Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 30 mai 2009

Parângul, drumul culmilor inalte

Moto:
Noapte la poale, pe creştet răsărit,
Trăznete şi azur nesfârşit.
Vasile Voiculescu

Era în 1966 şi ajunsesem pe şantierul fabricii de aluminiu de la Slatina. A fost un adevărat şoc, când plecând de la un mare şantier din Târgu Mureş, parcă renunţasem la starea de civilizaţie şi la atâta bine cât avusesem acolo. Dar nu numai regretul oraşului civilizat pe care-l părăseam mă stăpânea, ci şi dorul munţilor Apuseni, pe care vreme de trei ani îi străbătusem în lung şi lat. Acum la Slatina, un amărât târg de provimcie, prăfuit şi depărtat de munte, nu ştiam cum am să mă acomodez. Dar iubeam muntele şi speram să găsesc modalitatea de a-l regăsi şi de aici. Am avut şi marele noroc cu şoferul şantierului, care se va dovedi ani buni în continuare, aproape un prieten şi care fiind din Bărbăteştii vâlceni, apropiaţi muntelui, m-a dus pe aici adeseori. Aşa că am cunoscut şi de aici munţi care mi-au produs satisfacţii aproape tot restul vieţii.
Cu bunul meu prieten, coleg de facultate şi de şantier, Saniţki –Sani -, plecăm într-o după amiază de vară, spre munte. Vechea mea hartă, sumară, îmi stârnise imaginaţia şi doream o incursiune în munţii Lotrului şi Parângului. Găsisem o potecă ce urca pe Lotru în sus şi gândeam că vom ajunge pe aici, pe crestele înalte după care tânjeam. Când trecem prin Băbeni, deasupra dealurilor răsare o creastă prăpăstioasă, pe care o cred a fi chiar Parângul. Era doar Buila şi de ea aveau să se lege multe din amintirile mele frumoase ale munţilor dintre Olt şi Jiu. Până trecem de Brezoi, drumul a fost asfaltat, dar de aici înainte aveam să înfruntăm un drum de ţară, prăfuit şi alături de el calea micuţei mocăniţe, cu care lemnele de pe munte ajungeau la oraş. Nu-i niciun zâmbet aici, aşa era pe vremea aceea, chiar dacă pare dintr-o altă eră. Pe atunci, era în 1966, începeau lucrările marei hidrocentrale de pe Lotru şi pe şosea forfota maşinilor şi praful nu mai conteneau. Să nu fie nimănui surprinzător, că atunci mi-a fost dat să asist la o barieră pusă în drum, semn că urma să treacă mocăniţa. Am trecut şi de Voineasa, ultimul bastion locuit de pe valea Lotrului şi ne-am oprit definitiv în locul unde se construia un pod peste Lotru. Ajunsesem la Cataracte !. Erau magnifice, cu spuma apelor înfierbântate prăbuşindu-se pe ruptura prăpăstioasă a muntelui. Astăzi nimic nu mai dă locului măreţia de atunci. Doar o şuviţă sărmană de apă, curge la vale şi peste tot vegetaţia arborescentă a acoperit stâncile. A început de aici drumul pe jos. Ne-am luat rămas bun de la nea Mitică şi ne-am dat întâlnire a doua zi, către prânz, la cabana de la Obârşia Lotrului. Am mers mai departe şi ne-am oprit la Gura Balindrului, acolo unde era un canton silvic. După o noapte petrecută în cort, aveam să ajungem către ora prânzului, la cabana Obârşia Lotrului. Dar până atunci, am străbătut frumoasa vale a Lotrului, prin cuneta de astăzi a lacului de la Vidra. Atunci valea era un plai întins, acoperit de iarba mare specifică Lotrului – fâşcă – şi apa râului şerpuia zglobie pe lângă noi. O femeie călare pe cal, cu basma si pălărie peste ea, ne-a ieşit în cale. Se ducea către stâna din Puru şi câteva cuvine am izbutit să schimbăm cu ea. La cabană ne-a întâmpinat Ghişe, cabanier din tată ’n fiu. Ne-a întrebat dacă rămânem peste noapte şi i-am spus că aşteptăm o maşină, ce vine dinspre Rânca, cu care vom pleca mai departe. Ne-a spus că tocmai încercase un camion să treacă peste munte şi sus era încă zăpadă mare. Eram la începutul lunii iunie !. Aşa că am luat-o repede la picior. Nu ştiu dacă am mai fi plecat atât de repede, dacă am fi ştiut că ne aşteaptă un drum lung de 34 km până la Rânca. Aşa am intrat în Parâng, pe la podul Ştefanului. Pe drum, pe multele lui serpentine, am ajuns în Şaua Ştefanului. Făcusem până atunci 17 km şi acolo am aflat de la un indicator, că mai aveam încă pe atât. Am întâlnit acolo un cioban, care venea de la stâna Cărbunele. Plecase dimineaţa din Novaci şi acum se întorcea acasă. Ne-a fost tovarăş de drum până la Rânca. Noi până a ajunge la Obârşie mai făcusem vreo 20 km, dacă nu mai bine şi acum, pe pantele muntelui obosisem tare. Nu ştiu când am ajuns pe platoul Cărbunelui, când am coborât în căldarea Urdelor, sau când am coborît spre Rânca. Ştiu doar că oboseala mă copleşise şi că pe drum îi descriam ciobanului tehnologia turnării betonului. Doar la un moment dat, Sani m-a făcut atent, spunâmdu-mi că auzise un clacson. Am considerat că avea....,,auzenii ”. Am ajuns la drumul acoperit de zăpadă, chiar sub vârful Păpuşii şi acolo am găsit codiţe de căpşuni şi urme de autoturism. Aşa era, nea Mitică, vroind să ne iasă în întâmpinare, fusese acolo şi mâncase căpşuni, că doar era vremea lor. Cum am zărit cabana Rânca, am şi descoperit maşina şi când am ajuns acolo şi pe nea Mitică. Făcusem aproape 60 km. Am mâncat repede câte ceva la cabană şi ne-am aruncat în maşina din care ne-am dat jos în Bărbăteşti. În zori am plecat spre Slatina şi la ora începerii programului, am fost în şantier. Era prima excursie din anul acela, după o pauză de câteva luni, iar drumul necunoscut şi lungimea sa, erau să ne doboare. Şi iată aşa am fost prima oară în Parâng, prin care am trecut fără să-mi aduc aminte aproape nimic din locurile pe care trebuie să le fi văzut, atât de mare îmi era oboseala.
