Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

duminică, 1 mai 2011

Momentul adevarului

Moto:
                .........nici eu nici altul
               n-o să poată să-ţi ajungă tot seninul şi înaltul.
                                        Nicolae  Labiş
Am aflat despre munţii Făgăraşului, în vacanţele copilăriei, petrecute la Câmpulungul Muscelului. Acolo, într-un loc numit „ La tei ”, unchiul meu Moşu, mi-a arătat panorama acestor munţi îndepărtaţi, întruchipaţi într-o succesiine de creste înalte, având în ele chemarea depărtărilor. Am găsit tot atunci, o hartă veche, poate a lui Ionescu-Dunăreanu, cu puţine detalii, dar care avea trasate şi curbe de nivel. Am avut atâta răbdare încât am copiat-o pe calc şi în serile lungi de iarnă, în Bucureştiul copilăriei mele, departe de munţii pe care-i îndrăgisem, am visat adeseori drumuri pe creastă şi seri la cabanele înşirate în lungul ei, care pe vremea aceea mi se păreau oaze de fericire. Visam cu ochii deschişi, aşteptând cu nerăbdare copilărească, ziua când voi ajunge prin locuri pe care oarecum, spiritul de aventură îl dorea.
Era la sfârşitul studenţiei, în anul 1957. Plănuisem cu Radu, bunul meu prieten din acei ani, să facem împreună o traversare a întregii creste a Făgăraşului. Vroiam să ajungem apoi în Iezer şi mai departe în Piatra Craiului. Era o tură pe cinste şi după ce terminasem examenul de stat, doar de asta discutam. Am mers mai întâi la mare, să ne lăfăim pe nisipul fierbine. Acolo pe plajă, stabileam amănuntele. Un trăznet a picat din senin. Radu şi-a pierdut buletinul şi fără el nu-l primea la cabană. A plecat repede la Bucureşti să încerce să şi-l scoată cât mai curând. Am mai rămas pe plajă, dar îngrijorat mă gândeam cum aş face să plec singur pe munte. Nu-mi era la îndemână, mai ales că pe vremea aceea în munţi se dădeau bătălii adevărate cu aşa zişii partizani, despre care se care se povesteau lucruri de care te puteai teme. Atacuri la stână, la cabane chiar. Şi Făgăraşul era unul din masivii bântuiţi de astfel de fantome. Deabia acum, în anii de după ’90, am aflat intenţia lor cea bună şi eroismul ce se ascundea în spatele zvonurilor răspândite larg. Când am ajuns în Bucureşti, primul lucru a fost să mă întâlnesc cu Radu. Aranjase lucrurile, dar, spunea el, va mai dura vreo două zile până să-şi recapete buletinul. M-am hotărât să plec singur, urmând să ne întâlnim la cabana Bâlea-Lac. Am plecat cu un tren de noapte şi încă pe întuneric, m-am dat jos în halta Sebeşul de Jos. Nu avea nici atunci altă înfăţişare decât astăzi. Am găsit pe cineva care mi-a îndrumat paşii. Am nimerit o zi ploioasă şi mai ales ceţoasă. Urcam prin pădure singur şi temător. Aveam la mine un cuţitaş, a cărui lamă cu greu depăşea 5 cm. Aveam pe mine hanoracul şi în mâneca acestuia ascundeam cuţitaşul. Chipurile dacă mă acosta vreun partizan, aveam cu ce să mă apăr. Mersesem pe munte, dar niciodată singur. Acum străbăteam, Făgăraşul pe ploaie, ceaţă şi singur printre „ partizani ”. Nu-mi amintesc prea multe lucruri din acel prim contact cu Făgăraşul. Din imaginile întâlnite nu puteam să reţin nimic, mai ales că, mai mult decât celălat marcaj din faţă nici nu vedeam. Moşu, unchiul meu, îmi spusese câte ceva despre aceşti munţi şi debia aşteptam să ajung la cabana Suru, către care mă îndreptam. Până la urmă am ajuns. Eram ud şi obosit după o noapte petrecută în tren. Auzisem că atunci când ajungi la cabană, mai ales dacă erai înfrigurat, trebuia să te duci la cabanier şi să-i ceri ceva de băut. Şi aşa am şi făcut. M-am repezit la bufet şi am cerut un...rom. Cabana era plină şi am intrat uşor în vorbă cu grupurile de turişti de acolo. Era printre ei unul care vroia să facă traseul de creastă şi de aceea mă interesa mai mult. Altuia, din Braşov, în care erau şi salariaţi ai secţiei L5 de întreţinere a căii ferate din acest oraş, le-am mărturisit că sunt repartizat la ei şi din toamnă urmează să ajung acolo. A fost o seară de cabană deosebită, petrecută la lumina lămpii cu gaz, dar veselă şi cu multe cântece de munte. Unul mai ales, era considerat un fel de imn al Făgăraşului. Fiecare cabană avea strofa lui. Despre Negoi se spunea „ la cabana la Negoi ne-a plouat ca vai de noi ”. Despre cabana Bâlea-Lac, cam deplasată exprimarea, „ la cabana Bâlea-Lac, am venit ca să mă....” şi aşa mai departe. Apoi dimineaţa la ora fixată de cu seară, am plecat cu grupul spre cabana Negoiu. Era o vreme urâtă şi mare lucru nu-mi aduc aminte, doar că după noi s-a luat un câine maroniu, un pic de rasă,. Cu picioare scurte, pe care grupul l-a adoptat numaidecât. Câinele era obişnuit să facă ture lungi pe munte, alăturându-se grupurilor care-l purtau de la o cabană la alta, dar şi înapoi. A ajums cu bine la cabană. Era pe atunci cabana cea veche, nu hotelul de astăzi. Ar mai fi de spus că la cabană am ajuns pe drumul care cobora înainte de a traversa Custura Sărăţii, încă de atunci anunţată ca fiind un drum pentru turişi experimantaţi. Mi se părea normal să merg pe acolo. Doar fusesem pe Iezer şi chiar pe alţi munţi. Niciodată nu m-am gândit că experienţa montană reprezintă multe excursii, multe întâmplări chiar dificile, iar obişnuinţa cu stânca se obţinea cu timpul. Am plecat şi de aici. Către cabana Bâlea, acolo unde ar fi trebuit să mă întâlnesc cu Radu. Am plecat însă tot cu câinele după noi. Nu ştiu cum s-o fi strecurat printre stâncile Acelor Cleopatrei sau cum o fi urcat hornul care ducea spre vârful Negoiului, ştiu doar că a ajuns pe vârf. Pentru mine locurile prin care treceam deveneau unice şi aşa au rămas toată viaţa. Îngrămădirea haotică de stânci din preajma acelor, m-a impresoinat peste măsură. De coborât din vârf am coborât prin Strunga Dracului, pe acolo pe unde mâinile şi picioarele erau întrebuinţate din plin. Iar câinele scâncea neputând trece. Atunci conducătorul grupului, poate cel mai cu experienţă făgărăşană, l-a luat pur şi simplu în braţe şi aşa a coborât până acolo unde a putut merge din nou singur. Nu mai ştiu alte amănunte, doar că atunci când coboram din Şaua Paltinului către cabana Bâlea, silueta firavă a lui Radu, mi-a ieşit în întâmpinare. Sigur, pentru mine întâlnirea a fost una entuziastă, ca şi pentru Radu de altfel. Aveam fiecare de povestit câte ceva şi mai ales locurile prin care trecusem. Când i-am spus că am urcat Negoiul, Radu mi-a mărturisit că şi el vrea să facă acelaşi lucru. De dimineaţă fiecare dintre noi am pornit pe drumuri diferite. El spre Negoiu şi eu spre Vânătoarea lui Buteanu. De bine de rău vremea se stabilizase şi oricum nu mai era ceaţă. Am pornit hotărât spre Văiuga, valea care mă scotea în strunga cu acelaşi nume. Valea a fost impresionantă, cu bolovani uriaşi aruncaţi peste tot. Punctul albastru al marcajului era destul de rar şi de potecă, prin haosul stâncos al acelor locuri, nici nu putea fi vorba. Am ajuns la strunga din creastă şi a trebuit să mă caţăr puţin. Apoi urcuşul pe Vânătoare a fost şi acela riscant, cum mi se pare şi astăzi. De acolo cine ştie ce vizibilitate nu am avut, doar că mai urcasem un vârf de peste 2500m, în condiţii de puţină căţărare. De ajuns înapoi la cabană, am ajuns pe la lacul Cpra, unde mi.-am aşteptat prietenul. A venit mult mai târziu, dar fericit că a urcat Negoiul. Nu cred că de atunci încolo a mai urcat vreodată pe vârf. Mi-a povestit un fapt amuzant până la un punct. Ajunsese pe vârf, evident urcând pe Strunga Dracului. Din urmă auzea mereu mormăeli, dar şi cuvinte care se legau oarecum, de tipul: „ nu puteai să rămâi acasă ”, ţi-a trebuit Negoiul ” şi altelede genul acesta, ba chiar şi înjurături. Şi totul de la o singură voce, a unui bărbat. A presupus că cineva îşi blestema zilele pentru că avusese ideia să urce până aici. Când colo, când însfârşit ajunsese pe vârf, a văzut un bărbat care urca cu un câine în braţe. Era căţelul care venise cu noi de la Suru şi acum căuta pe cineva să-l ducă înapoi. L-a adus cu el înapoi, dar la cabana Bâlea. Mai departe nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu căţelul, poate o fi găsit pe cineva să-l ducă înapoi, sau poate s-o fi prăpădit pe coclaurile Făgăraşilor, încercând să se întoarcă singur. Cine ştie. În ziua următoare am plecat spre Podragu, luând drumul prin căldările Arpaşului. Pe malul Podrăgelului am zăbovit o clipă, cât un veac şi aceasta mi-a rămas amintirea cea mai pegnantă din excurisia făcut atunci, de mult, cu Radu, prietenul săvârşit dintre noi, cu ani buni mai târziu. Vremea părea să se fi schimbat în bine şi noi am ajuns obosiţi, dar fericiţi de priveliştile pe care le vedeam pentru prima oară. Şi de aici am plecat mai departe. Am ajuns pe Viştea şi de acolo pe Moldoveanu. Aici însă vremea ne-a fost potrivnică. Ceaţa domnea pretutindeni. Şi chiar dacă nu vedeam nimic, eram mulţumiţi că ajunsesem pe cel mai înalt vârf al ţării. Mai departe, tot pe ceaţă am mers şi nici măcar nu am coborât la cabana din Valea Sâmbetei, ci am mers direct la cea de la Urlea. Nu ne-a prea încântat cabana, mai ales că nişte localnici, au benchetuit toată noaptea, mimând o nuntă, la care vroiau să ne atragă şi pe noi. Deabia către ziuă s-au potolit. Fericiţi că am scăpat de pseudo-nuntaşi, după o noapte cam fără somn, am plecat spre cealaltă etapă, spre refugiul din Iezer. Vremea fără ceaţă dar cu nori întunecaţi, ne-a rezervat o surpriză neplăcută. Curând văile s-au umplut de zgomotul nesfârşit al tunetelor şi relativul întuneric revărsat peste munte, a început să fie sfâşiat de limbile de foc ale fulgerelor. Cu inconştienţa vârstei, în loc să ne întoarcem, am plecat mai departe. Deabia când peste noi s-a abătut potopul ploii, ne-am gândit încotro să o luăm. Nu prea ştiu ce-o fi fost în mintea noastră, dar atunci când am găsit un indicator care ne arăta drumul spre cabana din valea Sâmbetei, pe acolo am luat-o. Ne-am îndepărtat mult de Iezer, dar am ajuns la cabană teferi şi...muraţi. Am nimerit într-o cameră cu 16 paturi, de pe care am luat toate păturile şi le-am pus pe noi. Nu ne-am mai sculat decât când ne-a răzbit foamea. Afară vremea nu se îmbunătăţise deloc. Doar peste noapte ploaia a încetat şi muntele s-a acoperit de ceaţă. Pe o astfel de vreme am plecat dimineaţa. O potecă marcată încă de pe atunci cu punct roşu, ne scurta drumul spre creastă şi deci spre Iezer. Pe acolo am luat-o. Nu vedeam nimic de jur împrejur, dar ştiam că peste 12 ore trebuia să ajungem la refugiul din Iezer. Poteca clară şi drumul marcat bine, ne-au uşurat alegătura. Şi spun alergătură, pentru că pe drum am întâlnit un cioban, care a vrut să ne conducă o bucată de drum, dar a renunţat repede, neputând să se ţină după noi. Chiar şi masa am luat-o din mers, fiecare scoţând din rucsacul celuilalt, câte ceva de mâncare. Şi asta fără să ne oprim din mers. Am mai făcut de atunci încoace drumul Iezerului şi de fiecre dată am găsit poteca, pe alocuri neclară, dar atunci n-am greşit drumul nici măcar cu un pas. Am ajuns în Curmătura Oticului – nu prea ştiam noi cum li se spune locurilor, pentru că nu aveam cu noi nici măcar o hartă -, de unde mai departe ceaţa s-a ridicat şi drumul până în vârful Roşu, ne-a fost uşor. Nici de vârful Roşu nu ştiam şi credeam că am ajuns pe cel al Iezerului. Am mai mers puţin şi de sus am zărit refugiul. Ştiam, de când fusesem cu Moşu, că puteam coborî direct, ba chiar acesta pusese pe pietre un punct alb, pe care atunci l-am mai găsit şi astfel drumul până la refugiu ne-a fost mai scurt. Făcusem până aici 10 ore. L-am găsit acolo pe nea Petrică-Jderarul, cel care avea în grijă refugiul. Ne-a găzduit şi chiar dacă paturile erau cam tari, aici era cald şi nu a trebuit să ne uscăm hainele, cum făcusem la Sâmbăta, băgându-le sub noi. Eram leşinaţi de oboseală după drumul făcut până aici şi am dormit duşi. A doua zi am hpotărât să renunţăm la Piatra Craiului şi am coborât la Câmpulung, la bunicii mei, unde prima mea traversare a crestei Făgăraşului a luat sfârşit.
Aproape 20 de ani mi-au trebuit până când am făcut din nou o traversare a crestei Făgăraşului. Acum eram în Râmnicu Vâlcea şi împreună cu o minunată camaradă de munte, Chissy, am hotărât să facem drumul de creastă al acestor munţi. De data asta am început drumul chiar de la capătul lor. Am pornit de la Turnu Roşu. Pe vremea primei traversări satul se chema Porceşti. Am coborât din tren, tot într-o zi întunecată şi curând, când am început să ne depărtăm de sat, muntele a fost cuprins de ceaţă. Înaintea noastră am zărit un personaj îmbrăcat cam bizar, dar cu rucsac în spate. Nu ne puteam da seama dacă este turist sau vreunul din săteni. Avea pe el haine kaki, parcă de militar, iar pe cap o pânză albă, ca un fel de burnuz. Curând l-am ajuns şi ciudăţeniile personajului au continuat. Avea la brâu, fixate pe centura chiar de miltar, înşirate o grămadă de obiecte. Un cuţit, un bidon cu apă, unul cu lapte bătut şi asta nu era tot. Ne-a spus că făcuse un pariu cu nişte prieteni, că va străbate creasta Făgăraşului, fără să se abată pe la cabane. Era din Ploeşti şi era marinar. A continuat drumul cu noi. Înainte de a ajunge la golul alpin, ceaţa nu ne-a mai dat voie să vedem mai departe de câţiva paşi. Undeva ne-au lătrat nişte câini, în alta ne-am oprit să mâncăm. Locurile aveau desigur nume, pe care astăzi  le-aş recunoaşte în orice condiţii meteo, dar atunci ştiam doar că suntem în Făgăraş. Poate eram pe la Chica Fedeleşului sau către vârful Tătarului, mai apoi pe la vârful Moaşei şi dacă nu era ceaţă, pentru că acum aveam hartă, le-am fi identificat. Între timp începuse o ploaie măruntă, care încet dar sigur ne pătrundea hainele de pe noi. Când am întâlnit triunghiul albastru către cabana Suru, n-am mai stat pe gânduri şi am coborât spre ea. Cu marinarul nostru după noi am ajuns la Suru. În acest fel parcă şi-a ratat pariul. Dar cine stătea să-l controleze. La cabană mulţime de turişti îşi întindeau echipamentul, aflat cam aşa cum am ajuns şi noi aici. Adică muraţi zdravăn. A doua ti am plecat mai departe. Am ajuns cu bine la lacul Avrig, unde ne-am întâlnit cu doi braşoveni, care se întrebau dacă să-şi strângă cortul sau nu. Doreau să plece mai departe. Am intrat în vorbă cu ei şi am constatat că ne cunoşteau, dovedindu-se până la urmă, că de fapr erau amândoi din Vâlcea şi doar de puţină vreme stabiliţi în Braşov. Stătea să plouă şi n-am mai stat mult pe gânduri şi ne-am întins cortul. Marinarul însă a plecat mai departe. Curând am rămas singuri pe malul lacului. Şi a urmat infernul. O furtună năpraznică a coborât peste căldarea Avrigului, cu întreg cortegiul după ea. Fulgere ţi trăznete, urmate de o ploaie torenţială. Nu a trecut mult şi apa a început să pătrundă în cort. La un moment dat, totul s-a potolit. Curios am îndrăznit să scot capul din cort. Afară nu mai ploua şi ceaţa stăpânea locurile. Pe oglinda lacului însă, apăreau cercuri, dovadă că pe apă cădeau stropi de apă. Nu era apă ci doar fulgi de zăpadă. Şi era doar 9 august. Totul în jur era acoperit de un strat subţire de nea. Înfrigurat am intrat din nou în cort. Mai către după amiază, ceaţa s-a ridicat şi am ieşit amândoi din cort, gândindu-ne cam ce vom face mai departe. Dacă vremea va continua tot aşa, am hotărât că vom coborî la Bârcaciu. N-a durat mult vremea ceva mai bună, că iar a început canonada cerească şi cu ea şi potopul revărsat din cer. Când s-a făcut ziuă şi am ieşit din cort, am constatat că fusesem prizonierii lui, din cauza furtunii, nu mai puţin de 19 ore. Ne-am făcut repede rucsacii, am strâns cortul şi cu gândul la coborârea la Bârcaciu....., ne-am continuat drumul spre Negoiu. Vântul începuse să bată dinspre creastă şi asta pentru noi însemna că vremea se va îmbunătăţi. Ceaţa stăpânea muntele şi deabia desluşeam poteca  şi semnele de marcaj. Trecusem de vârful Scara, când în faţa noastră a apărut o siluetă care venea spre noi. Îi flutura în jurul capului un fel de burnuz. Era marinarul nostru. L-am întrebat încotro merge şi ne-a răspuns că se îndreaptă spre vârful Negoiu. Era năucit de tot. Stătuse toată noaptea adăpostit sub o stâncă. Era ud leoarcă şi dezorientat total. A mers după aceea cu noi mai departe. Am trecut de Custura Sărăţii şi am coborât împreună pe Strunga Dracului. Pe hornul strungii, zăpada căzută cu o zi înainte se topea în forţă. Apa şiroia pe horn şi bine înţeles ne uda din belşug. Am ajuns pe malul lacului Călţun şi am intrat în refugiul de acolo. Marinarul a plecat mai departe spre Bâlea şi credeam că nu vom mai auzi de el. Era frig în refugiu, dar noaptea ni s-a părut fericită, în comparaţie cu ceace îndurasem pe malul lacului Avrig. Numai că toată noaptea, vântul ce bătea dinspre vârful Negoiului, aducea până la noi pietricele ce băteau darabana pe acoperişul refugiului. Când ne-am sculat în dimineaţa următoare, cerul era de un albastrui neverosimil pentru câtă ceaţă şi ploaie îndurasem până atunci. De sus începeau să coboare grupuri de turişti şi primul care a ajuns lângă noi, a fost unul din Bulgaria. Ne-am pregătit de plecare, dar nu ne mai săturam de imaginea desăvârşită a Negoiulul, profilat pe cerul albastru. Până la urmă am plecat şi am străbătut noianul de vârfuri înalte peste care am trecut. Lăiţa, Lăiţelul, ne-au prilejuit alte imagini de neuitat. Dar mai ales alte vârfuri pe care le vedeam profilate pe cerul albastru, cu cununi de norişori, agăţate undeva sus, pe înaltul lor, ne-au încântat ochii. Când am sfârşit de coborât de pe Iezerul Caprei şi am ajuns pe malul lacului cu acest nume, ne-am întins din nou cortul. Acolo am găsit şi pe vâlcenii mascaţi în braşoveni, pe care-i întâlnisem pe malul Avrigului. A fost o zi caldă, cu cer senin, în care am lenevit mult, scoţându-ne pârleala de timpul rău de care avusesem parte. Când am plecat în cealaltă zi, pe cer apăruseră norişori albicioşi, din aceia care se risipeau pe înaltul cerului ca fumul de ţigară. Era semn că timpul avea să se strice din nou şi alte ploi aveau să se abată peste noi. Ne-am grăbit cât am putut, nu fără a admira frumuseţile crestelor pe lângă care am trecut. Apoi am ajuns la locul numit „ La trei paşi de moarte ” şi nimic nu ne-a înspăimântat. Când am ajuns la „ Monumentul Nerlinger ”, aproape de vârful Arpaşului Mic, nu ne-am putut abţine să nu urcăm pe el. Şi de aici, la aproape 2500m, am privit un spectacol aproape unic. Am zărit pe coasta sudică a lui, o adevărată turmă de capre negre, care păşteau liniştite. Din vale urca o turmă de oi. Şi amândouă turmele păreau că doresc să se conbtopească. Numai că n-a fost aşa şi câinii turmei de oi, s-au năpustit în întâmpinarea caprelor negre, care s-au risipit pe coasta muntelui. Am continuat drumul, trecând peste vârful Mircii şi pe lângă lacul Podul Giurgiului. Am început să ne grăbim cât puteam, pentru că norii începuseră să se adune pe cer. Când am ajuns în Şaua Podragului, ploaia stătea să cadă şi când am intrat pe uşa cabanei, primii stropi au căzut pe oglinda lacului din căldare. Au urmat trei zile chinuitoare, în care am stat ţintuiţi în cabană. Dar tot a avut o parte bună, pentru că acolo ne-am întâlnit din nou cu grupul de bulgari, de la care am luat informaţii despre munţii Pirin, de la ei din ţară, pe care aveam intenţia să-i vizităm. Oamenii erau din Gabrovo, ba chiar ne-au dat adresa lor de acolo, ca eventual să le facem o vizită, atunci când vom face excursia plănuită. Excursia am făcut-o, dar pe la ei n-am mai dat. Până la urmă ploaia s-a sfârşit şi noi am izbutit să plecăm mai departe. Am urcat din greu din Şaua Orzănelei până pe Viştea Mare şi am dat o fugă pe Moldoveanu. Trebuia să ne scoatem timpul pierdut şi nu vroiam nici să ne mai întindem cortul, nici să ne mai oprim la vrero cabană. Aşa că vârfurile treceau unul după altul şi doar din mers furam cu coada ochiului, câte ceva din imaginile întâlnite în cale. Timpul era frumos şi doar pentru scurtă vreme, am întâlnit unul din fenomenele rare din aceşti munţi. Dinspre versantul sudic, veneau spre creastă, vălătuci de ceaţă. Odată ajunşi lângă poteca noastră, se întorceau de unde veniseră. A durat o bucată de drum acest interesant fenomen. Am trecut şi de Curmătura Zârnei – pe atunci nu era ridicat refugiul, cel sferic – şi de vârful Ludişorului şi am ajuns în Curmătura Brătilei. Am zărit spre vale un bordei şi către el ne-am îndreptat. Nu mai vroiam să întindem din nou cortul. Ne ajunsese experienţa de la Avrig. Doar că atunci când am ajuns la bordei, ne-a întâmpinat un câine fioros. De câte ori dam să ne apropiem de bordei, câinele făcea şi el un pas spre noi. N-am avut altceva de făcut, decât să aşteptăm să vină ciobanul. N-a întârziat prea mult şi dinspre vale, pe potecă, urca un om care mâna un măgar încărcat cu desagi. Era un bătrân venerabil. Aveam să aflăm mai târziu că avea pe atunci 75 de ani. A ajuns lângă noi şi ne-a poftit în bordei. Aveam unde să dormim, pentru că el oricum stătea noaptea între oi. Ceva mai târziu a mai venit un alt cioban. Un munte de om, care când a intrat în bordei, a umplut toată uşa şi s-a făcut întuneric înăuntru. Mai târziu, după ce a tras un gât de ţuică, la care ne-a invitat şi pe noi, ne-a istorisit câte ceva din întâmplarea petrecută mai an prin aceste locuri. Urcase cu mioarele la munte, peste care, la vreme de vară, s-a năpustit un viscol ca în toiul iernii. A început să coboare de la bordeiul în care eram acum, către stână, trecând oile una câte una peste un pârâu devenit torent năpraznic. El stătea cu picioarele în apă şi lua în braţe câte o oaie. A mai apucat să ajungă la stâna care şi ea era părăsită de spaima viscolului. Deabia peste trei zile l-au găsit ortacii, zăcând în stână cu picioarele degerate. L-au dus la spital şi acum, stătea în faţa noastră, povestindu-ne amarul de întâmplare care era să-l răpună. Ne-am simţit obligaţi să-i povestim şi noi câte ceva. Şi le-am spus de marinarul nostru, pe care nu-l mai văzusem de la Călţun. Şi bătrânul ne-a spus că pe la ei trecuse un individ ciudat, care făcuse pariu pe o sticlă de şampanie, cu nişte prieteni din Ploeşti, că va străbate creasta Făgăraşilor. El era, am exclamat noi veseli nevoie mare, că aflasem veşti de la marinarul nostru. A doua zi am plecat mai departe spre Iezer şi tot într-o goană am ţinut-o. Plaiul întins, cu vreme bună pe cer, nu ne-a dat bătaie de cap cu orientarea. Doar urcuşul pe vârful Roşu ne-a dat de furcă. Eram obosiţi şi simţeam urcuşul din plin. Pe vârf s-a apropiat din nou furtuna şi de departe ajungeau până la noi zgomote de tunet. Precipitaţi, am coborât direct de pe vârf, în căldarea de sub noi. Bănuiam că aceea era căldarea Iezerului. Ne-am trezit cu tufe de jneapăn de jur împrejur, iar căldarea Iezerului era cheală de tot. Dacă am mai fi scotocit căldarea în care intrasem, aveam să descoperim şi lacurile Boarcăşului, pentru că acolo nimerisem. Cu spaima furtunii în spate, am urcat din nou pe vârful Roşu, apoi pe pe potecă, ne-am îndrepătat către vârful Iezerului Mare şi mai departe către refugiul de lângă lac. În cealaltă zi, ultima din această excursie, am făcut potcoava Iezerului, până peste Păpuşa şi am coborât la Voina.                     
Prinsesem gustul Făgăraşului şi cum aveam în Chissy o tovarăşă de nădejde, am plănuit un urcuş inedit pentru noi, dar ceva mai greu de atins. Vroiam să ajungem pe Negoiu, urcând pe valea Topologului. Am plecat cu maşina, Dacia mea 1300, cu Chissy şi Zoia. Am rămas peste noapte într-un amărât de dormotor de tăietori de lemne, aflat undeva  în afara drumului de pe Topolog. A doua zi am ajuns la poiana în care se uneau pâraiele Scara cu Izvorul Negoiului. Pe acesta din urmă am urcat. Pentru noi acest drum era cu totul nou şi frumuseţea locului ne-a fermecat. Cât era de fermecător frumul, atât eram eu de fermecat de Zoia care avea să-mi devină soţie. Drumul curgea fără să simt efortul urcuşului. De departe se vedea o cascadă prelungă şi pe primul cioban întâlnit, l-am întrebat cam pe unde era drumul. Şi ne.a arătat, luând reper „ pişătoarea ”, cum îi spunea el. Pe dreapta ei cum urcam, am mers şi am ajuns în căldarea Negoiului. Marcajul era relativ bun şi urcuşul din căldare l-am nimerit uşor. Şi tot uşor am ajuns pe vârful Negoiului. Acolo ne-am întâlnit cu Ceani, Eva şi alţii, cunoştinţe din Vâlcea, care urcaseră de la Bârcaciu şi se îndreptau spre Bâlea. Ne-am despărţit, fiecare luând-o pe drumul său. Noi am urmat creasta, dorind să coborâm pe pârâul Scara. Am ajuns la Custura Sărăţii şi când am depăşit vârful Şerbotei, a venit de undeva, de nu ştiu unde, un vânt năpraznic, aşa cum nu mai apucasem. Cel puţin pe Zoia, vântul ar fi zburat-o dacă nu o ţineam de mână. Cele vreo 50 de kilograme pe care le avea ea, nu reprezenatau vreo problemă pentru vântul din creastă. Am ales să coborâm pe coasta muntelzu, fără potecă. Aşa am scăpat de vânt. Am trecut pe lângă stâna din Scara, unde am găsit ciobani din Băbeni, am ajuns la confluenţa cu Izvorul Negoiului şi la maşina care ne aştepta cuminte. Drumul până acasă s-a scurs repede. Era vremea cireşelor şi undeva pe drum ne-am oprit să cumpărăm câteva. Peste noapte am căzut într-un somn adânc, care m-a făcut să nu aud furtuna care s-a abătut peste oraş. A smuls copaci din rădăcini şi acoperişuri de casă, dar eu nu am auzit nimic.
