastre

Sunt deobicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.
Marin Sorescu



Nu, n-am lucrat la hidrocentrala de pe Lotru, dar pe cărările munţilor din preajmă, am simţit suflul aventurii pe care-l trăiau cei care o construiau. La început timid, pe cărările şi drumurile munţilor, se lăsa zumzetul marilor lucrări. Era cel pe care de atâtea ori îl simţisem şi eu, ori de câte ori începeam vreo mare lucrare industrială. Şi am avut şansa să particip la câteva dintre acestea din urmă, marea majoritate aproape de munţii mei dragi Am văzut cum peste năvalnica Latoriţă se construia o punte nouă. Aşa cum am văzut şi primele cofraje ale noului pod peste Lotru, în punctul numit „ Cataracte ” – peste ani, locul spectaculos al acestora a devenit aproape anonim şi vâltoarea apelor înspumate aproape că trece neobservată. Lumea se schimbă şi cu ea odată şi muntele şi cred că nu-mi rămâne decât nostalgia anilor care au trecut poate prea repede.

Aflasem că la Voineasa, acolo unde exista o colonie consistentă de constructori, se adunaseră mulţi sibieni, dornici de aventura pe care o reprezenta lucrarea din văi a hidrocentralei, probabil şi frumuseţea şi tehnicitatea lucrărilor, dar sigur şi dragostea de munţi şi mai ales cea pentru schi. Descoperiseră aceştia, un loc în care, la vremea aceea cu ierni şi zăpezi la locul lor, în zilele cu soare mult, se putea schia cât ţinea seninul cerului deasupra. Era acest loc unul fermecat, care în timpul liber se umplea de zumzet tineresc. Şi locul acesta era cuprins în plaiurile de pe coastele Mănăilesei. Dintre cei de atunci, câtăva vreme am mai întâlnit feţele arse de soare,cu siluete înalte, zvelte şi blonde, cu zâmbet şi voioşie pe feţe, carora schiul parcă se contopea în ele. Pe două dintre acestea le-am revăzut în fugă, la fabrica de aluminu din Slatina şi mereu m-am întrebat cât or fi suferit când viaţa le-a adus pe şesul fără orizont montan prin apropiere.

Acum însă eram în iarna de la începutul anului 1970. eram proaspăt posesor al unei Dacii 1100 –cine şi-o mai aduce aminte de ea. Am primit cu entuziasm invitaţia de a merge la Voineasa, de unde o dubă muncitorească avea să ne scaotă la schi, pe pantele Mănăilesei. Eva, Sanda, Toni şi Ducu Zeana, mă întovărăşeau. Nu eram niciunul mari schori, dar o zi cu soare mult şi albul pur al zăpezii ne atrăgeau. Ne-am înghesuit în maşină, cu schiuri cu tot – le aveam cu noi înăuntrul maşinii – şi am ajuns dimineaţa la Voineasa, la ora întâlnirii. Am trecut repede din Dacie într-o dubă pregătită să plece şi pe drumul încă de şantier, am ajuns aproape de locul pe care acum îl cunoaştem ca fiind Curmătura Vidruţei. Am început să urcăm cu schiurile în spare, aproximativ pe drumul care acum urcă la releele tv. Curând am depăşit pădurea de brad şi am ajuns în preajma vârfului cunoscut astăzi drept al „ Releului ”. de acolo înainte plaiul nesfârşit ni se părea nouă, şi-a deschis porţile pentru schi şi voioşie. Era o zi caldă, cu soare mult şi aproape fără nori. Cât a fost ziua de lungă, ne-am tot dat pe doagele fermecate. Pentru cei mai puţin pricepuţi şi ceva mai multe căzături. Dar voioşia s-a ţinut lanţ şi când a venit ora plecării, parcă nu ne dădeam duşi. Ne-am înghesuit în dubă şi am început drumul întoarcerii. Dintr-o serpentină, pe stâncăriile din faţă, amzărit un ciopor de capre negre,ieşite la păscut. Stâncile tot acolo sunt şi astăzi,nu le-a clintit nimeni, doar caprele nu mai sunt. Le-or fi venit de hac nevolnicii !. Ziua s-a încheiat la Voineasa, cu strângeri de mână şi dorinţa revederii şi s-a sfârşit în cotidianul oraşului în care locuiam.