****
Parcă nu ne-ar fi fost învăţătură de minte, întâmplările celeilalte împrejurări, când am parcurs drumuri lungi, prin aceşti munţi, încă necunoscuţi. Tot cu harta sumară pe care o aveam, care nu ne dădea niciun indiciu despre distanţele pe care trebuia să le parcurgem, am imaginat un nou traseu, care ne scotea la cabana Rânca. Traseul era frumos şi îmi dau seama că în amintirile de atunci, altă faţă aveau locurile de pe aici, pe care astăzi doar o poţi povesti, pentru că atâtea s-au schimbat, că nu mai sunt de rescunoscut. Am plecat tot cu Sani, care mai avea şi probleme cu ficatul, pe un drum care îşi propusese să străbată valea Latoriţei, să ajungă în creasta acestor munţi şi să coboare la Rânca, străbătând Parângul. Tot cu nea Mitică, şi tot cu maşina şantierului, un Moskvici 407. Plecând din Slatina, am ajuns la Gura Latoriţei, apoi în Ciunget, un cătun risipit pe vale, apoi în drumul intrat în cheile frumoase de mai departe şi ne-am oprit tot în faţa unui pod aflat în construcţie. S-a minunat nea Mitică de plăcerea noastră de a merge prin locuri atât de sălbatice, cum erau cele de pe malul Latoriţei, acolo unde ne lăsa, dar mă rog, asta ne era vrerea. Astăzi parcă nu-mi vine să cred că pe malul drept al Latoriţei, pe unde se află acum un drum chiar asfaltat, era doar o potecuţă strecurată printre ierburi mari. Multă vreme am mers noi pe ea, prinzându-ne îndoiala că vom ajunge la un loc în care să ne întindem cortul. Se lăsa înserarea când am ajuns la Petrimanu, pe fundul lacului de astăzi. Era aici un canton silvic şi primii constructori ai viitorului baraj, începuseră să apară. Poate şi de aceea se încinsese un chef mare, în mijlocul căruia picasem şi noi. Ne-au fost date explicaţii, despre drumul în continuare. O luam pe malul stâng al Latoriţei, mai sus intram pe un drum desfăşurat pe abruptul muntelui, pe o potecă chiar pe stâncă, cu multe porţiuni de brână şi câteva podeţe aruncate peste viroage. Apoi urcam pe aceeaş potecă pe malul unui pârâu, intrând în pădurea de brad. Aşa am făcut şi am asemuit drumul pe brâna stâncoasă, cu cel de pe malul Dâmboviţei, prin cheile acesteia, doar că acolo poteca avea un nume: schiduf. Şi pe acolo tot cu Sani mersesem, umblând o zi întreagă prin cheile Dâmboviţei, dar şi prin cele ale Ghimbavului. Acum era cam prin luna iulie şi chiar dacă înserarea venea târziu, când plecasem de la cantonul Petrimanu, soarele se pregătea să apună, iar când am părăsit valea, întunericul era pe aproape. N-am urcat mult printre brazi şi am ajuns lângă un bordei, unde ne-a întâmpinat un bătrân. Era păzitor al haitului de aici şi avea să fie poate, chiar ultimul cu asemenea îndeletnicire. Nu mai ştiu cum arăta, dar acum parcă l-aş înfăţişa ca unul cu barbă albă, mare. Era sfătos bătrânul şi multe am auzit în seara aceea de la el. Despre pădure, meleagurile de sus, din plai, despre stâna cu mulţi câini, de care trebuia să ne ferim, că tare erau răi şi despre lungul drum de a doua zi pe sub creasta muntelui. Un singur lucru nu ne-a spus bătrânul, că acum intrasem în munţii Latoriţei, altfel nu făceam deosebire între cei ai Lotrului sau Parângului. Dar poate că asta nici nu avea vreo importanţă. Ne-am culcat obosiţi, în cort, iar a doua zi nici nu ştiu dacă am mai vorbit cu bătrânul, doar am plecat. Aşa a fost şi câinii de la stână, pe vremea aburului dimineţii, ne-au întâmpinat cu hărmălaie mare, de parcă ar fi dat ursul. Aşa ne-au şi explicat ciobanii, că pe acolo ursul era o prezenţă obişnuită şi dulăii tocmai de aceea erau aşa de răi. Când am ieşit sus, la plai, soarele stăpânea muntele şi drumul se legăna pe clinurile lui. N-aveam noi treabă cu lungimea lui şi mergeam cu ochii miraţi de frumuseţea locurilor, fără grija orei la care trebuia să ne întâlnim, tot cu nea Mitică. Acum iarna îşi luase ultima relicvă de pe marile înălţimi şi întâlnirea cu maşina sigur va avea loc. Am trecut de Şaua Ştefanului, am urcat pe platoul Cărbunelui, am depăşit pasul Urdelor şi pentru că eram din nou obosiţi, ne-am întins cortul chiar pe marginea drumului. Ne-a trezit clacsonul maşinii cu care nea Mitică venise după noi. Cred eu, după atâta amar de vreme petrecută în maşina şantierului cu nea Mitică Şoşoacă – şi n-au fost decât vreo 18 ani -, după multele împrejurări când acesta mă lăsase pe munte, că şi lui i-or fi plăcut plimbările, chiar dacă mă lăsa la începutul drumurilor mele. După întâlnirea pe munte am coborât la cabană, am dormit din nou la Bărbăteşti şi dimineaţa am fost la program, pe şantierul din Slatina.
****
Învăţasem drumul Râncăi şi cabana de acolo îmi plăcuse. O considerasem o bază bună pentru plecări spre creste. Plecam acum din Râmnicu Vâlcea şi găsisem acolo destui amatori de munte. În această primă împrejurare grupul era chiar mare şi n-am să amintesc dintre ei, decât pe cei care aproape constant m-au întovărăşit pe coclauri. Aşa că am să amintesc doar de Grig, colegul meu de şantier, Toni, stomatolog la combinatul pe care tocmai îl construisem şi Sofi, ingineră chimistă la acelaş combinat, cu care ani buni am făcut excursii de neuitat. Am stat pe terasa cabanei Rânca până seara târziu, pălăvrăgind ba de una, ba de alta. A doua zi am plecat la ora 4 am, ştiind că aveam un drum lung de făcut, dar nici aşa de lung cum s-a dovedit a fi. Am urcat panta prelungă până în vârful Păpuşii – 2136m –şi am coborât pe poteca bine conturată de pe versantul nordic. Aveam cu noi harta din ghidul Parângului al lui Nae Popescu şi descrierea traseului pe care ni-l propusesem. Ni s-au părut frumoase meleagurile şi înghiţeam vârf după vârf, mai ales că ziua plină de soare şi drumul fără suişuri grele, nu ne obosise prea tare. Când am ajuns în Şaua Muşetoaia, am găsit o baltă, nu prea mare, numită în ghid lac de origină nivală. Către vârful Micaia am urcat din greu, dar spectacolul din creştetul lui, ne-a impresionat. Prin jurul orei 12 am ajuns în Curmătura Olteţului, unde aveam să ne întâlnim cu prima viperă pe care o vdeam. Sâsâia şi se încolăcea, depărtându-se de vizitatorii neprevăzuţi, dar noi tot am alergat după ea şi nu ne-am lăsat până n-am omorât-o. De la ciobani ştiu, că primul şarpe pe care-l întâlneşti într-un an, trebuie să-l omori, ca să-ţi meargă bine. Acum obiceiul mi se pare cam barbar, dar poate de aceea am izbutit să sfârşim excursia cu bine. Acum nici nu-mi vine să cred că am mers din Curmătură până la lumea civilizată, pentru că am urmat poteca pe creasta munţilor Căpăţânii, până în Şaua Negovanului. Am coborît spre Şaua Borogeana, de unde am luat poteca ce cobora în valea Latoriţei. Este de mirare că am reuşit să nu ne rătăcim, pentru că doar de la ciobani aflasem pe unde să mergem. Şi când am ajuns în vale, am mai avut de mers încă 16 km până la Gura Latoriţei. Am sosit aici cam pe ora 19 ½ , o jumătate de oră după ce trecuse ultimul autobuz şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să înnoptăm într-un dormitor al muncitorilor de la hidrocentrală şi a doua zi la ora 4 dimineaţa să luăm autobuzul către Vâlcea !.
****
Şi iar am ajuns la Rânca. Acum nu eram decât trei. Sofi, Grig şi subsemnatul. Probabil ceilalţi s-or fi speriat de drumurile lungi pe care li le propuneam. Tot cu noaptea ’n cap am plecat. Numai că sus, pe vârful Păpuşii, ceaţa ne-a învăluit şi noi nu am mai ştiut pe unde să o luăm. Am coborît şi ne-am trezit pe drumul alpin, pe care l-am urmat orbeşte. Asa am ajuns până la urmă în Şaua Ştefanului, unde ne stătea în faţă o ramificaţie. Unul din drumuri ducea către Voineasa, aşa stătea scris în ghid. Şi am luat-o pe el. Numai că eu nu le-am spus colegilor că până acolo mai aveam 32 km. Şi drumul a continuat numai pe ceaţă, fără să vedem pe unde mergem. Apa s-a terminat şi noi răbdam de sete, deşi mai târziu am aflat câte izvoare erau prin preajmă. Eram pe lungul drum de pe creasta Latoriţei, ce dăinuia pe aici din primul război mondial. Undeva pe drum – astăzi ştiu că eram sub vârful Fratoşteanu -, am trecut printr-un adevărat tunel străpuns prin zăpadă, care aici avea poate 5-6m înălţime. Mai târziu am intrat în pădure şi ceaţa s-a transformat în pâclă, dar cel puţin drumul în faţa noastră îl vedeam. Am ajuns în dreptul unei case, arătoasă, cu covoare şi parchet pe jos. Noi intrasem să cerem apă, dar am întrebat femeia de aici, ce fusese înaintea cantonului pastoral Plaiul Poienii, cum scria pe plăcuţa metalică. Tot canton, ne-a răspuns, doar că săptămâna trecută a fost pe aici tovarăşul Niculescu-Mizil. Ne-a spus cum ajungem la Voineasa şi iar mă mir cum am prins poteca de coborâre, al cărui început era bine ascuns. Dar am prins ultimul autobuz şi am ajuns cu bine în Vâlcea, după aproape 14 ore de mers.
****
Eram de vreo 2-3 ani în Râmnicu Vâlcea şi bănuiam că şederea mea pe aceste meleaguri se apropie de sfârşit. Nici măcar nu-mi stătea în minte că aici voi sta atât de mulţi ani. Mă grăbeam deci, să străbat poteci cât mai multe, din munţii pe care-i ştiam ca fiind cei dintre Olt şi Jiu. Parângul era masivul cel mai înalt dintre aceştia şi prezenta cel mai pronunţat caracter alpin. Căutam doar un prilej de a le străbate măcar drumul de creastă. Şi într-un mijloc de august, chiar l-am găsit. Să fi fost doar una dintre încercările soartei, o amintire dureroasă chiar după trecerea multor ani, chiar dacă întâmplările din acestă primă incursiune aveau să fie dintre cele ce nu se uită niciodată.