Aveam în Piteşti cunoştinţe bune, la cercul România Pitorească, cu care adesori ne povesteam amintiri din munţii prin care trecusem. Soţii Mizof, pentru că de ei era vorba, ne-au invitat să mergem cu un grup mare, într-o excursie al cărei ţel era urcuşul pe Moldoveanu. Am plecat din Râmnicu Vâlcea cu două maşini. Într-una Costin, Chissy şi Gabriela Mastacan. În cealaltă Zoia şi cu mine. Ne-am urcat la Piteşti într-un autobuz nou-.nouţ şi am pornit către Valea Rea. Când am ajuns la ramificaţia către valea Cernatului, am început să urcăm pe acolo. Am parcurs cheile minunate ale acestui pârâu şi mai departe, când valea s-a lărgit, serpentinele spectaculoase ale drumului, ne-au scos la cantonul Maliţa, la mai bine de 1900m. Eram cu toţii vrei 50 şi am încăput fără probleme. Dimineaşa era superbă şi cu toţii ne-am avântat spre Moldoveanu. Era drum de vreo 3-4 ore. Plecam de la o cotă înaltă şi nu era prea mare oboseala. Pe drum ne-am răsfirat rău de tot, aşa că nici nu ştiu dacă toţi om fi ajuns pe vârf. Pe drumul marcat cu un triunghi albastru, ne opream adesori să admirăm crestele adiacente. Când am ajuns pe vârful Scărişoareei, de sus, am privit îndelung lacul cu acelaşi nume – astăzi ştiu bine ca acesta făcea parte din lacurile cele multe ale Galbenei. Splendid ochi de apă albastru, cuibărit într-o căldare adâncă. Apoi am urcat vârful Roşu şi deabia după aceea am zărit pe cel al Moldoveanului, atunci parcă invadat de mulţime de oameni. Când am ajuns pe vârf, aglomeraşia nu se sfârşise şi pacă n-am gustat înălţimea aşa cum se cuvenea. N-am stat mult şi am început drumul întoarcerii. Pe drum am întâlnit grupuri care deabia urcau. Noi i-am depăşit repede şi bine am făcut, pentru că peste munte s-a abătut o ploaie torenţială, însoţită de fuigere şi trăznete. Mergeam şi ne închinam repede de fiecare dată când cerul era brăzdat de o limbă de foc. Am ajuns la canton uzi leoarcă. Ne-am strecurat în pat ca să ne încălzim. Şi am avut tot timpul, până când ultimul grup s-a întors după munte. Târziu, după alte ropote de ploaie, ne-am urcat în autobuz şi am început coborârea. Când am ajuns în vale, la firul apei, a apărut primul obstacol. Din munte aluncase spre vale o viitură care acoperise drumul, făcând pe el o gâlmă, peste care dacă trecea autobuzul, ar fi rămas suspendat. A trebuit să o îndepărtăm mai mult cu mâinile şi deabia apoi să plecăm mai departe. Nu mult mai încolo, roata din spatre a maşinii, a alunecat într-o groapă şi a trebuit cu un mangealâc improvizat, să o săltăm, să punem pietre sub ea, ca să putem pleca mai departe. Şi toate operaţiunile acestea le-am făcut afară, sub o ploaie torenţială care nu mai contenea. Şi a venit obstacolul cel mare. Când am ajuns în chei, apa umflată a pârâului, se opintise într-un zăgaz, format din trunchiuri de copaci  aduşi de toernt. Drumul era inundat de vreo 30-40 cm de apă, ba poate chiar mai mult. Doar câţiva au rămas în maşină, ceilalţi au coborât. Am pus pe marginea apei un fel de bordură din copaci smulşi din torent, care să ghideze şoferul. Maşina a izbutit să treacă, dar şi-a spart radiatorul. Cu el spart, umplându-l la ficare fântână, am ajuns la Piteşti. Dincolo de miezul nopţii am ajuns la Râmnicu Vâlcea.
Nu ne-am potolit şi la următoarea invitaţie, am plecat din nou, tot cu soţii Mizof şi tot către Moldoveanu. De data asta pe altă cale şi cu alt autobuz. Până la Piteşti am ajuns tot cu Dacia mea. De data asta, alături de Zoia a mers şi Iancu. Autobuzul era altul, ieşit din reparaţia capitală unde i se schimbase moroul. Fără niciun fel de rodaj, a plecat cu noi la munte. În autobuz era înghesuială mare şi pe deasupra mergea şi încet. Ba pe drum , la cea mai mică pantă, trebuia să ne dăm jos ca să poată să urce. Şi până la urmă, pe Valea Rea, s-a terminat cutia de viteze. N-am ştiut când am plecat de lângă el ce defecţiune avea, aşa că veseli ne-am îndreptat către Nisipuri – locul nu era departe -, pentru că la casele de acolo vroiam să înnoptăm. A doua zi, dimineaţa ne-a întâmpinat cu ploaie. Excursia era ratată. Am încercat totuşi să urcăm. Am depăşit stâna din Buduri şi am început să urcăm pe coasta muntelui. Ploaia nu contenea, aşa că ne-am întors. Despre autobuz nu mai ştiam nimic, aşa că spre prânz ne-am făcut rucsacii şi am luat drumul întoarcerii. Atunci nu ştia, că până la capătul drumului era 40 km. dar oricum, altă variantă nu aveam. Când am ajuns la maşină, deabia atunci ne-am convins că autobuzul nu mai putea să se urnească din loc. Am mers pe drum, pe jos, până spre capătul lui şi deabia atunci ne-a ajuns din urmă un convoi auto ciudat. Un tractor remorcase autobuzul şi venea spre vale cu el. Ne-am urcat şi am ajuns cu toţii la tabăra de pionieri de la Slatina. Acolo altă dandana. Era aproape noapte şi nu mai aveam autobuz decât a doua zi dimineaţa. Noroc cu una dintre fetele care erau cu noi şi ai cărei părinţi, anunţaţi telefonic au venit să o ia şi Zoia şi cu mine, ne-am aciuiat pe lângă ei. Am ajuns la Piteşti dincolo de miezul nopţii. Ne-am luat maşina şi am ajuns la Vâlcea.
În anul următor mi s-a năzărit să urc muchiile nordice ale Făgăraşului. Citisem în monografia lui Cristea, că sunt câteva din ele cu grad alpin minor şi deci accesibile nouă, căţărători de oazie. Prima dintre ele a fost Muchia Drguşului. Cu mine a venit Ceani. Am depăşit mânăstirea Sâmbăta şi în dreptul uneia din vechile cabane de atunci, ne-am lăsat maşina. Am început să urcăm pe valea Sâmbetei. Când ne-am dat seama că nu prea găsim poteca care să ne conducă pe muchia Drăguşului, ne-am hotîrât să o luăm direct pe versant. Sus, pe muchie, trebuia să găsim poteca ciobănească. Aşa a fost, numai că până acolo am ostenit din greu. Dar când am ajuns sus, am găsit poteca lată, îndelung bătută pe care am urmat-o fără grija rătăcirii. Nu eram departe de golul alpin, când ne-a ajuns la nări miros de fum. Am bănuit că vine de la casa de vânătoare amintită de Cristea. Aşa a fost. Numai că acolo am găsit un grup de 6-7 tineri din Mediaş, care ocupaseră întregul refugiu. Ne-a făcut loc şi am intrat în vorbă cu ei. Aveau cu ei o fată, care până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi m-a întrebat dacă nu cumva am fost de curând în Caucaz. Sigur, aşa era, dar de unde ştia. M-a lăîmurit că fusese la un simpozion turistica la Vâlcea, unde eu prezentasem diapozitive din Caucaz. Ba mai mult, în acele zile îi condusesem pe Stogu, pe un traseu cu veleităţi alpine. Aşa că ne cunoşteam. Mi-au arătat că aveau cu ei o frânghie, cu un ochete metalic la capăt, cu care sperau să treacă de locurile dificile. Noi aveam cu noi o coardă, scăriţe, carabiniere şi câteva pitoane. Inarmaţi cum spuneam, am plecat dimineţa pe creasta Drăguşului. Cu cât înaitam, locurile erau din ce în ce maI frumoase. Spre căldarea din stânga, cea a Răcorelelor, păştea o turmă de oi şi pe fundul văii sclipeau ochiuri de apă. Ne-a fost puţin mai greu la coborârea către Curmătura Răcorelelor, dar am trecut cu toţii cu bine. Urma urcuşul către vârful Gălăşescu Mare, la 2470,. Aceasta era partea dificilă a traseului, sau cel puţin la asta ne aşteptam. Ne-am legat în coardă eu şi Ceani. Au urmat porţiuni de grohotiş, scurte căţărări pe stâncă, fără pericol, sau mici hornuri pe care le-am depăşit cu uşurinţă. Apoi panta s-a îndulcit, a apărut zona de plai şi curând am ajuns pe vârf. Nu cred că am făcut trei ore până sus. Trebuia să ne întoarcem la cabana Valea Sâmbetei, pe drumul de creastă. Am ajuns în dreptul unei Ferestre, pe care grupul de tineri a început să coboare. Spuneau că au mai coborât pe aici şi ştiau drumul foarte bine. Le-am spus că nu asta-i Fereastra pe care trebuiau să coboare, dar...ne-am luat după ei. Hornul pe care ne aflam, la început avea o pantă acceptabilă, dar pe măsură ce coboram, devenea din ce în ce mai dură. Nu ne mai venea să ne întoarcem. Acum ştiu că nimerisem pe Hornul Mare al Răcorelelor şi că este clasificat ca fiind unul de gradul 2A. Curând a trebuit să întindem coarda. Mai întâi doar pentru asigurări, apoi pentru 2-3 rapeluri. A trebuit să bat pitoane la fiecare rapel. Cel mai greu am coborât eu, nu pentru că am făcut rapelurile amintite, dar pentru că aveam un rucsac cu cadru şi coarda îmi trecea peste gât ca un fel de jug, şi multă vreme am avut pe gât o dungă de parcă aş fi tras la plug, cu jugul pe gât. Până la urmă am ajuns la baza peretelui pe care coborâsem, într-o pajişte presărată cu jnepeni. Apoi la masa din faţa cabanei, le-am arătat medieşenilor, peretele pe care coborîsem şi care de aici, ştiind că am coborât pe el, părea înspăimântător. Am coborât apoi împreună şi jos, la maşină, ne-am despărţit, cu schimb de adrese şi telefoane. Nu ne-am mai văzut de atunci. Ce ne-am fi făcut dacă nu aveam la noi coarda şi pitoanele şi ar fi trebuit să ne bizuim doar pe frânghia cu ochete a tinerilor !.
Următoarea muchie pe care am urcat, a fost cea a Viştei. Am plecat cu Toni şi cu Traian Costin, cu corturi, să facem muchia amintită. Am ajuns la Victoria şi apoi la casa silvică de pe valea Viştei. Casa Verde cum i se spune şi asta pentru că este într-adevăr vopsită în verde şi atunci în 1980, dar şi acum în 2004, când am văzut-o ultima oară. Acolo am lăsat maşina. Am început să urcăm prin locuri prin care nu mai fusesem. Am terminat drumul forestier şi ne-am angajat pe poteca necunoscută, dar marcată cu triunghi roşu. Pe drum am întâlnit un izvor puternic, ce izvora de sub o stâncă. M-a impresionat atunci, dar şi de câte ori l-am mai revăzut. Se însera cu repeziciune. Curând am ajuns în dreptul unor ruine. Aici fusese cândva casa de vânătoare amintită de Cristea în monografia sa. Nu a mai durat mult până să ajungem la stâna din Viştea, aflată pe malul stâng al apei. Am întins corturile şi până dimineaţa nu ne-am mai trezit. Stâna era în dreptul unei hoge plină de grohotiş, dar pe care ni se părea că vom ajunge repede în creastă. Ne-am cam chinuit noi prin grohotişul mişcător, dar până la urmă am ajuns în creastă. Priveliştile către crestele nai apropiate sau mai depărtate erau magnifice. Dar cele spre creastă, în ziua frumoasă în care eram, întreceau aşteptîrile. Eram cu Viştea Mare în faţă, cu peretele Ucişoarei şi privirile zburdau până spre Podragu. Am parcurs creasta fără nicio greutate. Am coborât în curmătura adâncă, ce ne despărţea de peretele vertical, umed şi negru, al Ucişoarei. Urma coborârea pe valea pe care o părăsisem, pe un horn despre care Cristea spunea că are pe el mai tot timpul, zăpadă întărită şi pe care orice pas trebuie făcut cu atenţie. Am găsit zăpada. Spunea Cristea, că pentru a evita alunecarea, să săpăm cu atenţie şi fără grabă, trepte pentru picior. Da de unde. Traian a luat-o înainte şi deodată l-am văzut cum am luat-o la vale. Am înmărmurit. Într-un târziu, de jos, au ajuns până la noi, vorbele lui Traian: sunt teafăr. Prea teafăr nu era el, pentru că fundul îi era făcut ferfeniţă şi la înapoiere, numai el a ştiut cum a stat în maşină. Toni şi cu mine am fost atenţi, am făcut trepte şi am ajuns jos cu bine. Apoi împreună am ajuns la corturi şi la maşină. Plimbarea noastră putea să se sfârşească rău.
În vara aceea am mai încercat să ajung în valea Viştei şi de acolo pe muchia cu aceşaşi nume. Cu Chissy şi cu Iancu. Am lăsat maşina în acelaşi loc şi am pornit pe vale. Ne-a apucat ploaia şi ne-am adăpostit sub o stâncă. Un băieţandru care urca spre stână şi pe care îl cunoşteam din cealalată împrejurare, a trecut pe lângă noi şi ne-a aruncat din fugă „ cin-ne udă, ne şi uscă ”.noi însă n-am avut curajul să-i încercăm previziunea, ne-am întors şi ne-am îndreptat spre Piatra Craiului.
Asta nu înseamnă că în acel an, nu am mai încercat alte ascensiuni pe muchiile nordice ale Făgăraşului. Aşa a fost încercarea, reuşită până la un punct, făcută pe muchia Zănoagei. A fost de departe cea mai grea dintre muchiile a căror urcare am încercat-o. Am plecat cu maşina prin Victoria, pe care am lăsat-o tot la Casa Verde, cantonul silvic de la gura văii Viştea. Eram de data asta cu Ceani şi Ilie. Eram în plină toamnă, după ce turmele părăsiseră muntele. Am ajuns la stână când întunericul stăpânea muntele. De data asta am plecat fără cort, cu inten’ia de a ne adăposti peste noapte în stână. Atunci am intrat prima oară în stână, cea veche şi am constatat că avea în utilizare, apropierea unei stânci, ba chiar laviţele erau pe un fel de prispă naturală, pe care chiar mi-am întins sacul de dormit. A doua zi am plecat să urcăm pe muchioa Viştei. Eram destul de sus pe vale şi astfel am încercat să găsim un loc de urcare pe coasta muntelui, cât mai comodă. N-a fost deloc uşor, panta fiind foarte mare şi pe unde am urcat, nefiind niciun hăţaş. S-ar putea spune că am ircat cam de-a ’nboulea. Am ajuns pe creastă şi nu mult mai sus, am întâlnit vârful Zănoaga – 2378m -, unde spre uimirea noastră, am găsit doborâtă o imensă cruce metalică. Asta pentru noi a însemnat că pe aici ar fi putut fi chiar o potecă marcată sau măcar umblată timp ăndelungat. Câtăva vreme ne-am plimbat pe creastă. Ştiam că vom ajunge în Spintecătura Zănoagei, după care ne vom mai gândi dacă Peretele Gălbenelelor, este sau nu de nasul nostru. Am coborât la liber în Spintecătură, deşi partea nordică era de fapt un perete, chiar dacă avea numeroase prize. De fapt datorită lor am putut coborî. Aveam la noi o coardă, pitoane, carabiniere şi scăriţe şi când am ajuns în Spintecătură, o clipă am crezut că ne putem urca în continuare. De aici traseul nu părea prea dificil pentru cât alpinism şţiam noi. O fisură cu multe prize, un horn destul de expus, păreau locuri tentante. Un minim de prudenţă ne-a îndemnat să renunţam. Altfel ar fi stat lucrurile dacă am fi avut un cap de coardă experimentat !. Privind spre valea Viştişoarei, acolo unde se afla micuţul lac al căldării, am observat că un horn estic , comod chiar, ne-ar fi permis cu uşurinţă să ajungem acolo. Noi însă ne-am hotărât să coborâm, cu atât mai mult cu cât colegul Ilie, ne părăsise şi nu-l mai vedeam deloc. Îl ştiam imprudent, cu mult mai mult decât eram noi. O luase de capul lui, ba mai mult îl pierdusem din vedere de mult timp. Îl bombăneam mereu, cu atât mai mult cu cât privind înaintea noastră, vedeam cât de dificilă era înaintarea prin aceste locuri. Parcă ne-ar fi dus mintea că ar fi încercat să ajungă pe Moldoveanu, de care chiar ne pomenise. Dar priveam coastele muntelui şi vedeam că pe acolo locurile erau destul de periculoase. Am emis ideea că ar fi putut să cadă de pe o stâncă, ba chiar ni s-a părut că jos, la baza peretelui Gălbinelelor, în parttea vestică, s-ar vedea o pată neagră, aşa cum era el îmbrăcat şi care semăna cu trupul unui om căzut. Nici nu ştiam ce puteam face. Deocamdată am hotărât să coborâm pe versantul vestic, dar nici pe acesta nu era prea uşor. La început am avut de coborât prin locuri asemănătoare cu cele pe care le întâlnisem când coborîsem în Spintecătură şi debia după aceea prin grohotişul instabil. Până la urmă am ajuns spre vale, în locuri mai domestice. Pe măsură ce coboram, pata întunecată pe care o văzusem de sus, nu mai semăna atât de mutl cu a unui om căzut şi asta ne dădea oarecari speranţe. Totuşi Ilie nu venea şi timpul trecea, mai ales că Ceani trebuia să ajungă în Vâlcea devreme , pentru că în acea noapte să plece cu trenul într-o delegaţie. Am mâncat, ne-am strâns lucrurile şi Ilie nu venea. Într-un târziu, l-am văzut coborând pe potecă şi curând a ajuns lângă noi. Sigur că ne-am cam dat drumul la gură şi l-am beştelit, dar el, inocent, ne-a spus că prea era aproape de Moldoveanu ca să nu încerce să ajungă acolo. Aşa a făcut, dar ne-a produs o mare întârziere.
Muntă vreme o boală nemiloasă, dar nedreaptă cu mine, m-a ţinut departe de munte. Efortul de genul unui urcuş montan fiindu-mi nu interzis, dar imposibil. Crize prelungite de astm, m-au transformat, cel puţin pentru munte, într-un veritabil invalid. Au trecut aproape 5 ani, până când am putut din nou să fac ascensiuni. Poate printre primele şi în orice caz în Făgăraş, chiar aşa a fost, am încercat să urcăm muchia Podeanului, începând din valea Topologului. Am plecat cu Zoia, soţia mea între timp, cu doctorul Iliescu şi fiul acestuia. Intenţia mea, era să încerc  pe aici, să ajung pe vârful Călţunului. Era acest vârf un vis mai vechi şi bănuiam că odată ajunşi în preajma abruptului, vom găsi o cale de acces. Noroc cu ploaia care ne-a prins când eram pe la începutul muchiei Podeanului şi a trebuit să ne întoarcem. Am ajuns în poiana de la confluenţa Scării ci Izvorul Negoiului şi de acolo ne-am îndreptat către un canton silvic, de pe versantul estic al văii. Până acolo am întâlnit o turmă de oi păzită de un cioban. Nimic deosebit. Numai că întrebându-l pe acesta ce face la stână, ne-a spus foarte mândru, că este.... şef de cârd. Avea omul mania şefiei !. Noi ne-am continuat drumul urcând pe o potecă foarte clară, care doar la gol a început să se estompeze. Când am ajuns pe o muchie foarte clară care părea să ducă spre abruptul Călţunului, a început ploaia. Am mai apucat să vedem un drum alpin lung, încolăcit pe munte şi care cobora foarte lent. Ploaia s-a înteţit şi noi ne-am întors, adăpostindu-ne o vreme, până când ploaia s-a mai domolit. Între timp a coborât şi ceaţa, aşa că plănuita acsensiune pe muchia Podeanului a eşuat. Mi-au trebuit ani buni până când am reuţit însfârşit să urc Călţunul.           
Tot în anul acela, dar toamna târziu, prin sfârşitul lui octombrie, am avut o idee care chiar mi-a reuşit. Tot cu Zoia şi doctorul Iliescu, am plănuit să urcăm, pe Brâul Darei. Sfârştul lunii avea timp frumos şi excepţional de cald, ni se părea nouă, judecând după cel de la oraş. Cum doctorului nu trebuia să-i propui ceva cu cât de puţină excentricitate, că era imediat de acord – ne potriveam în privinţa asta perfect -, excursia a fost ca şi făcută. Am plecat sâmbăta, atunci când în ziua următoare nu aveam voie să circulăm, pentru că aveam număr nepotrivit. Aşa era pe vremea aceea. Nu aveam decât sacii de dormit la noi, contând că vom găsi vreo casă forestieră care să ne primească. Mult timp am mers pe Valea Rea, fără să întâlnim casa la care am fi putut sî ne aciuim şi noi. Până la urmă, când seara se lăsase peste munte, am găsit ce căutam. Din casa care era luminată slab de o lampă cu gaz, a apărut un om. Era paznicul casei – un dormitor de muncitori forestieri -, cel care ne-a ieşit în întâmpinare şi ne-a poftit înăuntru. Nu ne-a prea plăcut cum arăta casa pe dinăuntru, dar nu aveam ce face. Paturile păreau mult întrebuinţate şi nu prea des curăţate. Am gândit că peste păturile de-a dreptul jegoase, ne punem sacii de dormit şi noaptea va trece într-un fel. Mai guraliv, dovtorul a intrat în vorbă cu nea Onuţan, aşa îl chema pe paznicul cantonului. Ştia doctorul că pe aici, un inginer silvic, la o vânătoare prezidenţială, fusese omorât de urs şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre această întâmplare. Ştia. Şi ne-a spus că inginerul se aflase printre gonaci, că ursul îi ieşise în faţă şi-l gherăise până îl omorâse. „ Bine, dar n-avea puşcă ? ”, l-a întrebat doctorul. „ N-avea, că le era frică că-l împuşcă ! ”- pe el, pe Ceauşescu. Era întuneric în cabană, dar l-am simţit cum se bate peste gură, gândind că prea vorbise mult şi nici nu ştia cu cine sta de vorbă. Şi replica finală a venit repede: „ Dar cine să-l împuşte ? ”. După care liniştea s-a aşternut în cabană şi am adormit cu toţii. A doua zi cum s-a luminat de ziuă, ne-am dus la maşină şi ne-am pregătit de drum. Pe parbrizul maşinii era pojghiţă de ghiaţă şi afară era frig straşnic. Nea Onuţan ne-a spus cum să trecem puntea la Balta Pojarnei şi am pornit la drum. Am ajuns la punte, am traversat-o şi am prins potecuţa clară de pe marginea apei. Câtăva vreme am mers siguri pe poteca din faţă. Apoi am început să urcăm şi undeva mai sus, n-am mai găsit-o. În faţă era doar un mal râpos şi nici urmă de potecă. Cam pe aici a început una din crizele mele de astm şi a trebuit să-i dau rucsacul lui Zoe. Am urcat câtăva vreme fără potecă şi tocmai sus, lângă nişte brazi bătrâni, am regăsit poteca şi odată cu ea, urmele apropiatei stâne din Dara. Acolo, sub cerul senin al toamnei frumoase în care ne afllam, am început să ne întrebăm care e drumul mai departe, pentru că deasupra era un vârf cu jneapăn compact care nu ne dădea prea mari speranţe să-l străbatem. Stâna arăta grozav şi de mult nu mai găsisem una la fel de curată şi ordonată. Ba mai mult, pe uşa stânei, la interior, se afla posterul lui Burebista. De aici de la stână, aveam privelişti largi. Către Iezer şi creste făgărăşene până spre Moldoveanu. Spre mucha împădurită a Boureţului, iar spre vest, până spre muchia Scărişoarei. Spre surprinderea noastră, doar am urcat puţin către pădurea de jneapăn şi am găsit poteca strecurată printre împăienjenişul de care ne era teamă. Apoi multă vreme poteca s-a desfăşurat pe coasta dinspre Valea Rea  şi după aceea s-a ridicat pe creastă. Aici, pe vremea însorită şi caldă care a urmat dimineţii reci, ne-am bucurat nu numai de spectacolul munţilor ci şi de unul dat de vietăţile de pe aici. Înaintea lui Zoe, zburda o capră neagră şi deasupra ei, în volte spectaculoase, plutea un corb. Îi venise corbului chef de joacă cu căpriţa  şi se hârjoneau de mama focului. Către Valea Darei, în căldarea ei, sclipeau ochuri de apă, care nici atunci nici acum , nu ştiu cum le cheamă. Poate acum, după ce am fost în căldarea Leaotei, să mai merg odată pe creastă şi să-mi dau seama care din lacurile de acolo le-oi fi văzut atunci. Creasta era destul de îngustă şi poate că îşi merita numele de Brâul Darei. Nu se urca prea mult, deşi acum eram cu destul peste 2000m. Din păcate criza de astm nu vroia să treacă cu una cu două. Apoi am dat de un platou, pe care înaintarea era uşoară. A urmat un alt vârf şi o nouă şa. Urma vârful Darei, pe care doar doctorul Iliescu a a plecat să urce. Eu eram doborât de efortul făcut până aici. Doctorul s-a urcat pe Dara, apoi s-a dus pe vârful Fundul Bândei, de unde s-a întors cu imaginea lacului Urlea în priviri. N-am mai vrut să ne întoarcem pe acelaşi drum şi am început un coborâş prelung către firul văii Bândea, presupunând că pe acolo vom ajunge în Valea Rea, nu prea departe de locul unde lăsasem maşina. N-a fost prea uşoară coborârea printre clonţanii stâncoşi ai văii, dar ne-am bucurat de imagini inedite. Nu cu oricine şi nu oricând, ai prilejul să mergi prin acele locuri. Iarba verde de pe lângă apa care sărea din cascadă în cascadă, imaginile dinspre creastă, luminate de soarele aflat către apus, totul era parcă din altă lume. Cu încetul, pe firul apei s-a însăilat o potecă, cea a oilor, care pe aici se îndreptau spre păşune. Curând am ajuns la stâna din căldarea Bândei, aflată pe o ridicătură a mutelui. Am intrat în ea şi am rămas uimit de curăţenia desăvârşită pe care o lăsaseră ciobanii. Ba chiar şi lemne tăiate şi frumos aranjate, erau în stână, ca şi cum oaspeţi stăteau să vină. De acolo am intrat în pădurea de brad şi deabia atunci mi-a revenit respiraţia la normal şi m-am putut şi eu bucura din plin de locurile pe lângă care treceam. Când am ajuns în vale, am constatat că eram la Nisipuri, unde cu câţiva ani mai înainte, fusesem cu soţii Mizof şi piteştenii. Am trecut pe lângă casa de acolo, astăzi devenită bază salvamont şi când întunericul se lăsase peste vale, am ajuns la maşină. Nea Onuţan ne rugase să-l luăm şi pe el la vale şi ca să fie sigur că nu-l uităm, pusese peste drum un trunchi de brad. Trebuia să oprim. L-am prins când mânca nişte cârnaţi cu mult usturoi, judecând după miros. Vroia să vină cu noi, dar nici de cârnaţi nu vroia să se despartă. Până la urmă a ieşit din canton şi am plecat. O grămadă de lucruri ne-a povestit paznicul, despre el şi rudele sale, uneori urmărite de vreun miliţian zelos sau despre  cele petrecute pe aici pe vremea colectivizării şi cum scăpaseră de această campanie. A văzut şmecherul numărul maşinii şi a ştiut că nu avem voie să circulăm, aşa că ne-a dus pe un drum ocolit, chipurile să scăpăm de miliţianul cel rău din Domneşti. De fapt ne-a dus pe drumul care-l lăsa pe el la poarta casei. Ne-am amuzat tot drumul de isteţimea lui. Acasă am ajuns fără să avem incidente cu miliţieni.
