Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 25 iulie 2009

Piatra Târnovului

Moto: Şi mutaţi munţii
Pe pietroiul din vârf,
Dacă se poate.

Marin Sorescu

Pentru mine, munţii Căpăţânii au început odată cu venirea în Râmnicu Vâlcea. Dar excursiile adevărate şi cu o hartă în mână, cât de cât, au continuat după apariţia ghidului turistic al lui Nae Popescu, despre aceşti munţi. Cunoscusem Buila şi cum ghidul anunţa încă un munte de calcar, Piatra Târnovului, m-am grăbit să fac cunoştină cu el. Într-o zi de lucru, am plecat spre muntele închipuit. Era forfotă mare pe valea Lotrului. Începuseră în plin lucrările hidrocentralei şi şoseaua devenise neîncăpătoare. La ramificaţia Ciungetului, am coborît din maşină. Nu ştiam cam cât aveam de mers până spre locul de unde începeam să urc. Cred că am prins o maşină, care m-a dus până la Gura Repedei. De acolo până spre casele Vătăjelu, am tot întrebat pe unde trebuie să urc. Cei de la casele amintite, mi-au arătat un podeţ improvizat, de unde mai departe suia o potecă clară, strecurată printre ogoarele oamenilor. Un om, ieşit în poarta unei case, dintre acelea risipite pe plai, m-a îndrumat către ultima dintre acestea, casa lui Ionică Pleşanu. Până acolo am ajuns şi ultima parte a potecii, urca chiar prin lanul de cartofi al omului. L-am întrebat şi pe stăpânul casei, una cu prispă şi veleităţi de arhitectură muntenească, cam pe unde ar fi poteca. Era cam şugubăţ bătrânul, dar totuşi mi-a arătat cam pe unde mergea poteca. Se ieşea chiar pe poarta casei sale, de unde mai departe drumul mergea prin pădurea bătrână şi deasă. Astăzi prin acele locuri n-au mai rămas decât lăstarele unei alte păduri, mai tinere, cealaltă fiind tăiată de mult. Pe aici există astăzi doar urme vagi ale vechii poteci. I-am urmat sfatul bătrânului şi am continuat drumul arătat de el. Poteca curgea liniştită prin pădurea cu fagi mari, fără să-mi pună probleme de orientare şi mai ales aproape fără să urce. Curând am ajuns la un bordei – La Mătălana. Nea Pleşanu îmi spusese de el. Avea prin preajmă un izvor, pe care atunci l-am şi găsit. Am plecat mai departe. Poteca începea să urce, de unde până atrunci părea că nici gând să urc pe vreun munte. Au început să apară pereţi de calcar fărâmiţat. Nu păreau să fie alte poteci prin preajmă, aşa încât orientarea părea simplă. În depărtări au început să apară creste, pe care atunci nu ştiam care sunt. Poteca a făcut un cot scurt spre dreapta şi am intrat într-o vale. Curgea pe aici un pârâu năvalnic. Era „Izvorul Mierlei”. Deodată muntele şi-a schimbat înfăţişarea. Au apărut brazii. Falnici, înalţi, de nu le ajungeai cu privirea la vârf. Poteca, dintr-odată părea pardosită cu pietre şi căpătase aspectul uneia de munte. Mai departe am traversat viroage, unele cuprinzând firişoare de apă. Am ajuns la plai şi foarte repede a apărut şi prima stână. Era la începutul lunii octombrie şi natura toată, respira aerul pur al muntelui, cuprins de boarea toamnei. Stâna întâlnită, avea altă înfăţişare decât cea cu care eram obişnuit. Şi ca să-mi întărească părerea, am găsit în ea un compartiment cu laviţe, cu geam şi uşă trainică la intrare. Mai târziu aveam să aflu că ciobanii numeau această încăpere cabinet şi era desemnată drepr dormitor al stăpânilor stânei. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, aşa că am început să urc pe plaiul încă verde. De aici încolo nu se vedea vreo potecă clară. ca până acum. Muntele părea să aibă, mult mai departe, stâncării interesante, dar timpul care-mi mai rămăsese – la o anumită oră trebuia să mă întâlnesc cu nea Mitică şi maşina care mă adusese -, nu-mi permitea să mai zăbovesc. Am făcut calea întoarsă, pe drumul pe care-l ştiam. Am mai schimbat câteva vorbe cu bătrânul care mă îndrumase pe poteca Târnovului şi am coborât pe valea Repedei, de unde ceva mai târziu, dar încă pe lumină, am ajuns la întâlnirea propusă. Târnovul părea un munte pe care merita să-l cunoşti cu de-a amănuntul !.
Îmi plăcuse prea mult muntele şi erau locurile de-a dreptul incitante, aşa încât o altă plimbare pe aceste meleaguri se cerea cât de curând împlinită. Cine putea fi comvins mai uşor, că pe Târnov erau privelişti minunate şi locuri ce meritau a fi văzute, decât Toni. Cu el am plecat spre Ciunget, cu el am trecut pe la Ionică Pleşanu şi cu el am ajuns la stâna pe care o văzusem prima oară. Avea stâna nu numai o înfăţişare civilizată, ci şi o poziţie deosebită. Era aşezată pe o muchie, de unde muntele Târnovului parcă te îmbia să-l cunoşti. De aici, de pe aceste adevărat promontoriu, puteai privi către marile înălţimi ale munţilor Căpăţânii. Între timp, din alte plimbări pe creasta acestor munţi, din care de altfel făcea parte şi Piatra Târnovului, aflasem şi cum se chiamă celelalte vârfuri, Ursu, Balota şi Nedeia, cele ce încă din vale impresionau atâta. Am ajuns în valea Repedea, am trecut pe la casele Vătăjelu şi am urcat la casa bătrânului Pleşanu, care parcă domina valea. Am schimbat câteva vorbe cu el, aşa ca să nu ne uite prea repede şi am urcat la stâna din Târnovu Mare. Aşa aveam să aflăm că se chiamă. Aici aveam să-l cunosc pe Zâcă Apostoloiu, cel pe care multă vreme l-am considerat unul din cei mai reprezentativi ciobani ai munţilor Căpăţânii. Pe atunci era doar un copilandru şi timpul care avea să treacă peste el, avea să mă aibă şi pe mine martor. Am început aici şi a doua zi am purces la o ascensiune pe Piatră. Dar înaintea ascensiunii, Toni a observat o oaie, care se tot învârtea pe lângă stână, şchiopătând. Le-a spus ciobanilor că vrea să se uite la piciorul ei. Astăzi ştiu că oile se betegesc adeseori şi dacă nu mă înşel, boala piciorului se chiamă gălbează. Toni s-a uitat la piciorul ei şi a întruchipat un bandaj, dezinfectând locul bolnav. Poate că oaia s-o fi făcut bine după ce am plecat noi. Dimineaşa am plecat pe plaiul însorit, către creastă. Era prima oară când ajungeam acolo. Cât am mers pe plai, totul a fost clar, dar curând am intrat în pădurea de brad, bătrână şi în mare parte doborâtă. Mersul a devenit greoi şi de multe ori a trebuit să trecem peste trunchiurile brazilor doborâţi. Până la urmă am ajuns în dreptul stâncilor. Înainte era doar un stei, pe care ne-ar fi fost imposibil să urcăm. Dar pe stânga puteam urca într-o mică strungă. Acolo am suit şi am putut privi în lungul unui horn. Părea accesibil şi ne-am lăsat încet pe despicătura lui. Am găsit prize multe şi am ajuns repede la capătul lui. Atunci am hotărât că aceasta este calea de urmat către creasta de calcar a muntelui. De aici încolo a urmat traversarea coastei cu grohotiş mărunt şi ierburi crescute printre pietre. Am ocolit cât am ocolit muntele, cu seninări desupra noastră şi am ajuns din nou în faţa unui alt horn. Era hornul plin de urme pronunţate de argilă, neverosimile pentru locurile prin care treceam. Ciobanii ne spuseseră că undeva sus, în munte, se află o peşteră, în care haiduci ai locurilor, din alte vremuri, îşi ascunseseră comorile. Mai adăugaseră că o să întâlnim în cale, hornul peşterii. Şi chiar aşa a fost, pentru că la capătul hornului plin de argilă, după ce ne-am agăţat de smocuri de iarbă, am aflat gura strâmtă a unui aven. Am privit îndelung la gura avenului, ba chiar am aruncat o piatră în el, ca să ne dăm seama cam cât de adânc este. Descopeream minunile unui munte cum nu bănuisem că există prin aceste locuri. Eram bineînţeles la începutul cercetărilor noastre, după cum nici Buila nu ne lăsase să-i cunoaştem secretele chiar de la început. Încântaţi, am urcat încă puţin şi am ajuns în creasta muntelui. Alte orizonturi se se deschideau de acolo de unde ajunsesem. Pe creasta îngustă pe care eram, alte stâncării albe străluceau în bătaia soarelui. Către vârful Piatra Târnovului, pe care vroiam să ajungem, o barieră de jnepeni ne stătea în cale. Am mers câtăva vreme pe creasta îngustă, cam cât ar fi o custură, şi ne-am strecurat cu greu printre crăcile încâlcite ale jnepenişului. Cu grau am ajuns pe vârf, acolo unde o mică pajişte, presărată cu pietre albe, tocite de vremuri, înconjurau baliza. Atunci, pentru noi, muntele ne arăta la fiecare pas, alte minunăţii. Aici pe vârf, puteam privi de jur împrejur munţi. Nici măcar nu ştiam care sunt, din ce masivi fac parte, vedeam alte creste şi pentru noi totul era covârşitor. De multe ori am mers pe munte cu Toni şi de fiecare dată muntele ne copleşea cu măreţia lui. De fiecare dată mergeam pe munte ca şi cum am fi descoperit tărâmul altei lumi şi noi eram primii muritori care descopeream aceste locuri. Mergeam cel mai adesea, unul lângă altul şi nu scoteam prea multe cuvinte. Doar din când în când, mai mult pe muteşte, ne arătam unul altuia, ba o floare, ba o rază de soare care pătrundea printr-un ochi al pădurii, ba vreo stâncă cu înfăţişare deosebită, ba vreo altă mare înălţime din depărtări, către care ne propuneam să ajungem. Ne stăpânea curiozitatea copilului, căruia de peste tot i se promiteau jucării noi. Şi cam aşa erau toate excursiile făcute împreună, doar cu noi doi. Vorba unui şugubăţ, „ ei când sunt doi, spun că sunt mulţi ”. Dar atunci, după ce am ajuns pe creasta Pietrii, vroiam să mergem mai departe. Pătrundeam într-un tărâm nou, de parcă cel de până atunci ar fi fost altfel. Doar hăţaşul imperceptibil pe care ne purtau paşii, ne mâna prin locuri necunoscute. Apoi către o creastă din ce în ce mai ascuţită. Curând am ajuns deasupra unor hornuri şi versanţi aproape verticali, ce se sfârşeau într-o mare de grohotiş, deasupra pădurii de brad. Doar într-un singur loc, printre pereţi şi cleanţuri, brazii se dăduseră înapoi şi făcuseră loc altor copaci, pe care parcă nu-i mai văzusem nicăeri. Ceva mai târziu aveam să ne dăm seama, că pe aici se aciuiase o adevărată colonie de paltini. Multă vreme am mers pe custura crestei pe care ne aflam. Apoi ne-am strecurat cine ştie cum, prin locuri mai dosnice şi până la urmă am coborât într-un ochi de poiană. Ajunsesem la poteca ce se strecura pe sub creasta Târnovului. Am luat-o la stânga şi ne-am bucurat de alte locuri minunate. Guri de peşteri se vedeau în peretele muntelui, limbi mari de grohotiş coborau pe coaste şi sfârşeau în adâncul pădurii. Apoi am coborât printre copacii fără nume, paltinii, frumoşi, cu frunzele asemănătoare cu cele ale stejarului. Am ajuns în dreptul unui izvor, ce curgea printr-un şipot înalt şi la care ne-am potolit setea. Am ajuns şi la stânele de la care plecasem. Ne-au primit ciobanii cu de-ale stânei. Promiţându-le că mai venim şi altă dată, ne-am luat picioarele la spinare şi am coborât repede către vale şi către Gura Latoriţei, de unde trebuia să ne suim în autobuzul de Voineasa.
Marinică era un personaj care mergea uneori cu noi. Era destul de interesant şi chiar sociabil. Câţiva ani mai târziu aveam să colaborez cu el, la cea mai dificilă investiţie pe care o coordonam la Vâlcea. Atunci însă, auzise de la colegi şi prieteni de generaţie, de frumuseţea Târnovului şi mi l-am găsit îmtr-o împrejurare, tovarăş de drum, pe aceste meleaguri. Am înoptat la nea Ionică Pleşanu. Se pregătea acesta de o despărţire lungă de băiatul lui, care pleca la armată. Seara am sporovăit mult cu bătrânul. Dimineaţa am pornit repede şi am ajuns la stâna din Târnovul Mare. Ne-am lăsat bagajul şi am purces pe munte. L-am dus pe Marinică pe hornul descoperit cu Toni, apoi pe la aven şi pe vârf. Pe coasta muntelui, înainte de a ajunge la aven, l-am făcut atent pe Marinică, să nu prea umble cu mâinile prin iarbă, că s-ar putea să dea de vreo viperă. „ Fie-aş al dracului ”, a fost expresia folosită de el la mai tot pasul. Era în fond expresia curentă folosită prin aceste locuri, cu care vrând-nevrând, aveam să mă obişnuesc de atunci încolo. Am făcut creasta şi ne-am întors la stână. Acolo ne-au pregătit ciobanii, un adevărat spectacol pastoral. Au cântat din fluer ciobanii şi ne-au ospătat cu de-ale lor. Printre altele, ne-au oferit smântână prăjită în chiar untul ei, atât de gustoasă şi deosebit de săţioasă. E drept că Marinică adusese şi ceva licoare strimulatoare, aşa că erau argumente ca ciobanii să ne dea dovada ospitalităţii lor. Am coborît din nou la nea Ionică Pleşanu. Era trist. Băiatul său nu venise acasă şi clătitele pe care i le pregătise, stăteau într-o farfurie. Amărât, ne-a ospătat pe noi cu ele. Ne-am despărţit ca întotdeauna, buni prieteni şi l-am lăsat pe bătrân cu amărăciunea lui.
Tot povestind despre minunile Târnovului, o mulţime dintre cei ce se aflau atunci la începuturile combinatului chimic, doreau să meargă pe acest munte minunat. Aşa, într-un sfârşit de săptămână, am strâns un grup de 6-7 tovarăşi de drumeţie şi am plecat spre Ciunget. Pe drumul cunoscut către casele Vătăjelu, apoi la nea Ionică Plşanu, pe care l-am rugat să ne găzduiască. Ne-a văzut mulţi şi ne-a refuzat. L-am rugat să ne găzduiască în fânar şi tot ne-a refuzat, chiar dacă l-am asigurat că niciunul dintre noi nu fumează. L-am rugat să ne bage pe toţi în camera pe care nu o folosea, explicându-i că vom dormi pe jos, pentru că aveam cu toţii saci de dormit. Deabia într-un târziu nee-a spus „ dar cum o să dormiţi dumneavoastră pe jos ”. şi până la urmă ne-a lăsat să dormim în camera lui cea bună. A doua zi am plecat spre Piatra Târnovului, dar grupul era prea lent şi n-am izbutit să ajungem nici măcar până la stânele din Târnovul Mare şi a trebuit să ne întoarcem. N-a fost grozav de reuşită excursia. La întoarcere, unii au povestit că fuseseră la Târnov şi mulţi au întrebat cum a fost posibil să ne întoarcem atât de repede. Dar când le-am spus că până acolo fusesem cu autobuzul de Voineasa şi-au dat seama că nu fisesem în Târnovul din Bulgaria, care oricum, se numea Târnovo.