Eram în anul 1968, în preajma zilei de 23 august, atunci când cu împrejurări favorabile, puteai să pui cap la cap, mai multe zile. Invariabil aceste zile mi le petreceam în plimbări montane mai lungi, mai întotdeauna străbătând câte unul sau chiar mai mulţi masivi. Tovarăşa mea de drum, de data asta era o fostă colegă de facultate, de an şi chiar de grupă. Până la Craiova am mers cu o maşină, iar de acolo până la Petroşeni cu trenul. În gară am găsit un IMS, care făcea regulat curse până la cabana lui Rus, unde am şi înnoptat. Nu era o atmosferă grozavă, într-un colţ, la o masă, câţiva beau straşnic şi responsabilul cabanei, deabia a catadicsit să ne dea locuri de dormit. Dar ne-am odihnit bine şi a doua zi, pe o vreme minunată, am plecat către creasta Parângului. În drum, îmi aduc aminte doar de rămăşiţele cabanei Parâng, mistuită de foc cu nu prea multă vreme în urmă. În continuare drumul nu m-a impresionat prea mult, doar urcuşul brutal al Cârjei, pe serpentinele multe ale potecii ştiu că ne-a dat bătaie, nu de cap ci de picioare. Mai ales Rodica, urcată pe munte din an în paşte, obosea grozav. Deabia când am înfrânt urcuşul acesta, Parângul a început să-şi dezvăluie frumuseţile. Stâncăriile Stoeniţei, ale Gemănării, reprezentau pentru mine locuri deosebite, mai ales că până atunci nu le mai văzusem. Mergeam încet, cu pauze dese şi drumul devenea obositor tocmai de aceea. Până în dreptul căldării Slveiului, multe au fost locurile de luat în seamă, dar aici, frumuseţea lacului Verde, mi-a ţintuit privirile. Şuviţa de apă cristalină, înscrisă în căldarea altor ochiuri de apă, cuprindea în ea mulţimea nuanţelor de verde, cel de la culoarea cristalului, pe margini, până la cel întunecat al mării învolburate de furtună. Parcă niciodată nu mai văzusem frumuseţe mai mare. Am continuat drumul încă lung, până la locul de campare propus. Am trecut peste vârful Parângului Mare, am nimerit Şaua Pietrei Tăiate şi obosiţi-morţi, am ajuns pe malul lacului Câlcescu. Mai era acolo un cort şi ne-am bucurat că nu vom fi chiar singuri, numai noi şi lacul. Erau stele pe cer şi o noapte caldă, plăcută. Pălăvrăgeala cu tovarăşii noştri de bivuac, liniştea locurilor întretăiată de adieri de vânt prin tufele de jneapăn, ne-au făcut să adormim cu uşurinţă. Nu ştiu cât să fi fost ceasul, ştiu doar că sclipirea unui fulger ne-a luminat pleoapele şi o pală de vânt puternic, ne-a zguduit cortul. Ce a urmat după aceea, este greu de descris. Fulgerele brazdau cerul şi cortul era luminat tot timpul. Hăuleala infernală a tunetelor, multiplicată de imensitatea căldării, urmată de potopul de ploaie care a urmat, ne-a îngrozit. Părea sfârşitul lumii. Şi când apa a pătruns în cort, udându-ne sacii noştri de lână, cehoslovaci, ca şi hainele de pe noi, aşternând pe jos o peliculă de apă, credeam că nu se mai face ziuă. Am ieşit din cort în zori, într-o scurtă pauză a ploii, în care deabia am avut timp să ne strângem bagajul, atât de îngreunat de apă, îmbibată parcă şi în noi, nu numai în lucruri. Când am început să coborîm, a început din nou ploaia torenţială. Apa Lotrului am traversat-o mai sus şi nu fusese deloc uşor, din Câlcescu coborând un adevărat torent. Acum după ce acesta se unea cu Zănoaga, torentul amplificat, devenise furios, în stare să ia la vale tot ce întâlnea în cale. Trebuia să-l traversăm din nou, poteca abătându-se la dreapta, către stâna din Cărbunele şi mai departe către drumul alpin. Marcajul de atunci, o bandă roşie pe acolo mergea, doar în anii care au urmat, s-a transformat în cruce roşie şi a fost deviată pe malul stâng al Lotrului. Dacă aşa ar fi fost şi pe vremea aceea, nu am mai fi traversat Lotrul niciodată. N-aveam încotro, trebuia să depăşim şuvoiul de apă ce năvălea peste pietrele întâlnite în cale. Nici vorbă să trecă Rodica peste asemenea torent, o lua apa la vale. Ca o ultimă soluţie, am căutat un loc ceva mai drept, în care torentul să-mi dea doar senzaţia că şi-ar potoli furia. Acolo m-am proptit cu picioarele în apă, acoperite până dincolo de genunchi, zguduite de furia torentului şi cu greutate mi-am trecut colega peste şuvoi, cu rucsac cu tot. Sigur, ce udase ploaia torenţială şi cu bocancii şiroind de apă, pe mine nu mai rămăsese nimic uscat. Ne-am continuat drumul traversând apoi şi o zonă mlăştinoasă. Mai departe poteca urca şi am întâlnit şi locuri în care cel puţin nu mai băltea apa. Ne-am apropiat de stâna din Cărbunele, acolo de unde au ţâşnit dulăii acesteia. Au năvălit pe noi şi mie nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să mă apăr, învârtindu-mă cu aparatul de fotografiat printre ei. Până să vină ciobanii, am alunecat în noroiul din faţa stânei şi am căzut în el. Eram ud şi acum mai eram şi plin de noroi de sus şi până jos. Ne-au scos ciobanii dintre câini şi ne-au condus în stână, unde ne-am uscat hainele şi am aşteptat să se domolească ploaia. A fost agreabilă şederea acolo, mai ales că ne-au oferit ciobanii novăceni şi urdă şi caş proaspăt cu mămăligă şi câte o cană mare de jintiţă. Apoi când am ajuns la drumul alpin, a ieşit soarele şi hălăduiala noastră până la cabana de la Obârşie, s-a săvârşit povestindu-ne întâmplări de-ale vieţii fiecăruia şi timpul a trecut fără să-l simţim. Când am ajuns la cabană, după o noapte de odihnă în pat, nu în apă cum fusese cea precedentă, ne-am aşezat pe marginea drumului, aşteptând o ocazie cu care să ieşim din munte. Acolo am aflat că ruşii intraseră în Cehoslovacia, din gura unui cioban cam ameţit. Şi tot de la el am aflat, înţelepciunea omului simplu, că ţara noastră este prea mică să se opună uneia atât de mare, aflată lângă noi şi că doar abilitatea de a ne strecura printre obstacolele veacurilor, ne-au asigurat existenţa şi trecerea peste acestea. Când am ajuns acasă, din potopul şi furtuna din munţi, rămăsese doar amintirea.
####
Doi ani mai târziu, aveam acum maşina mea, o Dacie 1100 pe care o obişnuisem cu drumuri de munte, am plecat întovărăşit de Toni şi Ceani, până la Rânca, de unde speram ca a doua zi să ajungem la Câlcescu, să mai văd odată locul în care înfruntasem furtuna cea mare. Pentru mine, proaspăt posesor de maşină, nu mi-a fost uşor să urc pantele vechiului drum spre cabană, pe atunci neamenajat. Am ajuns seara, eram în sala de mese a cabanei. La o altă masă, o familie, soţ, soţie – sau n-o fi fost aşa –şi copil. Ochiade peste ochiade arunca bruneta focoasă, soţia, către masa noastră. Ne-am ridicat deodată de la masă şi fiecare s-a îndreptat către locul său de dormit. Aşa se uita „ soţia” - ce-i drept tânără, o brunetă frumoasă -, după noi, că tare cred că avea în ea coastă de drac. Şi ne-am dus la culcare. A doua zi am plecat spre Câlcescu. Am ajuns în căldarea Urdelor şi am prins marcajul triunghiului roşu, ce ne-a scos printr-un horn larg, în şaua dintre vârfurile Iezerului şi Mohorului, pe care atunci habar n-aveam cum se numeau. Iar când am ajuns pe coasta Mohorului, s-a pus o ceaţă de nu vedeai la doi paşi. Până în Şaua Pleşcoaiei am mers cum am mers, dar de aici înainte, ne-a fost teamă că nu vom nimeri hornul prin care trebuia să coborîm. Ne-am aşezat la masă şi apoi am hotărât să ne întoarcem. Atât de mult mă zăpăcise ceaţa, încât eu am luat-o tot spre Câlcescu şi nicidecum, spre Rânca. A fost nevoie de o discuţie aprinsă până să mă convingă că n-am dreptate. Ne-am întors acasă fără să ne atingem ţelul. Dar pe atunci benzina costa 2,5 lei şi din leafa mea puteam să cumpăr 1500 l de benzină !.