Anul 1979 a fost pentru mine unul de excepţie. Atunci am făcut cea mai frumoasă excursie din viaţa mea. Am urcat în Caucaz şi asta m-a marcat pentru tot restul vieţii. Şi tot pentru tot restul vieţii, m-a marcat desemenea finalul anului, când m-am căsătirit cu Zoia. Cu ea, dar şi cu Titi Pandiu, alpinist de performanţă, am fost, după ce am venit din Caucaz, de două ori la Bâlea. Prima oară am ajuns acolo cu intenţia de a face cu Titi creasta Arpăşelului. N-am avut noroc. Dimineaţa se lăsase ceaţa şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem. A rămas doar frumuseţea transfăgărăşanului, pe care l-am făcut în întregime, mergând din Cârţişoara până la Curtea de Argeş. La întoarcerea spre sud, am constatat că numai pe versantul nordic era ceaţă, aşa că cel puţin ne-am bucurat de soare. A doua oară timpul ne-a ajutat şi ne-am putut duce planul la bun sfârşit. Acum, după amiaza când am ajuns la cabana Bâlea Lac, pe timp mai mult decât frumos, după o noapte liniştită, am plecat cu Chissy, Zoia şi Titi, să urcăm mai întâi Vânătoarea lui Buteanu. Am urcat pe la lacul Capra şi apoi pe traseul clasic marcat cu cruce albastră. Am depăşit Şaua Văiugii şi am ajuns la Spintecătura Buteanului. Am trecut cu toţii peretele ce ne despărţea de vârf şi am avut de acolo privelişti către puzderia de vârfuri şi coame ale Făgăraşilor şi a altora până spre Iezer şi Bucegi. Ne-am întors cu toţii peste vârful Capra şi el înalt de 2494m şi de acolo ne-am despărţit. Fetele s-au întors la cabană, urmând să ne aştepte acolo, deşi Chissy cred că a făcut-o cu mare greutate, iar cu Titi, ne-am îndreptat către creasta Arpăşelului. Am ajuns în Spintecătura Caprei, dar altfel este un horn pe care se poate coborî în valea Arpăşelului, fără dificultate, decât cu grija să nu dizloci pietre şi grohotiş în capul celor mai de jos. Am ajuns în faţa unui perete înalt, aproape negru şi mai ales umed. Ne-am pregătit materialul pentru căţărare şi ne-am legat în coardă. Când a pornit Titi, evident cap de coardă, îngrijorat l-am întrebat „ Titi, dar cum mă urc ?. Păi vii după mine ! ” şi a dispărut căţărându-se repede pe peretele care mă înspăimânta. L-am aşteptat până a ajuns la prima regrupare, după care am pornit şi eu. Nu era grea ascensiunea, mai ales când te ştiai asigurat de sus. La un moment dat am ajuns sub o surplombă, unde m-am oprit să mă odihnesc. Era deasupra mea un piton şi mi-am, scos de la brâu o scăriţă. Titi a auzit zdrăngănitul scăriţei şi mi-a strigat de sus „ dom ’ Boghez, e păcat, se poate trece şi fără scăriţă ! ”. Şi chiar aşa a fost, am depăşit surplomba fără ajutorul scăriţei. De acol.o înainte, traseul mi s-a părut uşor şi mai niciodată nu am recurs la asigurare. De aceea durata parcurgerii traseului a fost scurtă, mai întotdeauna mergând în paralel. Am trecut şi peste Urechile de Iepure cu uşurinţă, dar şi de alte porţiuni de urcuş sau de coborâş, uneori pe stâncă înclinată dar lipsită de prize, doar prin aderenţă. Am depăşit creasta Arpăşelului şi am ajuns la cea a Vârtopelului. Mi s-a părut doar înierbată, fără dificultăţi alpine. Din păcate, când am ajuns la capătul ei, ne-a  cuprins ceţa. Am stat puţin sperând că lumina sorelui de deasupra ceţii o va învinge şi noi vom putea coborî fără probleme de orientare, mai ales că ştiam că sub noi trebuie să întâlnim poteca marcată cu dungă roşie a traseului de creastă. Nu s-a ridicat ceaţa şi noi am început să coborâm. Mergeam repede şi pe măsură ce coboram panta, începea să se ridice ceaţa. În curând am început să vedem pădurea de brad şi ne-am dat seamacă o luasem spre nord, probabil către valea Arpăşelului sau Albotei. Speriaţi, am început să urcăm înapoi, am depăşit din nou creasta, am coborât pe celălalt versant şi am ajuns repede la monumentul alpiniştilor de lângă lacul Capra. Cam pe acolo ne-am întâlnit cu fetele, care speriate că întârziem atâta, ne-au ieşit în întâmpinare. Ne-am întors la cabană, de unde am plecat spre casă. Coborând tot pe transfăgărăşan, dar pe latura sudică, prin Curtea de Argeş.
În acelaşi an, dar aproape spre iarnă, mi-am mai satisfăcut o toană. Încă de când bivuacasem pe malul lacului Avrig, pe furtuna năpraznică pe care o înfruntasem acolo, abruptul Ciortei mă impresionase atât de mult, încât doream să încerc să urc pe el. Era către mijlocul lunii noembrie, mai era puţin şi zăpada urma să acopre crestele Făgăraşilor. Am plecat cu Zoia, Chissy şi Ceani, către cabana de la Suru. Am fost singuri în cabană şi tocmai de aceea seara a fost una deosebită. Cât mai de dimineaţă, cu tot materialul de alpinism în spate, am pornit spre Ciortea. Căzuse prima zăpadăşi un strat subţire acoperea valea Moaşei. Urcam repede şi curând am ajuns la golul alpin. Pe întinderea albă, în faţa noastră se jucau câteva din caprele negre ale locului. Am ajuns în Şaua Surului, am urcat panta repede a Budislavului şi am coborât în Portiţa Avrigului. Era vreme călduţă cu tot stratul de zăpadă. Aici în Portiţă, iarna parcă nu venise ca pe meleagurile Surului. Zoia a rămas să ne aştepte, ascunzându-se cumva de răcoarea muntelui, iar noi ne-am grăbit să ajungem către grohotişul de sub peretele Ciortei. Am căutat cu privirea, încă din Portiţa Avrigului, locul din care aveam de gând să ne căţărăm. Când am, ajuns acolo ne-am legat în coardă, unul dintre noi fiind legat la două corzi şi am început ascensiunea. Pe alocuri zăpada se topea cu repeziciune, pe altele umezeala era destul de mare sau chiar şiroia. Înaintarea nu era deloc dificilă şi niciodată nu a trebuit să batem vreun piton sau să ne asigurăm unul pe celălalt. Doar din când în când, ca să evităm căderea pietrelor, ne regrupam în câte un loc mai comod. Evident nici noi nu căutam verticala absolută, ci ne strecuram prin locurile care ni se păreau mai uşor accesibile. N-a durat mult urcuşul, doar ceva mai mult de 1 ½ oră. Am ajuns pe creasta Ciortei, cam între vârful de 2427m şi ceşl de 2422m. Învinsesem Ciortea şi eram fericiţi. Apoi am luat-o grăbiţi pe creastă. Nici pe aici nu ne-a părut a fi greu, doar că uneori a trebuit să depăşim câteva stânci, de pe unele chiar a trebuit să coborâm cu ceva prudenţă. Apoi ultima parte am făcut-o pe plai, după care am ajuns în Şaua Gârbovei. Fleac ni s-a părut coborârea la lacul Avrig, iar urcuşul până în Portiţă, nici nu l-am simţit. Când am ajuns în Portiţă, am găsit-o pe Zoia aproape îngheţată, aşa că alergătura până la cabana Suru, ne-a prins bine la toţi. Când am ajuns la cabană, doar ce ne-am strâns lucrurile şi am început coborârea. Când am ajuns la capătul satului, acolo unde lăsasem maşina, întunericul ne ajunsese din urmă. La Vâlcea am ajhuns pe întuneric, obosiţi dar cu ochii ssclipind de bucurie. Erau Chissy şi Ceani, dar mai ales ea, printre cei mai buni tovarăşi de drumeţie pe care-i avusesem vreodată.
S-a întâmplat ca în anul acela, 23 august să pice în aşa fel încât să avem trei zile libere. Nu puteam să scap prilejul să fac o excursie serioasă. Aşa că am propus să urcăm muchia Albotei. Zoia, Chissy şi Traian, au acceptat provocarea. Nu vroiam să urcăm numai muchia aminitiă, dar doream să ajungem la cabana Podragu şi de acolo să coborâm. Am ajuns la cabana Arpaş sau pe numele ei mai alintat, Fata Pădurii – acum a rămas doar o amintire –, cam pe la ora prânzului, pe ploaie. Aşa cum era timpul, dar tot am plecat mai departe. Nu aveam multe informaţii despre traseu, doar ce citisem în revista România Pitorească. Am prins bucata de drum forestier de pe valea Arpaşului, apoi drumnul de căruţă care ne-a scos în pădure şi deabia mai târziu am ajuns  către golul alpin. În pădure, pe un fag, am avut surpriza plăcută să găsim o adevărată colonie de bureţi. Am luat cât am putut, asigurându-ne o masă de seară copioasă. O bună bucată de drum am mers printr-o zonă defrişată, apoi printr-una cu ierburi mari. Cam de pe aici am putut privi până către cabana Turnuri. Pe celălalt versant, cel dinspre valea Arpăşelului, suia pe munte, mai-mai să se apropie de noi, un drum forestier. Noi am mers mai departe, până când, spre orele serii, am ajuns sub un vârf înalt. Eram la Furca Albotei, înalt de 1941m. Acolo am hotărât să punem corturile. Am izbutit să facem un foc din crengi de ienupăr, la care am fript bureţii luaţi mai jos. Apă nu aveam prin prejmă, aşa încât a trebuit să o economisim pe cea pe care o aveam. Noroc însă cu bureţii, care ne-au făcut ca 36 de ore, după ce i-am mâncat, să nu fim chinuiţi de sete. Am dormit bine noaptea şi nimic nu ne-a deranjat. Dimineaţa însă, când am ieşit din cort, pe vârfurile crestei, stătea o ceaţă compactă. Iar pe versanţi şi chiar pe lângă noi, se aşternuse o pojghiţă subţire de zăpadă autentică. Nu aveam prea munte variante. Să ne întoarcem sau să ne continuăm ascensiunea. Pe aceasta din urmă am ales-o. Câtăva vreme am avut în faţa noastră o potecă, dar ea a devenit din ce în ce mai firavă. Apoi plaiul acoperit de iarbă, pe alocuri chiar mare, a pus stăpânire pe munte. Eram în permanenţă pe versantul dinspre valea Arpăşelului. Fără să simţim că urcăm, vârfurile pe lângă care treceam, erau din ce în ce mai înalte. Se simţea cî începem să ne ridicăm dincolo de 2000m. Am început să trecem pe lângă vârfuri stâncoase, probabil primul dintre ele a fost Sgăucul Mic. Apoi am ajuns în Curmătura Albotei. Mai departe creasta a devenit din ce în ce mai dificilă. A fost prima oară când mi-am dat seama că planul de a ajunge în aceeaşi zi la Podragu, este nerealizabil şi nu din vina noastră, ci pentru că traseul era prea greu şi deci consuma timp prea mult. Începem să traversăm zone de stâncării, pe unele le puteam evita şi trebuia să trecem peste ele. Lui Zoe a început să-i fie rău. Era cea dintre noi cu cel mai slab antrenament şi până la urmă a trebuit să căutăm un loc de coborâre. Până să-l găsim, pe versantul înierbat către Arpăşel, am zărit un berbec deosebit de frumos. Era săracul rătăcit de turma care plecase de pe munte. Tot atunci am zărit în vale o căsuţă şi ne-am spus că vom avea noaptea un adăpost mai trainic decât pânza cortului. Dar am zărit şi oameni care alergau de colo-colo. Am strigat la ei, încercând să-i facem să înţeleagă că aici, la noi, se află berbecul pe care-l căutau. Aşa credeam noi, că de aceea aleargă ei, să caute berbecul. Am trecut probabil pe lângă vârful Sgăucului şi am ajuns în Şaua Afundă, la 2115m şi de aici am început coborârea. Câtăva vreme a fost bine. Apoi am pătruns pe un horn greu accesibil şi până la urmă,. ca şi cum nu ne-ar fi fost de ajuns doar acesta, pe aici a început să curgă şi pârâul, de care nu ne-am despărţit până jos. Eram probabil pe pârâul lui Gavrilă. Ne-a prins totuşi bine pârâul, pentru că nu mai băusem apă de la Furca Albotei. Dar a fost şi un neajuns, pentru că ne-am udat zdravăn. Coboram destul de greu şi nu odată a trebuit să ne dăm unul altuia rucsacul. Dar până la urmă am ajuns cu bine jos. Pe vale nu mai era nimeni, plecaseră între timp. Dar de pe versantul Buteanului, cobora un grup de turişti. Am strigat cât am putut la ei şi nu ne-au răspuns. La căsuţa de jos, am ajuns mult înaintea grupului de turişti. Am avut timp să căutăm cheia de la căsuţă şi am găsit-o deasupra uşii. Am luat-o, nedorind să-i avem şi pe ei oaspeţi. Căsuţa deabia de ne putea primi pe noi, atât era de mică. Au ajuns lângă noi şi....surpriză, erau vechi cunoştinţe. Ne-au dojenit pentru că strigasem atâta, pentru că acolo era o rezervaţie. Ne-am cerut scuze pentru că noi habar n-aveam de aşa ceva. Ne-au întrebat dacă am găsit cheia, care stătea deobicei deasupra uşii. Au căutat-o şi n-au găsit-o. Era normal, doar era în buzunarul meu. Au plecat mai jos, unde spuneau că este o casă forestieră. Noi am rămas peste noapte aici. Ne-am simţit bine, doar că a trebuit să întrebuinţăm şi patul şi masa ca să putem dormi cu toţii. Adică cu trunchiul în pat şi cu picioarele pe masă. A doua zi am plecat. Trebuia să ajungem la cabana Arpaş, să ne recuperăm maşina. S-a dovedit valea a fi deosebit de sălbatecă. Avea pe ea o potecă vizibilă, pe care se mergea foarte bine, dar am întâlnit prin zonă o floră deosebită, pe care nu am văzut-o în alte părţi ale Făgăraşului. Dar nu numai florile au făcut drumul deosebitci şi îmbinarea acesteia cu jnepenii şi mai jos cu zimbrii şi brazii. Am dat şi de casa forestieră, care se vedea a fi intens locuită. Am coborât şi am ajuns la drumul forestier, dar şi la o ramificaţie. Aici am luat-o pe cea nepotrivită şi până la urmă după multe ore de la plecarea de la căsuţă, ne-am trezit pe malul stâng al Arpaşului şi cabana era pe celălalt mal. Începuse şi ploaia şi ca să scurtăm drumul – pe celălalt mal era un alt drum -, am găsit un loc în care apa era mică şi am trecutt râul fără să ne descălţăm. Siogur ne-am udat, dar oricum eram uzi de ploaia care cădea pe noi şi pe ierburile prin care trecusem. De unde am ieşit din apă, până la cabană, nu a mai fost mult. La maşină ne-am schimbat cât de cât şi am luat drumul întoarcerii spre casă.
În toamna anului 1987, cu puţin înaintea plecării mele de pe şantierul de la Făgăraş, am făcut o excursie frumoasă în aceşti munţi, împreună cu doctorul Iliescu. Îmi plăcuse foarte mult valea Arpăşelului şi nu numai valea în sine, ci şi tot peisajul înconjurător. Erau de jur împrejur şi muchia Albotei şi cea a Buteanului şi mai ales cea a Arpăşelului, cu multitudinea sa de creneluri cum parcă nimic din Făgăraş nu-i seamănă. Aşadar am plecat într-o zi de început de septembrie, spre oraşul Victoria. Aveam acolo colegi de şantier, care-mi promosesră că îmi vor da un mijloc de transport, care să mă ducă până la capătul drumului forestier de pe valea Arpăşelului. Am mers până acolo cu o basculantă. Era destul de târziu câna am ajuns la capătul drunului. Am plecat repede, ne era teamă să nu ne prindă noaptea, încât nici nu am observat tabla mare pe care era semnalizată rezervaţia naturală a văii Arpăşelului. Poteca era clară şi nimic nu împiedica orientarea. Doar înserarea se lăsa repede peste munte. Când noaptea a stăpânit muntele şi noi aprinsesem lanternele, a început să mă îngrijoreze  faptul că încă nu găsisem casa silvică, pe care o ştiam din cealaltă împrejurare când fusesem pe aici. La un moment dat m-am oprit şi i-am spus doctorului că aici ar trebui să fie casa. El a părăsit poteca şi nu prea departe, a găsit un morman de cenuşă şi lemne arse pe jumătate. Acolo fusese cabana şi doar atâta mai rămăsese din ea. Măcar mi-a rămas satisfacţia că am ghicit, cu tot întunericul, locul exact în care ar fi trebuit să găsim cabana. Am purces mai departe, eventuala oprire aici fiind exclusă. Până la urmă am ajuns la golul muntelui şi imediat la căbănuţa de pe vale. Era ocupată de culegătorii de afine şi noi a trebuit să mergem mai sus şi să ne întindem corturile. Afară începuse să fulgere şi bănuiam că nu vom avea o noapte prea liniştită. Ne-am culcat. Deodată m-am trezit brusc din somn. Pătrunsese muntele în cort !. O pală de vânt năpraznică, a dezlegat gura cortului şi înăuntru a pătruns perdeaua de apă a ploii. Am închis gura cortului din nou am avut noroc că ploaia şi vântul s-au potolit repede şi am apucat să ne continuăm somnul. A doua zi ceaţa stăpânea muntele. Din adâncul văii, în afara murmurului Arpăşelului, de ici de colo se auzeau şuerături ascuţite şi dese. Am crezut multă vreme că ţapii îşi protejează turma de capre negre, aflând de intruşii veniţi prin locurile lor de păşunat. Ceva mai încolo, când am văzut numeroasele galerii săpate în pământ, ne-am dat seama că de fapt şuerăturile erau scoase de marmote, înpământenite de curând prin aceste locuri. Trebuia să facem ceva în ziua asta ceţoasă. Şi ne-am hotărât să încercăm să urcăm în muchia Albotei. Şi aşa o aveam în plan. Din faţa căsuţei am privit către panta muntelui şi ni s-a părut că pe acolo ar fi un hăţaş, care ne-a dat de furcă. Sus era ceaţă de s-o tai cu cuţitul. Ajunsesem în Curmătura Albotei. Numai nişte nebuni credeau că ar găsi drumul mai departe, pe vremea asta lăptoasă. Am început totuşi să urcăm. Ba chiar am depăşit primele stâncării şi urmau încă altele. Ceaţa şi vremea umedă, mi-au mai venit odată de hac. S-a declanşat una din crizele mele respiratorii, aşa că eu oricum nu mai puteam înainta.a trebuit să ne întoarcem. Poate a fost ăsta un motiv salvator, pentru că nu ştiu cât am fi putut înainta pe creastă şi mai ales nu ştiu cum ne-am fi întors, pe o vreme ca cea care acoperea muntele. Am trecut pe la căsuţă şi i-am propus doctorului să ne strângem cortul şi să dormim aici. Am fi fost scutiţi de vreo furtună care s-ar fi dezlănţuit peste noapte. N-a vrut, aşa că după amiaza şi noaptea ne-am petrecut-o tot în cort. După ce ne-am făcut somnul de după prânz, am ieşit afară să prospectăm locurile. Aveam în plan să încercăm să urcăm muchia Buteanului, până pe vârf, la 2507m !. Când ne-am sculat în cealaltă zi, ultima pe care ne-o planificasem, afară era cer senin şi chiar cald, faţă de ziua precedentă. Ne-am lăsat corturile, ne-am luat ceva mâncare şi am plecat să urcăm Buteanu. Găsisem cu o zi înainte, pe coasta muntelui, o potecă cu serpentine multe, care evident fusese lucrată de om. Pe ea am urcat şi am ajuns sus, în Şaua Netedului, aproape fără efort. Pe drum ne-au ieşit în cale adevărate turme de capre negre, care n-aveau de gând să se sperie de noi. Am găsit din loc în loc, găuri în pământ din care ne aşteptam să iasă câte-o marmotă. Când eram aproape sus, am găsit un fel de zid, clădit din pietre, acoperit cu muşchi şi brazde de iarbă. De acolo presupuneam noi, că vâna Ceauşescu caprele negre. Şi l-am blestemat, netrecându-mi prin cap, că odată el dispărut, o să apară alţii, care nu numai că-l vor depăşi, dar vor prăsi prin preajma lor mulţi alţii. Sus în creastă, am văzut pe pământ, un mare careu de pietre albe, care semnalizau un loc de aterizare pentru helicopterul celui mai mare vânător al ţării. Şi iar l-am bodogănit. Eram în Şaua Netedului. De aici încolo urma muchia Buteanului, despre care nu ştiam altceva decât că are gradul 1A. Aveam la noi o coardă, scăriţe şi pitoane. Am început ascensiunea. Doctorul mergea în faţă. Urmam eu. Până la un punct, totul a fost în regulă. Dar am ajuns într-un loc în care ascensiunea presupunea o căţărare pe un perete înalt şi puternic înclinat. Nu avea grozav de multe prize. Doctorul a luat-o înainte. Eu mai temător, uitându-mă cum urcă, l-am întrebat „ doctore, eu pe unde urc ? ”. Răspunsul a venit prompt, „ pe unde urc şi eu ! ”. „ Da, dar eu am copii de crescut ! ”.Şi m-am căţărat şi eu tot pe acolo. N-am întins coarda, dar frică, trebuie să spun că mi-a fost oleacă. Apoi drumul a fost uşor, deşi am trecut prin locuri delicate, inclusiv pe lângă Turnul Înclinat. Curând am ajuns sus. De când plecasem de la cort trecuseă cel mult 3 ore. Pe vârf n-am fost singuri. De la cabana Bâlea mai urcaseră şi alţii. Ne-am dat bună ziua şi am căutat cel mai rapid loc prin care să ajungem la cort şi să plecăm acasă. Am ocolit vârful Capra şi am ajuns în Portiţa Arpăşelului, la 2303m. Am zărit un horn şi cu sfânta inconştienţă a celor care nu ştiu nimic despre locurile prin care vor trece, ne-am lăsat în jos. Nu a fost deloc uşor, dar nu am întâlnit locuri insurmontabile. Când am ajuns la grohotiş, ne-am văzut scăpaţi de locurile dificile şi curând am ajuns la cortuir. Din Vânătoarea lui Buteanu până la cort, făcusem cam 1 ½ oră. Nici să mâncăm nu am mai avut timp. Doar ce ne-am strâns marafeturile şi am început să coborâm. Era mai puţin de ora 14. rucsacii tot grei erau şi drumul avea să fie unul lung. Când am ajuns la capătul drumului forestier, am zărit, şi noi avertizarea că intrăm în rezervaţie. Am luat-o voiniceşte pe drumul forestiert şi până către ora 22, am tot mers până la curtea şantierului, unde-mi lăsasem maşina. Doar ce-am aruncat rucsacii în maşină şi am şi plecat. Drumul până la Vâlcea a fost liniştit, doar la Râul Vadului, mi-a sărit în faţă un ditamai dulăul şi n-am mai avut cum să-l ocolesc. Câinele cred că a scăpat, pentru că a fugit schelălăind, dar radiatorul meu s-a spart. Mai aveam 60 km până acasă. O vreme am mers din fântână ’n fântână, de fiecare dată umplând radiatorul cu apă. Dar pe cât umpleam, pe atâta curgea. Aşa că de la o vreme încolo, acceleram şi când se aprindea becul roşu la bord, întrerupeam contactul şi mergeam până aproape să se oprească maşina, după care repetam manevra. Şi aşa până am ajuns acasă. Dar a fost o excursie frumpâoasă, cu peirpeţii multe, cu locuri minunate, pe care şi astăzi aştept să le mai văd odată.
Doream să fac din nou creasta. Copiii se făcuseră destul de mari, aşa că am avut curajul să-i iau pe drumul de creastă. Ne-am înarmat cu saci de dormit şi am luat cortul meu de două persoane. Am plecat din Vâlcea cu un tren de noapte şi am ajuns la Turnu Roşu pe jumătate buimăciţi de nesomn. Am întrebat localnicii pe unde e mai bine de urcat spre creastă şi spre surprindera mea, ne-au îndrumat pe valea Caselor, pe un drum, care după 4 km, ne-a scos la mânăstirea Turnu Roşu, acolo unde ne-am odihnit şi am mâncat zdravăn, nu atât de foame, cât din dorinţa de a mai uşura rucsacii. Ne-au îndrumat călugării spre capătul drumuli, acolo unde vom găsi şi poteca ce ne va scoate în drumul de creastă. La capătul drumului, am găsit într-adevăr poteca. Era acolo o furcitură de pâraie şi pe muchia dintre ele, începea să urce poteca. Urca ce-i drept abrupt, dar era bine bătută şi nicio clipă nu ne-am temut că nu vom ajunge la liman. După aproape 1 oră, am ajuns în creastă, la Lunca Pleşii. Era acolo o poiană minunată, numai bună de odihnă. Sub ea, spre valea Strâmbanului, erau alte plaiuri, păşunea de vară a vitelor din Turnu Roşu. Aici am întâlnit şi marcajul cruce roşie, care ne conducea spre creasta Făgăraşilor, în Şaua Corbului. Pe drum am avut un incident neplăcut. S-a rupt una din bretelele rucsacului meu pe cadru şi mai bine de o oră, am stat să-l cârpesc. Apoi obosit şi nervos, am plecat cu copiii mai departe. Am ajuns în Şaua Corbului şi de acolo în loc să apucăm pe poteca de sub Chicile Fedeleşului, am urcat pe ele. Am întâlnit acolo un cioban din Câineni, căruia spunându-i ce vrem să facem, ne-a sfătuit să coborâm pe Zănoaga Câinenilor. Probabil a văzut cât eram eu de obosit. Altul, ne-a luat cu el şi ne-a scos pe o potecă pe sub munte, până la Apa Cumpănită. Acolo ne-am oprit şi ne-am întins cortul. Apă aveam, noaptea a fost caldă şi înstelată, aşa că ne-am odihnit bine. Ar fi trebuit să fim în prima zi la lacul Avrig, dar oboseala iată unde ne-a dus. Şi nu numai oboseala copiilor, a fost motivul principal, dar şi a mea. Acum, dimineaţa, am început să urcăm. Floriana a început ca deobicei: cât mai mergem, unde ne oprim şi mai ales când ne întoarcem acasă. Am trecut de vârful Moaşa, de Găvanu şi la Şaua Surului, am făcut un popas mai lung. Am străbătut calea lungă de sub Suru şi am urcat din greu Budislavu. Mai departe, până în Portiţa Avrigului, mai ales că am prins din urmă pe alţii care mergeau mai încet decât noi, drumul ni s-a părut uşor. Coborârea la lac, cu momeala odihnei în faţă, parcă nici nu am simţit-o. Până după amiază, malurile s-au umplut de corturi şi noi ne-am considerat fericiţi că avusesem cum să ne alegem locul care ne plăcuse. Am plecat în ziua următoare, către adevărata potecă de creastă a Făgăraşului, care deabia de acum încolo începea. Am urcat ceva mai greu pe ultima porţiune a potecii până în Şaua Gârbovei, pe acolo pe unde coasta muntelui se cam dărâmase  - şi aşa a rămas şi astăzi - , apoi ce a urmat a fost mai uşor. Am trecut Gârbova – Mâna Dracului -, am urcat Scara, am coborât şi undeva ceva mai jos am zărit refugiul Scara. Nu m-am putut abţine să nu cobor până la el, să văd cum arată înăuntru şi să-mi dau seama cam pe unde găsesc apă. Atunci interiorul era confortabil, dar în anii din urmă s-a mai deteriorat şi se pare chiar că în preajma lui va răsări unul mai nou şi poate mai atrăgător. Am conotinuat drumul şi am depăşit şi vârful Şerbota. A început coborârea până la partea cea mai grea a Făgăraşilor, Custura Sărăţii. Începea brutal, cu o ruptură. Trebuia să cobom, pe falia stâncoasă, cu puţine prize. Prima a coborât Floriana, căreia i-am aruncat şi rucsacii. Apoi a urmat Andrei şi ultimul am fost eu. Ne adunasem pe Custură trei grupuri, cam 10 oameni. S-a stricat şi timpul şi mai timid la început, a început să plouă. Un grup mai robust, bărbaţi şi femei, era din Ardeal. Fuseseră în munţii Rodnei şi se văitau că le-au furat ciobanii lucrurile lăsate în cort. Cu ei ne-am mai ajutat reciproc la pasajele mai dificile. În urma noastră mai veneau alţi doi, poate mai neexperimentaţi ca noi. Am ajuns cu bine în Şaua Cleopatrei, grupul din faţă îi mai spunea masa lui Mihai. Mi s-a părut atunci, că aici ar încăpea un cort, cu ceva bunăvoinţă. A urmat urcuşul pe hornul Negoiului. Andrei şi Floriana au luat-o înainte şi când am ajuns sus, am constatat că băiatului îi era rău şi vomita mereu. Probabil efortul şi poate altitudinea îl doborâseră. Aşa cum eram, am început coborârea. Ne-a ieşit în faţă un salvamontist. Cu voce rugătoare şi foarte politicoasă, ne-a sfătuit să  coborâm pe Struga Doamnei, acum, după ploaia căzută. Aşa am făcut. A observat tânărul, că îi era rău lui Andrei. I-a luat rucsacul şi a plecat înaintea noastră. Nici Strunga Doamnei nu era prea odihnitoare, dar evident era mai puţin periculoasă. Salvamontistul a ajuns la Portiţa Negoiului şi-a anunţat colegii că a întâlnit nişte amărâţi care deabia mai merg şi s-a întors să-i ia şi Florianei rucsacul. Apoi când am ajuns şi eu în Portiţă, mi l-a luat şi mie. Şi aşa cam pe două cărări, am ajuns la refugiul Călţun. Am dat să punem cortul, dar tânărul nostru salvator, ne-a mai ajutat odată. Ne-a invitat să intrăm în refugiu. Le-am mulţumit a doua zi şi am plecat mai departe. Am trecut peste Lăiţa, Lăiţel, am ajuns la lacurile Paltinului – colmatate -, apoi în Şaua Paltinului, am urcat Iezerul Caprei şi însfârşit am coborât la lacul Capra. Vroiam să întindem cortul aici, dar la insistenţele copiilor, am coborât la Bâlea. După „ atâta efort ”, am mâncat ca lumea la cabana Paltinu şi ne-am întins cortul ceva mai departe. A doua zi, tot cu soare s-a dovedit a fi. Dar la insistenţele Florianei, ne-am îndreptat către telecabină. Cu ea am coborât până la Bâlea-Cascadă şi de acolo înainte, a urmat un drum chinuitor. Cei 27 km până la halta Cârţişoara, i-am făcut pe jos. A fost toată ziua o căldură înăbuşitoare şi la tren am ajuns epuizaţi şi pe deasupra nici nu terminasem tura de creastă.