S-ar zice că pe vremea aceea aveam mania grupurilor, aşa s-ar explica faptul că iar am purces la drum spre Târnovu, cu un grup relativ mare. Ştiam că în prejma celeilalte stâni, cea de la Târnovu Mic, se afla un refugiu, care ne putea adăposti peste npoapte. Am ajuns aici către seară şi ne-am făcut culcuşul, fiecare cum a putut. Până a nu cădea noaptea, am mai avut prilej să stăm de vorbă cu unul din băieţii care stăteau cu turma pe coastă. Apoi peste noapte s-a dezlănţuit urgia. Peste munte s-a abătut o furtună cu trăznete şi fulgere de se zguduia muntele. Dar şi cu o ploaie năpraznică. Căsuţa nu avea nicio fereastră !. A doua zi muntele era acoperit de ceaţă şi ploua mocăneşte. Nici gând să putem urca. Stăteam aşteptând un prilej în care ploaia să se mai oprească şi să putem cobrî. Ceva mai încolo a venit la noi unul din băieţi şi ne-a spus că baciul ne aşteaptă la stână. Eram prea mulţi şi nu am îndrăznit să-i facem atâta pagubă. Ceva mai încolo, chiar baciul, un bătrân îmbrăcat într-un cojoc mare, ne-a deschis uşa şi ne-a luat cu el la stână. Îl chema Ştefan Ţugulescu şi aşa a început o lungă prietenie cu bătrânul şi după ce acesta s-a dus, cu familia lui, dintre care fiul, tot Ştefan se numea. Ani mulţi ne-am văzut şi revederea a fost mereu plăcută. Atunci baciul ne-a oferit din produsele stânei şi iară vestita smântână prăjită în untul ei.
Gândeam că ştiu Târnovul ca pe buzunar şi le-am propus lui Toni, Ceani şi Taloescu, o plimbare de trei zile, nu numai pe aici, ci şi prin alte locuri ale munţilor Căpăţânii. Am urcat tot pe la nea Ionică Pleşanu, am schimab câteva vorbe cu el şi am plecat mai departe. Vroiam să înoptăm la bordeiul din pădure, pe care-l ştiam bine. Eram în plină toamnă şi când am ajuns acolo, noaptea cuprinsese muntele. Îmi aduc aminte că atunci când ne pregăteam de culcare, un strigăt infernal a străbătut pădurea. Sigur că ne-am speriat, dar în alte împrejurări, am auzit şi altele, similare şi am aflat că strigătul era cel al unei bufniţe. A doua zi am plecat în zori, aveam drum lung de făcut, peste creasta Pietrii, peste Nedeia şi Ursu şi vroiam să înoptăm la stâna din Zmeurăt. Am trecut pe la stâna din Târnovul Mare, am urcat în creastă, apoi peste vârful din cale. Am urmat drumul cunoscut pe creasta Pietrii. Numai că după primele stâncării, oarecum speriaţi de îngustimea crestei, am coborât printr-unul din primele hornuri. Pe panta dură, la început înierbată, apoi cu grohotiş instabil, am ajuns până la poteca ce înconjura muntele. De aici, prin Şaua Borogenii, am mers mai departe spre creasta Căpăţânii. Excursia a avut mnulte alte amănunte interesante, pe care sper să le pot aminti atunci când voi vorbi despre restul munţilor Căpăţânii.
Deşi nimic nu a fost deosebit, am să amintesc şi de o excursie făcută pentru locul bun de schiat, de deasupra văii Repedea. Sub casa lui nea Pleşanu, credeam că am găsit un loc numai bun pentru schi. N-a prea fost aşa, dar grupul din care nu a lipsit Ducu Zeana şi Viorica Pădureanu, a fost unul plăcut şi ne-am simţit cum nu se poate mai bine. Panta de schi însă, s-a dovedit nesatisfăcătoare, chiar pentru un începător ca mine.
Îl cunoscusem pe Nae Popescu în munţii Căpăţânii, la o şedinţă de marcaj. De atunci rămăsesem în relaţii deosebite, legătura dintre noi doi fiind una dintre oameni de munte. De-un întâi mai, când se alăturau trei zile care puteau fi considerate libere, e drept cu oarecari riscuri pentru mine, am imaginat împreună, o interesantă excursie în munţii Căpăţânii. Am adăugat la excursie câţiva entuziaşti vâlceni şi iată-mă cu Nae Popescu, în drum spre cheile Latoriţei. Ne propusesem să urcăm în Curmătura Olteţului şi de acolo, pe sub Negovanu şi pe poteca de sub Piatra Târnovului, să ajungem la stânele din Târnovu Mare, acolo unde spuneam eu, sunt condiţii oarecum bune de înoptat. Vremea era închisă şi pe drum am întâmpinat stropi de ploaie şi fulgi de zăpadă. Pe creastă zăpada era chiar mare şi pe sub Negovanu, zonă în care cred că se formau şi avalanşe în toiul iernii, a fost chiar greu. pe drum, zăpada apoasă şi mare, ne-a îngreunat mult mersul, ba chiar mi-a produs necazuri, cu bătăi de inimă accelerate. De câteva ori a trebuit să mă aşez pe câte un trunchi răsturnat în cale şi să-mi trag sufletul. Atunci mi-a atras atenţia N. Popescu, că noi, cei cu 40 de ani la activ, trebuie să ne menajăm. În lungul anilor, cel puţin până acum, inima mea a rezistat totuşi, dar a lui i-a cedat până la urmă. Când prietenul meu a trecut dincolo, a fost poate un moment pe care îl aştepta. A murit pe munte, în Bucegi, pe când marca un traseu turistic. Am continuat drumul, depăşind numeroaseşe momente când ceaţa invada muntele. Am trecut pe deasupra stânelor din Târnovu Mic şi când am ajuns deasupra unei case din al cărui horn ieşea fum, am dat chiot. Din casă au ieşit prietenii cu care trebuia să ne întâlnim la stâna amintită. „ Ei !, dacă aici este ceva organizat şi avem şi căldură, aici rămânem ”, mi-a spus Nae Popescu. Şi acolo am intrat. Erau acolo Ilie Juravle şi sora sa, Evdochia, apoi nelipsita Sofi, Grig, Ciocan şi parcă şi Strugaru. S-a dovedit inspirată soluţia de a rămâne la acest dormitor forestier. Scutisem în primul rând drumul până la stâna din Târnovul Mare, apoi aici era cald şi aveam paturi. În zilele care au urmat, ploaia s-a ţinut lanţ şi arareori am putut să ieşim către creastă. Doar Gigi Strugaru şi Grig, s-au încumetat să urce spre creastă, dar s-au întors uzi leoarcă. Am stat prin preajma sobei, în cele două zile care au urmat şi când am plecat, ne-a condus Nae Popescu pe un drum pe care nu-l cunoşteam. Am mers pe poteca pe care o parcursesem de câteva ori, cea care coboară în valea Repedea şi când am ajuns la Izvorul Mierlei, în loc să continuăm pe drumul cu care eram obişnuit, am traversat pârâul şi am continuat drumul pe curba de nivel. Am trecut printr-o poiană cu numeroase lapeizuri, pietre de calcar risipite mai peste tot şi dintr-o strungă, am început coborârea. Îmi aduc aminte că în calea am întâlnit în cale un brad cu tulpină neobişnuit de groasă. Apoi a urmat coborârea viguroasă până în faţa hidrocentralei de la Ciunget. Excursia s-a sfârşit la Gura Latoriţei, de unde ca deobicei, am luat autobuzul către casă. A fost totuşi o excursie interesantă, chiar dacă scopul de a urca în creasta Târnovului nu a fost atins.
Vroiam neapărat să deschid poteca spre vârful Pietrei Târnovului, către care trebuia să înving o mare de jneapăn. Poate că prefaţam dorinţa de a marca muntele atât de frumos al Târnovului. Cunoşteam bine cele două mari familii de oieri de pe aici, cea a lui Ţugulescu şi cea a lui Apostoşoiu, mă convinsese Piatra că are multe atribuţii turistice, în zonă erau şi posibilităţi de campare, chiar un adăpost, ghidul lui Nae Popescu comenta potecile principale sau cel puţin relevase existenţa acestui loc şi nu mai rămânea decât să le fac uşor de identificat pe teren. Plecasem în excursie cu bunii mei prieteni Sofi şi Mişu Predescu. Aveam la noi o toporişcă şi pioleţi. Am urcat de la stâna din Târnovu Mic spre creastă, prin locuri cunoscute. Când am ajuns la jnepeniş, ne-am pus la lucru instrumentele pe care le aveam cu noi. Am croit o adevărată breşă prin jnepeniş, prin care mai apoi am dus şi marcajul turistic. Am zăbovit pe micuţul platou din vârful Pietrii şi ne-am făcut planuri pentru trasarea pe teren a potecilor. Apoi ne-am reîntors la stână şi de acolo acasă. Ca deobicei. Ţuguleştii ne-au încărcat cu de-ale stânei cu toată oponenţa noastră şi fără ca vreodată să ne putem recompensa.
Începusem marcajele de pe Târnov, ba chiar printre primele fusese cel de pe creastă. nu ştiu care fusese primul, dar de data asta eram cu Ilie Juravle pe creastă. urcasem de la stâna din Târnovul Mic, de la familia Ţugulescu, cu care rămăsesem în relaţii deosebite. Am ajuns pe plai, în creastă, acolo unde se termina pădurea de brad. Pe vremea aceea, pe celălalt versant, pe cel vestic, se mai vedea o mică construcţie, un fel de bordei, despre care niciunul din cei cunoscuţi de la stânele din zonă, nu mi-a putut spune cu ce scop fusese făcut. Era o zi de vară, frumoasă şi caldă. Pe plai erau pe alocuri lespezi de calcar, pe care ne-am propus să aplicăm punctul roşu, deşi ştiam că nu se prea deosebea bine marcajul. Pe altceva însă, nu aveam pe ce să-l aplicăm. Am trecut peste Târnovul Mic, apoi peste cel Mare şi am început coborârea de pe acesta, pe hăţaşele de oi, către stâna lui Ceapă, ultima dintre cele ce existau pe aici. Am găsit atunci stâna ocupată şi oamenii de acolo ne-au îndrumat către poteca ce înconjura muntele pe versant estic, pe acolo unde altă potecă şi aceea marcată de curând cu un punct albastru, cobora spre valea Repedea. Poteca arătată de ciobani, ne-a scos la Izvorul Mierlei şi de acolo ne-a fost scurt drumul până în valea Repedea. Pe atunci mai exista poteca folosită de ciobani şi marcată de noi. Astăzi poteca a dispărut, în urma tăierilor masive de pădure. Ba chiar şi stâna a dispărut. Ar fi de amintit că cele două stâne, din Târnovul Mare şi cel Mic, erau a celor din Vaideeni şi cea a lui Ceapă, a celor din Malaia. Rivalitatea era în toi şi până la urmă majoritatea a decis: dărâmarea stânei lui Ceapă !. Şi aşa au făcut, au tăiat stâlpii de susţinere a stânei, proaspăt acoperită cu şindrilă şi au rămas singurii stăpâni ai muntelui. Se pare însă, că muntele fusese proprietatea celor din Vaideeni şi doar sistemul social îi adusese aici pe cei din Malaia, aşa că oarecum aceştia trebuiau goniţi. Oricum, cred că putea fi găsită o formulă mai civilizată decât dărâmarea unui bun ce putea fi fructificat altfel. Comunism sau capitalism, omenia ar fi trebuit să găsească o altă soluţie.
Cu Chissy, am realizat cele mai multe marcaje din Târnov. Dintre acestea am memorat întâmplările legate de marcajul cu cruce roşie, care aborda drumul cel mai direct către vârful Piatra Târnovului – 1879m -, cel mai înalt din masiv. Aflasem de la ciobani, că exista o posibilitate mai scurtă de a urca pe vârf. Noi am încercat-o venind din vârf către vale. Eram împreună cu Chissy, pe micul platou al vârfului, cu intenţia de găsi coborârea amintită de ciobani. Ne-am deplasat spre viroaga care se profila pe creasta sudică a vârfului. Imediat ne-am aflat la un început de horn, ce ni s-a părut a fi oarecum abordabil. În josul lui, nu prea departe, am zărit o larice uscată, până la care, pe brână ierboasă şi direct pe horn, puteam coborî. Aşa am şi făcut. Multă vreme după aceea, am găsit la locul ei laricea uscată şi dacă n-o fi luat-o vreo vijelie sau timpul nu şi-o fi făcut mendrele, sper să fie tot acolo, ca un acelaş reper ce dă direcţia coborîrii. Am ajuns la larice, apoi am coborît pe brâne înierbate. Am întâlnit în cale alt horn, întors faţă de direcţia în care începusem coborîrea. A urmat altă brână, care ne-a schimbat din nou direcţia cu 180°. Ne îndreptam acum către un perete striat, asemănător cu Marea Orgă din Piatra Craiului, evident păstrând proporţiile. Am coborât pe lângă perete până am ajuns deasupra grohotişului ce se pierdea în pădurea de brad. Am identificat prin grohotiş, după ce am coborît printre câteva tufe de ienupăr, un hăţaş, destul de bine conturat, folosit cu siguranţă de animalele pădurii. Ne îndreptam, pe curba de nivel, către adâncul pădurii de brad, după care am căutat cea mai directă cale spre vale. Am ajuns curând la poteca ce înconjura muntele, marcat tot de noi cu punct albastru, al cărui final se afla sus, pe drumul de creastă al munţilor Căpăţânii, în Şaua Negovanului. Am fost fericiţi că am găsit o cale de acces către vrf, scurtă, dar mai ales spectaculoasă, pe care am hotărât să o marcăm cu o cruce roşie. Pe alocuri, încă se mai vede câte ceva din semnele acelea, puse cu mai bine de 30 de ani în urmă. Dar sigur, poteca se identifică cu uşurinţă şi ceva curaj.
De momentul marcajului acestei poteci, se leagă o întâmplare pe care nu pot să nu o amintesc. La începutul acţiunii de marcaj, treceam, sau chiar rămâneam, la vechiul dormitor muncitoresc aflat la poalele crestei de calcar, pe care-l descoperisem într-un final de iarnă, cel amintit ceva mai înainte. Acolo am găsit un căţelandru, jucăuş nevoie mare. L-am botezat ad-hoc, Patrocle şi ne-am împrietenit cu el. Într-una din împrejurările când am trecut pe acolo, l-am, găsit legat, iar în dormitor nimeni. L-am mângâiat şi i-am dat câte ceva de mâncare. Am plecat mai departe către stâna din Târnovul Mic, unde vroiam să înoptăm. Nu a trecut multă vreme de când ajunsesem acolo, când ne-am pomenit la uşa stânei, cu Patrocle. Îşi rosese funia cu care era legat şi fugise după noi. Ne luase urma şi ne găsise la stână. A trebuit să-l apărăm de câinii cei mari ai stânei, iar când am plecat la marcaj, cu toate insistenţele noastre a trebuit până la urmă să acceptăm că trebuie să-l luăm cu noi, pe abruptul pe care vroiam să-l marcăm. Cu pensula şi cu vopseaua în mână, aveam acum şi grija lui Patrocle, pe care nu odată a trebuit să-l luăm în braţe, ca să-l putem trece peste locurile pe care nu le putea urca singur. Seara l-am adus la stână şi a doua zi, la coborâre, l-am lăsat în grija paznicului dormitorului, întors la locul lui de pază.