####
Ne căzuse nouă cu tronc Parângul. Pe vremea aceea, începuse sau doar continua, moda anului nou petrecut pe munte şi tocmai aflasem de o asemenea petrecere, organizată la Rânca. Am ajuns la cabană, pe drumul nou pe atunci, de pe valea Gilortului, mai lung, dar cu pante mai line. De Anul Nou, nu pot zice că petrecerea a fost grozavă, oricum nu m-am simţit în largul meu. În schimb a doua zi, pe un viscol năpraznic - doar vânt, pentru că zăpada lipsea cu desăvârşire -, am plecat spre creastă. Am depăşit Păpuşa şi ne-am oprit pe vârful Urdele, la 2228m. Vântul năpraznic, în rafale puternice, ne îndoia şi pe vârf deabia am stat câteva minute. Am de atunci un diapozitiv, în care spinarea unuia dintre noi, era făcută covrig, încercând să se opună vântului. Am mai stat o zi după plecarea celorlalţi - craioveni – şi ne-am simţit mai bine, mai ales că atunci s-a aşternut şi primul strat de zăpadă şi ne-am putut pune în picioare schiurile cărate atâta drum.
####
Când am intrat din nou pe meleagurile Parângului, trecuseră ceva ani. Eram acum în anul 1973, când grupul cu care mergeam nu se afla la prima escapadă montană. Traversasem Cindrelul, plecând din Păltiniş, trecusem în Şurean şi însfârşit ajunsesem în Parâng. Ziua fusese frumoasă când plecasem din Poiana Muierii şi chiar când depăşisem şaua de la Groapa Seacă, locul prin care se strecura şoseaua ce traversa munţii către Petroşeni. Priveliştea de pe ultimele plaiuri ale Şureanului, către cetatea alpină a Parângului, a fost mereu în faţa noastră. Ba şi acum, când urcam panta aspră a muntelui, îndreptându-ne către Şaua Huluzului, era tot aşa. Doar când am ajuns sus, la plai, după ce am depăşit şaua amintită, vremea s-a burzuluit şi ceaţa a cuprins locurile necunoscute în care eram şi mai ales pe cele ale Parângului, către care ne îndreptam. Când am ajuns în şa, totul era cuprins de ceaţă şi doar norocul ne-a scos în cale un cioban, de la care am obţinut oarecari informaţii despre drumul pretenţios pe care ni-l propusesem. Şi dacă mă gândesc bine, cele ce ne spusese ciobanul, nu valorau mare lucru, pentru că ceaţa era deplină şi niciunul dintre noi nu mai fusese prin aceele locuri. Eu însă eram cel ce-i adusese pe aici şi se chema că înţelesesem cele spuse de cioban şi ştiam acum pe unde mergeam. În plină ceaţă, am trecut ca prin vis pe lângă oglinda de apă a lacului Ciobanului. Nici nu va fi de mirare când peste mulţi ani, trecând pe lângă el, parcă îl vedeam pentru prima oară. Ne spusese ciobanul că de lângă acest lac, găsim poteca ce ducea către căldarea Ghereşului. Spun Ghereş acum, când ştiu mai bine locurile, pentru că atunci, în ghidul cu coperţi de vinilin al lui Nae Popescu ce descria poteca, se numea Dereş. Oricum am găsit începutul potecii şi am luat-o voiniceşte printre tufele de jneapăn ce însoţeau laturile strâmturii prin care mergeam. Aşa am trecut pe sub căldarea Ghereşului, străbătând locuri necunoscute, ce rareori puteau să-şi arate frumuseţea. Doar când ceaţa se mai risipea, vedeam unele din ele. Am traversat văi înguste, eternele tufe de jneapăn, scurte intermezzo-uri de poieni închise, cu ieşiri spre alte ascunzişuri ale potecii, stâncării cărora atunci nici nu le-am gustat farmecul şi dintr-odată am ajuns la plai întins, pe maluri de iezer, răsărit dintre valurile de ceaţă risipite ca prin farmec. Acolo am aflat bordeiul ciobănesc din căldarea Roşiilor, adăpost întunecos, întruchipat sub steiuri de stâncă. De acolo, ca de sub pământ, ne-au întâmpinat oamenii peşterilor, aproape primitivi, dar prietenoşi, minunându-se tare că am venit pe unde venisem şi izbutisem să străbatem încâlciturile potecii. Ne călăuzise cineva, nesperat, prin locurile arareori străbătute. Ceaţa se îndepărta cu repeziciune şi culorile blânde ale apusului, stăpâneau malurile lacului Zănoaga. Ne-au povestit ciobanii, cum de curând, un avion militar, se zdrobise de peretele Parângului Mare, care veghea peste frumoasa căldare în care eram şi după accident şi peste sufletele ce-şi sfârşiseră aici zborul etern. Pe înserate, obosiţi, ne-am vârât în corturile noastre, liniştea nopţii aşternându-se peste imensitatea căldării în care ne aflam. Când ne-am trezit dimineaţa, razele soarelui ne pătrunsese în corturi şi când am ieşit din ele, cerul albastru, fără nori, făcea să sclipească abruptul vârfului cel mare. Doar un fulg albicios, alergând zăpăcit, străbătea întinderile albastre. Ne-am strâns tabăra şi am pornit-o pe acolo pe unde ciobanii ne spuseseră că este lăsătoarea oilor de pe coasta Sliveiului. Am parcurs lăsătoarea, întoarsă pieziş către nord şi am ajuns în creasta Sliveiului. De acolo am privit cu nesaţ căldarea Sliveiului, cu mulţimea ochiurilor de apă, dintre care cea a lacului Verde, avea pentru mine o atracţie deosebită. N-am mai fi avut mult de mers de aici până în vârful Slivei, la 2420m şi de acolo până în drumul de creastă al Parângului, dar eu doream neapărat să ajung pe marginea acestui lac, cu nuanţele infinite de verde ale adâncurilor sale. Avea să ne coste această dorinţă nestăpânită. Când am început să urcăm spre creastă, prin locuri fără potecă, ieşind undeva între Stoeniţa – 2421m – şi Gemănarea – 2426m -, cerul începea să se acopere de nori pufoşi, iar când am ajuns pe vârful Parângul Mare, la 2519m, cerul era complect acoperit şi ceaţa stăpânea muntele. Chiar pe vârf, un cârd de cocori zăpăcit de valurile de ceaţă, ne-au trecut peste capete, mai-mai să ne atingă. Ne-am speriat noi, dar mi-te păsările. N-a durat mult de când ne-am despărţit de vârf şi urgie mare avea să se bată asupra muntelui. O orchestră infernală de tobe, cu răpăiala tunetelor şi fulgerelor, însoţite de o grindină mare şi deasă, aveau să se abată peste noi. Potopul de ploaie rece nu avea să întârzie şi deabia scăpaţi de cel de foc abătut peste coaste de munte, hainele noastre firave, s-au muiat peste măsură. Nu ştiu când am străbătut drumul de creastă, când am ajuns în şaua Pietrii Tăiate, sau când am depăşit Setea Mare, ştiu doar că am ratat întrarea către Căldarea Urdelor şi am ieşit pe întinsul plai al Cărbunelui. Doar Sofi era cu mine înainte şi ştia că de mult nu mai cunoşteam locurile. Se lăsase noaptea şi cei din spatele nostru erau convinşi că eu cunosc drumul şi nu ne putem rătăci. Noroc cu luna plină, ce răzbise vitregia furtunii şi lumina locurile. Nu mult după ce ieşisem la plai, am intersectat drumul alpin. Doar că nu ştiam încotro se află cabana Rânca, spre care doream acum să ne îndreptăm, atâta eram de zăpăciţi după aventurile petrecute. Am găsit o bornă kilometrică şi deci direcţia către cabană. N-am mai fi avut chiar aşa mulţi kilometri de parcurs, doar că aveam de coborât către Căldarea Urdelor şi de urcat mai departe către pasul Urdeşlor şi coasta Păpuşii, după care urma coborârea către cabană. În Căldarea Urdelor ne-au întâmpinat câini fioroşi, care nu ştiau de năpastele pe care le îndurasem şi s-au repezit fcătre noi, cei sfârşiţi de furtuna şi lungul drum făcut până aici. Eram cu toţii terminaţi. Atunci, cu furia ultimelor fapte pe care le-aş fi realizat, m-am repezit către haita câinilor, înjurând de mama focului şi agitând pioletul. Câinii, speriaţi de încrâncenarea mea, s-au risipi care încotro. Am ajuns la cabană, aşa obosiţi cum eram, am băut câte o sticlă de bere - ! -, am luat câte o aspirină şi ne-am prăbuşit în paturi. S-a sfârşit excursia coborând în Novaci. Am intrat în cofetăria satului – cum era pe atunci -, unde l-am auzit pe unul din copilandri de pe aici, spunând uneia din fetele ce se hlizeau pe acolo, „ îmbucălat-o, ai început să te încoşniţezi ”. Am ieşit apoi la drumul mare, la şoseaua naţională, de unde un autobuz ne-a adus la Râmnicu Vâlcea.