Nu puteam renunţa uşor la gândul de a face creasta Făgăraşului în anul aceela. Aşa că l-am convins pe Andrei să mă întovărăşească într-o altă încercare. Tura trebuia să înceapă la Voina, să trecem prin Iezer şi să sfârşim la Bâlea. Pentru asta am plecat din Câmpulung, ne-am oprit la mătuşa mea octogenară şi am ajuns în ziua următoare la Voina. De acolo am plecat la cabana Cuca, unde am înnoptat. L-am întâlnit acolo pe Fane, cabanierul, om la destui ani peste 60 şi care ne-a făcut o ceminstraţie de vitalitate, cu exerciţii la bară fixă !. Apoi am plecat pe Piciorul Grădişteanului. Urcuş greu. Când am ajuns la stâna din Grădişteanu, deşi mi s-a părut că am avut o conversaţie amabilă cu ciobanii, după ce ne-am despărţit, au azmuţit un câine pe noi. Nu l-am obsrevat la timp şi m-a muşcat de picior. Nu atât cât să-mi sfâşie pantalonul, dar de însângerat tot a făcut-o. La insistenţe deosebite, spunându-le ce am păţit şi că am nevoie de apă să-mi spăl rana, au trimis un băiat cu o cănuţă de apă. Am continuat să merg, dar aveam dureri în picior. Am ajuns la golul Păpuşii, unde am găsit o fântână la care ne-am odihnit şi mi-am oblojit rana mai bine decât o făcusem cu apa de la ciobani. Apoi ne-am îndreptat către vârful Păpuşii, pe care ]nsă nu l-am urcat. Am ieşit pe plaiul Tamburei şi Frăcei, apoi pe cel al Bătrânei, de unde subit, deşi aveam de gând să trecem de vârful Roşu şi să coborâm în Curmătura Oticului, am coborât la stâna din Boarcăş. Mare greşeală, pentru că am fost primiţi cu răceală, deşi în afara găzduirii nu le-am cerut nimic. Însăşi coborârea la stână, unde am fost ocrotiţi de câinii mulţi care ne-au întâmpinat, au făcut-o pentru că aşteptau pe unul de-al lor care trebuia să sosească. Era un băieţandru pe care-l văzusem pe creastă, trăgând un măgar după el. A doua zi, când i-am întrebat cum ieşim mai repede în Curmătura Oticului, s-au făcut că nu ştiu şi ne-au tot spus că trebuie să coborâm la Gura Văii Vadului. Până la urmă am apucat-o spre mutătoarea lor – probabil de asta se făceau că nu înţeleg pe unde vroiam să mergem – şi puţin mai sus ne-am întâlnit cu una din minunile locului: cascada unuia din pâraiele locului. Puiţin mai sus se termina şi poteca, foarte bună până în acel loc. Mai departe am pătruns în căldarea Boarcăşului. Şi era acolo o minune de loc. Ape repezi venind din lacurile Boarcăşului, jnepeni sclipind în bătaia soarelui şi iarbă mătăsoasă din braţele căreia nu te-ai mai fi dat dus. Până la urmă a trebuit să ne gândim şi cum ajungem în Curmătura Oticului, graniţa dintre Făgăraş şi Iezer. Undeva sus, pe coama muntelui, se zărea un stâlp de marcaj şi noi acolo vroiam să ajungem. Am zărit de jos un fel de lăsătoare de oi, al cărui fir părea să ne conducă spre creastă. Către locul acela ne-am îndreptat. Am urcat greu pînă acolo, dar odată ajunşi, calea până la Otic ne-a fost scurtă. Ne-am potolit setea la izvorul Dâmboviţei şi ca şi altădată, am simţit aceeaşi plăcere de a întrerupe pentru o clipă alimentarea cu apa a Bucureştiului !. Lângă noi a ajuns un cioban, călare. Am tot discutat cu el, cât vom face până în Curmătura Brătilei, acolo unde vroiam să întindem cortul şi ne-a spus că facem mnai puţinn de 5 ore. Ne-am convins după aceea că se referea doar la drumul făcut pe cal, nu pe jos, sau mai ştii !. Am trecut de Mezea – 2125m- , urcând din greu panta, apoi am coborât în şaua adâncă ce preceda vârful Căţunului. Eram în Şaua Mezei la 1865m. Acolo s-a pus ceaţă deasă. Drumul era jalonat de stâlpi rari de marcaj şi ne-a fost frică să nu ne rătăcim mergând mai departe. Aşa că am pus cortul. Fără apă, prin preajmă nu era niciun izvor, am petrecut altfel, o noapte liniştită. La ziuă, când ceaţa se ridicase şi lumea alpină se umpluse de soare, am constatat că nu mai aveam mult de mers până la vârful următor, cel al Căţunului, de 2206m, iar de aici şi până la Curmătura Brătilei, mai era o zvârlitură de băţ. De când am început să coborâm de pe Căţun, în faţă ni s-au deschis plaiuri largi, pe care o potecă clară ne conducea fără greş. Am întâlnit la traversarea unei văi, un izvor puternic. Ne-am oprit, ne-am luat masa de dimineaţă şi ne-am spălat, acum că aveam apa care ne lipsise atâta vreme. Venea pe potecă, dinspre Brătila, un bătrân. Am purtat cu el o discuţie lungă. Mai întâi am aflat de ce aici, toate stânele se numeau Brătila. Exista una singură, dar cu mai multe „ filiale ” şi toate purtau acelaşi nume. Văzându-l mai în vârstă, i-am spus că de mult, înnoptasem la bordeiul din Curmătura Builei. Că acolo întâlnisem un bătrân de 75 de ani şi unul tânăr de doar vreo 40 de ani, căruia îi degeraseră picioarele, într-o vară cu viscol mare. Bătrânul murise de mult, dar şi cel tânăr murise, de inimă. Ne-am despărţit şi fiecare a luat-o pe drumul lui. Curând am ajuns în Curmătura Brătilei, unde am întâlnit un grup de polonezi care se îndreptau spre Iezer. Noi am ajuns repede în Curmătură, de unde fără odihnă, am început să urcăm către vârful Ludişorului. L-am urcat greu, cu multe pauze şi când am zărit din coasta lui punctul alb care însemna refugiul din Curmătura Zârnei, eu cel puţin am fost fericit. Nu vroiam să merg mai departe. Nu era grozav în refugiu, a cărui uşă nu mai avea de mult balamale, dar avea un prici pe care ne-am întins sacii de dormit. Îl luasem în stăpânire. Eram singuri. Nu după multă vreme, au mai sosit doi inşi care vroiau să ajungă la lacul Urlea, unde probabil doreau să-şi întindă cortul. Primii stropi de ploaie se abăteau peste munte şi i-am sfătuit să intre cu noi în refugiu. Nici nu au pătruns bine în refugiu şi s-a dezlănţuit un adevărat potop. Mai spre după amiază, ploaia s-a potolit şi cerul s-a luminat. Ne-am plimbat prin împrejurimi, am identificat cam care erau potecile din preajmă, de unde puteam lua apă şi pe nesimţite s-a lăsat seara. Am intrat fiecare în sacul lui. Peste noapte s-a dezlănţuit un alt potop, cu trăznete şi fulgere şi apă care intra prin acoperişul refugiului. Andrei şi soţia al cărui soţ dormea adânc – şi eu făceam la fel -, împreună s-au străduit să pună deasupra folii de polietilenă, ca să nu mai pătrundă apa şi noi să putem dormi mai departe. Şi la ziuă când ne-am trezit, ploaia continua şi nu părea să se opreasc curând.din potopul care se revărsa peste munte, au mai apărut doi călători, tatăl şi fiul, din Ploeşti. S-au adăpostit şi ei alături de noi. Până la urmă, văzând că nu se potoleşte ploaia, am hotărât să plecăm spre cabana Urlea. Bună parte din drum, ploaia n-a contenit. Deabia dup ce am trecut de vârful Moşului a încetat. Din locurile acelea nu-mi amintesc decât bordeiul de mioare din valea Urlei şi hornul pietros care ne-a scos în vârf. Apoi am coborârea la cabană a fost o joacă. Cabana arăta altfel decât o ştiam eu în vremea studenţiei, se mai construise un corp şi dacă n-ar fi fost nişte zurbagii, tot timpul cu instrumente bărbăteşti în gură, poate că atmosfera chiar ar fi fost frumoasă. Timpul nu părea să se îmbunătăţească şi nici noi nu aveam chef să refacem drumul până în creastă, ca de aici să ne reluăm tura, aşa că am coborât pe valea Pojarnei, până în Breaza, de unde am luat autobuzul spre Făgăraş. De acolo am luat trenul spre Vâlcea.
Deşi nu în ordine cronologică, trebuie să amintesc de un An Nou petrecut la Negoiu, în cabana cea nouă. Un grup mare, cât încăpea într-un autobuz, a plecat din Râmnicu Vâlcea. Eu am fost cu Margareta, prietena mea din Târgu Mureş, cu care făcusem cele mai însemnate excursii din munţii Apuseni. Venise la Vâlcea, de unde am plecat împreună la Negoiu. Margareta a fost una din cele mai bune şi loiale prietene din cursul vieţii. A venit la Vîlcea, de unde cu un autocar, am plecat spre Negoiu. Autobuzul ne-a lăsat la capătul drumului forestier de pe valea Porumbacului. De acolo am luat-o pe jos, prin zăpada mare pe care noi o tăiam primii. Petrecerea de anul nou a fost una obişnuită – nu de aceea venisem noi -, dacă nu pun la socoteală cearta care ar fi putut să degenereze, între ardeleni şi oltenii care eram aici pe teritoriul altora. A doua zi, deşi ninsese din belşug, am pornit spre Negoiu !. Am plecat cu Grig. Până la un moment dat, până când am ajuns între blocurile mari de stâncă ce preced Acele Cleopatrei, am mers împreună. De acolo, eu m-am retras. Golurile dintre stânci, acoperite de zăpadă, deveneau periculoase. Grig a plecat înainte. S-a întors de acolo cu piciorul sfâşiat şi a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală, pe viu, făcută de vâlceanul Micky Zeana. Cu acest doctor, dar şi cu alţii, am încercat o altă ieşire, spre şaua Puha. Ne-am întors şi de acolo, zăpada fiind atât de mare, încât din stâlpul unui marcaj, nu se vedea decât placa de sus. Altfel, cu micile neajunsuri pe care le-am uitat repede, petrecerea în decorul unei ierni perfecte, excursia a lăsat amintiri plăcute tuturor.
Nu chiar în ordine cronologică, ecursia de pe muchia Sfântului Ilie, intră în domeniul celor de suflet. Unii spun că muntele este frumos numai pe creastă. Şi poate au dreptate în felul lor. Dar nimic nu poate fi mai frumos, decât să umbli pe un picior de munte, coborând spre vale sau urcând spre cununa muntelui. Muchia Sfântului Ilie, visată de mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, în afara lungimii deosebite, se prezintă ca una dintre cele mai reprezentative ale Făgăraşului. M-a însoţit, rămăşiţă a unui grup întreg, Valeria, fata din Slatina cu ochi negri – de la Minulescu învăţasem despre „ fetele din Slatina cu ochi mari cât strachina ” -, o camaradă de excepţie. Am hotărât ca atunci când fiecare dintre noi poate pune cap la cap trei zile libere, să plecăm într-acolo. Am plecat din Vâlcea cu un tren de noapte şi cu unn altul am ajuns la Avrig. Am avut norocul să prindem o maşină spre Poiana Neamţului şi de acolo am plecat spre cabana Bârcaciu. Până aici traseul nu a prezentat greutăţi. Era o zi frumoasă, aşa cum de altfel aveam nevoie în continuare. Fără timp senin, fără ceaţă, nu izbândeam. Am plecat către lacul Avrig, acolo unde aveam de gând să facem prima tabără. Am coborât îndelung prin pădurea de brad, printre pragurile stâncoase ale potecii. Curând am ajuns în valea Avrigelului, pe care am traversat-o nu departe de stână. De aici încolo drumul a început să-şi arate frumuseţile deosebite. O vreme am mers paralel cu apa Avrigelului, fără să simţim urcuşul. Apoi poteca a început să se caţare pe coasta muntelui. Pe măsură ce urcam, priveliştea către cascadele înspumate ce umplea muntele cu muzica lor, era din ce în ce mai impunătoare. Urcam din greu şi zgomotul apei se transforma cu încetul, într-un murmur permanent. Dar coastele muntelui, aspre, dominate de stâncării şi creasta zdernţuită către care ne îndreptam, suplinea spectacolul apei năbădăioase, care parcă se îndepărta de noi. Am trecut  pe faţa muntelui prin viroage de pe care fire de apă se strecurau spre vale. Veneau firişoarele de apă din locuri nevăzute, alunecând prin albia stâncoasă pe care fiecare şi-o făuriseră în timp îndelungat. Şi deodată panta s-a sfârşit şi căldarea lacului Avrig a alunecat liniştită înaintea noastră. Oglinda apei era străbătută de pale de vânt potolit. Şi când acestea dispăreau pentru nu ştiu câtă vreme,aplele lacului oglindeau fără seamăn, seninările Ciortei, cu înfăţişarea sa nu numai sobră, ci parcă şi înspăimântătoare. Abruptul peretelui înspăimânta deopotrivă cu farmecul încremenit în stânca prăbuşită până la noi, cu grohotişul mărunţit de trecerea timpului. Imagini trecute, de când pe aici găsisem calea sfârşită pe ţancurile înălţate până la cer, mi-au reevenit într-o frântură de gând, adormită în vremea tinereţii pe care o caut mereu pe muntele dătător de mângâieri ascunse. Uneori muntele e rău şi-ţi încearcă puterile. Puterea ta, alături de a lui. Şi mereu îţi spune fără vorbe, că trebuie să-l admiri, dar să-l respecţi deopotrivă. Acum eram din nou pe malul lacului liniştit, în căutarea unui loc în care să ne întindem cortul şi să aşteptăm voinţa muntelui, căruia a doua zi îi ceream să ne dea ziua frumoasă de care aveam nevoie să străbatem nu numai muchia lui pe care ne-o propusesem, dar să ne arate şi calea până acolo. S-a lăsat înserarea peste munte. Unii au mai venit să ne întrebe câte ceva. Unii au fost încântaţi , când au constatat că primii români pe care-l întâlniseră în Făgăraş, erau tot din Vâlcea. Până la urmă ne-am culcat cu gândul fiecăruia ascuns acolo unde nu se vede. Era a doua zi linişte peste tot şi soarele stătea să izbucnească peste creastă. Era ora 7 când am plecat către marele necunoscut. Discutasem de cu seară că nu o vom lua pe poteca marcată, ci pe un horn care părea să ne scoată mai repede către locul pe care-l doream. Când am ajuns sus, pe un plai întins, în dreapta noastră stăteau stâncile aspre ale Ciortei. Pe acolo  coborâsem cu ani în urmă de pe înaltul său. Acum mi s-a părut că ascensiunea crestei stâncoase ar fi cam periculoasă şi am ales calea străbaterii mai pe la poalele abruptului. Bine am făcut, pentru că o asccensiune pe creastă ne-ar fi condus către Boia mare, de unde alte custuri ne-ar fi stat în calea coborârii către Faţa Sfântului Ilie, locul prin care doream să ajungem în Perişani şi pe valea Băiaşului. Am coborât până în firul unui horn şi chiar şi până acolo a trebuit să ne luptăm cu stâncile. Apoi celălalt mal al hornului ne-a scos pe panta în care iarba, ienupărul şi tufele de jneapăn, dominau locul. Din adâncul văii Scara, pentru că deasupra ei eram, urca spre plai o turmă de oi. Iar printre stâncile mai de jos, păşteau liniştite, caprele negre. Mergând pe curba de nivel, an traversat firul unui izvor de munte. Apoi alt urcuş, pe altă curbă de nivel, ne-au scos pe o muchie. De aici am privit căldarea de sub noi, plină de ochiuri de apă sclpitoare. Erau lăcuţurile acestea cuibărite în nişte funduri de oale pietroase şi stâncile care le adăposteau, erau la fel de sclipitoare ca oglinda apei din căuşul fiecăruia. Eram într-o dilemă. Încotro să o luăm. În dreapta noastră era o culme stâncoasă pe care am fi putut să o învingem. Apoi ar fi urmat o creastă zdrenţuită, după care am fi ajuns pe ultimul ţanc, acela care domina locul. După gândirea noastră, harta nefiindu-ne de niciun ajutor, acela ar fi fost Boia Mare. Dar cum am fi coborât de pe el, de la 2431m, nu ştiam. În faţă fără să coborâm prea mult, ci doar înconjurând căldarea, părea să ajungem pe o coastă plină de jneapăn, de unde o cărăruie, ni se părea de aici de unde eram, că ne-ar fi scos de pe muchia care cobora din vârful cel pietros. Când am ajuns la baza coastei pe care doream să o urcăm, întrasem în altă lume, puţin mai blândă. Eram pe o dâră a muntelui, poate o lăsătoare, acoperită de jneapăn şi cu un şir de stânci pe lângă el, cât să te strecori nu prea uşor. De sus răzbăteau până la noi, zvon de glas omenesc şi talangă de oi. Când am ajuns aproape de creastă, de sus, o voce de cioban şugubăţ, ne-a întrebat cam cât de greu ne e. Am ajuns sus şi ne-am prăvălit pe iarba plaiului alpin, de care parcă ne desobişnuisem. Am stat de vorbă cu ciobanul. Era din Peirişani şi cum eu aveam cunoştinţe pe acolo, l-am întrebat de cel pe care îl întâlnisem la stâna din Rotunda Coziei, cu mulţi ani nîn urmă. Foarte greu l-au identificat şi mi-au spus că mai trăeşte. Apoi ne-au spus că vârful din spatele lor, cel care ne îngrijorase, se numea Guguleiul. Să fi fost o altă denumire dată aceluiaşi munte pe care-l bănuiam noi ?. Apoi ne-a spus că până în Perişani facem doar vreo 6 ore şi că în dimineaţa aceea, coborâse un ciopor de oi, pe care dacă ne-om strădui, îl nom ajunge. Era doarc ora 11 şi asta însemna că în Perişani o să ajungem tocmai la apusul soarelui, sau poate mai devreme. Am trecut repede pe lângă vârful Petriceaua de 2378m, cu un norişor de ceaţă pe vârf, apoi pe lângă Mâzgavu, ceva mai scund – 2312m – şi am continuat coborârea în ritm alert. În drumul nostru de coborâre, pe care urmele cioporului de oi se cunoşteau bine, am dat de o veritabilă barieră de patră. Altădată, pe vreme senină, coborând pe muchia Vemeşoaiei, am zărit bariera de piatră, coborând pe versantul dinspre Boia Mare, până aproape de căldarea Grohotişului. Noi am trecut repede pe lângă alt vârf de doar 2182m, apoi pe lângă muntele Titescu – 1954m -, de la care au început să apară stânele. Ne îndreptam către ultimul vârf de peste 2000m, care dădea numele întregii muchii pe care ccoboram: muntele Faţa Sfântului Ilie de 2009m. Sub el ne-am oprit, lângă un izvor dătător de viaţă şi acolo ne-am luat masa de prânz. Era trecut de ora 1 şi asta era prima pauză serioasă de când plecasem de lângă lacul Avrig. Apoi ne-am pus din nou pe mers. Am depăşit vârful amintit şi mai mîncolo şi pe cel al Leului – 1754m -. De acolo aspectul muntelui a început să se schimbe. Faţa muntelui era dominată de ienuperi şi mai rar de tufe de jneapăn. Curând am ajuns în Şaua Leului. Acolo ne-am adăpostit într-o micuţă construcţie de lemn, din acelea cu care de acum încolo ne vom întâlni mai des. Au răsărit oameni, veniţi din pădure, de undeva dinspre valea Topologului. Erau culegători de mânătărci. I-am întrebat cât mai facem până în Perişani şi ne-au răspuns că cel mult trei ore. Era ora 3 pm, mergeam de 8 ore, aşa că tot am fi ajuns bine. Doar că nu odată mi s-a întâmplat să nu-mi dau seama că ritmul paşilor scade mult când cele petrecute într-un mers îndelungau pe munte, ating un anume prag de oboseală. De aici încolo am intrat în pădure de brad şi rareori am întâlnit ochiuri de poiană. Om fi trecut pe lângă vârful Călugărul – 1715m -, pe lângă marea poiană a acestuia şi pe lângă stâna de aici. Apoi pe lângă altul mai scund – 1633m – şi iar pe lângă stâna din preajmă şi până la urmă am ajuns într-o altă poiană, în care ne-au întâmpinat, fioroşi, o întregă liotă de dulăi. La strigătele noastre a ieşit să-i domolească, un baci mai în vârstă, care nu s-a lăsat până nu ne-a adus la stână, să ne dea un pahar de jintiţă. Ne-am săturat de câtă ne-a dat şi mă uitam cu jind  cum îndesa baciul brânză de burduf, într-un săcotei mare. Şi aşa miros îmbietor venea de la brânza moşului, de nu m-am abţinut şi i-am cerut de poftă, o fărâmă din aurul untos pe care-l îndesa de zor. Şi mi-a dat moşul, nu o fărâmă cât vroiam eu, ci un pumn întreg, al cărui gust cred că-l voi simţi toată viaţa de atunci încoace. A venit un ortac de-al lui şi ne-a arătat drumul mai departe, care acum trecea printr-un loc cu încâlceală de copaci doborâţi de o exploatare forestieră. Şi a venit un moment de cumpănă, pe acolo pe unde poteca părea să se abată spre vale şi noi pe acolo am luat-o. Noroc că ne-a surprins coborâşul prea repede. Ne-am întors, am suit până în vârful gâlmei din dreapta şi am găsit poteca cea bună. Poate dacă l-am fi lăsat pe baci să ne spună care este cel mai bun drum de coborâre, ne-ar fi amintit de drumul către Boişoara şi ne-am fi scutit oboseala. Aşa am continuat drumul, care pe măsură ce înaintam, se lărgea. Am trecut pe lângă golul Clăbucetului şi coborârea a continuat. Apoi apoi am ajuns în satul Podeni . mai departe am ajuns în Spânu şi până să ajungem în Perişani, ne-a ajuns noaptea din urmă. Pe când ultimele licăriri de lumină, erau învinse de întuneric, am ajuns într-un loc unde se descărca o căruţă cu fân. L-am rugat pe cel a cărui înfăţişare îl arăta ca un fel de şef al locului, să ne dea voie să întindem cortul în grădina lui. Ne-a arătat alta peste drum şi acolo ne-am prăvălit doborâţi de oboseală. Era trecut de ora 9 seara. Mersesem 14 ore !. Ne-am întins cortul şi în ce mă priveşte, nu am avut nici măcar puterea  să mă duc până la fântâna din apropiere, să mă spăl cât de cât. Aşa m-am aruncat în sacul de dormit. Când ne-am sculat a doua zi, afară era acelaşi soare şi cer senin. Gândisem că vom ajunge în timp scurt la Perişani şi ne va arde să urcăm Cozia şi să coborâm pe cealaltă parte a muntelui. Acum, dimineaţa, când oboseala drumului făcut ne stătea încă în picioare, nici măcar n-am deschis gura să amintim de aşa ceva. Am avut un drum lung până la gara din Cornet, de 12 km. Valea Băiaşului era însă frumoasă şi nu ne-a dat prilejul să ne plictisim. La gară însă, am constatat că trenul pe care-l ştiam, tocmai se desfinţase, aşa că a trebuit să mai aşteptăm. Şi ne-am petrecut timpul la un suc şi o cafea, la barul de peste drum. Să fi fost oboseala sau drumul lung pe care-l făcusem împreună, de aşa de greu se înfiripa o conversaţie. Apropierea unor întâmplări lasă întotdeauna o amprentă ciudată asupra oamenilor. Şi când a fost să ne luăm rămas bun, în apropierea gării de unde ne despărţeam, o pală de părere de rău, o apropiere de o clipă, fugară, ne-a apropiat fără să ne dăm seama. A fost acel zâmbet fugar, ultima imagine a cuiva, pe care cel puţin până acum nu l-am mai văzut.
A venit altă perioadă, cu alt grup, cu oameni mai tot timpul interesanţi, cu nîntâmplări care-mi produceau satisfacţii şi unele dimpotrivă. Oricum o bună perioadă de timp, ne-am aflat alăturea în toate sfârşiturile de săptămână.