De data asta nu eram puţini cei ce ne hotărâsem să parcurgem creasta Târnovului. Probabil eram 6 sau 7 inşi, printre care nu lipseau Ilie şi Chissy. Rămăsesem peste noapte la refugiul de lângă stânele din Târnovul Mic, altul decât cel de astăzi. Am plecat spre creastă şi ne-au urmat Patrocle, câinele prieten al nostru şi un tovarăş al lui, parcă ceva mai de rasă, un fel de corcitură. N-am putut să scăpăm de ei, cu toate insistenţele noastre. Totul a mers bine, până în poiana de unde urma urcuşul spre creastă. Mai întâi printre brazi doborâţi, apoi pe iarbă şi însfârşit pe grohotişul Târnovului. La început câinii au mers împreună cu noi, dar când au dat de piatră, nu a mai fost chip să-i urnim din loc. S-au aşezat pe labele dinainte şi n-au mai mers deloc. Împreună cu Ilie, am hotărât să-i luăm pe după gât. Dar câinii erau grei şi noi mai aveam şi rucsaci în spate, aşa că până la urmă a trebuit să-i abandonăm. Am parcurs creasta şi n-am mai ştiut nimic despre câini. Am crezut că se vor întoarce pe drumul pe care veniseră. Am coborît în poiana de deasupra stânei din Târnovul Mic, lângă izvor, acolo unde ne-am aşezat la masă. Deodată din munte, de acolo de unde se vedeau tufe de jneapăn, am auzit schelălăituri. Ba chiar am văzut şi două umbre strecurate printre jnepeni. Una mai întunecată, cealaltă alburie. Deodată am auzit un schelălăit jalnic şi mi-am închipuit că unul dintre ei, căzuse de pe stâncile abrupte din acele locuri. Desigur era Patrocle, mai tăfălog, mai micuţ şi mai neobişnuit cu drumri de munte. M-am reaşezat la masă, nu cu lacrimi în ochi, dar oricum foarte trist. Când parcă mă consolasem că nu-l voi mai vedea pe Patrocle, din susul poienii, alergând, a sosit câinele cel mare, corcitura. Eram acum sigur că cel care căzuse, era Patrocle. A trecut un timp şi iară mi-am aruncat privirile pe întinsul poienii dinspre munte şi acolo am văzut un ghemotoc alb, care nu alerga, ci se rostogoşea de-a binelea către noi. Am scos un adevărat strigăt de bucurie. Am ştiut că era Patrocle. M-am ridicat în genunchi şi când ghemotocul a ajuns lângă mine, mi-a sărit direct în braţe. Nici nu ştiu cine îşi arăta mai mult bucuria, eu care nu mai conteneam să-l strâng în braţe, sau el care-mi lingea obrazul. Apoi s-a trântit în balta de sub izvor şi s-a răcorit zdravăn. A mârâit la câinele cel mare şi s-a aşezat să mănânce laolaltă cu noi. S-a sfârşit un episod montan, punctat de ataşamentul unui câine faţă de om şi de ce să nu o spun era, o dragoste împărăşită şi de mine. Nu l-am mai văzut pe Patrocle, rămâne doar un episod în care emoţiile au fost deopotrivă cu frumuseţile muntelui.
A fost o perioadă când doream mult să realizez traseele din munţii Căpăţânii şi nu oricum, ci iarna. Fusesem pe creasta Builei, urcasem Stogul ţi acum doream să merg şi pe creasta Târnovului. Mai rămăsese doar să-mi găsesec tovarăşi de drum. Şi i-am găsit, ba chiar destui. Grig, Ilie, Mircea Florian şi fetele, Chissy şi Coca. Nu am plecat împreună. Primii au plecat Grig şi Ilie, noi ceilalţi, legaţi de obligaţii profesionale, am plecat mai târziu. Urma să înoptăm în acelaşi dormitor de muncitori. Nu bănuiam că în atâţi de puţini ani, se putuseră ivi atât de mari schimbări. Era în februarie şi nici nu se putea închipui să dormim într-un loc neîncălzit. Tocmai de aceea alesesem traesul, în calea căruia era şi dormitorul. Când am ajuns acolo, cei doi sosiţi înaintea noastră, scuturau de zor saltelele, cam împuţite, târându-le prin zăpadă. Am făcut foc în soba pe jumătate dărâmată, dar n-am izbutit să scăpăm de fumul care aproape ne îneca. Toată noaptea am îndurat fumul ce ieşea din sobă şi de cum ne ridicam în şezut, aproape ne sufocam. A trebuit mai toată noaptea să ne târâm mai mult. Dimineaţa eram sfârşiţi de oboseală. Aşa cum eram, am apucat pe prima pantă a muntelui. Era aceasta un pinten stâncos, pe care zăpada multă din acea iarnă, îl acoperise cu totul. Primul legat în coardă, s-a căţărat Mircea Florian şi curând după el a urmat Coca şi ceilalţi. Deabia când am depăşit zona stâncoasă, ne-am dat seama că puteam aluneca cu zăpadă cu tot şi cine ştie unde ne-am fi oprit. Am ajuns în creasta principală, nu cu puţine eforturi şi am urmat până la capăt drumul crestei, pe care-l ştiam de cu vară. Sus, pe creasta îngustă, drumul nu era acoperit cu zăpadă mai deloc şi ne-a fost chiar uşor să o parcurgem în întregime. Daor că drumul înapoierii, prin pădure, pe sub seninările muntelui, ne-a fost mai greu şi adeseori am intrat în zăpadă până dincolo de genunchi. Coborârea la apa Repedi, pe drumul forestier înzăpezit, am făcut-o direct prin poădure, chiar de sub stânele din Târnovu Mic. Acolo jos era un dormitor de muncitori forestieri, dar locuit, cu sobă care dădea căldură. Acolo ne-am aciuiat, până când din susul văii, a coborât duba ce transporta muncitorii de la captarea hidrotehnică din furcirura Funicelului. Ştiam de mijlocul acesta de transport şi nu de puţine ori l-am folosit, atunci când am coborât pe această vale.
Eram îndrăgostiţi de zilele de iarnă din Târnov, dar poate nu numai de acestea. S-a întâmplat că de data asta am urcat pe valea Latoriţei. Nu ştiu ce s-ar fi ales de excursia noastră, în plină iarnă, era doar mijlocul lunii februarue, dacă la Gura Latoriţei nu ar fi sosit o dubă care făcea cursa către barajul de la Petrimanu. De aici am plecat într-o după amiază de februarie, prin zăpada mare ce căzuse nu de mult. Şoseaua era acoprită de un strat gros de nea şi mersul maşinii era doar pe făgaşele adânci. Până la Ciunget, drumul era oarecum circulat, dar de acolo mai departe, doar urmele altor puţine maşini, mai puteau fi urmărite cu greutate. După câteva peripeţii, legate de o împotmolirea maşinii, ne-am dat jos la casa de la Borogeana Răgăliei. Ajunsesem acolo cu un grup din care nu lipseau Mişu Predescu, Mircea Florian, Chissy şi mai ales Coca. Erau afară ultimele raze ale apusului, când am coborât la casa amintită. Soarele aprinsese lumina basmului feeric pe creasta zimţată a Târnovului. De-a lungul întregii creste, vedeam aevea o dungă portocalie, înşiruită pe dinţii de ferăstrău ai Pietrii Târnovului. Până la noi răzbătea doar simbolul dragostei de munte. Peste sufletul meu, adesori încercat, coborîse liniştea muntelui şi o căldură lăuntrică venise de undeva de departe. Ne-a primit femeia care avea grijă de cabană. Era poreclită de noi, încă de cu vară, contesa de Borogeana. Şi mai avea în preajmă un individ fără vârstă, cam jegos şi mi se părea mie şi un pic handicapat. Pe acesta, tot atunci, îl poreclisem Ion de Răgălia. Ne-au întâmpinaz, nu fără o reală bucurie şi ne-au arătat pe unde ne puteam întinde sacii de dormit, pentru noaptea pe care urma să o petrecem aici. Seara a venit pe nesimţite şi ne-am bucurat de una desăvârşită. Afară albul intact al marilor zăpezi acoperea totul. Iar pe cerul senin, apăruse luna. Nu una oarecare ci una plină, care arunca lumina sa rece prin toate colţurile. Drumul pe care venisem era alb şi luminos. Am ieşit cu toţii afară, zbenguindu-ne pe întimsul zăpezii. Am urcat în fugă, cât ne ţinea jocul, pe drumul spre Petrimanu. Am ajuns nu mult mai sus, în spatele unei stânci, care ne ferea de lumina lunii, dar în preajma razelor sale amăgitoare. Eram cu Coca şi acolo, pe marea cea albă luminată feeric, s-a săvârşit un moment de reverie, a noastră, aduşi acolo din întâmplare, dar fericiţi de ce ne dăruia natura. Pe atunci deabia citisem cartea lui Radu Tudoran „ Acea fată frumoasă ” şi câteva zile mai târziu, i-am parafrazat vorbele din final, modificându-le puţin: „ e lună plină astăseară pe valea Latoriţei ”. Asta atunci când i-am dăruit cartea amintită, lui Coca. Până atunci ştiu că am alregat împreună sub razele lunii, până-ntr-o pavăză a văii. Acolo ne-am tras sufletul după goana pe vale şi am zăbovit o clipă cât un veac. Poate atunci s-a împlinit o dorinţă a amândorora, dar a trecut repede. A urmat noaptea, pe care ne-am petrecut-o în locuri diferite ale aceluiaţi dormitor. Noi doi, cei ce ne minunasem de binefacerile lun ii pline, ne-am tras într-un colţ şi ne-am petrecut noaptea mână-n mână. Apoi dis-de-dimineaţă, am plecat pe poteca troenită, în susul muntelui. Am urcat din greu şi cum eram înainte, scriam adesori pe zăpada ne’ncepută, numele adevărat al lui Coca: Adriana. Şi nici astăzi nu ştiu dacă pe al ei îl desenam, sau o făceam aducându-mi aminte de prima dragoste a tinereţii. Apoi am ajuns în Şaua Borogenii, de unde mai departe am pornit pe poteca ce înconjura Piatra Târnovului. Curând a venit peste noi ceaţa. Zăpada mare, vizibilitatea redusă la zero, aşa încât deabia am nimeri la stânele din Târnovu Mic. Mai departe am intrat uşor pe poteca ce cobora în valea Repedea, de unde la ora pe care o ştiam bine, am luat cursa de muncitori ce cobora în Ciunget. Aşa s-a sfârşit una din excursiile de iarnă din Târnov, a cărei semnificaţie a depăşit-o pe cea obişnuită.
Cu Mircea Florian am mai traversat creasta Târnovului şi vara, atunci când iar am fost întovărăşiţi de Coca şi Chissy. Cu ni a mers şi Ilie Juravle. Ca deobicei am rămas la dormitorul muncitoresc, de unde în zorii zilei, am urcat în creastă. Am parcurs-o în întregime şi doar popasul din platoul Pietrii şi altul mai către coada Târnovului, ne-au mai domolit tura. Ajunsesem la marea ruptură a cestei, acolo de unde în scurtă vreme, paradisul de calcar avea să ia sfârşit. Merită un moment de răgaz acest loc, fiind unul din cele mai spectaculoase ale acestui munte. Aici, în strunga adâncă a muntelui, pe marginea abruptului nordic, se află un vârf ascuţit, un fel de dinte, al cărui nume este chiar Dintele Ursului. Mircea nu a stat mult pe gânduri şi fără să ţină seama de calcarul Târnovului, deosebit de friabil, a început ascensiunea. A ajuns în vârf, sub privirile noastre temătoare, a celor rămaşi jos. Coborârea a făcut-o însoţit de strigătele noastre, care nu conteneam să-i transmitem sfaturi, altfel inutile, pentru că de jos nu puteam să vedem prizele pe care el le-ar fi putut utiliza. A sfârşit tura temerară cu bine şi cu toţii am ajuns din nou la stânele din Târnovu Mic, de unde am coborât în valea Repedea şi din nou acasă.
Avea să-mi stârnească pofta de ascensiuni cu coarda pe hornurile Târnovului, această temerară tură solitară a lui Mircea Florian. Deşi s-a petrecut multă vreme mai târziu, am să o amintesc acum. Urcasem într-o după amiază cu Zoia, Chissy şi Traian Costin. Era toamna târziu şi am făcut Târnovul dintr-o bucată. Am urcat la stânele din Târnovu Mic, ne-am lăsat rucsacii şi am purces spre creastă. Numai că Traian a urcat pe creastă pe drum cunoscut şi eu cu Chissy, încercam o tură alpină, spuneam noi. Din locul în care poteca ce înconjura muntele făcea un cot de 90°, privisem îndelung, de mule ori către un horn care avea lângă el, la început, un turn solitar înălţat în coasta muntelui. Părea un dac şi asta mai mult după căciula pe care o avea în vârf. Pe acolo, pe Hornul Dacului, am dorit noi să facem prima tură alpină a acestui munte. Ne-am legat în coardă şi cu mine în cap, am început ascensiunea. La început panta ierboasă ne-a permis o ascensiune rapidă. Curând am ajuns la stânca friabilă. M-am chinuit să găsesc locul în care să bat primul piton. Stânca fiind sfărâmicioasă, nu-mi dădea prilejul să fiu mulţumit de sunetul pe care trebuia să-l aibă un piton bătut sănătos în stâncă şi pe care să te bizui. Prispa de munte pe care trebuia să ajung, era atât de aproape, încât pe acest iluzoriu piton, am petrecut coarda. Am crezut că măcar un pas mă va ţine. N-a fost aşa şi o clipă am căzut pe panta deloc mică. Norocul meu a fost că am căzut cu picioarele pe o brână şi....m-am oprit. Mi-am revenit şi sub privirile îngrozite ale lui Chissy, am continuat ascensiunea, sfârşită până la urmă fără alte incidente. Sus ne aşteptau ceeilalţi doi, care nici nu bănuiseră că erau cât pe-aci să facă pe salvamontiştii.
Titi şi Tini, erau pe vremea aceea alpinişti cu performanţe notabile. Printre altele, la un concurs naţional, au ocupat locul al doilea, la egalitate cu Armata, club cu renume în alpinismul românesc. Aflaseră de avenul din Târnov şi doreau să-l cunoască şi chiar să-l măsoare. Am urcat cu cei doi într-o duminică, ne-am lăsat rucsacii la stână şi am plecat repede către aven. Acolo Tini s-a legat în coardă şi a început să coboare. L-am rugat să încerce să găsească pe fundul avenului, partea din tocul aparatului de fotografiat, care mai de mult îmi scăpase de acolo. A început coborârea şi a ajuns nestingherit la fundul acestuia. A ieşit din ele, uin pic dezamăgit, dar a putut să-i măsoare adâncimea. Avea doar 25m şi nici nu găsise tocul aparatului meu. Pentru mine s-a stins mitul ascunzătorii haiduceşti, dar a rămas posibilitatea că acesta să fie doar răsuflătoarea unei peeşteri aflate pe celălalt versant, pe care nu l-am parcurs niciodată.
Am întâlnit la cantonul din cheile Builei, într-o împrejurare, un bucureştean nu chiar atât de tânăr, mare umblător pe munte. Am schimbat impresii din munţii pe care-i străbătusem. Mi-a mărturisit că fusese de curând în munţii Bulgariei, în Rila şi ne-a povestit multe despre acest masiv, unul din puţinele care ne stăteau la îndemână pe vremea aceea. S-a oferit să ne dea o hartă cu ajutorul căreia să ne închegăm un parcurs şi să ne putem cât de cât să ne orientăm acolo. Până atunci însă, ne-a spus că auzise de frumosul munte al Târnovului şi ar vrea să poată merge acolo. L-am invitat şi într-o duminică dimineaţa, după o noapte petrecută la mine acasă, am plecat în zori către Ciunget şi valea Repedea. Ne-a însoţit şi Marta. Am lăsat maşina la Vătăjel, am urcat la stâne şi am ajuns pe vârful Pietrei. Coborârea am făcut-o direct, trecând pe la Orga Târnovului. Ne-am abătut şi pe la stânele din Târnovul Mic, unde Ştefan Ţugulescu-fiul, ne-a făcut o primire pe cinste. Cred că bucureşteanul, căruia nu-i mai ştiu numele, a rămas plăcut impresionat de acest munte. Ar mai fi de adăugat că după harta lui am putut merge în Rila. A fost Rila cea care mi-a deschis pofta de a vedea şi alţi munţi, din alte ţări, de care m-am bucurat deopotrivă.