Ar fi ceva comentarii după ziua aceea frumoasă,când mi-au ajuns în mână niscaiva documente. Erau câteva planşe, puse de altfel în circuitul profesional şi care prezentau dorinţa de amenajare turistică a întregului bazin turistic al văii Lotrului, Latoriţei şi chiar coastele Parângului. Asfel erau păstrate multe din coloniile de cazare ale constructorilor, care urmau să devină capacităţi de cazare turistică. Desigur nu toate văile trezeau acelaşi interes turitic, dar viitorul avea să le selecteze. Şi nu le-a selectat pe niciuna !. Era în acelaşi scop creată viitoarea staţiune Vidra, pentru care toate construcţiile aveau să devină mai apoi capacităţi de cazare. E greu de crezut astăzi, că hotelul rămas neterminat a fost şi locuit. Erau concepute din această viitoare staţiune, linii de telescaun, de telecabină ce trecea peste Mănăileasa şi ajungea în zona lacului Balindru. Erau concepute pârtii de schi pentru toate gradele de pregătire, linii de saniuţe, de bob, etc. Dar alături de staţiunea Vidra, mai erau concepute alte două cu acelaşi profil, poate doar puţin diferit. Prima dintre ele era staţiunea Alba, concepută ca una de altitudine şi care viza bazinul schiabil al Mănăilesei. Mai era una, cea de pe celălalt mal al Lotrului – al lacului -, aflată pe un vârf şi astăzi împădurit, la care trebuiau să ajungă pârtii de schi şi linii de telescaun, utilizând diferenţa de nivel din creasta Lotrului şi până la această ultimă staţiune. Se chema Mura această ultimă staţiune. De altfel entuziastul arhitect Dan Oprea, dacă nu mă înşel, concepuse toate acestea vizând o posibilă Olimpiadă de iarnă ce ar fi putut avea loc pe aici. Mă întreb şi astăzi, de ce nimic din ceeace fusese gândit nu s-a perpetuat peste ani şi au fost necesare alte planuri. Poate doar dorinţa românului ca viaţa să înceapă mereu de la el încolo,chiar dacă şi înaintaşii avusesră idei bune.

Dar cu prilejul ăsta, mi-am adus aminte de unele proecte concepute într-o perioadă de bum economic, cea din jurul anilor ’36. Atunci au fost concepute marile hidrocentrale de la Bicaz, de pe Argeş şi Lotru. Atunci au fost concepute canalele Dunăre – Marea Neagră şi Bucureşi- Dunăre, ca şi canalul subcarpatic ce urma să irige Bărăganul. Şi tot atunci au fost cocepute marile bulevarde ale Bucureştiului, dintre care Dimitrie Cantemir, Iancului, Pantelimon şi Colentina, le ştie toată lumea. Metroul bucureştean şi linia cf Vâlcea Vâlcele tot atunci au fost concepute. Dar pe atunci metodele de execuţie nu permiteau realizarea acestora.Şi mă întreb poate pe drept cuvânt, deşi suntem într-o orânduire socială similară, de ce traversăm o atât de lungă perioadă de blegie intelectuală.