Prima excursie făcută împreună, în Făgăraş, a fost pe Călţun. Tocmai pe vârful pe care mi-l dorisem atât de munlt. Şi l-am urcat şi încă pe un drum pe care nu-l bănuiam. Am mers până la cabana Piscul Negru, pe transfăgărăşan. De acolo ne-am abătut la stânga, pe lângă locul în care atunci se construia o mânăstire. Ne-am pierdut repede în ascunzişul unei poteci care intra direct în pădure. Era marcată poteca cu o cruce galbenă, care ducea pe muchia Podeanului. Alături era şi o cruce albastră, care tot pe acolo ducea. Dar cine ştie care-o fi fost întenţia marcatorului. Până în apropierea stânei din Lespezi, pe acestea am mers. De acolo înainte am intrat în marele necunoscut, care urma să ne scoată sus, în Călţun. Eram cu doctorul Găvănescu, cu Sandu şi cu Edy. Mergeam repede, deşi un genunchi betegit în Cozia, mă durea cumplit. Multă vreme am mers pe muchia paralelă cu izvorul Lespezi. Apoi am ocolit bazinul pârâului. Am trecut peste primele vârfuri mari, de peste 2000m. A urmat apoi ascensiunea finală, mai grea decât oricare din cele de până acum. În jos, în partea dreaptă, se lăsa un vâlcel prelung, pe care urca la păşunea muntelui, o turmă de oi. Dar tot pe acolo, la capătul său de jos, se zăreau corturile celor de lângă lacul Călţun şi bănuesc că tot prin acest loc se poate ajunge de jos pe vârful înalt către care ne îndreptam. Urcam din greu stâncile înalte şi când am ajuns pe vârf, tocmai ajungeau aici noureţi de ceaţă fugară. Deabia atunci am aflat că suntem pe unul din vârfurile Călţunului, pe Lespezi, înalt şi el de 2517m. Ne-am odihnit, am mâncat şi ne-am plimbat pe micuţul platou. Am zărit şi capre negre, fugind din calea intruşilor. Dar ne-am apropiat de despicătura uriaşă care despărţea vîfurile. Cu asigurare zdravăn, aş fi avut curajul să cobor, ca să ajung pe celălalt frate al vârfului pe care eram. Am mai apucat să zărim vâful Negoiului, înainte ca ceaţa să-l cuprindă. Prea îmi dprisem să privesc lumea din Călţun până spre Negoiu. Acum îl priveam şi pe acesta de acolo. Întoarcerea am făcut-o repede, mai mult din cauza ceţii care s-a instalat pe vârf şi ne lua toată vizibilitatea. Mi s-a părut că dacă ajung pe firul Lespezilor, pe acolo pe unde se zărea o potecuţă, am să ajung mai repede şi chiar aşa a fost. Apoi după ce ne-am reîntâlnit, coborârea a fost uşoară. Drumul până acasă mi s-a părut mai lung şi asta din cauza genunchiului, pentru care nu-mi găseam loc de stat, ca să-mi ia durerea. 
Au urmat o serie de excursii pe Vânătoarea lui Buteanu. Prima dintre ele a început din transfăgărăşan. Cu maşina pânâ ’ntr-o curbă din drum, dincolo de cabana Capra Neagră. Puţin mai sus de locul unde am parcat maşina, acolo unde poteca ce venea dinspre cabană atingea şoseaua, am început ascensiunea. Cam pământoasă prima porţiune şi pentru aceasta, brâna pe care eram a fost cam dificilă. Apoi poteca a devenit una din cele cu care eram obişnuit în Făgăraş. Florile erau cele cunoscute şi plaiul alpin avea caracteristicile cunoscute. Era totuşi o potecă nouă, pe care nu mai fusesem niciodată. Un aspect al peretelui nuntelui din faţa noastră, m-a surprins. Era acoperit în întregime de o floare albă, în ciorchine bogat, fiecare un adevărat buchet de lăcrămioare. Un asemenea endemism, de o atât de mare întindere, parcă nu mai văzusem. Erau flori de şteregoaie. Nu ştiu alţii cum consideră această floare, cu denumire bizară, apropiată de cea a unora mai vulgară, dar aspectul ei, cu frunza lată, ca a celui de crin, tulpină puternică şi corola cu aspectul lăcămioarelor, născută discret din ea, m-a impresionat mereu. Mai departe poteca învinge o primă treaptă glaciară, trecând pe lângă şiroiri de izvoare şi pe lângă petice de apă ce se pregătesc să anunţe marele iezer al Caprei. Apare şi acesta, cu oglinda lui surprinzător de mare. Ţărmul înalt care-l domină în cea mai mare parte, dă locului o notă aparte faţă de altele asemănătoare. De aici se vede marea Vânătoare a Buteanului, chiar dacă amănunte ale vârfului nu se văd în totalitate. Trecem pe lângă monumentul alpiniştilor şi ne îndreptăm către poteca ce urcă spre vârf. Urcuşul se desfăşoară pe coasta muntelui, cea dinspre lac şi avem prilejul să-l vedem în multele sale ipostaze. Cel mai adesea îl vedem vălurit de vânt, dar apucăm şi răgaze în care întinderea întunecată a lacului, liniştită, oglindeşte multele vârfuri din preajmă. Noi urcăm susţinut şi trecem repede pe lângă vârful Văiuga. Trecem şi de Portiţa Văiugii, pe acolo pe unde iese din căldarea nordică vechea potecă ce vine dinspre Bâlea, trecând peste muchia Netedului. Am acum prilejul unor amintiri de demult, atunci când singur prin aceste locuri, căutam înălţimea cea mare. Ajungem pe coasta vârfului Capra. Unii dintre mai temătorii noştri colegi, se opresc. Ceilalţi coborâm în Spintecătura Buteanului şi ne căţărăm pe ruptura muntelui, destul de aeriană, care ne scoate pe platoul Vânătoarei. E soare şi ziua senină, cu nori decorativi, dă prilejul doctorului Găvănescu, unor fotografii pe măsura talentului pe care îl are. Întoarcerea pe acelaşi drum, după recuperarea celor rămaşi jos, curge uşor şi admirarea cerstei Muşeteica, cu sriurile calcaroase specifice, mă face să gândesc la vreo ascensiune prin acele locuri. Când ajungem la maşină, mai facem un popas la fântâna din prejmă şi ne îndreptăm spre casă. Am mai fost încă de două ori în aceeaşi companie şi tot prin acele locuri. Într-una din ele am apucat vreme de îngheţ şi zăpadă, pe coastele Văiugii mai ales, pentru că atunci când am ajuns pe Buteanu, soarele doborâse îngheţul. Coasta Văiugii nu ne prea dădea siguranţă la mers şi atunci ne-a părut rău că nu ne luiasem şi colţarii. Am ieşit din încurcătură urcând pe vârful Văiugii acolo unde zăpada fusese curăţată de soarele izbucnit peste munte. Aşa am ajuns pentru prima şi poate pentru ultima oară pe acest vârf, pe lângă care lângă care aş fi trecut încă de multe ori fără să mă gândesc să-l urc, deşi avea şi el 2441m. Când am ajuns pe vârf, cu vizibilitatea unei zile răcoroase, cu zăpadă căzută la mai sus de 1800m, am avut, încotro vedeai cu ochii, privelişti nemai văzute. Vârfurile făgărăşene defilau unul după altul, cu căciulă albă pe creştet. Şi atunci sătui de înfăţişarea neobişnuită a crestelor din preajmă, pentru zilele de vară în care eram, ne-am  aruncat ochii către nord. Atunci albeaţa munţilor ne-au oferit privelişti arareori posibile. Poate doar imaginaţia sau de ce nu, chiar aşa o fi fost, ni s-a părut că identificăm vârfuri şi cupole de munţi, până spre Rodna şi Căliman.
În altă împrejurare am mers pe acelaşi drum, dar eu m-am oprit pe malul lacului Capra şi am lenevit pe malul însorit, până când ceilalţi au coborât de pe munte. Am ales atunci, poate doar să-mi fac mie plăcerea, calea spre şosea, pe alt drum, cel care ajunngea la cabana 2000. Arsese corpul de clădire care fusese transformat în cabană, cu entuziasmul omului de munte Mizof. Vroia să-şi sfârşească zilele acolo, în înaltul muntelui. Pentru că a ars cabana sau poate din alte motive, soarta i-a hărăzit alt sfârşit şi inima nu i-a mai rezistat. Cam aşa a sfârşit un Don Quijote al munţilor româneşti. Pe acolo am coborât, pe lângă fosta colonie a militarilor constructori ai transfăgărăşanului. Coborând pe acolo mi-am amintit o scriere, poate într-un almanah turistic, care povestea aventura unor alpinşti, care coborând năuciţi, dintro tură de iarnă pe creasta Arpăşelului, nimeriseră prin fulgii mari de zăpadă ai unei ierni veritabile, chiar peste sentinela coloniei. La şosea am ajuns cu b bine şi nu ne-a trebuit mult să ajungem în locul unde ne lăîsasem maşina. Am sfârşit frumoase ascensiuni în acea vreme pe Vânătoarea lui Buteanu.
Într-o dimineaţă, ajunşi la casa doctorului Dumitresci din Jiblea, am hotărât traseul excursiei din acea zi. Am trecut dealurile dinspre valea Topologului, ieşind la Sălătruc. De acolo am pornit în susul Topologului, parcurgând până la capăt frumoasa vale a acestuia. De la prima ieşire prin aceste locuri, trecuseră mai bine de 20 de ani. Am încercat să identific casa în care-mi petrecusem o noapte, aşteptând ca a doua zi să realizez marea ascensiune de pe Izvorul Negoiului. N-am găsit casa, dar amintirea încă mai persista. Şi acum  tot aşa de nerăbdător eram să ajung pe vârful Negoiului. Am ajuns la poiana locului unde părăul Scara se unea cu cel al Izvorului Negoiului şi de acolo am pornit mai departe. Marcajul nu mai era aşa de clar, la începutul potecii. Pe acolo pe unde altădaă era doar potecă de picior, un drum forestier îşi făcuse apariţia şi muntele era încă rănit de exploatarea forestieră a unor ani trecuţi. Am găsit până la urmă poteca şi am intrat printre brazii de pe versantul drept al văii, care scăpaseră deocamdată tăierii. Pe celălalt mal, stâna şi casa silvică, încă mai dăinuiau. O vreme am mers pe coasta muntelui, fără să găsim marcajul. Când am ajuns la liziera pădurii de brad, ne-am dat seama că trebuie să urcăm şi imediat imediat am dat de potecă şi marcaj. A trebuit să urcăm mai mult decât ar fi fost necesar, dacă marcajul nu ar fi fost distrus de tăierea pădurii. De aici încolo am pătruns repede în împărăţia jneapănului şi a stâncilor, printre care ne-am stercurat şi după scurtă vreme am ajuns la plai. Am coborât la firul văii, acolo unde două pâraie îşi uneau apele. Eu i-am spus piciorului de munte dintre ele, Piciorul lui Cazan, dar poate că se chiamă altfel. Oricum, unul din pâraie venea din căldarea Mioarelor şi celălalt, Izvorul Negoiului, venea din căldarea Pietroasă. Către acesta ne-am îndreptat şi noi, numai că în loc să mergem către Cascada Negoiului, frumoasa „ pişătoare ” cum îi spun ciobanii, am luat-o pe malul drept al ei şi ne-am căţărat pe coasta muntelui, pe care am găsit o potecă cu serpentine multe, care a învins diferenţa de nivel pe care ar fi trebuit să o urcăm pe marginea cascadei. Apoi ne-a fost uşor să atingem firul căldării. Înainte de a coborî, am văzut pe coasta muntelui de pe celălalt mal, prin jnepenişul compact, o tăietură zdravănă, care, ne-am dat noi cu presupusul, ar fi putut fi poteca ce urca pe muchia Podeanului şi eventual continuarea drumului către cabana Piscul Negru. Poate. Noi am traversat căldarea şi am dat de un alt marcaj, o dungă galbenă – aveam să aflu mai târziu, că acesta era marcajul care din vârful Şerbotei, ocolea Custura Sărăţii -, care ne-a scos în Şaua Cleopatrei. De aici am urcat ultimul horn către vârful Negoiului. Doctorul Găvănescu a mai avut răgaz să prindă pe peliculă ultimele privelişti către hăurile nordice ale Negoiului, după care ceaţa a cuprins totul. Am încercat să mâncăm câte ceva, dar primii stropi de ploaie ne-au gonit repede. Cu pelerinele pe noi, am început coborâşul, printre stâncile umede şi nu ne-a fost prea comod. Urcau, nu ştiu pe unde veniserră, un grup de polonezi, cărora le-am plâns de milă de ce timp apucaseră pe Negoiu către care se îndreptau şi pe care probabil şi-l doriseră de ceva timp. Coborând am depăşit Căldarea Pietroasă, despre care ştiam că ascunde lacul Negoiului, dar pe care acum, cu ceaţa asta, nu l-am zărit şi am ajuns din nou pe poteca ciobănească. Am depăşit Piciorul lui Cazan şi cu pelerinele fluturând în vânt, împiedicaţi de ele şi cu apa şiroind pe noi, coboram mereu. Până jos a ţinut ploaia şi deabia atunci s-a potolit. La urma urmelor urcasem pe Negoi şi ăsta era ţelul zilei şi chiar dacă ploaia a ţârâit mult, udându-ne peste măsură, excursia a fost plăcută.
O altă serie de urcuşuri spre creste au constituit-o drumrile ce porneau din faţa Tunelului transfăgărăşan, venind pe partea sudică Făgăraşilor. L-am încercat pe primul, cel care urcând pe şosea, continua cu două marcaje. Crucea albastră ne scotea peste munte în valea Paltinului şi urca la Călţun, iar celălalt – triunghiul roşu -, se desprindea la dreapta şi urca în Fereastra Bâlei. Noi am pornit pe primul. Marcajul pe pietre, de curând făcut, ne-a condus peste un picior de munte, de pe care, pe o potecă mai mult închipuită, ne-a dus pe pantă repede, în vale, la pârâul Paltinului. Poteca pe care am coborât, aşa cum îmi amintesc, avea mai mult urme cât o farfurie, unde puneai piciorul şi de fapt coborai sărind de pe una pe cealaltă. Dar era o potecă, pe care am ajuns cu bine pe firul văii. De acolo înainte, poteca era clară şi urca susţinut către Călţun. Pe acolo, după coborâşul brutal de până atunci, mi s-a desprins talpa bocancului şi deşi susţinută cu fâşii de leucoplast, nu puteam face faţă celeilalte părţi a excursiei, urcarea prin Strunga Dracului, pe Negoiu. Am rămas la refugiu, unde am întâlnit un tână agreabil, cu figură oarecum cunoscută. Am intrat în vorbă cu el şi i-am povestit că nu cu prea mulţi ani în urmă, un salvamontist ne-a scos din încurcătură pe mine şi copiii mei. „ Eu sunt ”, mi-a spus tânărul. Era medicinist, se numea Szasz, era deci ungur, dar o figură extrem de plăcută şi ca om, nu mai vorbesc. Am rămas în relaţii bune şi poate cândva ne vom mai întâlni prin munţi. Colegii au urcat Negoiul, pe acolo pe unde doctorul Duimitrescu spunea că parcă urcă cu capul în jos şi s-au întors când o furtună cu trăznete se pregătea să coboare peste munte. Doctorii Găvănescu şi Dumitrescu au plecat spre maşină, la gura tunelului, Anda, Edy şi cu mine, ne-am, îndreptat către cabana Piscul Negru. Pe drum, ploaia s-a dezlănţuit, iar peste noi s-a pornit canonada cerească. Curgeau din toate părţile torenţi transformaţi îm pâraie putrenice, cu cascade impunătoare, de prinm toate văile şi spectacolul naturii dezlănţuite era magnific. Am ajuns muraţi gata pe malul râului caprei, deşi ploaia s-a potolit puţin înnainte. Întâlnirea cu doctorii plecaţi după maşină s-a produs repede, după care plecând spre casă, am putut bifa o excursie reuşită, cu obiective atinse aproape în întregime.
De la Gura Tunelului, mai era un drum care urca spre creasta Făgăraşului, cel marcat cu triunghi roşu. Pe acesta am început să urcăm, într-o altă împrejurare. Potecile, cea anterioară şi aceasta, porneau împreună şi se despărţeau foarte repede. Acesta pe care hotărâsem să mergem acum, o lua la dreapta. Intrasem pe transfăgăraşan într-o zi de iulie. Nici nu ne gândeam că vom avea surpriza să găsim vârfurile Făgăraşului albite de nea proaspătă. Pe măsură ce intram mai adânc spre inima muntelui, priveliştea către creastă era din ce în ce mai spectaculoasă. Nici pe vale nu era prea cald, dar ca să vezi în iulie crestele pudrate de zăpadă, îîn timp ce te aşteptai ca vara să domine locurile, asta da supriză. Până la gura tunelului, tot ne-am minunat de fenomenul ăsta atât de rar. Când ne-am dat jos din maşină, pe lângă locul prin care trebuia să urcăm, păştea o turmă de oi şi asta avea să fie un lucru însemnat pentru ce va urma. Am început să urcăm partea comună a celor două marcaje, cel de săptămâna trecută, crucea albastră şi cel de acum, triunghiul roşu, pe care urma să mergem. Puţină vreme am mers cu cele două marcaje împreună, după care am luat-o la dreapta. Scurtă vreme am mers pe o curbă de nivel, după care a început urcuşul. Curând am ajuns la un torent, prăvălit în calea potecii, într-o cascadî puternică. Nu era prima oară când treceam pe aici, dar atunci firicelul de apă era paşnic. Acum trebuia să-i înfruntăm şuvoiul. Nu ne prea convenea un duş rece atât de dimineaţă, dar nu am avut ce face. Duşul scurt nu a izbutit să ne ude, decât puţin. În schim încercările de a-l ocoli, ne-a dus în faţa unei minuni, pe care altfel poate nu am fi văzut-o. Am întâlnit pe sub stâncăriile pe care am fi vrut să le trecem pentru a ne feri de apă, o floare pe care nu o mai văzusem până atunci. O căldăruşă albastră ca cerul, cu firicele de soare prinse înăuntrul corolei sale. Ne-am adunat pe lângă ea, sorbindu-i cu nesaţ frumuseşea. Doctorul a imortalizat-o repede pe peliculă şi poate printre rarităţile pe care le-am văzut împreună, doar laleaua pestriţă din Cozia să-mi produs atâta uimire. Am traversat cascada tot pe sub apă, cu repeziciune. Şi când am ieşit din fundătura prin care se arunca apa şi ne-am căţ
ărat pe celălalt mal, de undeva de sus, de pe nişte stânci pe care nici măcar nu le vedeam bine, au ajuns până la noi nişte schelălăituri jalnice. Erau acestea venite de la un câine, care cine ştie de când nimerise între stânci ascunse. Am tot strigat după el. Un pod de sunete de ajutor ajungea până la noi. Poate dacă l-am fi văzut am fi încercat să ajungem până la el. Continuam să mergem şi când i-om fi dispărut din priviri, puntea de legătură cu lumea care încă exista pentru el, s-a prăbuşit. Un urlet jalnic a mai ajuns până la noi. Ne-am continuat drumul şi nu l-am mai auzit. Pe drum, pe întinsul zăpezii care se topea cu repeziciune, sub soarele care năvălise cu tăria verii peste ea, au apărit sprinţare, siluete de capre negre, brăzdând văzduhul răcoros al iernii ciudate în care intrasem. Pe fundalul cerului, pe creasta înaltă, doar siluieta ţapului s-a mai profilat o vreme. Am ajuns până la Fereastra Bâlei. De acolo am privit spre lac, acolo unde nu de mult arsese cabana, cea care fusese atâta vreme emblema acestui loc. Acum o plăcută surpriză se arăta acolo. Cabana se reconstruia şi poate voi mai ajunge vreodată să o privesc de aproape. Am continuat drumul pe creastă. Am trecut pe lângă pânze de apă firave, cărora eu le spun lacurile Pisicii sau Lepşiţei, cum se numeşte şi coasta din spatele ei. Prin preajma lor am văzut un ciopor de capre negre, care ba se sbenguiau, ba se odihneau pe vreun petec de munte încălzit din nou de razele soarelui. Am trecur pe lângă lacul Paltinului, prin şaua adâncă cu abrupt mare spre lacul Doamnei, pe brâna suspendată de deasupra văii Doamnei, apoi am urcat din greu Lăiţa – 2397m –şi însfârşit ne-am oprit pe vârful Lăiţelului, la 2395m. De acolo am privit spectacolul muntelui, în ceeace avea el mai măreţ în ziua aceea. Spre Negoiul nu prea depărtat, dar mai ales către vârful Călţunului şi impresionantul său perete vertical. Lacul cu acelaşi nume, cuibărit în adâncul căldării, avea risipite pe malurile lui, petice colorate. Corturile, care acum, după ce marea vântoasă a trecut, stăteau cuminţi în preajma sa. Ne-am întors, am mai admirat odată minunea crestelor care reveneau la înfăţişarea de vară şi am început coborârea. Din urmă ne-a ajuns un cioban. Avea după el, cuminţi, doi câini ciobîneşti. Când s-a apropiat de noi, i-am spus că auzisem schelălăeli de câine venind dinspre un ţanc. „ Păi sigur, era de la câinele meu, acesta care vine după mine. S-a rătăcit de turmă de vreo trei zile când pe aici a fost viforniţă mare. A stat aninat de stânci, flămând, tot strigând mereu, până l-am auzit şi deabia l-am scos de acolo ”. Mult trebuie să fi ţinut ciobanul la câine, dacă a venit din vale după el, coborând apoi pe stânci umede şi pline de zăpadă. Şi mult trebuie să-i fi simţit lipsa în tot acest timp. Acum erau din nou liniştiţi cu toţii şi câinele mergea pe urmele lui. M-am apropiat de câinele erou, l-am mângâiat, i-am dat ultimele resturi de mâncare pe care le aveam şi m-am depărtat cu gândul la legătura trainică, sufletească, creată între ciobanul primitiv şi animalul lângă care îşi petrecea viaţa.  
Într-o altă împrejurarea, am suit drumul pe Valea Rea, să urcăm Moldoveanu, străbătând cei apoape 40 km, cât avea drumul forestier, de când părăsisem Slatina. Acum eram într-o maşină care nu ne lăsa în drum, nu ca în urmă cu mulţi ani, când pe aici a trebuit să mergem ori pe jos, ori traşi de un tractor. Ajunsesem aici, la puntea de peste apa tumultoasă ce ducea la stâna din Buduri, într-o dimineaţă frumoasă, cu cer senin, nu cu mult înainte ca soarele să pătrundă în adâncul văii înguste în care eram. Drumul fusese liniştit, fără incidente,doar către capătul văii, a trebuit să trecem printr-un loc ce semăna mai mult cu un tunel, săpat în zăpada care alunecase de pe versant, într-o haotică avalanşă, ale cărei urme stăteau martore prin pădurea devastată de urgia naturii. E drept că pe celălalt versant, altă furie, omenească, făcuse alt rău pădurii, metodic, cu drujba şi tractorul, lăsând muntele aproape chelios. Ne-am luat repede rucsacii şi am pornit spre Moldoveanu, pe care doream în acea zi, să-l urcăm. Am trecut pe lângă stână, din lăuntrul căreia, fumul focului dimineţii scotea fuioare alburii. Se ridica fumul drept către cer şi asta ne arăta nouă vreme bună în continuare. Am trecut repede pe lângă cascada Zbuciumatului, venită tocmai din lacurile Galbenului şi cât pe aci să nu o observăm, cu ochii aţintiţi la cealaltă surată pe scocul înalt dintre Piciorul Hârtopului Ursului şi cel al Piscului Roşu – 2495m. Câteva fotografii cu alunecările măiastre de ape şi ne-am avântat pe poteca ce urca abrupt, pe serpentine dese, către treapta glaciară ce ne ducea către creastă. Am urcat din greu pe prima treaptă glaciară. Ne-am odihnit deasupra ei, după atâta urcuş şi mulţumiţi că de acum încolo o bucată de drum aveam cum să ne tragem sufletul, am pornit mai departe. Ulucul larg al văii glaciare era unul potolit şi firul apei care curgea prin şesul muntelui, se încolăcea în numeroase meandre. Apa cristalină, stâncile înegrite din albia sa, strecurată prin plaiul verde către care ne îndreptam, alcătuiau un peisaj care merita să fie văzut. Poteca ea însăşi se încolăcea pe fundul văii, urcând pe îndelete dar câşigând mereu înălţime. Undeva pe un dâmb, a apărut o încâlcitură de fiare, pe care doar cu greu ţi-ai fi putut imagina, că doar zăpada dintr-o iarnă grea, cu avalanşe multe, putuse transforma refugiul ridicat în aceste locuri. Refugiul Moldoveanului, fusese aşezat acolo, pe dâmbul acela, tocmai ca avalanşele născute peste iarnă, să-l poată ocoli. L-a luat în plin şi l-a îmbârligat aşa cum a rămas de atunci, arătându-ne, dacă n-am fi crezut, cât de năpraznică poate fi natura. După ce am trecut de relicva refugiului, ne-a apărut pe stânga, abruptul celui mai mare vârf al ţării, cel al Moldoveanului, oglinda lacului Triunghiular, ce stătea cuibărită în căuşul ei. Noi ne-am îndreptat către ultima porţiune de urcuş. Unul greu, pe mult grohotiş, care însă ne-a scos pe creastă, undeva mai sus de Portiţa Viştei. Refugiul cel nou era undeva sub noi, la cota 2305m sau cât o mai fi astăzi apreciată. Dinspre el venea urcând şi bletemând, un animal ciudat. Un om căra în spate o bicicletă. I-o fi făcut plăcere pe semne, un asemenea periplu pe munţi, că altfel nu s-ar fi chinuit atâta. Dar şi noi, care până aici muncisem din greu, fără ca nimeni să ne oblige, ce-om fi fost ?. Am urcat mai departe pe muchia aspră a Viştei Mari, pe poteca pietroasă, cu multe încolăcituri, pe care le-am urmat cu sfinţenie, doar-doar ne-o fi mai uşor. Apoi la baliza de pe vârf, la 2527m, doar o clipă am stat. Pereţii şi crestele nordice, că erau cei ai Viştei sau Zănoagei, sau cea mai scurtă a Hârtopului Ursului şi văile adâncite de vreun gheţar care se pierduse de mult pe ulucul lor, toate aveau pentru mine amintirile unor zile de tinereţe. Apoi ne-am repezit pe muchia scurtă către Moldoveanu. Un timp am mers liniştiţi pe sub creastă, apoi am coborât în Spintecătură şi însfârşit am ajuns pe Acopeişul Ţării, la 2544m. Am întâlnit acolo un grup de „ bătrânei ”, spuneam eu pe vremea aceea. Unul din ei îşi serba ziua de naştere, a 70-a. Pe o tăviţă puseseră nişte degetare, umplute cu o, licoare, care urma să fie sorbită în cinstea aniversării. „ Uite unul mai bătrân decât dumneata . spune unul dintre ei !.”. Şi eu, care pe atunci nu aveam decât 65, fac imediat corecţia necesară, propunându-i celui cu exclamaţia să ne întâlni peste 5 ani. Eu am ajuns la anii pe care-l proppusesm, dar el şi-o mai fi serbat de atunci vreo zi de naştere pe aici ?. După vârf, am coborât puţin pe muchie, către Scărişoara, atâta cât să fim liniştiţi. Doctorul Dumitrescu a vorbit la mobil şi eu am îndrăznit să-i cer voie să vorbesc cu Zoe. Am vrut şi chiar am izbutit, să-i amintesc că în urmă cu mulţi ani, aici fusesem amândoi. A fost doar o amintire sau chiar dovada că nimic nu se uită şi chiar poate dura. Întoarcerea a fost scurtă şi făcută pe acelaşi drum, deşi eu propusesem să coborâm pe la lacurile Galbenului. Doar când am ajuns desupra cascadei Budurilor, ne-a prins ploaia, care şi-a făcut mendrele cu noi, udându-ne destul, cât să trebuiască să ne schimbăm înainte de a urca în maşină.