Într-o împrejurare am fost invitat de Emilian Cristea, la o adunare a cercului turistic pe care-l conducea: Floarea de Colţ. Acolo am prezentat diapozitive, toate despre munţii vâlceni. Probabil au plăcut imaginile şi poate şi comentariul le-o fi plăcut, aflându-mă atunci într-o vervă deosebită. Cert este că în curând, aveam să primesc o scrisoare, în care eram rugat să fac cu doi dintre ei, o tură prin munţii Căpăţânii. Mă rog, erau doi, dar scrisoare îmi fusese trimisă de Ileana Cristoveanu, care apoi s-a dovedit o fată deosebită, nu numai pentru că am avut împreună o idilă care nu-mi iese cu una cu două din memorie, dar avea o cultură deosebită şi un comportament pe măsura unui asemenea om. Ne-am întâlnit într-o după amiază, la autogara din 1 mai. Acolo ne-am înghesuit în maşina lui nea Mitică şi am plecat spre valea Repedea, la capătul de jos al potecii care ne scotea la dormitorul muncitoresc pe care-l ştiam. La plecare, nea Mitică mi-a dat o sticlă, spunându-mi că este apă minerală îmbuteliată la Bărbăteşti. Nu prea mai aveam loc în rucsac şi aşa încărcat cu meteriale de alpinism şi unul din cei doi mi-a luat sticla. Am ajuns la dormitor pe întuneric şi poate că cei doi credeau că nu vom mai ajunge la locul unde trebuia să înoptăm. Eram destul de obosiţi. M-au întrebat unde este izvorul şi le-am propus să ne potolim setea cu apa lui nea Mitică. Unul din ei mai însetat, a scos dopul şi când a dus-o la gură, a exclamat uimit: „ bine dar asta-i ţuică ”. Până la urmă în trei, am terminat-o repede şi deabia după aceea am plecat la izvor. Hămăiau tare câinii de la stâna din Târnovu Mic, dar până la noi nu au ajuns. Şi chiar dacă ar fi fost aşa, voinici cum eram după atâta licoare de prună, nu ne-ar fi înfricoşat. Ne-am culcat pe singura laviţă aflată în rămăşiţele dormitorului şi ne-am ţinut de şotii o bună parte din noapte. Dimineaţa, ca şi cum n-am fi ingerat atâta ţuică, eram bine dispuşi. Am ajuns la stână, unde am fost dojeniţi că n-am înoptat la ei. Dar oricum am mai rămas o noapte acolo, pentru că aveam de gând să parcurgem în întregime creasta Târnovului. Nu ştiu dacă băiatului i-a plăcut muntele, dar Ileana a fost entuziasmată. Creasta îngustă, de calcar, cu privelişti către alţi munţi, pe o zi cu soare deplin, a stârnit entuziasmul Ileanăi. Am ajuns la stână şi ne-am plimbat amândoi prin pădurea de brad din preajmă. Atunci au venit la noi copiii de la stână şi ne-a adus nişte gogoloaie de răşină, numite de ei guma pădurii. Ne-a impăresionat gestul şi multă vreme am mestecat gogoloiul de răşină. Pe seară ne-am întors la stâna pe care aveam să o părăsim în zori. Ne aştepta un drum lung în continuare, prin munţii Căpăţânii, până către Romanu, alt loc de poveste al acestor locuri.
Eram căsătoriţi şi cu Zoia, soţia mea şi familia lui Toni, el şi Mioara, am plecat într-o duminică spre stâna din Târnovul Mic. Ştiam eu o potecă, frumoasă, care ne scotea direct la stână, fără mari opinteli. N-a fost să fie aşa şi ne-am rătăcit repede. A trebuit să urcăm din greu până am ajuns la poteca cea bună, dar orbăcăiala nostră, ne-a scos mai sus de stână. Ne-au primit Ţuguleştii, ca şi până atunci şi ne-au ospătat din belşug. Atunci a scos Toni o sticlă de ţuică, primită de el la cabinet şi când a deschis-o a constatat că era doar apă chioară. Aşa o fi fost, sau o fi fost o farsă proastă, pusă la cale de cei doi încă de jos. Dumnezeu ştie.
Copiii mei, Floriana şi Andrei, se făcuseră oarecum mari şi puteam încerca cu ei excursii mai serioase. Aşa că am avut curajul să-i duc în Târnov. Ca de fiecare dată am mers cu maaşina până la Vătăjel, apoi pe jos până la prima potecă pe care o ştiam că urcă spre poienile Târnovului. Nu speram să ajung mai departe. Urcuşul s-a împleticit de vreo două ori, pentru că şi locurile se schimbaseră dramatic. Poalele Târnovului fuseseră rase de tăieri masive- potecile pieriseră odată cu copacii şi mi-a fost greu să găsesc drumul cel bun, în noianul acestora care se întretăiau. Până la urmă am ajuns la Izvorul Mierlei, care încă mai curgea la vale, aşa cum îl cunoscusem prima oară, când de aici încolo începeau pădurile de brad. Şi acum pe aici, tăierile masive nu au afectat pădurea de brad, ci numai pe cea de fag, aşa că am pătruns în locuri pe care puteam să le recunosc. Numai că am constatat că apăruse o stână nouă. Lătrături de câini, copii care se agitau spre noi, aşa că n-am avut încotro şi am ajins la noua stână. Era de fapt vechea stână de la Târnovu Mare, adusă aici în locuri cu apă din belşug şi aproape şi plaiuri din plin folosite. L-am găsit şi pe noul stăpân, Zâcă Apostoloiu, cel pe care cu ani în urmă, îl cunoscusem sub înfăţişarea băieţandrului care era pe atunci. Ne-a invitat la stână, oferindu-ne cele obişnuite. L-am părăsit pentru o clipă, eu ducându-mă cu copiii, cât mai sus pe plai. Apoi ne-am întors, ospătându-ne din bunătăţile oferite. Mai apoi copiii, Andrei în special, şi-au fixat locul la televizorul alimentat de un grup electrogen adus aici, unde tocmai se derulau filme de desene animate. Nu puteam sta cât vroia Andrei, aşa că am plecat spre casă. Ne-am suit în maşina care ne aştepta şi am ajuns acasă, risipindu-i mamei temerile pe care le avea.
Am fost, la anii bătrâneţii, singur pe creasta Târnovului. Mai întâi am urcat la stâna Ţuguleştilor, la Târnovu Mic. Acolo m-au primit peste noapte şi pentru cât am stat acolo, cu toate insistenţele mele, nu m-au lăsat până nu m-au culcat în cabinet, locul stăpânilor stânei. Am plecat a doua zi, cu noaptea-n cap, pe când ei se aflau la mulsul oilor. Am luat-o pe plai în sus. M-a urmărit un câine, unul voinic şi i-am simţit pe cei de jos, speriaţi de ce se putea întâmpla. S-au liniştit când au văzut că atunci când s-a apropiat de mine, câinele mi-a sărit în braţe, cât se poate de prietenos. Am plecat pe drumul cunoscut, am coborât pe horn, am depăşit avenul haiducilor şi am ajuns sus, pe Piatra Târnovului. De acolo le-am dat gals prietenilor de la stână, dându-le de înţeles că până aici am ajuns. Apoi am luat drumul crestei, am ajuns în poiana de la capătul ei şi mi-am continuat drumul către Şaua Negovanului. Oricât aş încerca să-mi aduc aminte încotro am luat-o, nu mai ştiu unde mi-am îndreptat paşii.
S-a întâmplat odată să urc pe valea Latoriţei, de unde după o noapte petrecută la casa şcolară de la Petrimanu, am urcat în Curmătura Olteţului şi mai departe am plecat spre Şaua Negovanului. De aici am coborât pe drum bine cunoscut, către muntele Târnovului. Numai că data asta l-am ocolit pe poteca care-l înconjura. Am ajuns repede la stâna din Târnovu Mic, unde m.am odihnit câtăva vreme. Nu era acolo nimeni din familia lui Ţugulescu, dar ciobanul de acolo tot mi-a oferit o cană de jintiţă, care mi-a prins bine. Am plecat repede. Era o zi deposebit de caldă şi eu aveam de făcut pe jos cale lungă până la Gura Latoriţei. Pe drumul de coborâre, căţărate pe lama unui tractor, urcau două femei, dintre care una era soţia lui Ştefan Ţugulescu. Ne-am salutat din mers şi am ajuns în vale. Mai aveam puţină vreme până la locul de unde trebuia să iau autobuzul. Eram leşinat de oboseala drumuli făcut prin soarele torid al zilei de vară. Deabia mă târam şi nici nu mai credeam că am să ajung la timp. Noroc cu un şofer de pe un ARO, care mi-a luat din picioare ultimii 2 kilometri, aşa că am ajuns chiar cu un ¼ oră mai devreme.
Popescu-Difuzor, a fost unul din cei ce m-au întovărăşit de câteva ori pe munte. Acum mi-a dat telefon şi mi-a spus că tare ar vrea să urce din nou în Târnov. Zis şi făcut. Am ajuns la podul din faţa hidrocentralei şi am început să urcăm. Până la pepinieră a fost bine, am regăsit vechiul marcaj, deşi nu fără oarecari greutăţi, dar de acolo mai departe l-am pierdut cu desăvârşire. L-am regăsit tocmai sus, aproape de creastă. P-D rămăsese mult în urmă, aşa că mi-am petrecut aproape o oră aşteptându-l şi strigându-l ca să-l pot orienta. Până la urmă, leşinat de oboseală, m-a ajuns. Atunci mi-a spus că între timp căpătase o boală de inimă şi de aceea urca aşa de greu. noroc că până în creastă mai era puţin de mers, după care drumul nu mai urca atât de dur. Noaptea însă nu era prea departe şi când am ajuns la stâna din Târnovul Mare, era pe aproape. N-am ascultat rugăminţile celor de acolo să rămânem la ei peste noapte şi am continuat drumul spre Târnovu Mic. Când am ajuns acolo, ziua se terminase. Poate că fusesem simţiţi de mult de câinii de la stână, pentru că Ştefan era pe undeva pe plai şi privea către drumul pe care veneam. Ne-a invitat din nou în cabinetul lor, unde am petrecut o noapte odihnitoare. Vroia P-D să urce în creastă, dar până la urmă a făcut bine că s-a răzgândit. Am luat-o a doua zi pe sub munte, îndreptându-ne spre Şaua Negovanului. Şi pe aici P-D a întârziat mult. Dar până la urmă ne-am regăsit. Apoi din şa ne-am îndreptat către Curmătura Olteţului, unde colegul meu a înoptat. Eu am prins o maşină care tocmai cobora şi am rămas la Petrimanu.
Cu doctorii Dumitrescu şi Găvănescu, am ajuns într-o zi la Borogeana Răgăliei, pe valea Latoriţei. De acolo am urcat, mai mult pe drum forestier, până acolo unde se mai afla casa silvică de pe vremuri, alături de care era izvorul rece şi bun pe lângă care nu poţi trece fără să-l încerci. Apoi am urcat pe drum de taf, până în Şaua Borogenii. De acolo până în poiana de unde se desprindea poteca către creasta Târnovului, nu mai era mult. Mai căzuseră copaci, se mai încâlcise drumul, dar până la urmă am nimerit. Am ajuns prin locurile în care predomina grohotişul şi de acolo înainte drumul a fost sigur. Ne-am aflat pe versantul nordic, apoi pe cel sudic şi imediat am ajuns la locul denumit „ la balcoane ”. Am urcat în creastă, unde bine ascuns, pe după o piatră albă de calcar, nu mi-a venit să cred, era o tufă de mac galben de munte. Niciodată nu întâlnisem floarea macului în acest munte. Găvănescu i-a făcut o fotografie reuşită. Dar nu era singura minune întâlnită în cale, pentru că în coborîşul din vârf, către grohotişul marcat cu cruce roşie, am întâlnit o mulţime de bulbuci, altă noutate a muntelui întâlnită în cale. Am ajuns în poteca de sub munte, în Şaua Borogenii şi jos în valea Latoriţei. S-a sfârşit excursia cu aceste două noutăţi florale, poate un semn că muntele, odată cu împuţinarea turmelor de oi, începea să se refacă.
Cu grupul a cărui conducătoare este fără discuţie Suzana, am mers din nou în Târnov. Erau destui în grup, Suzana, Ionică, Mioara şi doamna Ungureanu, căreia nu-i pot spune decât aşa, doamnă, pentru felul ei de a fi şi de a trata pe cei cu care merge, fără a fi niciodată răutăcioassă, sau a depăşi limitele bunului simţ. La ceilalţi, aceste din urmă atitudini, nu le-am identificat mai niciodată. Am urcat pe valea Repedei, apoi când am întâlnit drumul ce urca pe coasta muntelui, am început urcuşul către Târnov. Era cald, deşi eram la sfârşitul lunii mai, puţin înainte de sfântul Constantin. Am urcat pe drumul uscat de arşiţa unei primăveri ce se arăta secetoasă, până în preajma izvorului stânei din Târnovu Mic. Aici era altădată dormitorul de muncitori în care de atâtea ori înoptasem. Acum nu mai era nimic, nici măcar urme de bârne. Era în schimb o ramificaţie de drumuri. Cel din dreapta ducea către stâna cea nouă, a lui Zâcă Apostoloiu, cea de la Târnovu Mare. Noi ne umplem sticlele cu apă şi o luăm către celălalt Târnov, cel Mic. Găsim stâna nelocuită, aşa cum ne aşteptam. Ne sfătuim unde să dormim. Avem la disopziţie vreo două căsoaie ale stânei şi cabinetul stăpânilor. Cu toată dorinţa Suzanei de a dormi în cea mai pricăjită căsoaie, până la urmă ne pregătim culcuşul în cabinet. Acolo îşi făcuse cuib o biată rândunică. Începuse cuibăritul şi prezenţa noastră o deranja vădit. Se zbenguia rândunica prin prejur, doar-doar vom părăsi încăperea şi ea ar putea să-şi continue cuibăritul. Ca să tremin episodul, rândunica doar cât am stat afară a îndrăznit să urce în cuib şi mai apoi noaptea am auztit-o gângurind. Sper ca după plecarea noastră să fi revenit şi ouşoarele depuse în cuib, să nu fi avut de suferit. Împreună cu Ionică şi Mioara, am plecat repede spre creastă. Am urcat direct, fără să ne mai gândim la uşurarea urcuşului. Am depăşit gura avenului şi am ieşit în creastă. De aici nu am mai urcat în Piatră, acolo unde am fi avut privelişti către munţii Căpăţânii. Ne-am îndestulat privirile cu grohotişurile de la poalele muntelui şi cu imaginile apusului, după care am coborît. Pregătirile de înoptare fiind treminate, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne retragem fiecare în colţişorul lui. De dimineaţă am plecat de la stână, dar nu aşa cum aş fi vrut, pe creastă, ci pe poteca şi aceea frumoasă, ce înconjura muntele pe la poalele grohotişului. Nici timp n-am fi avut, nici calităţile fizice ale celor din grup nu ne-ar fi permis aşa ceva.
Nu numai acestea sunt excursiile făcute în acest prea frumos munte, în care Dumnezeu a pus deopotrivă multe din darurile sale, alături de oamenii de pe aici, care mi se par deosebiţi. Poate că oamenii când părăsesec muntele sunt ca toţi ceilalţi, dar aici sus, în muntele de argint, a cărui lumină părea fi farul de la capătul pământului când îl priveşti din depărtări, au în ei omenia care-i apropie pe unii de alţii. Totul aici este egal în frumuseţe cu grădina raiului. Liniştea coboară peste munte în zile de iarnă, când doar vântul taie cu subţirime aerul, aducând şoapte din alte tărâmuri. Şi pentru mine, muntele Târnovului, va avea întotdeauna daruri pe care le voi găsi mereu acolo unde le-am descoprit prima oară.
Am fost de multe ori în Piatra Târnovului, dacă mă gândesc doar la şedinţele de marcaj făcute cu Chissy sau cu Ilie, la alte întâlniri cu nea Ionică Pleşanu, pe care într-o împrejurare când eram cu Sofi şi poate şi cu Toni, atunci când coboram pe plai către furcitura Repedei cu Latoriţa, l-am întâlnit beat criţă şi clătinându-se amarnic, dar dorind straşnic să ne ia cu el acasă, să mai bem şi cu el, că pe cei din sat îi terminase. Şi altele or mai fi fost, dar acum, după atâţia ani, nu mai reţin niciunul din momentele care ar fi putut avea pentru mine vreo semnificaţie.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Muntele necunoscutului: Narăţul