A urmat o lungă perioadă când alţi munţi mi-au canalizat dorinţa de a-i parcurge. Iată că după aproape 15 ani, într-odimineaţă ne-am aflat laVoineasa. Era un început de primăvară şi urcam împreună cu doctorul Iliescu. Am ajuns la capătul satului,acolo unde pârâul Mănăilesei se întâlnea cu apele Lotrului. De acolo, printre case mai întâi, urca abrupt poteca ce ducea la plaiul Runculeţului. Era acest loc începutul drumului destul de lung, de pe creasta masivului Mănăilesei. Pantă mare, dar până la urmă am ajuns pe plai. Mai erau aici niscaiva drumeaguri şi ca să fim siguri pe unde o luăm, am întrebat o femeie care ne-a ieşit în cale. Ne-a îndrumat bine şi am urmat o bucată de drum, unul care parcă cobora. Era un vechi drum ce fusese folosit la construirea liniei de înaltă tensiune. O potecă urca spre stâna din Runculeţ, dar noi am urmat drumul coborâtor, pânăcând am întâlnit pe un copac, dunga roşie a marcajului potecii noastre. Un lăstăriş compact închidea poteca pe care trebuia să o urmăm. Am dat înlături crăci şi lujeri de smeură sau mure şi când am ajuns pe partea cealaltă a hăţişului, am regpsit potecă. Era una bine înscrisă prin pădure. Multăvreme am urmat-o, până când am ajuns într-un ochi de poiană. Eram la marginea pădurii, când peste noi, a trecut în zbor, parcă încetinit, parcă dorind să găsească loc de odihnă, un stol de păsări mari, greu de identificat de unde eram noi. Câtăva vreme ne-am tot întrebat ce sunt şi cam ce caută pe aici şi până la urmă s-au pierdut în zbor. Noi ne-am continuat drumul. Începuse să se arate zvon de primăvară prin pădure, dar întâlneam şi lungi petece de zăpadă. Un ochi de poiană l-am găsit frământat de picioare multe, ca într-o bătută dintr-un joc neştiut. Erau urme de lup şi doar ceva mai târziu aveam să aflu că la vreme de prmăvară, aceştia se întâlnesc în anumite locuri, într-un dans nuntesc,cunoscut sub numele de „ urlătoarea lupilor ”. Noi doar am constatat că pe acolo trecuseră lupii, care apoi se risipiseră care încotro, unii chiar pe poteca pe care o urmam. Ceva mai departe ne-am apropiat de creasta muntelui, prin apropierea căreia mergea şi poteca noastră şi ne-am aflat pe marginea abruptului care întovărăşea pădurea. Poate ajunsesem chiar deasupra stâncăriilor cu capre negre întâlnite cu mulţi ani înainte. Apoi poteca s-a înscris pe culmea muntelui,întâlnind adesori ochiuri de poiană. Într-unul din acestea am găsit urmele vechii case Oancea. Ajunsesem la o cotă ceva , mai înaltă şi golul alpin al Mănăilesei nu părea prea departe. Nu a durat mult şi am ieşit la golul muntelui. Destul de aproape de marginea pădurii, lângă un pâlc de brazi, am întâlnit îngrăditura din fier a unui mormânt. Era a unui cioban, ce nu-şi dorise altceva detcât să rămână veşnic prin aceste locuri, pecare probabil le îndrăgie nespus. Acum se înfrăţise cu plaurile Mănăilesei. Trebuie să fi fost unul important, de vreme ce pe mormântul acestuia, erau aruncate monede multe, în semn de aducere aminte poate. Doctorul vroia să urce pe vârful cel mare al Mănăilsei, la 1853m, dar eu l-am convins să se mulţumească doar cu cea Mică. Eram cam obosit, aşacădupă aceea ne-am îndreptat către vârful releului tv. De acolo ne-am îndreptat spre pădure. Am găsit urma potecii şi în calea noastră am găsit cuibărit un cocoş de munte, care tare s-a speriat de prezenţa noastră. Undeva am luat-o la stângă, prin locuri prin care poteca părea să se piardă. Dar până la urmă am găsit calea pe unde am coborât la vilele de la Vidra,unde eram aşteptaţi de familia doctorulu Retegy,tare bucuroasă de oaspeţi.