Era o zi frumpasă, când ne-am oprit pe transfăgărăşan, urcând mai apoi voiniceşte către Fereastra Zmeilor. Am urcat din şosea. De acolo de unde privind spre versantul dinspre Muşeteica, zăream gura unei galerii de prospecţiuni geologice. Am trecut pe lângă nişte forme ciudate de bordeie ciobăneşti, mobile, cu mânere, care permiteau să fie mutate oricând. Aşa ceva n-am mai văzut !. Inovaţii pastorale !. Apoi am urcat în continuare către căldarea din Fundul Caprei. Curând serpentinele potecii ne-au îndreptat către creastă. Am ajuns nu departe de refugiul Zmeilor, spre care nu m-am putut abţine să nu dau o fugă. Ne îndreptam spre creastă, către locul numit „ la trei paşi de moarte ”. Am urcat hornul şi abruptul, privind mereu către creasta zimţată a Arpăşelului şi la o stâncă ce ieşea în evidenţă de forma unui pistol. Către locul cu denumire ameninţătoare, am întâlnit câţiva tineri, cu care am schimbat câteva cuvinte, ba chiar le-am înmânat câţiva fluturaşi pe care mi-i trimisese Ică Giurgiu, să-i împrăştii pe munţii prin care merg. De asta probabil, m-au confundat cu cel amintit mai sus. Apoi ne-am angajat pe hornul amintit, pe care fără greutate, am ajuns pe poteca fără pericole, care ne ducea pe coasta cu stânci haotic aruncate, a Arpaşului Mic. Mic, dar vorba vine, pentru că avea şi el peste 2400m. Mai sus de noi, vizibil deranjată, sălta o capră neagră, ce s-a pierdut repede, trecând pe coasta nevăzută a muntelui. Curând am început  coborârea către şaua în care se găsea monumentul Neringer. Parcă mai ieri treceam în goană pe aici, cu Chissy, ascunzându-ne rucsacii pe sub stânci şi repezindu-ne pe coasta Arpaşului, de pe vârful căruia am privit turma de capre şi pe cea de oi apropiindu-se una de cealaltă. Depăşim vârful amintit şi ne angajăm pe coama subţire a muntelui, pe cărăruia care urcă pe creastă în continuare. Privim în urmă către lacul Buda, adăpostit sub creasta înaltă a aceluiaşi vârf – 2431m – şi spre muchia care se desprinde spre Muşeteica. Marea Spintecătură de sub Buda, ni se pare de aici a fi uşor de străbătut. Mai departe urcăm din greu panta Arpaşului Mare – 2468m. Norc că drumul nu-i lung şi mai ales că pe crestele Făgăraşilor domneşte o zi însorită. Odată ajunşi pe vârf, ne bucurăm de panorama nesfârşită a munţilor. În adâncul văilor din preajma noastră, ştim că s-a cuibărit micuţul lac al Podrăgelului, pe care oricât m-am străduit să-l văd, nu am izbutit – şi cum eram să-l văd, dacă el era peste alte muchii depărate ale muntelui. Mai aproape de noi, ţuguiul Mircii cu cei 2461m ai săi, sfârşeşte către sud, lanţul vârfurilor împresionante. Poteca de ceastă coboară repede de pe el şi parcă se sfârşeşte către lacul Podul Giurgiului. Eu mă trag într-un colţ şi gândesc al anii care au trecut atât de repede şi parcă mai puţin la cei care vin. Locuri multe din munţii îndrăgiţi, au lăsat în urmă amintiri despre oameni care sunt sau care au dispărut, pe care i-am stimat şi pe alţii foarte puţini, de care m-am bucurat că i-am avut prieteni. Sunt aici aproape de cerul pe care nori albicioşi se zbănţuie ditr-o parte în cealaltă. Reveria se termină şi noi trebuie să ne întoarcem. Străbatem repede coama ascuţită a muntelui şi când ajungem din nou pe coasta Arpaşului cel Mic, din vale urcă spre noi, pale de ceaţă. Un fenomen unic pentru mine, stăpâneşte muntele. Umbrele noastre se aruncă spre vale, profilându-se pe aburii de ceaţă ce vin din vale, iar pe lângă noi se formează halouri, ca nişte nimburi care ne înconjoară. Sigur fenomenul trebuie să aibă o explicaţie, ceva legat de refracţia luminii, dacă nu mă înşel, dar atunci cu minţile înaripate de frumuseţea locurilor, parcă l-aş fi vrut un soi de dar al muntelui, făcut nouă, muritorilor vremelnici pe potecile lui. Ajungem curând către locurile prin care am urcat. Eu aleg să cobor pe un horn înierbat, înainte de a ajunge la Portiţa Arpaşului. Mă strecor repede pe coasta muntelui, mă abat pe la refugiul de la Fereastra Zmeilor şi-mi aştept tovarăşii de munte. Sosesc ceva mai târziu şi împreună plecăm spre şosea, unde excursia noastră a luat sfârşit. A fost acesta ultima făcută în Făgăraş, cu grupul doctorilor.                      
O clipă am crezut că voi înoda cu Grig, firul unor frumoase excursii, cel cu care, în anii tinereţii, făcusem atâtea şi atâtea plimbări frumoase prin munţii atât de dragi nouă. Una din cele de acum, a fost cea care a început într-o minunată zi de vară, pe Valea Rea. Cu maşina lui Grig, un moskvici vechi, o bătrână carapace cum îi spunea el, am pornit într-o dimineaţă spre munţi. Am trecut prin Curtea de Argeş şi satele de pe valea Doamnei şi cam pe la ora 8, am coborât din maşină şi ne-am pregătit de urcuş.  Văzusem din alte împrejurări, cum aproape de capătul drumului, urca pe versantul de pe malul drept al râului, un început de potecă. Gândeam că pe acolo voi ajunge la vreunul din lacurile Galbenului. Nu ştiam nimic despre locurile pe care atunci vroiam să le urc prima oară. Spre surprinderea mea, atunci când am păşit pe potecă, am găsit urme multe de bocanci de munte, în locul celor ale turmelor ce ar fi putut urca pe aici. Multă vreme am urmărit poteca, pe care cu siguranţă fuseseră şi alţi turişti. Urcam mereu, uneori chiar destul de abrupt. Curând am ajuns nu prea departe de apa Zbuciumatului, ce se prăvălea într-o frumoasă cascadă, direct în apa Văii Rele. Până aici poteca fusese clară şi speram că şi în continuare drumul spre lacuri să fie la fel. Odată cu apariţia plaiului, poteca s-a pierdut în iarba mare. Au apărut şi jnepenii. Noroc că tufele erau rare şi noi am putut răzbi uşor către plaiul care se sfârşea undeva către înaltul muntelui. Ne-am oprit şi m-am simţit vinovat faţă de colegul meu, căruia îi promisesem o excursie la nişte lacuri cum nu mai văzuse. El s-a oprit, odihnindu-se după efortul făcut până aici. Eu am încercat să găsesc calea pe mai departe. Am urcat un picior de munte, sperând că ceva mai sus voi găsi măcar unul dintre lacuri. M-am întors cam dezamăgit. Pe acolo nu era nimic. Grig, cât lipsisem eu, a observat ceva mai departe, o momâie şi mi-a atras atenţia că ar putea fi drumul spre lacuri. N-am stat mult pe gânduri şi am plecat pe urma momâiei. Am mai găsit una, apoi alta şi chiar o potecuţă care ducea spre firul apei. Se strecura poteca pe sub o cascadă frumoasă. Odată trecută apa, a trebuit să urc printr-un horn larg. La capătul lui am dat de primul dintre lacuri, destul de mic. Nu m-am potolit şi am urcat mai sus, unde am mai găsit două oglinzi de apă. Aici m-am oprit. În susul văii pe care mă aflam am zărit o îngrămădeală de fiare, alta decât a vechiului refugiu din Valea Rea. Aveam să mă dumiresc mai târziu, că acolo se prăbuşise un helicopter. De unde eram, părea puţin de urcat în creasta înaltă care străjuia valea în care mă aflam. Ştiam că dacă voi ajunge sus, voi fi pe muchia Scărişoarei, de unde mai aveam puţin până pe vârful Moldoveanului. Ar fi fost drmul scurt până pe vârf, dar făceam mult şi jos mă aştepta Grig, care sigur se plictisise singur. Aşa că m-am întors pe acelaşi drum. Coborârea a fost scurtă, dar acum aveam în faţă piramida vârfului Gălăşescu Mare, care domina creasta de peste vale. Soarele era ajuns la amiază şi locurile păreau pălite de puterea lui. Privirile alergau grăbite de la poalele muntelui, masive, brăzdate de şuvoiul grăbit spre vale, pe coastele îngălbenite de atâta căldură, până spre ascuţişul piramidei. La coborîre poteca nu a mai avut niciun secret şi am ajuns repede în vale. Acolo ne-am întâlnit cu un grup numeros, a cărui tabără de corturi stătea în lunca de la Nisipuri. Câţiva dintre ei se interesau cum ar ajunge mai repede la Victoria, dorind să-şi scurteze drumul spre casele lor de pe meleaguri transilvane. Ne-am îndreptat către unda pârâului viguros şi ne-am răcorit, după amiaza călduroasă prin care trecusem. Apoi am zăbovit pe podul de peste pârâu, cel care ducea spre stâna din Buduri. Am stat acolo mult, minunaţi de lespezile imense, galben-aurii, cu care era pardosit drumul apei, şlefuit de atâta zbucium. Şi asta a fost ultima imagine măreaţă din ziua aceea, după care ne-a mai rămas de făcut decât drumul spre casă. Doar odată ne-am oprit, cam pe acolo unde altădată ştiam că se află Balta Pojarnei. Acum aici muntele era jupuit de brazii falnici şi iarba ce sclipea altădată sub razele soarelui dimineţii şi poteca spre Brâul Darei dispăruse. Pădurarul ieşit în cale tocmai la timp, ne-a arătat o altă cale spre stâna cu posterul lui Burebista, aruncată peste puntea trainică şi întoarsă pe malul râului. Cine ştie, poate vreodată voi ajunge din nou prin locurile înălţimilor, unde caprele negre se joacă cu zborul corbilor.
Nu fusesem vreodată pe valea Budei. Ştiam doar din ghiduri, că pe acolo sunt poteci ce urcă spre înaltul Făgăraşilor. Aşa că atunci când am primit propunerea de a merge pe valea Budei, am fost de-a dreptul entuziasmat. Ne-a dus până la capătul văii, soţul Suzanei, cu maşina. De acolo am pormit către locuri pentru mine necunoscute, împreună cu Suzana, Mery şi Ionică. Nu ştiam pe câţi kilometri se întinde drumul forestier, dar aveam să aflu atunci, într-o lungă şi obositoare plimbare pe valea Budei. Avea să fie însă, un drum frumps, pe malul apei, cu zvârcoliri tumultoase, cu cascade la tot pasul şi cu maluri pe care în cea mai mare parte erau păduri încă neatinse. Drumul curgea liniştit şi ochii priveau fermecaţi locurile necunoscute. Aşteptam să ajung la cantonul Muşeteica, despre care aveam oarecari înformaţii. Credeam că am să găsesec un loc cercetat de turişti pedeştri sau măcar de cei cu mijloace auto, când colo, am găsit case în paragină, doar parte din ea şi cu mare greutate folosite de muncitori forestieri. Mai departe valea se îngusta mult. Au apărut exploatări forestiere care obturau drumul. Pe alocuri au apărut semne de urs, trecut nu de mult chiar pe şosea. Mai sus ne-a apărut în cale şi o capră neagră, care a traverast de pe un versant pe celălalt. Pe măsură ce intram în inima muntelui, alte amănunte se iveau în cale. Aşa a apărtu pe celălalt mal, cel drept, o casă stingheră, ca un fel de refugiu montan. Pe acolo era o potecă, marcată vizibil cu o cruce albastră. Am bănuit că urcă pe muchia Muşeteica-Râiosu şi probabil coboară pe transfăgărăşan. Mai departe, pe un crac de munte urca o potecă, poate către vreo stână sau poate către creasta muntelui, acesta nefiind marcată. Apoi târziu, după aproape 8 ore de mers, circa 16km, drumul pe valea Budei a luat sfârşit. Mai departe drumul urca spre stânga, transformat într-unul de tractor. Pe dreapta se făcea o potecă, cu marcajul triunghiului albastru care ne însoţise până atunci. Am luat-o pe trinughi. Am traversat o frumoasă poiană punctată cu brazi şi am ajuns lângă o punte, deasupra apei prăvălită dintr-o cascadă, aflată doar la câţiva metri de puntea pe care ne aflam. Era impresionant şuvoiul de apă, aşa de puternic de parcă ieşea dintr-o conductă sub presiune. Mai departe doar puţin am mai mers până lângă casele stânei din Podul Giurgiului. Era aici o adevărată gospodărie de sat românesc, adunând laolaltă case a mai multor familii. Legături a mai multor case, cu tindă comună, cu spaţii frumos orânduite şi mai ales ordine, peste tot ordine, curăţenie şi grijă pentru ceei cxe vin după plecarea stăpânilor. Ştiau ciobanii din experienţă proprie, că turiştii, cei mai mulţi strică orânduirea de peste vară şi mai ales ard tot ce întâlnesc în cale. Aşa că în stână şi ceva mai departe, lăsaseră lemne sparte, numai bune de făcut focul. Şi noi tot din astea am folosit. De dormit, ne-am făcut culcuşul într-un loc adăpostit, cu obloane la ferestre, care ni se părea nouă a fi ferit de curent. Am mai apucat, după ce m-am dus la râu să.mi răcoresc oboseala, să urmăreasc începutul potecii ce urca pe Izvorul Moldoveanului şi parcă am dorit să urc odată pe acolo. Toamna pătrunsese adânc în munte, eram la mijlocul lui octombrie şi seara se arăta a fi cel puţin răcoroasă. Când ne-am băgat în sacii de dormit, afară cerul era înstelat. Ba chiar peste noapte, tot aşa era. Doar că atunci când ne-am sculat dimineaţa, cerul era plumburiu şi de peste tot spre vale, năvăleau pale de vânt puternic. Sus pe creste, ceaţa nu lăsa prea multe speranţe de timp bun. Am plecat totuşi, pentru că drumul nostru trecea pe sus şi nu aveam de gând să ne stricăm planul, mai ales că, dacă ne-am fi întors, nu ştiu cu ce am fi străbătut lungul drum al transfăgărăşanului. Am luat-o pe poteca de deasupra văii Orzănelei, pe triunghi roşu şi vântul nu odată ne-a tăiat răsuflarea. Undeva sus, pe celălalt mal, am zărit stâna din Moldoveanu şi o clipă ne-a părut că nu înnoptasem acolo. Părea mai adunată, mai joasă şi parcă mai adăpostită. Am coborât din poteca înaltă pe care mersesem o bună bucată de drum, până la furcitura celor două Orzănele. Am privit spre creastă, acolo unde vroiam să ajungem. Încă se mai vedea câte ceva şi dintre toate, cascada Orzănelei era parcă cel mai frumos lucru ce ni-l arăta muntele. Către acolo am plecat. Poteca se depărta de cascadă şi odată cu depăşirea ei, muntele s-a înceţoşat de-a binelea. Peste tot întuneric şi vântul care ne dobora. Ne-am scos din rucsaci şi fularul şi mănuşile şi am mers mai departe. Înaintam foarte greu şi popasurile erau dese. Într-unul din ele, adăpostiţi de stânci înalte, pavăză împotriva vântului năpraznic, ne-am luat masa de prânz. Nu pentru că ar fi fost ora cuvenită, dar altundeva nu credeam că vom mai putea găsi adăpost. Nu mai vedeam nimic şi doar semnele triunghiului roşu ne mai arătau drumul. Până la urmă am ajuns în creastă, în Şaua Orzănelei. Acolo a venit iadul peste noi. Era frig, zbiceală cu ţepi de ghiaţă şi vântul şuiera din toate părţile. Până în vârful Viştei Mari, era cale lungă pe întortocheturile potecii, pe clinul muntelui măturat de vânt. Cu fiecare pas se scurta drumul până în vârf, dar chinul era din ce în ce mai mare. Pentru că împrejur nu vedeam nimic, ni se părea că peste tot ne pândesc prăpăstii şi orice pas făcut prin vântul ăsta puternic, ni se părea că ne aruncă în hăuri. Cel puţin Suzana, cu rău de înălţime, era cea mai speriată. Până la urmă am ajuns pe vârf, la baliza cunoscută. Acolo nu ştiu cum m-am răsucit şi ajutat de vânt, am căzut şi m-am lovit destul de rău. Îmi zdrobisem pielea de pe degete şi frigul pătrunzător mă făcea să am dureri. Sângele părea să nu se opreascî şi un bandaj ca lumea, acolo pe vârful muntelui, doborâţi de vânt, n-a izbutit nimeni să mi-l facă. Mai mult cu mâna înfăşurată, cu sângele răzbătând din ea, am început coborârea spre refugiul din Portiţa Viştei. Nu spun cât de greu îmi era şi de câte ori mă uitam la ceas să văd când se termină timpul indicat pe săgeata din vârf, dar până când am ajuns acolo unde se indicau 5 minute până la refugiu, am crezut că a trecut o oră până la locul de adăpost. Când am intrat în refugiu, acolo unde nu ne mai ajungea urgia vântului, am crezut că am ajuns în rai. Sosisem acolo împreună cu Ionică şi cucoanele au ajuns mult mai în urmă. Nu eram singuri, în refugiu mai erau doi băieţi, unul ungur veritabil, celălalt tot ungur dar de la noi. S-au dovedit oameni cumsecade. Stăteau acolo ghemuiţi în sacii de dormit şi aşteptau să se îmbunătăţească vremea. În refugiu era totuşi multă umezeală şi până la urmă chiar frig. Mă durea mâna destul de rău, dar cel puţin aici, Mery a izbutit să-mi facă un badaj mai ca lumea. Peste noapte ne-am strâns unul într-altul şi ne-am mai încălzit. Când am ieşit dimineaţa din hrubă, cerul era senin şi muntele acoperit de brumă groasă. Venea toamna cu repeziciune. Cu Ionică, am plecat spre Moldoveanu. Am suit repede şi am ajuns pe vârf, de unde peste crestele albite, ne-am aruncat privirile de jur împrejur. Ne-au ajuns din urmă şi cei doi şi acolo sus am făcut schimb de adrese, că poate viaţa ne va aduna din nou, în cine ştie ce loc. Apoi am coborât şi când am ajuns la refugiu, ne-am luat rucsacii în spinare şi am pornit pe creasta însorită cu gândul de a ajunge la cabana din Valea Sâmbete. Spectacolul crestei Făgăraşului însorit, a fost magnific. Dar cele mai frumoase privelişti le-am avut când am ajuns desupra lacurilor dim Valea Rea. Nu numai ochiurile de apă sclipitoare ne-au încântat, dar şi turma de capre negre care se zbenguia prin acele locuri, parcă ne-au pironit. Ajunsesem în Portiţa Viştişoarei şi către mine s-a îndreptat, ca şi cum n-aş fi fost acolo, un ţap voinic. A venit spre mine şi s-a apropiat la 5-6m. A stat locului o clipă, după care s-a avântat în adâncul hornului, către cădarea Viştişoarei. Atunci m-am gândit prima oară, uitându-mă la micuţul lac al Viştişoarei, pierdut în marea de grohotiş din căuşul căldării glaciare, că pe acolo, dacă voi veni din vale în sus, voi putea ajunge în creastă. Cât priveam eu ţapul şi lacul din Viştişoara, Ionică bântuia locurile dintre lacurile din valea Rea. Alerga printre ele făcând mereu fotografii. Până la urmă a juns lângă noi şi ne-am putut continua tura pe creastă. N-au mai fost evenimente deosebite, doar că ziua contnua să fie caldă şi vârfurile printre care umblam străluceau sub cerul senin şi soarele parcă ar fi fost ca de vară. N-am avut noroc până la capăt şi când aproape am ajuns la Fereastra Mare, dinspre Fundul Bândei, a ajuns până la noi, un prim nor de ceaţă străvezie. S-a risipit ca fumul, dar următoarele au fost din ce în ce mai dese. Noi însă apucasem să intrăm pe coborârea spre Valea Sâmbetei şi ceaţa oricât de deasă ar fi fost, nu ne mai deranja. Până la urmă s-a împrăştiat ultimul val de ceaţă şi când am ajuns la cabană, crestele se vedeau din nou. Noaptea ne-am petrecut-o în cabană şi a doua zi am început coborârea. A fost lung drumul până lânga Mânăstirea Sâmbăta, dar cel care a urmat pe şoseaua către Sâmbăta de Jos, pe soare şi asfalt, a fost infernal. Până la urmă am ajuns la şoseaua principală şi cu autobuzul Ionecsu, am ajuns la Vâlcea. A fost una din excursiile care ne-au oferit tot ce putea da Făgăraşul, chiar şi vremea rea, care n-a lipsit mult să ne doboare.
Cronologic, ar fi trebuit să amintesc mult înainte, o împrejurare când am traversat munţii Făgăraş. De data asta am făcut-o cu maşina, împreună cu părinţii mei. Erau aici, la Râmnicu Vâlcea şi trebuia să-i du-c la Câmpulung. Le-am propus să mergem pe transfăgărăşan, deabia deschis. Nici măcar nu era în întregime asfaltat. Am plecat dimineaţa din Vâlcea şi am siut pe ramura nordică a transfăgărăşanului. Am ajuns cu bine la Bâlea-Lac, unde am făcut un prim popas. Mama mea era pentru prima oară în munţi, mai ales la aşa altitudine. Era vară şi afară destul de cald. Câtăva vreme am stat pe malul lacului, după care am trecut prin tunel şi am început coborârea. Pe drum, la vremea aceea, ieşea cerşind mâncare, o namilă de urs. Am oprit maşina şi l-am servit cu ce aveam la noi. Cea mai încântată a fost mama mea, căreia atâtea premiere cât avusese în ziua aceea, i-au produs o încântare deosebită. Restul drumului, traversarea barajului şi drumuşl prăpăstios de după lac,, i-au lăsat amintiri de neşters. Mult n-a mai dus-o după aceea, dar nu odată şi-a amintit cu plăcere de acea întâmplare.
Cu Ică Giurgiu, am început într-o frumoasă zi de octombrie, încursiunile în Făgăraşul cel mai de vest, acela pe care doar mi-l aminteam, din drumul de creastă. Am aşteptat sosirea autobuzului ce-l aducea pe I.G. şi echipa sa. Am mers bîmpreună până la Câineni. Păşeam pe un drum cu totul nou. Intram pe valea Satului. Mi s-a părut deosebită, ca întotdeauna când pătrunzi prin locuri noi. Dar valea, păarcursă de atunci încoace de multe ori, mi s-a părut întotdeauna interesantă, ba prin multe locuri chiar frumoasă. Am urcat într-un ritm alert. Uneori a trebuit să ne abatem pe marginea pârâului, chiar pe lângă pereşi stâncoşi, pentru că drumul, altădată unul intens circulat, fusese luat de apele mari. Pe valea îngustă, cu săritori la tot pasul, era şi normal ca drumul să fie mai tot timpul luat de ape. Într-un urcuş continuu, am ajuns într-un cot de drum, aflat într-o poiană. Pe dreapta, suind vârtos, se desprindea un drumeag, pe care la întoarcere aveam să mă dumiresc ce e cu el. Până atunci, am continuat pe drumul umbros – eram în zilele sfârştului lui octombrie, călduros totuşi – şi am ajuns la un important cot al drumului. Altă dată aveam să aflu că se numea „ podul de frasin ”. De aici drumul se înscria pe coasta muntelui şi se desprindea de firul apei. Tot cam pe aici, dar încă nu am aflat pe unde, se desprinde, sciâurtând serpentinele, o potecă care urcă prin pădure, până undeva sus, întâlnind din nou drumul. Noi am urcat pe drum, intersectat adesori de stânci prăbuşite din coasta muntelui. După câtăva vreme am ajuns la o casă cu etaj, încă utilizabilă şi de acolo mai departe, intrând în clipul calcaros al Făgăraşului. Am aflat atunci de la Ică Giurgiu, că aceşti munţi sunt străbătuţi de o fâşie de calcar, cam pe toată lungimea lor. Pe această fâşie, prietenul care ne conducea, om de meserie, căuta mereu alte şi alte peşteri sau doar cavităţi în inima muntelui. Curând am părăsit din nou valea şi după o serpentină lungă, am ajuns la capătul drumului. Se vedea pe firul apei mai sus, un fel de potecă, pe care câtăva vreme am urmărit-o, dar mie mi-a părut că se înfundă. Ca să ieşim în locurile unde vroiam, am luat-o direct părin pădure. Cam greu, dar până la urmă am ajuns într-o potecă lată. Ajunsesem în drumul Coţilor şi pe cel al stânei cu acelaşi nume. Poteca de creastă se desprindea la dreapta, dar noi am continuat coborârea până la stână. Ică nu a vrut să rămânem în stână, aşa că ne-am întins corturile ceva mai sus, pe pârâul din stânga, cel denumit Piciorul Boului. Noaptea a fost la început liniştită, aşa cum fusese şi ziua, numai că după miezul nopţii, s-a întins peste munte o furtună cu fulgere şi trăznete, însoţită de ploaie. A trecut şi asta şi pentru că nu puteam dormi, am preferat să-mi iau sacul de dormit, lanterna şi să mă adăpostesc în stână. Până la ziuă nimc nu m-a deranjat. Apoi am început să urcăm spre creastă, până acolo unde aveam să aflu mai tărziu  că se afla Şaua Prislopelului. Urma să ajungem în valea Curpănului, în zona unui izbuc sau poate al unei peşteri. Timpul însă se stricase şi peste munte apăruse ceaţa. Câtăva vreme am urmat o potecă, ce avea să ne ducă la stâna din Vârtop. Am găsit-o înconjurată de bălării. Nu mai era folosită de multă vreme. Apoi am început să coborîm, până Ică s-a convins că ceaţa nu ne va da pace. Aşa că ne-am întors în tabără, am strâns-o şi pe la ora 11, am început coborârea. De data asta am mers cât se putea de repede şi până în Şaua din Ciungi, nici nu ne-am oprit. E drept că ceaţa nici nu ne dădea voie să ne aruncăm ochii prin împrejuriâmi. Mai bine, pentru că aşa cum aveam să aflu mai târziu, frumuseţile pe care le-am fi văzut, ne-ar fi întârziat. Ajunşi în şa, Ică şi ceilalţi şi-au cerut scuze că trebuiau să prindă un autobuz ce-i ducea direct la Bucureşti şi au luat-o la picior. De ajuns la Câineni am ajums cam odată, cu doar câteva minute mai târziu. Am prins autobuzul şi împreună am ajuns la Vâlcea, unde ne-am despărţit. Excursia nu îşi atinsese scopul, dar cu acest prilej aveam să descopăr un alt Făgăraş pe care nu-l ştiam şi pe care mai apoi, în multele peregrinări pe acolo, l-am îndrăgit nespus.
De atunci încolo, valea Satului şi nu numai acest loc din extremitatea vestică a Făgăraşului, mi-a devenit drag şi de fiecare dată când ajungeam acolo, vedeam alte locuri prin care doream să merg şi alte planuri de excursii, unele chiar realizate mi-aun stat în faţă.      