*****
Şi iar au venit ani lungi, în care nu am mai fost în Parâng. Până ‘ntr-zi, când pornind dimineaţa din Râmnic, aşa într-o doară, am urcat cu maşina până la Rânca. Aveam acum o Dacie 1300. Îmi reveniseră simptomele de astm şi tot încercam să mi le astâmpăr cu mersul la altitudine. Nu ne-am oprit la cabană şi am urcat până sub Păpuşa, unde m-am dat jos, mi-am lăsat soţia şi fetiţa, Floriana, de ceva mai mult de un an şi am urcat până pe vârf, încercând să-mi înfrâng criza respiratorie declanşată de efort. M-am întors şi am continuat drumul spre Obârşia Lotrului. Când am ajuns în căldarea Urdelor, s-a pus ceaţa. În valuri venea spre noi şi urcuşul către platoul Cărbunelui, l-am scos la capăt cu greu. Odată ajunşi pe plai, a trebuit să scot capul pe fereastră ca să pot ţine maşina pe drum şi nu pe de lături şi tot am ajuns odată pe iarbă. Iar când am început să cobor din Şaua Ştefanului, drumul era atât de bolovănos, încât nici dacă mi-aş fi câştigat maşina la loto, nu cred că aş fi băgat-o pe acolo. Totuşi am ajuns la Obârşia Lotrului. Era în ziua de 3 iulie 1981 şi ţin minte data asta, pentru că a doua zi, am avut un grav accident în şantier, care putea să-mi fie fatal.
****
Au trecut ani buni de când din cauza crizelor de astm, nu mai putusem ieşi pe munte. Insistenţa bunului meu prieten, doctorul Iliescu, mare umblător pe munte, izbutise să mă pună pe o linie de plutire. Şi într-o dimineaţă, înainte de a merge le şantier, i-am spus soţiei, Zoia, mama celor doi copilaşi ai noştri, Floriana şi Andrei, că după ce mă întorc, plecăm spre Câlcescu. Am înoptat la Vidra, încă nepusă în funcţiune şi a doua zi, am plecat spre lac, pe valea Găuri. Cu maşina am mers până la podul Ştefanului, apoi pe valea amintită până la capătul ei. Mai departe am urcat pe un vechi drum de exploatare, în bună parte podit şi am coborît în valea Lotrului. Am trecut valea destul de uşor, pe bârne aduse de furia apelor. Am urmat poteca de pe malul stâng al râului, am continuat până la unirea pâraielor Zănoagei cu cel al Câlcescului, de unde a început urcuşul adevărat. Poteca pe care o urmasem era nouă faţă de cea cunoscută de mine mai de mult. Atunci mergeai pe drumul alpin, coborai la stâna din Cărbumele şi deabia după aceea ajungeai în poteca de acum, ce urca spre lacul Câlcescu. Poate că acestă poteca era mai bună, deşi ceva mai lungă, dar evita trecerea Lotrului prin vad şi de cele mai multe ori prin apa puternică şi deosebit de rece. Acum, după ce depăşisem cele două pâraie, drumul mi-era cunoscut, de pe vremea furtunii îndurate mai de mult. Poteca strecurată printre tufe de jneapăn, stânci ce trebuiau ocolite şi firişoare de apă, ne-a scos repede la lacul Câlcescu. Zi liniştită, cu apa uşor vălurită de adierea vântului de creastă, cu nălucile micilor păstrăvi ce fremătau în apa lacului, ne-a fost tuturor pe plac. Cel puţin copiilor le-a plăcut foarte mult. Eu m-am repezit pe pârâul ce alimenta lacul, ieşind sus, la celelate, Vidal, Pencu şi Păsări. Apoi am ieşit în creastă pe Hornul Lacurilor şi pe platoul de deasupra. Am urcat vârful Câlcescu şi am găsit loc de coborâre comod până pe malul Câlcescului, unde mă aştepta întreaga famile. Fiecare din noi îşi găsise satisfacţia. Soţia şi copiii se lăfăiseră la soare, iar eu mă zbenguisem pe creste.
****
Nu a trecut multă vreme şi am dorit să merg din nou la Câlcescu. Cunoscusem cu nu prea multă vereme în urmă, pe doctorul Retegy, care împreună cu soţia, repartizaţi la Vâlcea, aleseseră ca loc de parcticarea medicinei, şantierul de la Vidra, unde-şi petrecusreă o nemaipomenită iarnă. Erau tineri, aveau unde să stea chiar confortabil, căldură şi o mare dragoste de munte. Schiaseră, făcuseră plimbări prin câte locuri doriseră, munţi erau cât cuprindeai cu ochii şi entuziasmul lor, dublat de un comportament ireproşabil, făcuseră din ei, companioni desăvârşiţi. Acum însă se retrăgeau în locuri mai apropiate, erau din Ardeal, de lângă Oradea şi soţia se pregătea să nască, iar el făcea mereu drumuri la Vidra, să-şi recupereze lucrurile. Aşa am plecat, împreună, într-o sâmbătă, din nou la Vidra. De acolo a doua zi, nu atât de frumoasă ca cealaltă, am plecat spre Câlcescu. Acum traversarea Lotrului a fost mai grea. Apa venise vijelioasă şi adusese trunchiuri de copaci învălătuciţi unul peste altul, iar trecerea apei, făcând exchibiţii peste aceştia, nu a fost deloc uşoară. Apoi prin pădure poteca mustea de apă, pe alocuri mlăştinoasă şi vremea închiondorată nu ne-a oferit belşugul imaginilor însorite ca în săptămâna care trecuse. Sus pe malul lacului, bătea un vânt reece, care ne-a gonit cu rtepeziciune. La întoarcere am comentat cu doctorul Retegy, că despărţirea de locurile îndrăgite se făcea cu multă părere de rău. Doctorul a plecat din ţară nu mult după aceea şi cine ştie dacă ne vom mai vedea vreodată.
****
Parângul a luat din nou o pauză lungă pentru mine. Alte locuri mi-au stat la îndemână, până când mi-am convins fiul, Andrei, ajuns acum la 12-13 ani, să meargă cu mine la Câlcescu şi chiar mai departe, dacă vremea permitea. Era prin anul 1993, când am plecat cu maşina spre Obârşia Lotrului şi mai departe pe valea Găuri. Am urmat drumul cunoscut, mai întâi am traversat Lotrul, apoi am ajuns la plai, la confluenţa cu pârâul Zănoaga, pe poteca stâncoasă, printre jnepeni şi însfârşit pe malul lacului. Am înconjurat lacul în căutarea celui mai bun loc de cort. Eram singuri şi ne-am fixat locul de tabără, pe malul vestic, undeva pe un tăpşan deasupra lacului. De jur împrejur era linişte, doar cerul era vânturat de nori şi eram îngrijoraţi pentru drumul de a doua zi. Către seară şi alţi turişti au sosit pe malul lacului şi alte corturi au început să apară în preajma noastră. A doua zi ne-am sculat înaintea tuturor şi am plecat cât am putut de repede. Am ajuns cu bine şi cu speranţa că vremea nu va fi atât de rea, sus, în Şaua Pietrii Tăiate. Erau semne că ceaţa ne va prinde în curând. Şi planul nostru de a merge pe muchia Coastei lui Rus, căpăta dramatismul unei poteci arareori umblate şi încă şi pe vreme de ceaţă. Am găsit poteca ce ocolea pe sub vârful Piatra Tăiată – 2301m -, apoi pe lângă cel al Coastei lui Rus – 2299m –şi am găsit în continuare drumul pe muchie, chiar dacă ceaţa începuse să ne pună probleme. Dacă ne-am fi luat după ultimul ghid, pe aici ar fi trebuit să fie un marcaj cu dungă albastră. Nu era nimic, aşa că a trebuit să ne orientăm cum puteam. Am depăşit şaua înierbată de dinaintea vârfului Găuri – 2244m -, am trecut pe lângă stâncării frumoase – aici ar fi trebuit să fie Şezătoarea Urşilor- şi am continuat drumul. Nu ştiu când am trecut pe lângă lacul Ciobanului, poate chiar să ne fi abătut ceva mai la stânga. Când însfârşit s-a luat ceaţa, nori ameninţători s-au apropiat de noi. Ajunsesem pe un plai imens, punctat ici-colo cu tufe de jneapoăn şi momâi. Ne-am luat după ele, am coborât pe o potecă desfăşurată în lungul unui horn şi ne-am îndreptat spre stâna din apropiere. Ajunsesem la stâna din Coasta lui Rus, odată cu ciobanii care urcaseră cu caii încărcaţi, venind din valea Jieţului. Doar ce ne-am apropiat de stână şi s-a pornit o furtună violentă, cu trăznete dese. Am stat acolo până furia cerului s-a mai potolit, ba chiar am zărit şi un petec de cer senin. Ne-am agăţat de firul unei poteci ce ne-a scos în Şaua Huluzului la 1824m. Dar până acolo norii s-au mai descărcat odată pe noi şi ne-au făcut ciuciulete. Pe ploaia încă puternică, am coborît la stâna din Huluzu, unde am cerut adăpost. Până ne-am uscat, a apărut soarele şi ne-am putut întinde cortul lângă marginea pădurii, nu departe de stână. Am ales locul uscat, evitând numeroasele ochiuri de apă risipite pe plai. Pe seară, înainte de culcare, ne-am dus la casacada din spatele stânei, deosebit de frumoasă, să ne luăm apă. Apoi ne-am culcat. Ne-a trezit o mare hărmălaie de lătrături. Sigur venise ursul, i-am spus lui Andrei. Dar la scurtă vreme după aceea, am auzit paşi grei apropiindu-se de pădure, adică de locul unde întinsesem noi cortul. Paşii îmsă ne-au ocolit, dar asta nu înseamnă că n-am stat cu sufletul la gură de teama ursului. Multă vreme după aceea am auzit venind din pădure, răsuflări greoaie, aşa ca un oftat des. Până la urmă am adormit, deşi cu mare teamă. A doua zi cerul era senin şi spaima de peste noaptea trecută, dispăruse. Când am ajuns din nou în Şaua Huluzului, am plecat pe creasta muntelui, către pasul de la Groapa Seacă. Ajunsesem la graniţa dintre Vâlcea şi Hunedoara, de unde mai departe am intrat în munţii Şureanului.