Moto: C-un muget dă-mi de veste-
apoi părăseşte
cetatea şi munţii
spre pacea pădurii.

Lucian Blaga

Aflasem din ghidul lui Nae Popescu, de existenţa unui munte în care sălăşluesc mistere. Munte cu stânci de tot felul, amestecat cu vegetaţie luxuriantă, pe drumuri întunecoase, pe văi adânci şi ţancuri bătute de soare. Încecasem în fel şi chip să aflu cîte ceva despre potecile ce-l străbăteau. Cu multe închipuiri în loc de detalii, vălul poveştii aruncate peste muntele Narăţului, s-a ridicat puţin câte puţin. Aşa am aflat că se intră pe Valea Satului – aşa spunea şi ghidul -, că potecile sunt neclare şi trebuie să te bizui pe propriul tău simţ de orientare şi că de multe ori vegetaţia, botezată de N.P. drept luxuriantă, chiar aşa era. Mai niciunul din cei ce puteau da amănunte despre acest munte-enigmă, nu duceau până la capăt şirul de informaţii trebuitoare. Un doctor, căruia nu-i reţin decât înfăţişarea, fusese pe acolo, dar unde ajunsese şi cum erau potecile pe care mersese, nu-mi putea spune. Ba apăruseră şi romanticii, cărora trebuia să le dau crezare. Cei ce numeau muntele Noruţu sau Noureţu, denumire rezultată din coroamele de nori ce ar fi sălăşluit pe ţancurile, nu atât de înalte, cât greu de atins. Dar ceaţă, aici pe Narăţu, nu am întâlnit decât o singură dată şi aceea în luna decembrie, când nici în vale vremea nu era mai procopsită.