Într-una din şederile noastre la Vidra, am plecat singur către creasta Mănăilesei. S-a luat după mine Florica, căţeluşa adminstratorului. Am urcat repede,tot vorbind cu sufletul care mă însoţea. Am trecut de vârful releului şi până la urmă am ajuns aproape de stâne. Acolo mă aştepta ciobanul. Mă văzuse de departe şi vroia să mă apere de dulăii lui zdraveni. Lătrau aceştia şi deabia de-i stăpânea. Asta până am ajuns aproape de ei, cu Flrica adăpostită pe după picioarele mele. Când au simţit căţeluşa, un biet animăluţ în comparaţie cu monştrii care păzeau stâna, au uitat de prezenţa intrusului pe care-l mârâiau şi ditamai namilele, au început să se se gudure pe lângă Florica. Mi-a spus ciobanul că ori cât de fioroşi ar fi dulăii şi oricât de păorniţi pe mine ar fi, facă ajung la stână cu o căţea, aceştia uită de mine şi se ocupă de musafirul canin. Un sfat, dar nu cred că aş avea czurajul să-l pun în practică. Am plecat mai departe, am trecut de vârful Mănăilesei Mici, apoi de cel Mare, cu stâncării decorative pe el şi m-amoprit la intrarea în pădure. Şesul care-ar fi dus la colonia minei părea imens. Locurile păreau mai sncoase către lacul Vidrei şi după ce le-am privit, ca şi crestele Lotrului care-mi defilau prin faţa ochilor, m-a,întins la umbra bradului cel mai apropiat,cu căţeluşa paznic la capul meu.. pe undeva prin apropiere era una dinn carierele din care se luau blocurile de stâncă necesare barajului şi mi-avenit în minte o snoavă a şoferilor: unul venit din Moldova, i-a scris soţiei că tot timpul şi-l petrece când la Cioara când la Mioara,cele două cariere, de argilă şi de stâncă şi soţiaavenit furioasă să-l scoată din ghiarele celor două muieri pe care le bănuia. De !, bancuri de şoferi. Am sta ce-am stat sub brad, gândindu-mă la vrute şi nevrute şi peacelşi drum,acum fără întâlnirea cu câinii de lastână, am ajuns din nou lacasele de la Vidra.

Or mai fi fost poteci prin clinurile Mănăilesei, cum ar fi fost cea amintită ce cobora la mina de mică din valea Lotrului şi pe care n-am izbutit să o parcurg vreodată, dar una din cele încă ne parcurse era cea denumită „ Poteca Hoţilor ”. Poate era denumită aşa pentru că după ce umbla multă vreme pe coasta muntelui ieşea direct în faşa vilelor de la Vidra,aproape pe neaşteptate. Mi-a fost dat să o parcurg cu Andrei,pecând acesta era destul de mic. Veneam din munţii Latoriţei şi după ce am urcat Mogoşul şi am ajuns la stâna din Părăngonosul Latoriţei, o basculantă uriaşă,ne-a scos în Curmătura Vidruţei. Vroiam să ne întoarcem la Vidra pe şosea,dar s-a brodit aici un om, care ne-a sfătuit să apucăm pe Poteca Hoţilor. Era mai scurtă, mergeam doar prin pădure şi eram scutiţi de întâlnirile cu maşinile, care pe aici goneau nu glumă. Am urcat pe drumul spre releu şi în scurtă vreme am prins poteca lată amintită. Pe acolo, mai urcând,mai coborând câte un vâlcel, am ajuns destul de repede la Vidra, acolo unde eram aşteptaţi. Pe Andrei,obosit după drumui făcut până atunci, l-am luat în spate. Legănat în ritmul paşilor, în zumzetul brazilor care ne întovărăşea drumul,până la urmă mi-a adormit în cârcă şi aşa a dus-o până ce am ajuns acasă.

Am fost într-o iarnă, doar cu copiii la Voineasa. De acolo într-o zi,am urcat în poienile de sub vârful Runculeţ, cu schiurile în spate. Am găsit acolo pante domoale, cât să zburdăm pe schiuri, noi cei începători. Toată ziua, călduţă parcă şi cu soare mult, n-am făcut altceva decât să ne zbănţuim în sus şi-n jos, alunecând pe schiuri şi în pauze mai bătându-ne cu câte un bulgăre de zăpadă. Aşa am aflat că pe plaiul înalt există locuri de schiat minunate.