****
Se apropia începutul şcolii, evident al copiilor şi i-am propus lui Andrei, să mai mergem odată în Parâng. Am plecat cu maşina către Obârşie, apoi pe drumul alpin până la platoul Cărbunelui. De aici mai departe am urmat poteca pe sub vârful Iezerului – 2157m -, am depăşit Şaua Iezerului – 2099m – şi am intrat în ceaţă. N-ar fi fost nimic, dacă starea lui Andrei nu ar fi fost una proastă, un deranjament stomacal chinuindu-l tare mult. Am mers încet şi până la urmă şi-a revenit. Am depăşit, pe potecă, vârful Mohorului – 2337m – şi am ajuns în Şaua Mohorului, la 2181m. Din preajma acesteia, am zărit printre valurile de ceaţă, frumosul lac al Iezerului, ascuns în spatele unui pinten stâncos, nu departe de marea de jneapăn de sub el. Am continuat drumul nu departe de turtitul vârf al Pleşcoaiei – 2250m -, numit aşa după chip şi asemănare, după care am urcat lin spre Hornul Lacurilor, pe care speram să-l nimerim chiar dacă ceaţa ar fi persistat. De mult, de aici făcusem calea întoarsă spre cabana Rânca şi tot din cauza ceţii. Acum ar fi fost chiar gravă o asemenea întoarcere, pentru că trebuia să revenim la maşina care ne aştepta în valea Lotrului. Din fericire ceaţa s-a ridicat şi noi am început coborârea. Hornul ne-a satisfăcut, având toate caracteristicile unuia alpin şi ne-a scos repede pe malul lacurilor Vidal şi Pencu. Era mijlocul lunii septembrie, cu cel puţin nopţi friguroase şi când am ajuns acolo, dintr-un cort au apărut câţiva tineri zgribuliţi, care ne-au confirmat chinurile petrecute în cort peste noapte. Şi chiar aşa era, pentru că pe lângă firişoare de apă izolate şi pe malurile lacului, încă mai erau pojghiţe de ghaiţă străvezii, cu incrustaţii filigramate. Noi ne-am continuat drumul către Câlcescu şi mai departe spre valea Găuri, de unde ne mai aşteptau încă 10km, până la locul de întâlnire cu maşina care ne adusese. Între timp soarele călduţ de septembrie, luase loc vremii ceţoase şi umede, Andrei îşi revenise complect şi drumul l-am terminat discutând, nu atât despre începerea şcolii, cât despre lucruri de viitor, care sper să-i folosească vreodată. A fost o plimbare destul de lungă, prin locuri frumoase şi dacă ceaţa nu ar fi bântuit muntele atâta vreme şi indispoziţia stomacală nu l-ar fi chinuit atâta pe Andrei ne-am fi bucurat şi mai mult de ele.
****
Într-o plimbare ceva mai lungă, am plecat din Petroşeni,împreună cu copiii, Floriana şi Andrei. Era în toamna lui 1992, pe la începutul lunii septembrie. Am plecat prin Voineasa, unde aveam oarecari lucrări pe care doream să le văd. De acolo peste munte, prin Groapa Seacă, apoi pe lângă o căsuţă pricăjită, în faţa căreaia un om îi mătura treptele. Era viitoarea cabană de la Groapa Seacă, astăzi o frumoasă aşezare turistică. Înainte de a intra în Petroşeni, ne-am îndreptat către cabana lui Rus, după ce am trecut pe lângă staţia de telescaun. Era destul de dimineaţă şi am continuat drumul propus, adică spre creasta Parângului. Am ajuns la cabana amintită, atunci când soarele dimineţii acoperea muntele. Aici a luat sfârşit drumul făcut cu maşina. Mai departe am plecat pe picioare. Am parcurs repede pante destul de anoste, printre copaci răzleţi şi numeroase poteci întretăiate şi am ieşit într-un ochi de poiană, pe deasupra căreia trecea telefericul, aflat acum în orele de funcţionare. Era aici un fel de staţie a acestuia şi o cabană pastorală, numită mai frumos decâr arăta: Căsuţa din Poveşti. Mai departe am trecut pe la staţia de capăt a telefericului, pe lângă cabanele IEFS-ului, alte căsuţe de vacanţă risipite pe coasta muntelui şi deodată urmele civilizaţiei au dispărut şi noi am rămas singuri. Pante singuratice, plai alpin risipit peste tot, ne înconjura pretutindeni. Ici-colo instalaţii de baby schi părăsite. De pe vârful Parângului Mic se făceau lansări cu parapanta, considerate adevărate noutăţi. Poteca înfăşurată pe coasta muntelui, urca imperceptibil şi părea, pe plaiul întins, aproape fără sfârşit. Soarele dogorea puternic şi după multe pauze, am ajuns la ramificaţia ce ducea, pe potecă nemarcată, spre lacul Mija. Am mai trecut o spinare de munte, am mai depăşit o şa şi ne-am trezit faţă-n faţă, cu marea încercare alpină a pantei ce urca spre vârful Cârja. Stăteam la poalele pantei, privind oamenii ce urcau pe serpentine dese, atât de dese că păreau că nu înaintează deloc. Se suceau dintr-o parte în cealaltă, fără să câştige în înălţime mare lucru. Şi pe noi ne aştepta acelaş lucru şi până sus ne-am scos sufletul. În special Floriana, care tot întreba cât mai e până acasă !. Dar deabia de aici, de pe creştetul Cârjei, muntele îşi arăta adevărata frumuseţe. Eram în cetatea alpină a Parângului. Trecerea printre stânci interesante, pe poteca întortochiată dintre ele, cu privelişti magnifice către salba de lacuri din căldarea Sliveiului, dintre care lacul Verde era mai presus decât celelalte. Îmi rămăsese sufletul acolo, lângă culorile cele frumoase ale sale, lângă nuanţele infinite ale verdelui, care parcă trădau existenţa marelui templu al începutului şi sfârşitului dragostelor fulgerătoare. Acolo, pe malurile lui, pentru mine, un trecător oarecare, se zămisleau iubiri înşelătoare şi patimile ce urmau. Dar muntele îşi depăna cu repeziciune înlănţuirile de farmec alpin. Când am ajuns pe Stoeniţa la 2421m – mare minune să nu fi fost aceasta împietruirea vreunei mari iubiri -, mai apoi peste Gemănarea de 2426m, geamăna celei dinainte şi am avut în faţă doar panta prelungă a vârfului cel mare şi deabia atunci am aflat cât de lungă şi anevoioasă este calea Parângului. Acolo pe panta finală, ne-au ajuns din urmă câţiva tineri, din Câmpulungul adolescenţei mele, ce vroiau să găsească poteca şi să coboare pe Coasta lui Rus. Confruntarea aceleaşi hărţi, precizarea noastră că pe acolo nu este marcajul menţionat şi urările de drum bun şi tinerii s-au îndepărtat. Noi, obosiţi, mai aveam ceva drum până la 2519m, înălţmea a şasea dintre mai marii ţării. Am ajuns sus, acolo unde altădată întâmpinasem furtună mare şi cocorii ne trecuseră pe deasupra capului, mai-mai să ne atingă. Acum cerul era senin, amurgul stătea să dea peste noi şi mai aveam cale lungă de făcut. Ne propusesem să ajungem pe malul Câlcescului. O scurtă odihnă şi la drum, pe panta dură a coborârii, pe sepentinele pline de grohotiş. Când de sus am văzut iezerul Mândrei, am propus să coborâm spre el, unde am fi găsit loc de cort. Cum n-am fost toţi de acord, am continuat drumul. Speram să ajungem până departe. când mi-am dat seama că nici gând de aşa ceva şi oboseala se instalase definitiv în picioarele copiilor, am ales coborârea directă spre adâncul căldării. Trecusem de vârful Gruiului, când am luat această hotărâre. Am intrat pe urma unui horn, fără potecă vizibilă, dar cu hăţaşe ce ne conduceau spre adâncul văii. Am luat-o înainte, sperând să găsesec loc de cort. Copiii rămăseseră în urmă. Din când în când mai trăgeam câte un chiot, ca să ştie pe unde să o ia. Nu ştiu de ce, pe