Aşadar când m-am hotărât să-i urc potecile, nu prea ştiam mai nimic despre acest munte. Doar că trebuie să fie nespus de frumos şi rătăcirile puteau interveni la orice pas. Îmi aduc aminte că incitasem destui oameni, cât să alcătuesc un grup mărişor, cărora le spusesem de vegetaţia luxuriantă, de credeau bieţii de ei că intram direct în junglă. Şi în duminica în care trebuia să urcăm, cu o zi înainte chiar, s-a lăsat un frig de dârdâiam în casă. Sâmbătă pe înserat, când am ajuns acasă, am găsit un bilet, băgat pe sub uşă, scris de Toni: „ ai milă de noi şi nu ne lua pe munte, lasă-ne să degerăm acasă !”. şi i-am lăsat, ce era să fac. Dar la următorul sfârşit de săptămână, tot i-am urnit din casă. Era într-un 13 octombrie şi ţin minte ziua, pentru că şi astăzi, atunci când vorbesc de Narăţ, nu uit să adaog că cea mai potrivită zi de urcat pe aici, trebuie aleasă cu puţin înainte de mijlocul lui octombrie. Când am ajuns în Brezoi, am început să căutăm începutul de drum. L-am găsit repede, pe uliţa ce urca pe valea Satului, pe lângă biserica şi liceul oraşului. Tot atât de repede am ajuns la locul în care începea strâmtoarea văii. A apărut brusc, dar pe marginea văii şi a pârâului zgomotos, am găsit potecă bună şi uşor de urmărit. A urcat la început şi curând poteca a început să coboare la firul apei, pe care apoi tot o traversa. Săritori n-am găsit în cale, doar către început a trebuit să depăşim una, după ce ne-am încolăcit pe un picior înierbat. Acum pe aici nu se mai poate trece ca atunci şi locul trebuie ocolit în lungul apei. Mai departe drumul era stăpânit de întunecimea pădurii apropiate şi mai ales de urzicile crescute înalte şi de frunzele de brusture, mari cât o pălărie mexicană. Din loc în loc apăreau vâlcele şi mai întunecate, între care malurile stăteau parcă să se atingă. A apărut pe malul stâng al pârâului, o cascadă despletită, străbătând cu şuviţele ei piatra întunecată. Am traversat de nenumărate ori apa pârâului, admirând de fiecare dată bulboanele de apă cristalină. Mai departe am întâlnit şi din ce în ce mai dese, îngrămădiri de aluni, cu fructe numai bune de mâncat. Stăteau tovarăşii mei de drum şi se tot minunau de frumuseţea pădurii pastelate cu culorile toamnei şi mai rămâneau în urmă să spargă alunele pe care le culegeau. Apoi locul s-a lărgit şi în faţă ne-a apărut o stâncă întunecată, pe care se lăsa un şuvoi de apă. Era evident că pe acolo nu mai puteam înainta. Cum-necum, mi s-a părut că pe malul stâng, se profila o potecă. Era într-adevăr una şi pe acolo, am urcat câteva serpentine. Am traversat o muchie, mai mult strungă şi am coborât din nou la firul apei. Aici valea era de-a dreptul strâmtă şi doar calea unui trunchi de copac, acoperit de muşchi întunecat, ne-a lăsat să mergem mai departe. De aici încolo drumul devenea anevoios şi poteca se căţăra pe malul stâng, apoi cobora la firul apei şi tot aşa, până am ajuns la o furcitură de pâraie. Pe muchia dintre văi, ni s-a părut că ar fi o potecă. Acolo, pe un fag gros, era scrijelat caligrafic, un N mare. Pe acolo am luat-o, dar am urcat pe muche şi drumul adevărat se înfăşura pe coasta din dreapta. Am urcat din greu, până am ajuns pe stâncile crestei şi neputând să le depăşim, am mers puţin sub acestea, până am dat de o poiană, cu copaci doborâţi şi alţii mângâindu-ne mersul cu frunzele lor îngălbenite de culorile toamnei. Ceva mai departe am găsit şi o stână, nu prea grozavă. Ajunsesem în Poiana Târsei. Era presărată cu stânci golaşe poiana şi priveliştile către Dosul Pământului şi Claia cu Brazi, erau magnifice. Sub noi, văile aduceau până sus zvon din poveştile întunecate ale Lotrişorului. Dar pe atunci habar nu aveam care sunt vârfurile pe care le-am înşirat şi nici cum se numeşte valea de sub noi. Cum eram însetaţi, am căutat izvorul stânei. Prin spatele stânei, parcă se însăila o potecă. Curând am început să coborâm pe vâlcelul noroios, până la care nici nu am făcut mult drum. Acolo am găsit un izvor amenajat, la care ne-am potolit setea. Am revenit şi am început să căutăm drumul pe mai departe. Poteca nu se vedea mai deloc şi de aici încolo firul amintirilor începe să se piardă. Ştiu că am ajuns într-un loc cu vizibilitate către casele din Brezoi şi mai ales către înălţimile Făgăraşilor, la vremea aceea pudrate de întâia zăpadă. Nouă, imaginile atât de inedite, ni se păreau fantastice. Nu credeam că din locuri care până atunci fuseseră întunecate şi acoprite cu păduri de nepătruns, puteam vedea locuri atât de depărtate. Stăteam uimiţi , într-un loc însorit şi parcă nu mai vroiam să plecăm. Pe unde am nimerit, nu ştiu prea bine, dar am trecut de locul unde o cruce amintea de moartea unui cioban şi mai ales de cel în care o placă fixată într-un perete de stâncă, purta pe ea o inscripţie care vorbea despre un om prăbuşit din înălţimile muntelui: „ oamenii vin şi pleacă, munţii rămân ”, scris în limba germană. Multă vreme mai târziu, aveam să aflu că în Narăţ, la cote foarte joase, cresc minunate flori de colţ, mult vânate în special de sibieni. Grupul cu care eram, Petrică Drosu – a fost una din rarele lui excursii -, Doina Boşneag, Livia Bănulescu, Sofi, Toni, şi Marius Pop, începuse să fie îngrijorat, neştiind cum vom nimeri la întoarcere poteca pe care venisem. N-a fost să fie vreo rătăcire în acea excursie şi am ajuns la vreme în Brezoi, de unde autobuzul ne-a adus teferi la casele noastre. A fost însă Narăţul, atunci la vreme de toamnă, un munte-miracol, cu frunze colorate în toate culorile toamnei, cu vizibilitate către alţi munţi, din cei mari şi cu voie bună, dincolo de micile neajunsuri ale unui drum necunoscut.

A venit toamna, rece, cu ceţuri şi frunze coborâte pe poteci. Îmi rămăsese în minte drumul frumos de pe valea Satului şi am căutat din nou acele locuri. Eram de data asta doar cu Sofi şi Mariana Laza. Din păcate drumul, la fel de interesant, dar de data asta cunoscut, nu a mai fost la fel de colorat, ci dimpotrivă, întunecat şi ceva mai sus chiar înceţoşat. Pe vale urzicile păliseră, dar tot mai aruncau săgeţi usturătoare şi brusturele îşi pierduse frunzele mari. Apa era la fel de cristalină şi pe unda ei pluteau adeseori frunze purtate de vânt. Ne era frig când am ajuns la stâna din Târsa. Ne-am adăpostit sub acoperişul stânei încercând să ne dăm curaj să mergem mai departe. Am înjghebat chiar un foc, dar vremea nemiloasă ne-a gonit spre vale. Şi aşa potecile erau încurcate şi n-am avut curaj să mergem mai departe. Narăţul avea pentru mine în continuare, mistere care se cereau dezlegate.

Auzisem că cea mai frumoasă parte a Narăşului, este muchia Vulturesei. Banu, cel care se ocupase de marcarea potecilor de pe aici, povestea lucruri incitante despre aceste locuri. Poteca exista, dar rătăcirea era oricând posibilă. Erau pe aici stâncării ciudate şi privelişti către munţii Făgăraşului. Locurile se cereau cercetate, aşa că am pornit cu cei câţiva entuziaşti cu care mai fusesem şi în alte împrejurări, prin alte coclauri. Marius Pop şi Ceani, mă întovărăşeau. Trecusem de crucea ciobanului, acolo unde ar fi trebuit să fie şi un izvor. Apoi am ajuns pe stâncăriile Verdeşului, pe lespezi înclinate puternic către vale. Aici am considerat noi, atunci, că ar fi clenciul întregii ture. Găseam mereu poteci, tocmai atunci când credeam că trebuie să ne întoarcem. O intrare în pădure, ascunsă privirilor, dar care mai departe se dovedea a fi bine înfiptă în coasta muntelui, un lăstăriş parcă de nepătruns, ne-a stat în cale de alte câteva ori, dar de fiecare dată, poteca se strecura prin pădure înaintea noastră. Am ajuns în dreptul unor stânci care ne-au condus către un vârf, de unde mai departe părea că totul s-a frânt. Am încercat să coborâm pe o brână, dar ne-a scos desupra unui abis. Ne-am întors înapoi, căutând locul care să ne scoată din impas. Eram destui ca să nu ne speriem de o înoptare în pădure, doar că nu prea aveam apă. Am ajuns din nou la începutul urcării pe stânci şi tot n-am găsit poteca. Atunci am coborît chiar din vârf, spre stânga, pe acolo unde găsisem un hornuleţ năpădit de vegetaţie şi...am găsit din nou poteca. Doar puţin am mai urmărit-o şi am ajuns în faţa unei bariere de piatră, către care se vedeau urme de potecă. Acolo ne-am căţărat şi când am ajuns deasupra, am constatat că muntele cel stâncos se termina. De acolo înainte urma o potecă largă, străjuită pe atunci de o pădurice de brazi. Pe aleea aceasta ne-am dat drumul la picioare şi ne-am întrecut în alergătură, până într-un loc unde alte şiroiri de poteci, păreau că ne orientează mersul către Valea Satului. Pe acolo am coborît şi am ajuns curând între casele din vale. Pe aici urcau caprele sătenilor. Pardon, ale orăşenilor din Brezoi. Din vale am urcat pe celălat mal şi am intrat în oraş, pe acelaş drum pe care începusem urcuşul. Venisem cu primul autobuz şi plecam acasă cu ultimul.

Nu ştiu în ce împrejurare am ajuns cu Chissy în Poiana Târsei. Venisem acolo cu gândul să coborâm prin ceeace ştiam noi că era un loc vestit al Narăţului. Căutam atunci Poiana lui Pavel şi totodată coborârea spre Lotrişor. Ştiam tot de la Banu, că pe acolo aplicase el un punct roşu. Şi noi căutam această potecă. Ştiu că am coborît aproape în fugă panta, imediat am depăşit poiana amintită, aruncându-ne pe muchie în jos. Poiana lui Pavel era doar o pajişte prelungă, cu vizibilitate spre Cozia mai ales, dar grozavă nu era. Dar într-un munte cu păduri adânci, cu poteci strecurate printre stânci, o poiană întinsă chiar pe coamă, avea ceva special. Deşi când am ajuns jos, în valea Lotrişorului, genunchii îmi tremurau, poteca mi-a plăcut şi am găsit de cuvinţă să mai merg odată pe ea, de data asta la urcare. Aveam cu noi 3 sau 4 corturi şi gândeam că o să bivuacăm în Poiana Târsei. Aşa am şi făcut şi după ce am parcurs cheile Lotrişorului, am început să urcăm. Era greu urcuşul şi grupul destul de neomogen şi până la urmă traseul a fost anevoios. Am ajuns în Poiana lui Pavel, unde pe vremea aceea era o stână improvizată, dar avea toate acareturile. Acum pe aici nu se mai vede nici urmă de stână. E drept că apa puţină şi turmele din ce în ce mai rare, au făcut să dispară stânele cam de peste tot. Eram însetaţi şi ciobanul ne-a arătat izvorul, undeva spre dreapta, către ţancurile stâncoase ce se înălţau deasupra pădurii. De acolo înainte drumul era mai uşor şi am ajuns repede în Poiana Târsei. Pe drum găsisem ciuperci, parcă hribi după câte îmi aduc aminte şi seara, în faţa corturilor şi a unui foc zdravăn, a pregătit Chissy o tocăniţă de ne-am lins degetele. Nu ştiu dacă de atunci încoace, cineva a mai întins cortul aici, dar ştiu că aspectul taberei era deosebit şi dormitul într-o pădure neumblată – stâna locurilor dispăruse între timp -, ne-a dat oarecari fiori. A doua zi ne-am trezit cu soarele pe cort. Ne-am strâns tabăra şi am început urcuşul către vârful Narăţului. Era către el un alt marcaj, o dungă roşie. Pe el am început urcuşul. Mai întâi doar pe poteci prin pădure, apoi printr-un horn şi printre stânci şi...gata, am ajuns pe Narăţ. Nu avea vârful decât 1510m, dar parcă ajunsesem pe Everest. Era o zi călduroasă şi ne-am întins la soare, printre stâncile ce-i dominau vârful. Sub noi, cădea versantul de stâncă, ca un tobogan uriaş. Se sfârşea peretele în crengile copacilor şi noi, pe alte căi, acolo trebuia să ajungem. Am plecat şi traseul ne-a rezervat străbaterea unor locuri minunate. Întreg traseul pe care-l aveam de parcurs, era marcat cu dungă roşie !. Desigur în stilul inconfundabil al lui Banu, care plasa semnele cât mai rar, să se poată rătăci „mazdropii”, spunea el. Când am izbutit să ajungem la baza pereţilor verticali, a trebuit să traversăm vreo trei muchii, fiecare din ele cu strunga sa. Mi s-au părut locurile asemănătoare cu cele din Brâul de Mijloc al Piertii Craiului – mă urmăreşte Piatra peste tot. Coboram pe firul unui vâlcel pietros şi urcam pe malul celălalt, într-o strungă protejată de brazi falnici. Şi asta s-a repetat de 3 sau 4 ori. Dar frumuseţea s-a terminat repede şi după ce am străbătut muchiile, am pătruns din nou în păduri de foioase. Poteca aproape dispăruse, sau poate nu fusese niciodată decât în închipuirea lui Banu, care spunea că pe aici, scurtau brezoienii drumul către cine ştie unde. Doar semnele, pe atunci încă proaspete, ne mai dădeau oarecari indicii despre ţinta călătoriei noastre. Ştiu că la un moment dat, una din coechipiere a alunecat pe panta prăfoasă şi cum era şi transpirată, s-a făcut tot una de pământ. Câte blesteme oi fi luat atunci, nu ştiu. Dar şi eu blestemam straşnic, cu atât mai mult cu cât trebuia să scot grupul la liman. Până la urmă am ajuns în vârful Clăii cu Brazi, la 1405m, care şi acesta era desoebit de frumos. De acolo până în valea Lotrişorului, calea era ceva mai uşoară şi până seara am ajuns cu bine acasă.