Unul dintre acestea, deşi iarna apăruse la munte, a fost o excursie destul de pretenţioasă. Încercam o traversare, dinspre Suru spre Câineni. Am urcat pe timp frumos spre Suru. Pe măsură ce urcam, stratul de zăpadă, la început doar o pojghiţă de nebăgat în seamă, s-a transformat mai apoi într-un strat zdravăn. Nu numai asta, dar a început să fie şi frig şi pe deasupra nu prea ştiam multe despre refugiul care luase locul cabanei arse şi nici dacă acolo vom găsi loc de dormit. Către finalul potecii, către fosta cabană, ne-am întâlnit cu câţiva tineri care coborau. De la ei am aflat că sus, la refugiu, mai erau şi alţii, care se străduiau să facă focul în sobă şi nu prea reuşeau. Dar aveam şi noi loc, cu siguranţă. Aşa era. Câţiva veniseară acolo să tragă un chef, dar alţii, tocmai din Slatina, veniseră să urce pe Suru şi nu s-au întors decât odată cu apusul soarelui. Nu ne-a fost prea frig peste noapte, dar nici cald nu pot să spun că ne-a fost. Când s-a luminat de ziuă eram afară, cu rucsacii pregătiţi pentru ascensiunea care urma. Am urcat poteca astupată cu zăpadă şi am ieşit sus, la vârful Moaşei. Până acolo am avut de înfruntat, nu numai zăpada, ci şi gheţuşul unei zile de iarnă. Sus bătea vântul. Noroc cu ziua senină, care nu ne punea probleme de orientare. Mioara era în frunte şi când noi ceilalţi, Suzana şi doamna Ungureanu ne chinuiam pe sub vârful Gorganului, ea ieşise de mult în creastă. Sus, la crucea medicinistului, dispărut aici de ceva vreme, ne-am regrupat şi împreună am ajuns în Şaua Apei Cumpănite. Am urcat vârful Tătarului şi am început coborârea spre şaua din Groapa Turcilor. De acolo ne-am îndreptat către Zănoaga Câinenilor, pe care atunci coboram prima oară. Mi se păreau locurile de o mare frumuseţe. Am depăşit Şaua Prislopelului şi am intrat pe poteca marcată cu cruce roşie. Am depăşit izvoare, am străbătut poteca întunecată de brad ce ne întovărăşea şi am ajuns la plaiul de sub vârful Zănoagei. Undeva sub noi, adăpostită sub pavăza stâncilor, într-o zonă de calcar, se zărea stâna Piatra Albă. Mai apoi am aflat că unii îi spuneau doar Zănoaga, dar şi acum cred că primul nume este mai potrivit. De jur împrejurul nostru erau pinteni calcaroşi şi plaiul care se sfârşea tocmai în vârful muntelui dădea locului o notă aparte de frumuseţe. Până aici, dar şi mai departe, umblam pe un vechi drum al grănicerilor, folosit în primul război mondial şi tocmai de aceea, ecoul luptelor de atunci arunca umbra întâmplărilor dramatice de atunci. Îmi tot închipuiam, dar şi acum, cum or fi fost duelurile cu arme de foc ale celor două tabere. Cu puţin noroc şi astăzi se mai găsesc pe ici pe colo, gloanţe sau schije din luptele de atunci. S-a terminat repede plaiul şi pădurea de brad în care am intrat, s-a sfârşit curând. A început coborâşul prin pădurea de fag..erau copacii dezgoliţi de frunzele acum aşternute sub picioarele noastre. Un vânt subţire adia prin crengile fagilor şi sub paşii noştri frunzele foşneau cântecele iernii. Coborârea prelungă până în Şaua Prisăcii parcă nu se mai termina. A urmat un urcuş scurt până pe plaiul Zănoagei. Ultimele imagini ale crestei albite de nea, se depărtau de noi. Am umblat o vreme printre clăi de fân, strânse acolo pentru vremea iernii care se apropia. Apoi am coborât în sat şi la vremea apusului, am ajuns înn gara Câinenilor. Aşa am descoperit plaiul Zănoagei, pe care de atâtea alte ori l-am străbătut.
Venise primăvara la oraş şi ni se făcuse dor de drumuri în Făgăraş. Am coborît tot în gara Câinenilor, dar acum am început să urcăm, muchia Zănoagei. Mijea a primăvară şi chiar pe drum, încă pe plai, am întâlnit o turmă de oi, neastâmpărată, căutând vlăstare de iarbă proaspătă. Am continuat să mergem pe plai, am trecut pe deasupra izvorului Anicăi şi am coborât în adânca şa a Prisăcii. Pînă aici drumul nu ne-a supus la cine ştie ce eforturi, iar apropierea vârfurilor mari, cu vizibilitatea care ne-o dădea plaiul întins, ne-a făcut să nici nu simţim drumul. Până a nu ajunge aici, când încă drmul se plimba pe plai cât vezi cu ochii, un cioban, întrebat cum se numesc locurile, ne-a spus că pe aici se află Poiana Vulturilor şi că din ea coboaraă o potecă până în Valea Satului. Atunci când am refăcut drumul pe vale, am întâlnit un început de potecă ce părea umblată şi aceea cred că era poteca amintită de cioban. Când am depăşit adânca şa amintită mai sus, pădurea părea să trăiască sub ochii noştri. Urcuşul era lung şi fără minunile florilor de primăvară, apărute prin ochiurile de poiană întâlnite în cale, nu ştiu ce ne-am fi făcut. Ochiurile de lumină ce răzbăteau prin desişul copacilor încă dezgoliţi, ne-au scos în faţă covorul de ghiocei. Mai pe de lături, parcă mai modeste, covoare întinse de brebenei. Şi erau aceştia de toate felurile. Când mov, aşa cum le e lor culoarea, dar şi roşietici şi printre ei cei albi. Apăruseră peste tot frunzuliţe de untişor. Rotunde şi diafane. Acum, dacă ai răbdare, culegi frunzele şi-ţi faci o salată de primăvară, care să-ţi dea tăria muntelui. Mai târziu, când dintre frunze apar flori galbene, amăreala pune stăpânire pe frunze. Trece timpul şi urci muntele şi pe nesimţite ajungi la pădurea de brad. Curând ajungem la golul Zănoagei, de unde repede începe coborâşul către stâna din Piatra Albă, acolo unde ne vom petrece noaptea. Numai că odată părăsit drumul de culme, ceaţa a pus stăpânire pe munte. Părea stâna departe şi doar păienjenişul ceţii, risipit uneori peste plai, ne-a dus până la urmă la închengătura de lemne ştiută, cu pridvor, stâna în care urma să ne petrecem o noapte în mijlocul zăpezilor care mai sălăşluiau din belşug pe coastele apropiate. Suzana a fost cea care a răzbătut până la poteca cea bună, strecurată prin hoagele pământoase ale locului, adâncite mereu de torenţii furtunilor ce stăpânesc adesea locurile. Mai întâi goana după lemne. Uneori pe plaiul de către marginea apropiată a pădurii, un brad răsturnat ne-a uşurat aducerea lemnelor cu care speram să încropim focul mângâietor lângă care să ne petrecem seara. Apoi a venit rândul astupării golurilor din pereţi, chipurile să nu pătrundă vântul, care se înteţise. Dar nu numai vântul bântuia pe afară, dar şi vălătuci de ninsoare viscolită, stăteau să ia în primire cele câteva petice de poiană gălbejită de apăsarea omătului de peste iarnă. La urmă totul s-a stins între pereţii stânei, focul ne-a mângâiat câtăva vreme, până ne-am săturat foamea şi ne-am amăgit închipuirea cu câte-un degetar de ceai dulce şi pipărat, de ţuică oltenească, adusă de Suzana. Apoi ne-am strecurat în sacii întinşi pe laviţele stânei, cam tari, pe care aveam să încercăm să ne odihnim peste noapte. A bătut vîntul tare şi când ne era lumea mai dragă, vântoasa părea că vrea să răstoarne stâna. Până la urmă avea să fie dimineaţa. Una nu prea grozavă. Cerul era plumburiu, dar soarele se uita pe sub geană. Până a nu începe drumul întoarcerii, muchia înaltă din faţa stânei, părea tentantă. Ajunşi acolo, lângă îngrămădirea de stânci din creastă, am privit cu nesaţ muchia albă din faţă. Acolo se afla enigmatica muchie a Vemeşoaiei. Atunci a răsărit prima oară gândul nătruşnic de a-i parcurge  cărările. Nici măcar nu ştiam că pe acolo pot fi poteci şi cu atât mai puţin cam unde ar ieşi acestea. Pe atunci şi multă vreme după aceea, am crezut că vom ajunge pe muchia cu multe vârfuri a Ciortei. Dar până atunci imaginea de alb imaculat, mi-a rămas în minte. Râdeau cei din prejmă, necrezând că în acea vară vor ajunge cu mine tocmai pe meleagurile acelea depărtate. Apoi ne-am întors la stână şi drumul de întoarcere, pe aceeaşi muchie a Zănoagei Câinenilor, prin acelaşi covor al florilor de primăvară, a fost unul frumos, pe care de multe ori de atunci, l-am parcurs cu aceeaşi dragoste.   
De multe ori am refăcut drumul pe Zănoaga Câinenilor. De unul însă îmi aduc aminte mai bine aminte. Discutasem cu Ică Giurgiu posibilitatea de a face o excursie pe aceste meleaguri. Căuta noi peşteri şi am aflat mai târziu, le căuta acolo unde nici nu erau. Spuneau ciobanii întâlniţi în alte peregrinări, că după creasta Zănoagei, ar fi una, ba chiar însemnată ca dimensiuni. N-am putut porni împreună, dar ne-.am fixat loc de întâlnire la stâna din Zănoaga. Am plecat mai târziu. M-a întovărăşit Andrei. A fost o zi frumoasă, cu destul soare şi mai ales privelişti către crestele încă înzăpezite. Eram în prejma Paştilor, mai aveam doar vreo două zile până la Înviere. Nu prea avea fiu-meu chef de munte, dar pentru că îmi promisese, cam de nevoie, urca cu mine. Prin poienile Zănoagei, cu clăile – câte mai rămăsesră peste iarnă –risipite pe alocuri, am trecut repede. Am depăşit izvorul Anicăi, am coborât afunda curmătură a Prisăvii şi drumul greu a început odată cu urcuşul prin pădurea de fag, care întotdeauna primăvara, era smălţată cu flori. M-am străduit să-i explic lui Andrei denumirile acestora. Nu speram ca el să le reţină nici înfăţişarea, nici denumirea, dar măcar îmi păstram entuziasmul din totdeauna. Ziua era una cam încurcată, când soare, când străbătută de nori apăsători. Doar când am ieşit din pădure, acolo unde plaiul părea să nu se mai sfârşească, ne-a revenit cheful de viaţă. Mai ales lui Andrei, care pe atunci era proaspătul posesor al unui mobil şi de acolo de sus, a sunat-o pe Floriana şi convorbirea aceasta, de aici din creasta muntelui, parcă ne-a apropiat familia şi sărbătorile Paştelui de peste două zile, ajunsesră lângă noi. Am coborât în vale, la stâna din Zănoaga, acolo unde pe hoage stăruia zăpada. De sub omătul gros, răzbătea gâlgâitul pârâului grăbit la vremea primăverii, ce stătea să invadeue muntele. Am intrat în stână şi pus la vedere, pe un butuc, am găsit un bilet al lui Ică Giurgiu. Îşi cerea scuze că nu a mai rămas, dar prospecţiunile sale, luaseră sfârşite prin aceste locuri şi îşi continua drumul către valea Satului, urmând să înnopteze la stâna din Coţi. Noi ne-am întins la soare, aproape de torentul gâlgâietor şi sub pavăza coastei acoperite până sus de zăpada încă stăpână pe munte. Către seară au ajuns la stână braconierii, veniţi cu siguranţă după cocoşi de munte. Era doar perioada rotitului şi nu putea scăpa braconierii prilejul ăsta, chiar dacă ei mărturiseau cu totul altceva. Peste noapte şi mai spre ziuă, braconierii s-au foit, au plecat, s-au reîntors, ne-au povestit că de fapt căutau lupi şi poate cocoşul împuşcat era undeva pe aproape. Însfârşit s-afăcut vremea plecării şi fiecare dintre noi, pentru motive diferite, am răsuflat uşuraţi. Cu Andrei am ajuns repede la drumul alpin. Mai greu ne-a fost din când în când prin pădure, pe acolo unde soarele nu răpusese troienile de zăpadă. Către plai, acolo unde brazii se răreau şi soarele încălzea de-a binelea, am putut merge mai repede. Curând am ajuns desupra stânei din Coţi şi pe lângă ea, forfoteau niscaiva oameni. L-am bănuit pe Ică Giurgiu şi ai lui. Am strigat, ne-au răspuns şi am înţeles până la urmă, că drumurile noastre din acea zi, nu se vor intersecta. Am depăşit şaua Prislopelului, am urcat spre stâncăriile crestei senine şi vântoasele care ne aşteptau şi ne-am continuat drumul pe sub Chicile Fedeleşului. Apoi în Şaua Corbului, am mai vorbit odată cu Floriana. Tot acolo am constatat că avem destul timp să sjungem la gara din Turnu Roşu ca să prindem un anume tren, care să ne ducă mai repede acasă, atât cât să ne putem odihni pentru noaptea Învierii. Cu prăznuirea Paştilor din acel an, a luat sfârşit excursia noastră pe meleagurile Făgăraşului apropiat nouă.
Într-un început de mai, am înnoptat la bordeiul din Şaua Apei Cumpănite. Ajunsesem acolo împreună cu cele două doamne: Ungureanu şi Suzana. Era o după amiază caldă şi mai ales însorită. Bordeiul ne-a primit cu ce avea el de dăruit de fiecare dată. Privelişti largi către munţii Căpăţânii şi spre Parâng, cu vânt puternic, care deabia ne-a permis să încropim un foculeţ. Cu Izvorul Sterminosului, gâlgâind sub pavăza zăpezii din topirea căruia, acum era atât de puternic. A urmat o noapte liniştită, doar din când în când, rafale de vânt puternice se propteau în bordeiul nostru. A doua zi, voiniceşte, am apucat-o spre creastă. Nu prea ştiu bine ce era în mintea noastră când ne hotărâsem să trecem peste Suru, peste Budislavu şi să coborâm în Avrig, trecând pe la cabana Bârcaciu. Ne luase Dumnezeu minţile şi uitasem că suntem cu toţii bătrâni. Norocul nostru a venit de la troianul de zăpadă întărită persistent pe versantul sudic al Surului. Şi până atunci nu avusesem parte de prea multă linişte. Vântul bătea în rafale puternice şi adeseori trebuia să ne sprijinim, să ne oprim, să nu ne dărâme. Aşa am ajuns în Şaua Surului. Am schiţat un urcuş, vroind parcă să urc moţul Surului şi să continuăm să mergem pe creastă. Era atât de tare zăpada şi asta chiar a fost norocul nostru, încât am renunţat şi ne-am îndreptat către fosta cabană Suru. Aici era linişte şi brazii deabia de erau uşor fremătaţi către vârfuri, atinşi de vântul venit din creastă şi care nu avea timp să se oprească şi pe aici. Am început coboârea, numai că Suzana a luat-o la drepta, pe poteca marcată cu triunghi albastru. Am ajuns în valea Moaşei Avrigului, pe care mai apoi am avut de parcurs un drum infernal de 18 km. la Avrig am ajuns leşinat şi cele 2-3 îngheţate găsite acolo şi vreo două sticle de coca-cola, nici nu mi-au potolit setea, nici nu mi-au luat oboseala din picioare. Ştiu că pe drum, cucoamele m-au îmbiat la odihnă pe marginea drumului şi le-am refuzat, spunându-le că dacă mă aşez jos, nu mai sunt în stare să continui mersul. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă am fi izbutit să trecem Surul !?. Cu autobuzul luat din Avrig, am ajuns repede în Vâlcea.
Drumul către coada Făgăraşukui,, mai spre capătul vestic al lor, avea pentru mine misterele lui. Şi nu din vremurile din nurmă, ci încă de pe când, copil fiind, frunzăream un ghid, poate întâiul apărut la noi, cel al lui Ionescu-Dunăreanu. Îl găsisem în casa din Câmpulung a unui unchi, mare amator al munţilor, ce-i legănaseră şi lui viaţa. Avea acesta regulile lui, nescrise, despre mersul pe munţi. Îi bătuse mult, îi rămăsese o anumită nostalgie. Din ghidul amintit, aflasem că dinspre valea Oltului, urcă poteci spre creste. Mai ales cea din Porceştii vremii aceia, părea mai la îndemâna turiştilor. Acum, când locurile acelea erau la îndemâna mea, venind dinspre Râmnicu Vâlcea, totul părea uşor. Mai rămânea să-mi găsesc tovarăşi de drumeţie. Pe drumul Coţilor, venind dinspre Câineni, a început druml acesta lung şi încâlcit. Mai întâi pe frumoasa vale a Satului, până „ La Ciungi ”. Apoi pe drumul Praporgescu până la plaiul Apei Cumpănite, acolo unde ca întotdeauna, bordeiul de acolo, ne aştepta cu oferta locului numai bun de înnoptat. Apoi în dimineaţa senină, plecarea către locurile pentru mine necunoscute şi pentru ceilalţi doar o amintire neclară. Până în vârful Tătarului, apoi pe la izvoarele de sub Chica Fedeleşului, până în Şaua Corbului. Până aici poteca bună, marcajul vizibil, totul era fără probleme. Mai departe ne angajăm pe drumul coborâtor spre valea Mărului, acolo unde speram să ajungem la timp, pentru a prinde trenul care oprea mai mult din obişnuinţă în hala pierdută în uitare. Ne angajăm pe coasta Chicii Pietrelor, pe versantul sudic, cel care multă vreme avea să mărginească bazinul Curpănului. Eram în zona calcaroasă a acestui necunoscut Făgăraş şi valea aceasta, a Curpănului, adâncă, cu versanţi înierbaţi, aproape verticali, alcătuiau necunoscutul unor enigme cu peşteri, cascade şi izbucuri, despre care imaginaţia mea, încă mai izbutea să ţeasă aventuri pe care aş fi crut să le trăesc. Ici colo am găsit în drumul nostru şi câte un marcaj îmbătrânit. Aveam cu noi ghidul mai proaspăt al lui Ilie Fratu şi speram să găsim cu uşurinţă drumul. Un coborâş  prelung şi iată-ne într-o curmătură bine pronunţată, la limita dintre versantul sudic, golaş şi cel nordic acoperit de brazi. Un stâlp metalic ruginit, aplecat într-o rână, cu săgeşi pe care scrisul vechi nu se mai cunoştea, ne-a dat siguranţa că am ajuns în Curmătura cu Brădui, amintită în ghidul nostru. Crengi de brad crescute de-a valma, obturau intrarea pe potecî. Părea gardul învechit al castelului din Pădurea-Adormită. Când am străbătut desişul brazilor, am descoperit poteca bună, dar întunecată de brădet. Prin pădurea adormită, poteca părtea străbătută îndelung. Asta până la marea Poiană a Srâmbanului, acolo unde spre creastă, mai dăinuia vechea stână. Într-o covată, stătea gâlgâitor, Izvorul Trocului. Mai spre creastă, poteca părea cea bună. Şi într-adevăr ducea spre începuturile unui drum, cel ce cobora mai apoi în valea Strâmbanului. Dar drmul nostru era mai jos, până într-o crestuliţă însorită, smălţată cu flori galbene, numai bună de trândăvit la soarele verii ce se înstalase pe munte. Am hălăduit o bună bucată de timp, până când ne-am adunat gândurile şi am socotit că deabia de mai aveam timp să ajungem la halta pierdută în vale. Am căutat poteca şi mai spre dreapta crestei pe care ne aflam, am găsit-o. Am coborât printre fagi uriaşi şi printr-o poiană cu urzici. Apoi printr-una pişcătoare până dincolo de brâu, către rămăşiţe de stână cu căldări desfundate, ale altei vieţi risipite pe meleaguri uitate. Şi drumul ne-a condus către o curmătură cu repeziş prelung. Ajunsesem în Curmătura Adâncă. Poteca se încolăcea printre ferigi înalte, din care ţâşnea persistent, un miros acrişor. Moş Martin nu era departe, sau poate ne pândea din vreun cotlon. Le spun tovarăşelor mele că ursul deabia trecuse pe acolo şi tot eu mă aleg cu ponoase. Chipurile nu trebuia să le sperii cu snoave d ’astea adevărate. Apoi începem urcuşul prelung pe coasta Păişului. Soarele dogorea năpraznic şi poteca uscată se strecura printre crengi de mesteceni înfierbântaţi.  Am ajuns până la urmă pe poteca ascunsă în adâncul unui făgaş ce ne-a obligat să-l parcurgem cu câte un picior pe fiecare mal. Într-un cot al potecii, ne-am abătut pe sub bolta de fagi înalţi pe o adevărată alee, care ne-a scos în poieni. Soarele dogorea şi deabia am aşteptat o umbră deasă, unde ne-am prăvălit în iarba mare. A fost acesta ultimul popas înainte de a ieşi la marginea căii ferate, aproape de halta din Valea Mărului. Pârâiaşul din apropiere, ne-a răcorit după atâta zăpuşeală şi până la venirea trenului ne-am tot jucat cu câinele şefului de haltă. Într-un târziu a ajuns aici şi trenul. În halta rătăcită de lume, nici nu ştiu ce-o fi căutat pe aici !. Ne-am repezit la uşile deschise de zăpuşeala de afară şi până acasă am tot avut ce povesti unul altuia. Pentru mine însă, excursia a avut darul adolescenţei, cea care mă făcuse să jinduesc atâta după enigmele drumului, care iată, ajunsese la liman.             
Drumul Coţilor l-am străbătut mai mereu, când ne îndreptam către culmea Făgăraşilor, sau când o coboram. O singură dată aveam să-l străbat până la capăt. Am pornit tot din Câineni, apoi pe drumul lung al Grebeştilor, până spre uliţa care ducea spre şcoala satului. Uliţa se sfârşea în nişte râpe, un vechi drum de care, acum impracticabil. Ne-au întrebat sătenii dacă ne ducem spre Suru. Poate că în alte dăţi pe aici se aflaseră turişti, care căutau, nu ca noi drmul Coţilor, ci pe cel al Surului. Am ajuns repede în creasta muntelui şi drumul lung şi poate monoton, dacă l-am fi parcurs de prea multe ori, trecea pe lângă tarlalele oamneilor şi multele conace risipite prin poieni. Era vremea toamnei şi mai peste tot am găsit mânătărci plopeşti şi acestea cu arome îmbietoare, numai bune de preparat vreo tocăniţă. Urcuşul era domol, doar spre vârful Măgurii a fost ceva mai accentuat. Mai spre prânz am ajuns în şaua La Ciungi, de unde drumul ne era prea bine cunoscut. Drumul ăsta pe care ne aflasem până atunci, dar şi pe mai departe, era cunoscut drept „ Drumul Praporgescu ”. Pe el se desfăşuraseră trupele româneşti în primul dintre războaiele mondiale. Bătălii cumplite, morţi cu duiumul şi peste toate, amintirea controversată a generalului care dăduse numele drumului. Se pare că era o fire dură şi purtarea lui cu soldaţii era prea dureroasă, dar poate chiar aşa trebuia să fie. S-a stins generalul prin aceste locuri şi moartea lui a fost romanţată cu ultimele ziceri ale lui: „ să nu cedaţi Coţii ”. Atunci avea o semnificaţie militară, dar pentru mine are astăzi, doar una legată de frumuseţi montane. Din Ciungi în sus, drumul era bine cunoscut, iar  muchiile prelungi, înalte, ce duceau spre creasta Făgăraşului, privite cu nesaţul celui ce le vroia cunoscute, erau tot atâtea locuri pe care le mângâiam cu privirea. Am urcat prin locuri care deabia acum mi se întipăreau în minte. Am trecut de marile serpentine prin care îmi tot închipuiam cum se chinuiseră caii, încărcaţi cu tot armamentul cărat pe panta muntelui. Am trecut pe lângă stâna dintre văi, acolo unde altădată fusese un pichet grăniceresc şi pe lângă cuptorul de var folosit poate la construcşia acestuia. Apoi un ultim urcuş important ce ne-a scos în strunga înaltă de unde începea coborâşul către stâna din Coţi. O cunoşteam încă din prima împrejurare când ajunsesem aici. Atunci venisem pe valea Satului şi întinsesem cortul din sus de stână. Acum făceam prima oară drumul înreg şi masul peste noapte era o premieră. Toamna târzie îşi spunea cuvântul. Era foarte rece. Focul din stână a mai atenuat frigul de afară. Lângă el ne-am adunat şi am stat acolo până când afară, luna plină şi-a arătat lumina. Apoi am urcat panta aspră din spatele stânei şi ne-am aşezat pe grupul de stânci de pe plai. Ne-am lăsat mângâiaţi de lumina rece care îmbrăţişa muntele, până ne-a cuprins frigul. Ne-am retras în stână şi ne-am strecurat în sacii de dormit. Peste noapte am ieşit în prispa stânei şi din întunericul adânc al pădurii de brad, străluceau două scânteiuţe. Ori mi s-o fi părut !. Dar imposibil să fi fost acolo un animal care să ne pândească peste noapte, nu era. A doua zi am urcat până în Şaua Prislopului şi am prins marele drum al Zănoagei Câinenilor. Ca mai întotdeauna ne-am amintit de poveştile celor din Câineni, despre familia Piţigoilor, ce-şi aveau stâna nu departe. Era renumită întreaga familie, drept una zgârcită, ce-şi mânc de sub unghii şi scandalagioaică, de nu aveai loc prin preajma ei. Aşa, ca un exemplu, în sat fiind două biserici monument istoric, se alocaseră fonduri de restaurare pentru amândouă şi familia sărise cu gura pe săteni şi preoţi, să nu cumva să accepte aşa ceva. A rămas până la urmă ca ei şi doar una dintre ele a intrat în restaurare. Dar poate că or fi avut dreptate, pentru că aceasta nu şi-a sfârşit lucrările nici acum, după amar de ani. Apoi am continuat  drumul pe muchia ce ne ducea spre creasta Făgăraşilor, către Chicile Fedeleşului. Drumul bine conturat, croit în primul război mondial, ne-a oferit ca mai întotdeauna, câteva relicve ale luptelor de atunci: gloanţe vechi şi schije de obuze. Ce trebuie să fi vuit văile de şueratu acestora. Acum muntele ne oferea liniştea de care aveam nevoie. Până a nu ieşi în creastă, am străbătut lunga căldare din Groapa Turcilor. Pe aici poteca se strecura liniştită şi pe nesimţite ajungeai în creastă, nu departe de locul fostului refugiu din Tătaru. Poate că n-aş fi amintit de acest loc, cu denumire netrecută pe hărţi, dacă pe aici n-ar fi fost primăvara, când zăpada se topea cu repeziciune şi de sub ea apăreau covoare de brânduşe. De câte ori am ajuns la vremea lor, mă străduiam să le ocolesc, să nu calc minunea revenirii la viaţă, dar câte una tot oi fi strivit şi pentru toate suratele ei, îmi cer întotdeauna iertare.
Valea Satului a fost străbătută de grupul nostru, de atât de multe ori, încât amănuntele ne marcau mersul prin aceste locuri. Ştiam unde apare izvorul, unde poteca se sprijină pe coasta muntelui, unde apar ochiurile de poiană, unde sunt cele mai frumoase cascade şi câte şi mai câte. Când o străbătusem prima oară, aflasem doar că se termina într-un mare loc de întoarcere a camioanelor care cărau lemne şi că de acolo trebuia să urci prin pădure, panta muntelui, mai mult decât aspră, până întâlneai poteca ciobănească. În această împrejurare pe care vreau să o amintesc, am parcurs în întregime drumul văii. În gară ne-am întâlnit cu doi localnici-turişti, familia Cocoş, tatăl şi fiul. Urcau pe vale până la stâna din Cocoriciu. Era trecut de mijlocul lunii noembrie. În sat ne-am pierdut de ei şi doar o singură dată le-am auzit hăulitul. Am trecut de ramificaţia spre Ciungi şi am continuat drumul pe vale. Până într-o curbă brutală, unde părăseam valea. Se vedea că aici fusese un pod, acum acoperit de aluviuni. Aveam să aflu mai târziu, de la cei doi amintiţi, că locul acesta se numea „ podul de frasin ”. De aici încolo ne-am afundat în ceaţă şi profesoara, tovarăşa mea de drum şi-a scos fluierul – sperietoare de animale chipurile – şi din când în când mai dădea câte un ţignal. Pe aici drumul era înierbat, semn că nu mai fusese folosit de mult. Adeseori clivajele specifice Făgăraşului, alunecate din munte, îngustau drumul până a nu rămâne decât o potecă. Am mai parcurs câteva serpentine şi până la urmă am ajuns în apropierea unei case. Cea de la Obădariţa. Din casă au apărut cei doi, care pe o potecă ce urca din vale, scurtaseră drumul. Cam ploua şi nu ne prea convenea să fim udaţi. Noroc că până la urmă ploaia a stat şi noi ne-am continuat drumul. Cocoş-tatăl, ne-a ţinut de urât, povestindu-ne mereu câte ceva. Mai ales despre leacuri din plante. Fiecare boală avea unul. Chiar şi astmul meu avea unul. Mi l-a spus, dar l-am uitat repede. Îmi aduc aminte că uitându-se la unghiile mele, mi-a spus că astmul nu-i prea gav. Am ajuns pe nesimţite la platforma de întoarcere, acolo unde drumul se termina. Bănuiam că mai departe, trebuie să fie o potecă. Doar ciobanii nu urcau printre brazi şi chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să se vadă un loc bine bătut. Cu cei doi Cocoşi, am străbătut valea în continuare, prin locuri bine cunoscute de ei. Am întâlnit săritori înspumate ale apei, de câteva ori am sărit de pe un mal pe celălalt şi după câtăva vreme am părăsit valea şi am urcat malul stâng, până am ajuns prin locurile mult bătute de ciobanii din Coţi. Aşa am cunoscut continuarea normală a drumului pe vale. Şi dacă până atunci frumuseţile văii erau doar cele văzute din drumul de sus, mult bătut, alterate de mâna omului, apoi cele de acum, din locurile înguste prin care treceam, au fost cele mai interesante. Am ajuns la stână, unde cei doi ne-au ajutat să spargem vreo două lemne, cu toporul pe care-l aveaau cu ei. Am rămas singuri. După amiaza am urcat până în preajma avenului din Coţi şi pentru că ploaia iar luase în stăpânire muntele, ne-am întors la stână. Am petrecut o noapte liniştită. A doua zi am urcat în Prislop şi am început coborârea pe muchia Zănoagei Câinenilor. Am depăşit Curmătura Prisăcii şi când am ajuns pe plai, lângă prima dintre clăi, ne-am dat după ea, adăpostindu-ne de vântul tăîios şi rece. Lângă claie era o scormonitură în pământ. Lângă ea m-am aşezat, fără să-i dau vreo importanţă. Doar că la un moment dat, profesoara, a observat un purice pe rucsacul meu. M-am repezit spre el şi am nimerit într-o adevărată cireadă. Nu mai pridideam să-i caut şi să-i stâlcesc. Am terminat cu rucsacul şi am început cu hainele. Şi profesoara a început vânătoarea. Până la urmă am coborât şi undeva departe, la adăpostul unui gard, feriţi de ochi curioşi, ne-am dezbrăcat şi ne-am puricat reciproc. Când am ajuns în sat şi apoi am ieşit în şosea, ne-am întânit cu Cocoşii, cărora le-am întins mâna. În palmă se lăfăia un puric cât toate zilele. Le-am povestit întâmplarea, dând vina pe stâna Coţilor de unde credeam că-i colectasem. Ne-au spus că nu era adevărat şi că probabil ne nimerisem lângă un culcuş de vulpe şi deabia atunci ne-am adus aminte de gropiţa lângă care stătusem. Acasă, oricât m-am ferit, tot mi-am umplut pisicile cu animalele luate de la vulpe. Şi mai este ceva de adăugat. Peste un an, la bordeiul de la apa Cumpănită, ne-a vizitat un cioban. „ Parcă v-aş cunoaşte. Parcă era cu dumneavoastră o blondă, când v-aţi dezbrăcat lângă un gard . ” Să mai crezi că muntele nu are ochi !.