ei îi enervau strigătele mele, aşa că am încetat. Pe coasta muntelui, fugară, am întâlnit o capră neagră. Până la urmă, cu ultimele licăriri de lumină ale înserării, am ajuns la capătul dinspre munte al lacului Lung. Lanterna, cortul şi sacii de dormit rămăseseră la copii. Ca să fie balamucul întreg, mi-am lăsat şi bruma de rucsac pe care-l aveam, pe malul lacului şi pe întuneric, am plecat în întâmpinarea copiilor. De undeva de jos, de pe malul lacului Roşiile, mi-au răspuns copiii. Când ne-am întâlnit, fetiţa s-a repezit în braţele mele, fericită pentru că pierduse nădejdea că vom mai fi împreună în seara aceea. Am ajuns pe malul lacului Lung, acolo unde îmi lăsasem rucsacul. N-am mai mâncat şi pe la ora 10 seara, am intrat în cort doborîţi de oboseala şi de emoţiile ultimei părţi a traseului. Prin aceleaşi locuri, am urcat a doua zi înapoi în creastă. Am urmat drumul de creastă, am trecut prin apropierea vârfului Pâcleşa – 2335m – şi ne-am abătut pe frumoasa belvedere de pe vârful Ieşului – 2375m. Am admirat acolo o frumoasă perspectivă a Şureanului, parte din Retezat şi coamele nordice ale Parângului, în continuarea drumului de creastă. Am coborât către Şaua Ghereşului, de acolo de unde am admirat luciul sclipitor al ochiului de apă din căldarea nordică şi pe cele din cea sudică. Tinerii întâlniţi cu o zi înainte, aici tocmiseră tabăra de noapte. Când noi coboram către şa, ei tocmai plecau. Dar mi-a fost dat să fiu martorul întâmplător al dragostei de ziua frumoasă de toamnă a unui cioban tânăr, ce-şi pregătise turma de plecare de prin aceste meleaguri. Cu măgarii încărcaţi de drum lung, cu turma strânsă, numai bună de plecat, s-a mai întors odată către creasta cu soare din belşug şi orizonturi largi, să mai privească odată munţii, pe care tocmai peste un an avea să-i mai vadă. Noi am continuat drumul peste şaua Pietrii Tăiate – 2255m -, am coborît pe lângă micuţele ochiuri de apă ale Zănoagei, am admirat oglinda lacului cel mare cu acelaş nume şi printre tufe de jneapăn am trecut pe lângă lăcuţurile Câlcescului şi tocmai la urmă am ajuns pe malul acestuia din urmă. Ne-am odihnit de nu ne mai venea să plecăm de acolo şi tot ne-a fost greu la coborîre. Oboseala şi-a spus cuvântul mai ales pe drumul din valea Găuri, pe care din fericire am întâlnit un microbuz ce ne-a dus până la Obârşie. Ne-am întins cortul în lunca Lotrului şi a doua zi am aşteptat maşina ce ne-a dus la Râmnicu Vâlcea.
****
A trecut un an, eram în vara lui 1993, când din nou am plecat cu copiii prin Parâng. Am parcurs într-o dimineaţă drum lung cu maşina, pe valea Lotrului, apoi pe drumul alpin până sub Păpuşa. Acolo am coborît şi am mers până în vârful acesteia. Am privit Mohorul cu pantele sale abrupte ce se sfârşeau în Căldarea Urdelor şi drumul pe care trebuia să-l parcurgem în continuare printre ultimele înălţimi ale Parângului. Ne-a fost drumul uşor printre vârfurile Cioara, Galbenu şi Muşetoaia. Am găsit la locul lui lacul nival din Şaua Muşetoaiei, chiar dacă eram în plină vară. Dar când am urcat panta aspră a Micăii, mai ales că am ţinut morţiş să ajungem chiar pe vârf, am obosit de-a binelea. Mai ales Floriana, care nu mai contenea cu întrebările despre lungimea drumului către casă şi cum am face să-l scurtăm. Când am trecut de vârful Pristos – 2075m -, am văzut Curmătura Olteţului şi mai sus, sub vârful Boul, clădirea staţiei meteo – acum părăsită şi devastată -, unde gândeam că vom înopta. N-a fost să fie aşa şi când am intrat în munţii Căpăţânii, ne-am întins cortul în şaua dinaintea vârfului Turcinu Negovanului, de unde a doua zi aveam să străbatem zona înaltă a munţilor în care intrasem.
****
A urmat apoi un lung şir de ieşiri prin Parâng, frumoase şi cu noutăţi de traseu, făcute cu doctorul Găvănescu. Am umblat prin locuri arareeori cercetate, uneori pe ceaţă, alteori pe furtuni groaznice, dar şi pe vreme frumoasă, când ochii cuprindeau cât nu gândeai. Şi a avut acea perioadă frumuseţile şi neajunsurile ei, oricât aş vrea să le elimin pe ultimele. În toate acestea motelul de la Petrimanu şi Curmătura Olteţului, au avut importanţa lor.
Cred că prima dintre acestea a fost o incursiune pe vârful Micaia. Mai fusesem acolo şi mereu mi-au plăcut locurile, fie cele dinspre Rânca, ce împlineau un drum total pe creasta acestor munţi, fie doar urcarea sau coborîrea versantului care face legătura în Curmătura Olteţului cu munţii Căpăţânii. Nu era timpul grozav când am plecat de la Petrimanu spre Curmătură şi nici nu s-a îmbunătăţit când am ajuns la hotarul dintre munţi. Când am urcat coasta a ceeace eu numesc Parângul estic, vremea s-a posomorât şi mai tare, iar când am urcat pe Micaia, abătându-ne un pic spre dreapta din poteca ce înconjura muntele, ceaţa dădea semne că ne-ar bântui. Sus, la 2170m, nu am văzut mare lucru. Doar strâmtura văii Galbenului, un adevărat canion, cu pereţi abrupţi şi jnepeniş aninat în tufe decorative. Am coborît panta stâncoasă spre Şaua Micaia, până la 1950m, acolo unde se afla un mic lac de origine nivală, dar el perisită şi în verile ploioase. Am apucat pe drumul bine pronunţat de pe versantul nordic al Galbenului – 2137m – şi am prins poteca ce cobora pe piciorul Bălescului, acolo unde se află şi acum o stână protejată de furia furtunilor nordice de un perete de stâncă. Priveam peste valea Latoriţei, cum peste Puru, un veritabil barometru al zonei, se adunau nori negri de ploaie, străpunşi din când în când de săgeţi galben-roşietice. Venea ploaie mare. Când mai aveam puţin până să intrăm spre dreapta, în pădurea de brad, peste noi s-a abătut un potop de ploaie, însoţit de fulgere şi trăznete. Ne-am adăpostit noi sub un brad, alături de rămăşiţele vechii stâne, dar nu ne-a slujit la nimic, tot udătură era. Am început coborârea pe potecă, în lungul vâlcelului care se forma de aici. Se vedea că poteca nu prea era folosită, căci era năpădită de lăstăriş. S-a putut urmări bine până jos, chiar dacă uneori se confunda cu pârâiaşul din lungul vâlcelului. Am ajuns pe malul lacului Galbenu, acolo unde acesta se înfige adânc în munte, asa cum ar fi un fiord. Când am ajuns pe drumul de contur al lacului, ploaia s-a oprit şi ceva mai jos, chiar a ieşit soarele. Până la Petrimanu ne-am şi uscat şi în drum, la vărsarea pârâului tumultos al Hoampei, ne-am spălat şi ne-am aranjat, aşa încât am ajuns la Petrimanu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