Ne spusese Banu că într-o zi, o să ne arate un drum frumos către Poiana lui Pavel, prin locuri necunoscute nouă, urmând un drum pe versantul stâng al Lotrişorului. După excursie am fost sigur că habar nu avea de vreo potecă prin acele locuri, dar singur parcă i-ar fi fost teamă să meargă. Şi ne-a găsit pe noi, adică pe Ilie şi pe mine. Am urcat din greu de la Gura Lotrişorului către creasta zimţată ce se profila de jos. Am ajuns şi ne-am dat repede seama că nu puteam să mergem aşa cum ne-am fi dorit, pe creastă şi trebuia să facem ocoluri lungi, pe la baza stâncilor întâlnite în cale. Pe deasupra, curând ne-a ajuns ceaţa şi orientarea a început să fie deaosebit de grea. Tot restul zilei nu am avut norocul să avem niciun pic de vizibilitate. Tot timpul am orbăcăit prin ceaţă. Urcam şi coboram mereu, ba chiar unul din urcuşuri parcă nu se mai termina. Apoi ne-a dus Banu printre nişte stânci, care-şi pierdeau contururile prin ceaşa deasă. Se vedea pe el că nu prea mai ştia pe unde suntem. Ne tot încuraja, că mai avem puţin şi ajungem în valea Lotrişorului, dar să fiu sincer, nu mai speram lucrul acesta. Ne-am lăsat pe firul unui pârâu, care pe măsură ce coboram, părea să-şi micşoreze panta. Mergeam de mult pe firul pârâului, când deodată s-a rupt zăpada care-l acoperea şi m-am trezit cu picioarele în apă. Şi nu era vară, ci începutul lunii februarie. Ud până la genunchi, m-am repezit în continuare către vale. Noroc că am ajuns destul de repede la capătul drumului forestier de pe valea Lotrişorului – avea dreptate săracul Banu -, acolo unde am găsit un dormitor de muncitori, cu foc în sobă şi m-am putut usca. Altfel cred că n-aş fi scăpat fără o răceală straşnică. Niciodată de atunci nu am mai mers prin acele locuri.

Foarfeca Narăţului, înălţată mult deasupra şoselei de pe valea Oltului, îmi atrăgea privirile ori de câte ori treceam pe acolo. Ceani, unul din cei cu care adeseori am mers pe munte, era şi el atras de aceaşi privelişte. Aşa că nu mult ne-a trebuit ca într-o dimineaţă să urcăm împreună prin acele locuri. Aveam în minte să străbatem pe mai departe, drumul către Narăţ. Am ajuns la ramificaţia drumului către Voineasa şi chiar acolo am început ascensiunea. Făcuse Banu pe aici, un alt marcaj, o dungă roşie. Marcajul avea un traseu lung şi întortocheat şi nu mă pot abţine să remarc faptul că acest semn era propriu unei creste principale de munte. Dar şi pe aici era o creastă de munte, chiar dacă nu era principală. Sau poate el a considerat că acest fragment al munţilor Căpăţânii, cu o structură geologică atât de diferită, nici nu face parte din aceşti munţi. Oricum, traseul marcat pleca din şosea, trecea pe lângă Foarfecă, urmărea creasta care urca la Pietrile Goale, ajungea în Poiana Târsei, urca în Narăţ, peste vârf şi cobora spre Claia cu Brazi, unde se şi termina. Era acesta un traseu diabolic prin lungimea sa, dar şi prin înurcăturile din lungul lui. Am găsit repede drumul şi doar atunci când am depăşit un vâlcel, am avut ceva probleme de orientare. Mai departe marcajul mergea până spre creastă, chiar pe muchie. Apoi am traversat alt vâlcel, ne-am strecurat pe o brână şi însfârşit ne-am angajat pe un horn care ne-a scos repede în şaua ce despărţea creasta. Pe stânga era vârful Foarfecii şi spre dreapta drumul sspre Narăţ. Vroiam amândoi să ajungem pe vârf, aşa că ne-am angajat pe deasupra unei spălăturide pe care cu uşurinţă ajungeam la baza stâncii înalte pe care o traversam. Apoi am început urcarea pe un horn deschis, năpădit de vegetaţie arborescentă şi mai ales ţepoasă. În scurtă vreme eram în şaua ce despărţea vârful în două cocoaşe. Una mai periculoasă decât cealaltă. Cea din stânga părea chiar inaccesibilă, aşa că am abordat urcuşul către dreapta. Aşa am ajuns pe vârf. Nu fără emoţii, pentru că pe acolo a trebuit să mai străbatem o brână scurtă şi apoi să ne căţărăm pe o faţă suspendată desupra unei diferenţe de nivel apreciabilă. Nu erau acestea ultimele obstacole, pentru că pe creastă, dincolo de primul vârf, urma o despicătură şi însfârşit cea mai mare înălţime a Foarfecii, 874m !. Despicătura dintre cele două vârfuri nu era deloc mică şi trecerea de pe unul pe altul, a avut pericolele ei. Dar am avut o altă surpriză, în afara caracterului alpin al vârfului. Pe stâncile pe care ajunsesem, totul era plin de guano de capră neagră. Acolo stăteau antilopele negre, când intruşi ca noi nu le dreanjau. Ne-am întors pe acelaş drum, cu alte precauţii, mai ales că nu luasem cu noi, nici măcar o cordelină. Când am ajuns din nou în strunga strâmtă a crestei, de unde deabia plecasem, ştiam că ne angajăm pe un drum încurcat şi care ne supunea la eforturi susţinute. Am luat-o pe poteca care deocamdată se citea cu uşurinţă, mai ales că marcajul era relativ proaspăt. Proaspăt dar rar, în stilul inconfundabil al lui Banu şi spun aşa, nu pentru că aş avea ceav să-i reproşez, dar pornea de la ideia că „ mazdropii ”, aşa numea el turiştii ceilalţi în afara lui şi a altor câţiva, trebuie să se descurce cum or putea, dacă tot au luat-o pe unde pusese el semnele !. Am străbătut brâne pe sub ţancuri înalte, apoi a trebuit să coborâm vâlcele adânci, ca să putem ocoli locuri altfel inaccesibile şi însfârşit am ajuns în pădure, fără stânci prin preajmă. Şi de aici încolo, a urmat un urcuş infernal. Părea că nu se mai termină. Când tocmai credeam că mai avem puţin şi cerul părea să se zărească, am constatat că altă pantă ne stătea în faţă. Însfârşit am ajuns la gol. Poteca se strecura, foarte vizibilă, aproape de vârful stâncos lângă care ajunsesem. Am urcat pe el şi am avut o largă privelişte către întreg bazinul Lotrişorului. Noi nu fusesem niciodată prin aceste locuri şi marea de vârfuri împădurite ce se iveau de aici, habar nu aveam cum se numesc. Din loc în loc, ţâşneau ţancuri înalte şi atunci ne-am propus să mergem pe acolo şi să le descifrăm enigmele. Erau locurile acelea descrise în ghidul lui Nae Popescu, ca fiind cele din Dosul Pământului, pe unde încercasem să ajung şi mi se spusese că nu voi nimeri. Am coborât din vârful golaş al Pietrelor Goale şi am continuat să mergem pe potecă. Se vedea clar de aici înainte. Am ocolit un vâlcel, pe o brână aproape periculoasă, dar hăţaşul era atât de clar, încât nu ne-a fost teamă că ne vom rătăci. Am urcat printr-un loc în care pădurea se dădea la o parte, atâta cât să ne lase pe noi să intrăm în ea. Mai departe ne-am apropiat de creastă şi parcă locurile erau neumblate, iar de potecă nici vorbă. Am continuat să mergem pe lângă creastă, privind mereu o potecă de sub noi şi ne-am închipuit că undeva drumul nostru se va întâlni cu cel pe care-l vedeam. Aşa a fost şi curând am ajuns într-o şa împădurită, în care stânci aruncate de-a valma, stăteau risipite prin pădure. Spre stânga o crestuliţă nu prea înaltă, părea că duce spre un vârf. Am aflat mult mai târziu şi asta descifrând singur denumiri ale locurilor, că acesta era vârful Sturii lui Pavel, făcând parte din cele câteva denumiri de Sturi: Sturii Puturoasei, Sturii Olăneştilor. După o bucată de drum paşnică, strecurată printre fagi înalţi, oarecum întunecată, dar şi raze de soare care parcă luminau doar locurile prin care trebuia să mergem, am început să urcăm din nou. De data asta ne strecuram printre blocuri de stâncă, pe brâne, adeseori pământoase, iar când am terminat acestă porţiune, am ajuns din nou la pădure liniştită. Poteca, destul de clară, urmărea curba de nivel, pe coasta muntelui, vegetaţia parcă prindea viaţă prin luminişurile din ce în ce mai dese şi curând am ajuns în şaua Târsa, acolo unde, pe vremea aceea, mai exista clădirea precară a stânei cu acest nume. Meritam o odihnă mai lungă, după care a urmat coborîrea pe valea Satului, pe care chiar dacă o ştiam din alte împrejurări, ne-a produs câteva probleme de orientare.

Mi se păruse mie că Foarfeca Narăţului, are în ea un pronunţat caracter alpin şi cum în acel an pusesem prima oară mâna pe coarda de alpinism, nu puteam să nu-mi ofer prilejul unei căţărări mai deosebite. Aşa că într-o zi am plecat cu Ilie, să încercăm să urcăm pe una din muchiile pe care le vedeam din şosea. Am urcat în poiana de deasupra şoselei şi imediat am intrat în cea mai laterală creastă care ducea spre vârf, cea dinspre şosea. O bună bucată de drum, nu am avut de a face decât cu pădurea de fag. Apoi creasta a început să capete aspectul unei muchii din ce în cee mai înclinate. Au apărut stâncile pe care le-am ocolit nu fără oarecare greutate. Ne-am agăţat adeseori de trunchiurile fagilor şi doar în apropierea crestei am avut de a face cu stâncăriile vârfului care se apropia. Până la urmă vârful stătea în faţa noastră şi nu ne mai rămânea altceva de făcut, decât să urcăm pe el. Deabia atunci ne-am legat în coardă. Ilie era în faţă şi n-a trecut mult şi am ajuns sus. Ce era mai greu, deabia de acum încolo a urmat. Vârful cu stânca dezgolită, era despicat în două şi noi trebuia să trecem peste adevărata crevasă dintre ele. Prea greu nu ne-a fost. Ilie a trecut primul şi eu, asigurat la coardă de el, am trecut săritoarea dintre vârfuri. Pe primul, dar mai ales pe cel de al doilea vârf, era un strat gros de guano de capră neagră. Le plăcea şi lor priveliştea ce se oferea ochilor, până spre Făgăraş. Probabil aici era adevăratul rai al caprelor, care ieşeau pe vârf, de unde scrutau împrejurimile. Întoarcerea am făcut-o pe traseul clasic. Am ocolit muntele pe faţa sudică, pe stânca rugoasă şi puternic înclinată, am ajuns în strunga din creastă şi am coborît pe traseul care pe atunci era marcat cu bandă roşie. Am ajuns în aceaş poiană din care plecasem, în mai puţin de 4 ore.

Tot pe muchiile Forfecii, am urcat într-o după amiază cu Zoia, soţia mea. Eram cu Floriana, foarte mică pe vremea aceea şi cu bunica ei. Le-am lăsta în poiană şi noi doi, am început urcarea pe altă muchie care ducea spre vârf. Drumul a fost asemănător cu celălalt. Tot pădure, tot stâncării în partea mediană şi stâncă goală în apropierea vârfului. Numai că de data asta, nu a mai trebuit să ne asigurăm la coardă şi am ajuns direct pe cel de al doilea vârf. De aici am putut da un chiot către cei de jos, pe care-i vedeam ca o mică pată colorată. La coborâre am urmat tot drumul marcat. Ne-am suit în maşină şi am ajuns acasă.