Apa Cumpănită a fost ţinta multor excursii frumoase. Le-am pierdut şirul sau unele nu merită a fi amintite. Unele însă semnifică locuri mult umblate, dar pentru mine au fost premiere mult râvnite. Urmărind drumul spre apusul Făgăraşilor, în faţă cu imaginea altor munţi iubiţi, cei ai Lotrului, poteca ce se strecura din vârful Tătarului sau pe sub acesta pe versant sudic, apoi pe sub Chicile Fedeleşului şi cea a lui Schiau, trecând pe deasupa Gropii Turcilor, pe lângă locul împământenit într-un scoc bine conturat, pe lângă fundaţia vechiului refugiu, erau tot atâtea locuri pe lângă care am trecut de foarte multe ori. Mai departe, înainte de a ajunge la Chica Pietrii, poteca marcată cu cruce roşie, se desprinde spre una din muchiile nordice, ce ne conduce către Turnu Roşu. Mai întâi prin Şaua Corbului, apoi prin poiana presărată cu stâncării şi lumină din belşug, după care se strecoară printre brazi, până ajunge la marea potecă ce duce spre noua aşezare a stânei din Strâmbanu. Apoi poteca largă străbate o pădure de fag, frumoasă în toate anorimpurile, dar mai ales primăvara, când flori de tot felul şi fire de iarbă timide, răzbat de sub covorul de frunze care le-a ţinut de cald toată iarna. Până ajungi în Lunca Pleşii, sub Chica lui Ionel, totul transpiră frumuseţe şi nici nu ştii când ajungi în locurile luncilor, adăpostite pe de o parte de fagi, iar pe cealaltă de mestecenii ce-şi freamătă frunzişul sclipitor. Aici drumurile se despart. Vechea potecă urmăreşte creasta muntelui, trece pe lângă un căuş cu izvor, se abate pe coastă, pe drum de brână mult umblat şi coboară direct în ogoarele oamenilor, intrând printr-o poartă, semn că de acum locurile au stăpân. Dar din lunca amintită, mai este o potecă, mai directă, mai scurtă, marcată cu punct roşu şi care te aduce la mânăstirea Turnu Roşu, vestigiu istoric – mânăstirea are vechea biserică cam de pe la 1600. Te abaţi la dreapta şi prinzi repede serpentinele multe ale potecii. Câtăva vreme pe plimbi pe coasta muntelui, fără un prea mare coborîş. Apoi coborârea pe muchia muntelui te duce dintr-o parte într-alta a ei, ameţind până ajungi jos. Pădurea de fag, unii doborîţi de bătrâneţe şi furtuni, au de multe ori pe trunchiurile lor, adevărate colonii de bureţi. Doar să-i prinzi când apar şi mustesc de prospeţime şi să n-ai neşansa să treacă altul înaintea ta, să te lase cu buza umflată, când le vezi urmele celor proaspăt culeşi, cum am avut noi într-una din coborâri, când speram că cel dinaintea noastră, îi va lăsa la locul lor. După ce ai coborât repezoiul muchiei, ajungi la capătul drumului forestier. Am apucat să văd, cum pe aici încercau să urce unii cu motociclte de mount-bake. Dar atunci n-au reuşit decât să strice poteca ciobănească. Poate altădată chiar au urcat. Până la mânăstire mai faci 1 km. Alături de biserica veche, s-a construit una nouă, din lemn şi chilii chiar impunătoare. Au tăiat însă muntele, cu brutalitate şi dacă nu vor face un zid de sprijin pe măsură, se vor trezi cu o alunecare de teren de toată frumuseţea, peste toată osteneala de până acum. Un moment de pioşenie şi încă 4 km de drum până la staţia de cale ferată. Mai întâi însă, treci prin satul ardelenesc, cu aşezări specifice şi obiceiuri cere-ţi sar în ochi. Iar sfârşitul unei zile de duminică, cum le-am apucat mereu când am trecut pe aici, cu oameni ce se pregătesc de ieşit la poartă la sfat, unii poate doar la cârciumă, cu tineri gălăgioşi, cu obiceiuri importate, alcătuesc un spectacol în sine, care întotdeauna m-a impresionat.
Miclăuşul era unul din vârfurile despre care auzisem lucruri interesante. Dar şi dacă n-ar fi fost aşa, ţuguiul care domina văile era unul era unul interesant. Într-una din zile am plecat chitit să urc vârful. În tren ne-am întâlnit cu Mihai, personaj pitoresc, vestit mai ales prin cantitatea de băutură pe care o ingera mai în toate plimbările lui montane. Am uircat pe valea Satului, prin poiana Ciungilor  şi până la urmă tot în bordeiul de la Apa Cumpănită am ajuns. Acolo l-am abandonat pe Mihai, căruia cred că i-am făcut un bine, pentru că îşi putea savura în linişte vinul din sticla din care mai trăsese pe ascuns şi în timpul urcuşului. Am zăbovit puţin în bordei, după care am plecat în căutarea Miclăuşului. Am străbătut domeniul stâncos al Sturilor Vâlcului, am trecut de îngrămădirea de stânci din vârful Moaşei, apoi de şaua molcomă, unde am întâlnit un cioban sfătuitor pentru drumul Miclăuşului. Am apucat-o la dreapta. Bătea un vânt cumplit. Ne îndoia pur şi simplu. Am căutat cât puteam de repede, pavăza Cocoriciului, care ne-a adăpostit de vântul turbat. Apoi pe hăţaşul oilor, ne-am îndreptat spre vârful înălţat solitar, parcă la marginea Făgăraşului. Parcă de acolo de sus, o mare părpastie se căsca spre lumea de jos. Altădată când treceam pe muchia Vemeşoaiei, Miclăuşul chiar aşa părea. Versantul dinspre valea Boiei Mici, avea pe întinsul ei, o ruptură care sfârşea în pădurile văilor. Pe înălţimea rupturii, nu era decât stâncă golaşă. Avalanşele iernilor năpraznice, târâseră totul în ncalea lor. Doar sus, deasupra rupturii,stătea coroniţa unei poieni înalte. Acum însă doream să ajungem pe vârf, dar cum am depăşit locurile cu stânci rătăcite pe coasta muntelui, pe măsură ce ne apropiam de marea şa ce despărţea Miclăuşul de Cocoriciu, vântul părea că vrea să ne smulgă din loc. Am renunţat şi dintre noi, cel mai nevolnic,. Ionică, s-a încumetat să meargă mai departe dar nici el nu s-a urcat pe vârful ţuguiat, ci s-a îndreptat către Şaua Surului. Cum era el mic şi slab, mă mir că vântul nu l-a smuls, să-l poarte către văile adânci. Noi ne-am întors la bordei şi nu mult după aceea a sosit şi el. Aşa că atunci, cel puţin, nu am reuişit să urc vârful Miclăuşului.
Muchia Vemeşoaiei devenise un vis. Doar tovarăşi de drum mai trebuia să-mi găsesc. Până la urmă, cei obişnuiţi, profesoara, Suzana şi Ionică, au fost tentaţi de o astfel de aventură. Ştiam doar că trebuie să urcăm pe valea Boia Mare, că undeva trebuie să traversăm apa şi să urcăm chiar de la începutul muchiei. Poiana Arsurilor, vârful Olanului, cel al Vemeşoaiei şi Galbenu, reprezentau toate cunoştinţele mele despre traseu. Pe valea Boia Mare am tot mers până până i-am depăşit confluenţa cu cea Mică. Cabana aflată la întâlnirea celor două râuri gemene, doar am zărit-o prin frunzişul pădurii. Apoi am întins pasul în continuare. Am trecut pe lângă o veche păstrăvărie, am trecut un pod şi tocmai când ne întrebamcam cât mai avem de mers până să întâlnim poteca pe care ar fi trebuit să urcăm, ne-am întâlnit cu un om călare pe bicicletă. Noroc cu el, pentru că ne-a întors înapoi şi ne-a arătat poiana de pe malul râului pe care trebuia să-l trecem prin vad, după care aveam să prindem poteca ciobănească. Dar până atunci avea să mă fugărească zdravăn, pentru că el mergea cu bicicleta şi eu pe jos şi nici măcar nu eram prea odihnit, venit după un drum de mai bine de 12 km. Ne-a arătat poiana, una la care, aproape neobservat, ducea un drumeag. Locul nu era mai departe de vreun kilometru de confluenţa râurilor. Am trecut râul prin vad. Noroc că lăţimea râului nu era prea mare, altfel am fi îngheţat de-a binelea, atât de rece era apa, acum, în toiul lunii iulie. Urcuşul, pe firul apei Cioroiului, trecea mai întâi prin căuşul acestuia, năpădit de vegetaţie şi stâncării de tot felul. Apoi poteca începea să urce pe malul drept al pârâului. Urcuşul, judecând după muchia ce ţâşnea din malul râului Boia Mare, era totuşi domol, pentru că avea serpentine cât să amţeşti cu totul. Aşa că nici n-am prea obosit. Căldura mare a zilei de iulie, era potolită de umbra fagilor pe sub care poteca se strecura. Apoi mult mai sus, am ajuns într-o poiană, presărată cu arbuştii mărunţi ai păducelului. Apoi poteca iar intra în pădure. De sus, răzbăteau până la noi, zgomot de turmă ieşită la păscut. Când am depăşit şi această perdea de pădure, o poiană întinsă ne-a condus până la stâna din Arsuri. Ne-am tras sufletul pe prispa stânei şi acolo am aflat că până aici ajungea drumul forestier de pe valea Boiei Mari, căruia poate, dacă n-am fi prins poteca, ar fi trebuit să-i parcurgem cei 25km. Apoi am luat-o din loc. Prin poiană, căldura zilei de iulie aproape ne-a doborât, mai ales că până la cealaltă stână, cea din Rebegei, pădurea era doar pe lăturile potecii. Când am ajuns la stâna amintită, eram aproape terminaţi. Ciobanii ne-au primit cu entuziasm. Erau cam rari turişrii pe aici. Aveau cu ei căţeluşi abia născuţi şi de lângă care chiar nu ne-am fi dat duşi. Ne-au arătat stâna din apropiere, cea a Satului, apoi începutul potecii ce cobora pe muchia Tâmpului până în valea Boiei Mici şi mai ales drumul către altă stână, mai sus, cea din Proţap. Despre drumul nostru ce se vroia trecut peste vârfurile Ciortei, nu prea ştiau multe. Aşa că ne-am desprins din joaca cu căţeii şi de cănile de jintiţă oferite şi ne-am înălţat către podişul Proţapului. Am urcat susţinut pe lângă viroaga prin care se scurgea izvorul stânelor, ce venea şi mai de sus, de la ultima dintre ele. Ne-a întâmpinat pe marginea podişului pe care era aşezată stâna, un baci cu chimir lat. Aflase de venirea noastră cu mult înainte de a sosi în preajma stânei lui. Apoi i-am vizitat stâna. Una joasă cum n-am prea văzut. S-a dovedit ospitalier şi mai ales guraliv. De la el am aflat prima oară de povestea neamţului ce-şi găsise moartea pe aceste meleaguri şi tot de la el am aflat despre vizitatorii străini care-i erau oaspeţi în fiecare vară. Unul era judecător în Austria şi altul tot mare spunea ciobanul şi tot de acolo. Urcau până la el cu o maşină puternică, de teren. Aici îşi întindeau cortul. Şi chiar că era un loc de privelişte deosebită. Fetele, însoţite de Ionică, au intrat în stână şi nu l-au lăsat pe baci, până nu le-a săturat cu jintiţă şi lapte şi parcă spuneau a doua zi, că l-au pus să le facă şi un bulz. Peste noapte cerul înstelat ne-a ţinut de urât. Dimineaţa senină care a urmat, ne era favorabilă găsirii drumului de care habar n-aveam pe unde ne va duce. Am urcat pe plaiul golaş până la stâna din Izvorul iepii, acolo unde ţâşneau izvoarele din stâncă. Îi mai spunea locului, cel cu Şapte Izvoare. Ne-am refăcut provizia de apă şi am început să urcăm vârtos panta muntelui, către stâncăriile cu forme ciudate, despre care ciobanii ne spuseseră că se chiamă „ Copiii lui Mircioiu ”, clădite sau ba, tocmai de aceştia. Vârful pe care am ajuns ar fi trebuit să fie cel al Olanului, pentru că mai departe, fără mare urcuş, am ajuns pe altul tot cu stâncării bizare. A urmat o coborâre lungă până ’ntr ’o şa adâncă, aflată la aproape 200m diferenţă de nivel. Până acolo poteca îmbrăca coasta muntelui, cea nordică, strecurându-se printre tufe de afin şi de bujor de munte, iar priveliştea către creasta înaltă a Făgăraşului, către Suru, Budislavu, Miclăuşu şi cât se vedea din Ciortea, promitea locuri minunate. Era vremea începutului de vară şi curmătura cea adâncă, avea ascunsă în ea un lăcşor, adunat aici din zăpezile cele mari, ce deabia se topiseră. Apoi am început să urcăm din greu panta ce ducea spre vârfurile cele multe ale Vemeşoaiei. Nu prea era potecă, aşa că am început să urcăm, uitându-ne spre creasta înaltă, pe care vroiam să o învingem. Am ajuns sus, printre multele stâncării de pe creastă, acolo unde priveliştile de mai înainte, păreau şi mai frumoase. Nu era potecă pe unde mergeam şi nici măcar hăţaşe nu prea erau. Jos, departe de noi, pe coasta sudică, am zărit o stână, probabil cea din Vemeşoaia. Mai departe am trecut de vârful Galbena şi am ajuns în şaua cu acelaşi nume. Am întâlnit aici un cioban, cu tot alaiul pastoral cuvenit. Ne-am aşezat la odihnă, alături de ciobanul dornic de figuri omeneşti. Ne-a arătat ceva mai sus, o fântâniţă spunea el, un izvoraş acoperit cu o lespede. Noi vroiam să urcăm Piatra Tăiată, apoi Grohotişul şi să prindem muchia colţuroasă a Ciortei, de care ştiam încă de când plecasem că nu era prea ospitalieră. Se cam îndoia ciobanul că vom putea merge pe acolo şi ne tot arăta poteca ce ducea la lacul Budislavului. Oglinda lacului se zărea de aici şi poteca ce ducea spre el, bine conturată în coasta stâncosă, aşişderea. Noi însă am ţinut-o pe-a noastră. Doream să urcăm pe Ciortea. Până pe vârfful rotunjit al Grohotişului, am ajuns uşor. De aici însă, n-a mai fost chipă să o urnim pe Suzana. Eu am rămas cu ea şi Mioara şi Ionică au urcat până pe Capul Gemenilor, primul ţanc al Ciortei. Au încercat să urce şi mai departe, dar li s-a părut greu şi rucsacii erau pe Grohotiş şi au hotărât să se întoarcă înapoi. Când ne-am regrupat, am zăbovit cât să ne spună Ionică, ce frumuseţi stăteau ascunse în căldarea Grohotişului, cea de pe versantul sudic. De atunci am tot nutrit gândul că voi ajunge vreodată pe acolo. Apoi ne-am despărţit, Suzana şi Ionică au plecat să caute poteca arătată de cioban, iar noi, ceilalţi doi, am coborât versantul celălalt al Grohotişului, direct către lacul Budislavu. Panta înierbată a muntelui, se asprea văzând cu ochii, dar gândul să ne întoarcem din drum, nu ne-a venit. Am continuat coborâşul şi curând am avut de a face cu primele stâncării. Au urmat apoi brâne scurte, hornuri aproape verticale, cum îi stă bine muntelui, dar nouă numai bine nu ne-au prins. Coboram cu atenţie iar pericolul verticalei muntelui, ne pândea la fiecare pas. Iar când am ajuns în apropierea lacului, au urmat cele mai dificile obstacole. O brână, alta, un horn lung şi însfârşit grohotişul prelung care ne-a scos pe malul lacului, acolo unde am avut tot timpul să răsuflăm uşuraţi. Ne-am întins cortul, ne-am aşternut izoprenele pe iarba mătăsoasă a înălţimilor şi ne-am întins la soare. Cred că au trecut vreo două ore, până să ajungă aici şi ceilalţi doi. Era aici în căldare vremea bujorului şi tot locul părea al unui miracol, de care multă vreme aveam să ne aducem aminte, ba chiar de mai multe ori am încercat să reînviem visul. Niciodată nu l-am mai prins. Nici bujorul nu mai era în floare, nici soarele nu mai era atât de generos, nici mai ales ce-a urmat după apus, nu ne-a mai adus aminte de raiul coborât pe aceste meleaguri, nu a mai fost la fel. Pe înserat au ajuns la noi şi ciobanii, cu care am tăifăsuit până ne-a ajuns noaptea. Cer senin cu stele multe şi o linişte de s-o tai cu cuţitul. Când s-a făcut de ziuă am luat-o din loc. Am prins poteca ciobănească, care ne-a scos undeva sus, aproape de vârful înalt al Budislavului şi ne-am luat din picioare greul urcuşului de pe traseul turistic.şi ne-a fost de folos drumul acesta, pentru că am găsit firul pârâului principal ce alimenta lacul şi crestele Ciortei păreau mai frumoase de pe aici. Ne tot întorceam privirile către abruptul Grohotişului şi atunci ca şi în alte împrejurari, ne-am tot minunat de ce isprvă făcusem. Ca să nu mai spun de ce epitete de nebuni, ne-a adresat Suzana, uitându-se mereu ce pantă coborâsem. Am urcat Budislavu, cât mai rămăsese din el, apoi am trecut pe coasta Surului, pe la Izvorul lui Glavă şi primul popas serios, l-am făcut în Şaua Surului. Am mâncat şi am admirat „ nonşalanţa ”, cu care împrăştia resturile madam Suzana, comparând atitudinea ei aproape ostilă muntelui, cu cea de la refugiul Armăsarului din Cozia, pe care-l păstorea. Acolo mai mereu ne punea să strângem câte hârtii or fi fost prin prejur şi să luăm cu noi resturile necomestibile până jos în vale. Până în Şaua Apei Cumpănite nu ne-am mai oprit. Aici altă nepotrivire de opinii. Suzana vroia să coboare pe drumul Coţilor şi aventuroşii de pe Grohotiş, să coboare la Turnu Roşu. Aşa că ne-am despărţit şi nu mi-a părut nicio clipă rău, pentru că drumul pe creastă şi cel prin pădurea de fag, revenită la viaţă şi trândăveala din Poiana Pleşii, nu ne-au prins rău. Şi dacă nu ne-ar fi luat-o înainte un sătean ce-şi trăgea vaca de căpăstru, am fi găsit şi fagul cu bureţi proaspeţi, numai buni de-o tocăniţă. De întâlnit ne-am întâlnit în gara Câinenilor şi cât de cât ne-am povestit locurile văzute.
Am mai scris în alte împrejurări despre aventuri în căldarea Grohotişului, trimiţând articlole la revista Invitaţie în Carpaţi, sau cum se numea în vremea aceea, Munţii Carpaţi. În nicinul din articole nu am descris însă, amănunte din cele care interesau doar pe cei care fuseseră pe acolo. Două mai cu deosebire merită să mi le reamintesc.
Prima dintre ele a pornit pe drumul cunoscut pe muchia Vemeşoaiei. Doar că acum, cuminţiţi de abruptul Grohotişului pe care-l coborâsem, am prins poteca pe coasta acestuia şi am ajuns cu bine pe malul lacului. Aveam cu noi cortul în care încăpeam toţi trei, Suzana, Mioara şi subsemnatul. Pe muchie, de data asta, pornind de la stâna Iepii, pe coasta Grohotişului, pe sub cascadele ce coborau muntele, prin strunga, adevărată poartă de intrare în căldare, printre tufele de afine dulci, de sfârşit de sezon, şi merişor acrişor, am ajuns cu bine în căldare. Lipseau tufele de bujor în floare. Am lăsat-o pe Suzana la cort, să-şi mănânce în tihnă punga cu seminţe de floare a soarelui şi cu Mioara am urcat Turnul Lacului. Am admirat în fugă arcada micuţei peşteri de lângă bordeiul ciobănesc, am ajuns în Portiţa Avriglui şi am început urcuşul ceva mai abrupt al vârfului de peste 2200m. Nu era nimeni în căldarea Avrigului şi acolo au ajuns doar vreo doi din ciobanii de la bordeiul pe lângă care trecusem, care profitau de singurătatea locului, ca să se scalde pe îndelete. Am coborât în şaua îngustă de unde Ciortea îşi desfăşura creasta înaltă. Poate de-ar fi fost dimineaţa, ne-am fi încumetat să-i urcăm coama ascuţită, cu atât mai mult cu cât ştiam că altă dată, pe aici se desfăşura traseul de creastă, marcat cu aceeaşi dungă roşie de acum. Se cam vedea pe unde am fi putut merge. Cumva pe abruptul dinspre lac, mai ales că altă dată izbutisem să urc peretele Ciortei. Acum ne-am, întors, coborând direct pe hornul ce pornea din şa. Curând am ajuns prin locurile din care se forma unul din pârâiaşele ce alimentau lacul Budislavului. Mai jos ne-a apărut în faţă spinarea grăsuţă a unei marmote speriate. Am găsit-o pe Suzana terminând ultimele seminţe din punga cam mărişoară cu care o lăsasem. Apoi mai spre seară au ajuns la noi ciobanii cunoscuţi din altă vară, cu care ne-am întins la vorbă. Eram cel mai obosit şi primul care am intrat în cortul întins lângă stânca pe care o vroiam protectoare. Când s-a făcut întuneric, cerul era spuzit de stele. Mai către miezul nopţii, au apărut primele fulgere. Până au ajuns la noi stropii de ploaie şi trăznetele puternice de hăuia muntele, totul a fost bine. Când acestea s-au înteţit, au apărut şi problemele Suzanei. Mai întâi închipuite dureri în genunchi. M-am trezit şi i-am dat Ben-Gay-ul, să se ungă prin locurile dureroase. Apoi a apărut senzaşia mărturisită de vomă. Somnoros, am sfătuit-o să scoată capul din cort şi să-şi bage degetele pe gât. A spus că aşa ceva, ea nu poate să facă. Apoi Mioara s-a trezit şi a început să-i facă o frecţie generală pe bust. Cât o fi ajutat-o aceasta. Însfârşit, odată cu trecerea trăznetelor în altă,parte a muntelui şi-a revenit Suzana şi am putut să dormim puţin. Cred şi astăzi că simptomele avute, erau doar manifestarea unei crize de isterie şi remediul clasic ar fi fost două perchi de palme. A doua zi am străbătut creasta peste Budislavu, Suru, Tătaru şi Chicile Fedeleşului. Undeva după Apa Cumpănită, ne-am întânit cu o turmă ce venea de la o stână aflată sub Tătaru, pe versantul nordic. Ne-a spus că pe acolo furtuna luase cortul unor turişti şi zburase acoperişul stânei. Noi scăpasem uşor.
Tot în căldarea Budislavului am mai avut o întâmplare, mult mai dramatică, ce s-ar fi putut tremina destul de rău. Acum colegele de cort au fost mai paşnice, mai obişnuite cu muntele. Intrasem în cort seara târziu, după discuţii nesfârite cu ciobanii. Era cerul senin şi nimic nu ne făcea să credem că vom avea parte de o noapte cu furtună cumplită. Eram lângă aceeaşi pavăză de stâncă. După miezul nopiţii, o pală de vânt năpraznic venită din vale, a culcat pânza cortului prima oară. Apoi vântul şi-a schimbat direcţia. Venea dinspre apus, de acolo de unde vin marile furtuni. Mi-am trezit tovarăşele de drum şi ne-am proptit fiecare în câte-un colţ al cortului. Auzeam de departe vuietul năpraznic al vântului şi când acesta se proptea în cort, ne mişca din loc şi pe noi. Am mai deschis de vreo două ori cortul şi am constatat că pânza de deasupra era moale de tot. Afară începuse să plouă sau poate ploua mai mult şi nouă nu ne mai păsa. Între două rafale mi-am povăţuit colegele să e încalţe şi să-şi strângă lucrurile în rucsac, aşa, pentru orice eventualitate. Mai târziu m-au acuzat că le-am băgat spaima în oase. Una din tovarăşele mele a stat ghemuită în sacul de dormit, văitându-se cât era de bolnavă. La urma urmelor ce căuta acolo. Cealaltă nu putea să-şi strângă rucsacul pentru că îl lăsase afară şi se întreba cam pe unde ar fi putu fi. Până la urmă vântul a scăzut în intensitate şi am ieşit afară să vedem ce-i cu pânza cortului, de era aşa moale. Ploua cam tare, dar am avut răgaz, la lumina lanternelor, să punem la loc cele două ancore ce le smulsese vântul, după care cam uzi, am intrat din nou în cort. Mai către ziuă când totul luase sfârşit, am mai ieşit odată din cort, numai bine să vedem lanternele ciobanilor îndreptate spre noi. Le-am strigat că am trecut noaptea cu bine. Când însfârşit am plecat şi am ajuns la bordeiul lor, ne-au spus că nu mai apucaseră o astfel de furtună şi că speriaţi au abndonat oile şi au intrat în bordei. Mioara şi-a găsit rucsacul în apa lacului. Noi am ajuns în Portiţa Avrigului şi de acolo, pentru că pe creastă erau vălătuci de nori, am coborât spre Bârcaciu. Ne-a prins ceaţa către vale şi numai datorită marcajului proaspăt refăcut, am ajuns cu bine la cabana din Bârcaciu. Şi acolo vântul făcuse ravagii. Le smulsese uşa de la intrare şi se minunau cum de rămăsese cabana în picioare. Noi am coborât către Poiana Nemţului, de unde cu o maşină am ajuns la gară şi de acolo cu trenul la Vâlcea.                              
Au mai urmat încă multe excursii, în Făgăraşul care într-un fel mi-a marcat viaţa. Au ieşit din întâmplările acelea, multe texte personalizate pe momentele acelea. Pe unele le-am publicat în unele reviste, pe altele le-am păstrat doar pentru mine, iar pe altele bănuesc că încă le voi mai parcurge şi scrie despre ele. Până într-o zi când bocancii, rucsacul şi pioletul va trebui să le anin în cui şi din Făgăraşul îndrăgit, ca şi din alţi munţi pe care i-am străbătut, nu vor rămâne decât gândurile aşternute pe hârtie şi mai târziu poate nici acestea.
Text: Dinu Boghez

Persoane interesate