Să fi fost prin anul ’93-94. Venisem la Vidra cu copiii,cu vădită intenţie de a traversa din nou creasta Mănăilesei. Am făcut asta în zorii zilei. Trebuia sa fim până către prânz la Voineasa,să prindem autobuzul de Vâlcea. Urcuşul spre vârful cu Releu tv a fost ceamai dificilă parte a traseului. Iarba mare şi mai ales locul prin care trebuia să traversăm muntele ca să ajungem la poteca clară ce urca spre creastă, afost ceva mai greu de parcurs. Până la urmă ne-am descurcat. Ajunşi lângă releu, nu ne-a rămas decât să urmăm poteca. Am trecut de stână şi am găsit continuarea potecii. Lângă mormântul din plai, ne-am oprit o clipă. Mai departe am intrat în pădure. Am trecut prin ochiuri de poiană cunoscute, într-unul din ele aflându-se şi casa silvică Oancea. Poteca era clară de acum şi până când am ajuns la drumul de sub Runculeţ. Doar problema oboselii copiilor a fost de luat în seamă. Dar până la urmă am depăşit-o şi pe asta şi odată ajunşi la plaiul Runculeţului, nu ne-amai rămas altceva de fâcut decât să ajungem la staţia de autobuz şi să mergem acasă.

Ar mai fi de amintit o împrejurare şi asta mai ales datorită îmaginilor neşteptate ce mi le-a oferit Mânăileasa. Am ajuns în Curmătura Vidruţei într-o dimineaţă de iarnă, în care muntele nu părea să ne ofere cine ştie ce. În oraş vremea era închisă. Pe valea Oltului ceaţa stătea agăţată de firul apei, dar desupra ei era stătea o lumină ciudată. Pe măsură ce înaintam în susul Lotrului cerul avea să se lumineze şi când ne-am dat jos din maşină în Curmătura Vidruţei, soarele stăpânea locurile. Pe vremea asta însorită, cu ceţuri pe văi, am început să urcăm Mănăileasa. Ne obişnuisem să urcăm mai în tot timpul către Fratoşteanul Latoriţei, astfel că urcuşul către vârfurile alpine ale Mănăilesei, a fost o noutate. Era frig tare şi urcam din greu. Era şi zăpadă mare. Norocul nostru că zăpada avea crustă, scrob cum i se spune prin partea locului şi numai arareori ne mai scăpa piciorul prin vreun loc mai afânat. Când am depăşit pădurea şi privirile s-au răspândit prin toate părţile, am avut parte de munţi îndepărtaţi, care de aici, din locurile astea mai joase, ne-au surprins. Mănăileasa era un munte aflat între cei mari, ai Lotrului şi ai Latoriţei. Făgăraşul era una din priveliştile la care ne aşteptam. Peste crestele Latoriţei ne aşteptam să apară şi vârfurile înalte ale Căpăţânii. Şi din Parâng ne aşteptam să zărim creste înalte şi deopotrivă înzăpezite. Dar în depărtări aveau să se zărească alte culmi, înalte, la concurenţă cu cele ale Parângului. Erau cele ale Retezatului, din care vârful cel teşit cu numele masivului părea mai vizibil cecât al celorlalte. Asta ne-a surprins mai cu deosaebire şi a prilejuit doctorului Găvănescu poze frumoase.

N-am ajuns atunci pe vârfurile mai înalte ale Mănăilesei, ci doar pe cel al Releului, de unde am cobcorât pe o potecă şi mai apoi pe un drumeag prilejuit de tăiwri de pădure, până în apropiere de vechea colonie de la Nopteasa, acolo unde locurile se chiamă Despina. Mai greu ne-a fost cu recuperarea maşinii,lăsată în Curmătura Vidruţei, dar s-a rezolvat şi asta şi drumul până acasă ne-a fost cu bucurie multă.

De atunci am învăţat că Mănăileasa, chiar dacă nu este un masiv înalt care să îmbie mereu la străbaterea potecilor sale, reprezintă un loc cu privelşti către munţii înalţi, cu totul deosebit. La vreme senină când vrei să-ţi bucuri ochii cu priveliştile a cât mai multor munţi înalţi, de pe plaiuri domoale, uneori cu stâncării risipite pe ele, trebuie să urci pe Mănăileasa.

Persoane interesate