Mă apropii de sfârşitul incursiunilor pe Foarfeci. Am dus într-un anume fel, dorul excursiei făcute cu Ceani, pe creasta Foarfecii, în drum spre Şaua Târsei. Aşa că într-o duminică, am pornit cu cel mai matinal tren, către Brezoi. Am făcut drumul din gară până la poalele muntelui, am trecut prin spatele coloniei TCH şi am continuat să urc. O potecă m-a condus la captarea izvorului care alimenta colonia. Apoi am reintrat în potecă. Cu chiu şi vai am găsit şi marcajul, care între timp se învechise şi am urcat prin hornul cunoscut, în strunga din creastă. De aici începea însă marea aventură. Cu Ceani, drumul mi se păruse uşor şi încâlcelile potecii ni le împărtăşeam unul altuia şi ne venea mai uşor să le depăşim. Acum însă, singur şi după o lungă perioadă când nu prea mersesem pe munte, lucrurile stăteau altfel. Am pornit pe brâna pe care se desfăşura poteca. O vedeam clar în faţă, iar semnele de marcaj, vechi, rare, dar le găseam tocmai când trebuia. Am depăşit astfel două sau trei vâlcele, poate patru şi la fiecare trebuia să cobor mult şi să urc şi mai mult, până câştigam din nou înălţimea pierdută. Însfârşit am traversat ultimul vâlcel şi urcuşul, cel mai lung din toate, m-a scos într-o şa împădurită. Era acolo o răcoare plăcută, faţă de arşiţa pe care o îndurasem până atunci. M-am oprit în mijlocul şeii, lângă o stâncă. De acolo am început să urc cea mai infernală pantă de până atunci. Urcam şi nu se mai termina. Odată chiar am avut impresia că totul se tremină. Dar de pe micul palier pe care ajunsesem, a urmat altă pantă. Noroc că asta a fost chiar ultima. Ajunsesem în imediata apropiere a Pietrelor Goale. Cunoşteam locul şi nu m-am putut abţine să nu urc pe vârf. Cu aceaşi încântare, ba poate chiar mai mare, pentru că acum ajunsesem aici singur, am privit cu nesaţ locurile pe care le vedeam de aici. Doar că acum, după trecerea anilor, ştiam cum se numesc. Privelişti apropiate către Lotrişor şi Buila, sau către îndepărtatul Făgăraş, mai estompat de pâcla verii, totul mi se părea magnific. Sub vârf, către sud, o prăvălitură adâncă, sfârşea în vârfurile copacilor de sub mine. Am zăbovit puţin, pentru că mai aveam mult de mers. Am ocolit pe brână vâlcelul care a urmat, am intrat în pădure şi am continuat, cam fără potecă, drumul pe coasta muntelui. N-am avut suficientă răbdare şi când am zărit poteca ce venea dinspre Poiana lui Pavel, am coborît pe faţa muntelui până la ea. N-a prea fost uşoară coborîrea pe panta înclinată, dar am ajuns cu bine. Aici eram în locuri cunoscute şi până în Şaua Târsei nu m-am mai temut de rătăciri. Aceaşi şa stăpânită de stâncării, aruncate altă dată din bătălii montane, aceleaşi locuri de brână pământoasă şi ultima porţiune pe curba de nivel, cu sclipiri de soare prin frunzişul pădurii şi mulţimea de flori răsărite din umbrişul potecii. Am ajuns în Şaua Târsei, unde mi-am permis un popas. Coborârea spre Brezoi am făcut-o pe valea Satului. Obosit de tura lungă făcută, valea mi s-a părut din cale afară de grea.

Tot singur, am parcurs altă dată drumul spre Poiana lui Pavel. Veneam dinspre refugiul de la Puturoasa, unde petrecusem noaptea. Îmi lăsasem companionii de peste noapte, încă dormind. Mi-am făcut rucsacul în linişte, mi-am dat cu apă rece pe faţă şi am luat-o repede pe creasta Lotrişorului, grăbindu-mă spre valea acestuia. Trecuse mult timp de când nu mai urcasem pe muchia priporoasă spre Poiana lui Pavel. Nu mai aflasem nimic despre starea marcajului de pe muchie, dar presupuneam că încă mai poate fi citit. Era o zi de vară frumoasă şi răcoarea pădurii, liniştea văii Lotrişorului, mângâiată de muzica domoală a apei ce sclipea în razele soarelui matinal, îmi dădea speranţa că totul va fi bine. Am pătruns în desişul pădurii de la poalele muchiei pe care tocmai mă pregăteam să o urc. M-am împiedicat de ierburile mari dintre primii copaci şi am început să urc pe diagonala primei coaste. Am ajuns repede pe muchie, de care apoi, nu m-am mai despărţit multă vreme. Pădurea deasă, liniştea deplină şi stinghereala unui drum singuratic, mă făceau să fiu atent la fiecare zgomot. După fiecare copac gândeam că poate apărea un animal. Poate şi pentru că multă vreme nu mai fusesem pe munte şi mă desobişnuisem să mai merg singur, multă vreme am urmat muchia, apoi drumul s-a mai complicat şi uneori am luat-o pe feţe, pe acolo pe unde mergea poteca şi marcajul, care deşi nu mai era la prima tinereţe, se vedea totuşi. Am trecut printr-un lăstăriş, apoi prin pădure de fag limpede şi străbătută de raze de soare şi am ajuns în Poiana lui Pavel. Priveliştea către lumea largă a Coziei şi iarba mare, înflorată, a poienii, m-au adus înapoi cu ani mulţi ce trecuseră de la prima întâlnire cu aceste locuri. Apoi am intrat din nou în lumea pădurii de fag, de data asta presărată mai peste tot cu stânci multe, unele ciudate, prăvălite de undeva de nu ştiu unde. Apoi am traversat poieniţa cu coastă înflorată, până undeva în apropierea crestei muntelui. Când am intrat în şaua largă de sub Sturii lui Pavel, ştiam că nu mai am mult până în Şaua Târsei. Doar că aici, fagii înalţi – de multe ori acoperiţi cu păstrăvi de pădure -, florile risipite pe acolo pe unde razele soarelui pătrundeau cu greutate, dădeau locului liniştea sufletească de care aveam nevoie. O bucată de drum am mers pe lângă creasta Sturilor, apoi am apucat pe drumul de brână ce se desfăşura pe coasta cu alte stânci, prin locuri pe care poteca urca şi cobora. Multe erau locurile cu scurte căţărări şi altele cu coborâşuri, pe care trebuia să te ajuţi de mâini atunci când le depăşeai, dar până la urmă poteca şi-a liniştit mersul şi am pătruns în pădurile Târsei. Şi aici erau luminişuri risipite prin pădure, cu trunchiuri de copaci doborâţi de bătrâneţe, aşa cum ştiam când păşisem aici prima oară. Zăceau prin pădure relicvele timpului şi îşi măcinau trunchiul cu fiecare anotimp care trecea pe aici. Erau risipite prin poiană întruchipări din altă lume şi privite, de cum intrai în poiană, păreau venite dintr-o pădure cu vrăjitoare. Îndrăznesc să spun, că aceasta era cea mai frumoasă privelişte de pe aici. Când basmul Târsei se lăsa depănat, aici sub stâncile Sturilor, înaintea abruptului dinspre Lotrişor şi cu depărtatrea „coşurilor ”înalte ale Narăţului, în zile cu soare şi vizibilitate, popasul pe care-l făceai vrând-nevrând, te ţintuia locului, cu visele prin preajmă. Când am majuns aici am găsit un grup de turişti veniţi dintr-o călătorie de-o noapte, tocmai de la Sfântu Gheorghe, doar să vadă Narăţul. Şi-au lăsat bagajul şi au început să-l urce. Câtăva vreme ne-am mai auzit, hăulind peste pădure, dar apoi eu am început să cobor pe valea Satului şi pe drum, singur, parcă mi-era din nou teamă. Locurile erau năpădite de vegetaţie pe ici pe colo. Pădurea se prăvălise pe coastă şi uneori mi-a fost greu să trec peste ea. Pe văi de torent, încă mai stăteau grămezi de zăpadă acoperite de strat gros, din frunzele de astă toamnă şi valea părea uneori să fie cuprinsă parcă, de gemete şi glasuri necunoscute, venite din nicăieriul pădurii. La tot pasul bulboane şi cascade care vorbeau şi ele, cu glas când molcom, când şuierător. Poteca unduia când pe un mal, când pe celălalt, uneori urcând, alteori coborând şi mai niciodată mergând pe loc drept. Şi totul are un sfârşit şi valea îngustă se dă la o parte şi lumina zilei, parcă până atunci un pic ascunsă, izbucneşte dintr-odată. Ajunsesem în Brezoi şi drumul luase sfârşit.

Mă pregăteam pentru marea expediţie din Caucaz şi ştiam noi, că un antrenament bun trebuia să cuprindă trasee lungi sau scurte, dar făcute repede şi deasemenea diferenţe mari de nivel, făcute în timp cât mai scurt. Pentru asta Muchia Vulturesei ni se părea, mie şi lui Chissy, unul din locurile cele mai propice pentru aşa ceva. Pe vremea aceea lucram duminica şi timp prea mult de munte nu aveam. Dar nu puteam să stăm prea multă vreme fără excursii montane. I-am propus lui Chissy, ca imediat ce sfârşim programul duminical, să ne urcăm în maşină, chiar de la şantier şi să mergem în Narăţ. Urma să urcăm pe valea Satului şi apoi să ajungem pe muchia Vulturesei. Nu cu mult înaintea orei 12, ne-am suit în maşină şi am plecat spre Brezoi. Am urcat pe uliţa ce ducea spre valea Satului, am lăsat maşina pe marginea drumului şi am început urcuşul. Eram amândoi bine antrenaţi şi valea Satului am parcurs-o în goană. Nu ne-am oprit deloc până în Şaua Târsei. Nici acolo n-am stat mai mult decât să ne tragem sufletul, apoi goana a continuat. Am depăşit stâncile spălate de sub Verdeş şi am intrat în labirintul pădurii. Acolo ne-am încurcat din nou, acolo unde o păţisem şi în altă ocazie. Dar acum ştiam cum să ieşim din încurcătură şi n-am stat prea mult pe gânduri până să apucăm pe drumul cel bun. Ne-am avântat prin hăţişul coastei şi am ajuns repede în faţa unor stâncării de care ne-am agăţat şi am ieşit în strunga bine ştiută de amândoi. De acolo aspectul muntelui se schimba. Aveam în faţă o potecă croită printre pini tineri, care urma un coborîş vertiginos. Curând am ieşit dintre pini şi pe dreapta au apărut şiroirile potecilor de capre ce duceau spre gospodăriile din vale. Prin grădini şi peste garduri, am ajuns din nou la firul văii Satului. Acolo ne-am răcorit după atâta alergătură şi am urcat până la maşină. Când ne-am uitat la ceas, de când plecasem din şantier şi până când terminasem tura trecuseră aproape 8 ore !.

Am urcat cu doctorul Găvănescu de două ori către Şaua Târsei, urmărind drumul către Poiana lui Pavel. Prima oară a fost într-o toamnă târzie, atunci când, noembrie fiind, pe un timp apropiat ninsorii, am urcat din valea Lotrişorului. Era cu noi şi Sandu, om de munte puternic, pe care te puteai bizui. Din păcate de data aceea urcuşul s-a sfârşit repede, pentru că timpul s-a înrăutăţit peste măsură. Ne-am oprit, am mâncat câte ceva şi neavând încotro, am coborît. Acolo unde am coborât începuse să ningă. Mai mult lapoviţă. Dar când am ajuns jos, în valea Lotrişorului, ploua zdravăn. Nu puteam să ne întoarcem aşa de repede acasă, aşa încât am început să urcăm din greu pe muchia ce ne conducea prin pădurile Lotrişorului. Sfârşitul excursiei a fost la refugiul Puturoasa, acolo unde am ajuns după un urcuş făcut prin ploaie. Uzi leoarcă, ne-a mângâiat focul în căsuţa primitoare, până când ne-am uscat şi odihnit. După care am coborît la şosea şi ne-am întors acasă.

Am convins-o pe Floriana să urce cu mine pe valea Satului. Nu doream să merg decât până în Şaua Târsei şi de acolo să coborâm în Lotrişor. Drumul a fost cel pe care-l ştiam de mult, doar că de atunci, de când fusesem ultima oară, vegetaţia luxuriantă, specifică văii, se înmulţise în mod vizibil. Şi poteca parcă nu se mai vedea ca pe vremuri. Pe vale crescuseră lanuri întregi de urzici, poteca pe alocuri nu se mai vedea şi prin alte locuri, peste ea căzuseră copaci. Ne-am chinuit oleacă până am răzbit în Şaua Târsei. Acolo locurile erau la fel de frumoase. Ne-am odihnit câtăva vreme, după care am început coborîrea către Poiana lui Pavel. Coborâşul abrupt nu a durat mult, dar jos, în valea Lotrişorului, am ajuns mai obosit decât Floriana. Apoi drumul prin cheile Lotrişorului, s-a dovedit obositor, datorită căldurii groaznice a zilei de vară în care eram. La capătul văii, nişte cunoscuţi, au oprit maşina şi ne-a scos la autobuzul care ne-a dus acasă.

Persoane interesate