****
Într-o zi de sfârşit de săptămână, am plecat cu doctorul Găvănescu, spre Coasta lui Rus. După ce am trecut de Obârşia Lotrului, am mers pe valea Găuri, până la cabana aviatorilor – astăzi are altă destinaţie -, unde am lăsat maşina. S-a luat după noi un puiandru de căţel bucălat, care ne-a însoţit toată excursia. Am urcat serpentina drumului, singura de pe întreaga vale şi am urcat pe un drum lateral spre dreapta, pe o pantă foarte accentuată. În scurtă vreme am depăşit tăul dintre brazi al Huluzului, apoi alte mici ochiuri de apă întunecată. Am ajuns la marginea pădurii, la stâna din Huluzu şi pe plai, până în Şaua Huluzului la 1824m, ar fi trebuit să găsim marcajul bandă albastră, dar nu era nimic. Astăzi, judecând după indicatoarele de la cabana Groapa Seacă, acesta ar trebui să fie aplicat. În faţă ne stătea un bord stâncos, pe care l-am ocolit prin stânga şi n-ar fi trebuit să facem aşa, pentru că poteca bună era pe dreapta. Am continuat mergând pe o curbă de nivel. Ne-am dat seama de greşală şi am încercat să o dregem, luând-o chiar prin jepi. Ne-am încurcat mai rău. Ne-am întors şi am găsit un fel de potecă ce ne-ar fi scos pe firul unui vâlcel pietros, cu capătul superior sub vârful Pietrele. Noi însă am luat-o la dreapta, din nou prin jepi şi s-a întâmplat să ajungem la iezerul Cobanului. Minunat ochi de apă, adăpostit de o perdea de jnepeni, din care se desprindea şi poteca bună, un pic ocolitoare. Noi am luat-o şi de data asta prin jepi şi zgâriaţi oarecum, am ieşit pe drumul cel bun de pe Coasta lui Rus. Am trecut prin apropierea vârfului Pietrele – 2155m –şi a vârfului Găuri – 2244m -, cu interesantele formaţiuni stâncoase Sfinxul Şezătorii. De aici avem privelişti superbe sore vârful Parângul Mare, dar şi spre muchii nordice, Slivei şi îndepărtata Mija. Spre stânga însorita vale a Găurilor, în care sclipesc numeroase ochiuri de apă, dar şi formaţiuni calcaroase, căroara ar merita să le pot dedica odată, doar pentru ele, o anume plimbare. Spre dreapta căldarea Ghereşului, înăuntru căreia se află un singu lac, pierdut într-o mare de grohotiş. Trecem apoi prin Şaua Ţiganului, prelungă şi înierbată, preludiul ultimului urcuş, cel de pe Coasta lui Rus – 2299m . În şa, ne aştepta de mult, căţelandrul care ne însoţise, obosit nevoie mare, tolănit pe pajişte. Am plecat împreună cu el, am depăşit vârful amintit, foarte aproape de el şi am urcat pe cel următor, Piatra Tăiată, cu doar 2 m mai înalt. Coborîrea în Şaua Pietrii Tăiate a fost o joacă, chiar dacă eram destul de obosiţi. Pe poteca ce urca dinspre căldarea Zănoagei, întâlnim doi turişti din Timişoara, care plecaseră de dimineaţă de la Câlcescu. Noi coborîm fără potecă, spre lacul Zănoaga Mare. Pe malul apei fremătătoare în bătaia vântului de creastă, luăm pauza cea mare, pentru masă. Căţelandrul nostru, obosit peste măsură, se aruncă în lac şi înoată un pic, după care se întoarce spre noi şi îşi scutură cu nădejde blana, spre indignarea doctorului, căruia nu-i prea plac patrupezii. Ne-am odihnit după masă şi am luat-o în jos, de-a lungul pârâului Zănoagei, pe care l-am urmat pe întreg parcursul său până se contopea cu cel al Câlcescului, de unde mai departe devenea impunătorul râu al Lotrului. Şi n-avea să devină Lotrul, Lotru adevărat, decât după ce mai jos se unea cu pâraiele Iezer şi Găuri, alte fire de apă fiind neglijabile. Când ne-am apropiat de pârâul Câlcescului, cel în lungul căruia se află şi poteca marcată, doctorul s-a dus către ea. Eu ştiam mai de mult o trecere înaltă, pe deasupra cascadelor frumoase prin care Zănoaga se rostogolea la vale. Un brad imens, doborât de furtuni, căzut numai bine să alcătuiască o punte, printre crăcile căruia te strecurai pe malul celălalt. Apoi drumul cunoscut l-am parcurs cu repeziciune şi când am ajuns la maşină, am realizat că parcursesem Coasta lui Rus într-o zi în care Parângul, însorit, ne dăruise o zi fără cusur. Singura deziluzie din acea zi, a fost doar plecarea fără rămas bun a pudelului nostru ce ne însoţise şi care cum s-a apropiat de locul de unde începuse excursia, ne-a părăsit. Sau rolul lui fusese doar să ne ocrotească ziua frumoasă, dăruită de muntele aprig.
****
În anul următor, 1999, am mai fost de câteva ori pe meleagurile Parângului vâlcean şi Curmătura Olteţului ne-a fost punct de plecare. Într-o împrejurare, cu timp cam nesigur, am pornit din locul amintit, pe un drum însăilat pe coasta nordică a Micăii, sau mai bine zis a Pristosului, cel de care eram mai aproape. Pe drumul bine conturat pe coasta muntelui, ne-am avântat mai mult din cauza ameninţărilor norilor negri ce se vânturau pe deasupra noastră. Drumul s-a menţinut multă vreme prin locuri prăduite de păduri prin tăieri năpraznice, muntele rănit de mâna omului revenindu-şi cu greu. Dintr-o vâlcea părăsim poteca de până atunci şi ne abatem spre stânga şi ajungem repede lângă o stână veche, aflată într-o pajişte limitată sus de jneapănul care se urca în continuare pe coasta muntelui, semn că nu eram departe de limita celor 1800m de unde începea patria lui. Se vedea pe aici, că îndeletnicirea veche a păstoritului, fusese abandonată de mult. Să fi fost tăierea pădurii cauza principală sau prigoana mascată a ultmilor ani împotriva celor ce dau viaţă muntelui la vreme de vară. Apoi coborâm către firul pârâului, cel al Igoiului. Sus în înaltul căldării cu numele amnitit, vălătuci de ceaţă îmbrobodeau muntele, nelăsându-ne nicio şansă de a-i vedea frumuseţrea. Coborâm repede în lungul pârâului şi doar spre capătul potecii dinspre drumul Latoriţei, a trebuit să depăşim o săritoare, după care am ajuns jos fără probleme. Toată tura durase 5-6 ore.
****
Am continuat turele alpine prin Parâng. Una din ele ne- a scos repede, cu jeep-ul, pe drumul alpin până sub Cărbunele, de unde ne-am îndreptat spre coasta Iezerului. Era muntele Mohorului însorit şi barometrul acesta ne vestea vreme bună. De aici, de pe platoul Cărbunelui, se desprinde o potecă până spre lacul Iezerului. Când depăşim Iezerul – 2157m -, ajungem în şaua acestuia – 2090m -, sub pantele de început ale primului dintre vârfurile mari ale Parângului. O bucată de drum urmăm zig-zagurile dese ale potecii, apoi ne avântăm spre vârf. Ajungem acolo printre stâncile vineţii cu incrustaţii filigramate de licheni galbeni, pe platoul vârfului. De acolo privim staţiunea Rânca, întrebându-mă dacă mulţimea caselor apărute ca ciupercile, erau chiar necesare aici. Privim şi spre căldarea Iezerului şi apărat de un pinten al muntelui, apare şi lacul pe malurile căruia sper să ajung odată şi odată. Am admirat îndelung măreţia înşiruirilor de creste până către Parângul Mare, coama fără sfârşit a munţilor Lotrului şi semeţia pintenului de corabie al vârfului lui Pătru, din Şurean. Într-un târziu ne-am rupt din vraja munţilor şi am ajuns în şesul Şeii Mohorului, la 2260m. Vârful Pleşcoaia, cu câţive metri mai sus, era în stânga noastră şi mare păcat am fi făcut, de nu ne-am fi repezit până sus, de unde privirile se lăsau către şesul Olteniei. Mai departe am mers pe drumul de creastă, până desupra Hornului Lacurilor, care ducea spre Căldarea Dracului, cea plină de frumuseţea lacurilor Vidal, Pencu şi mulţimea de ochiuri stinghere suite către creasta Setei Mici, înălţate acolo pe aripi de Păsări, aşa cum le era şi denumirea. Când am urcat pe panta aspră a vârfului Setea Mare, mai întâi pe poteca marcată şi apoi abătându-ne spre vârf, grămezi de stânci colţurate, aruncate acolo de cupa uriaşă a unui escavator nevăzut, m-au însoţit până spre cupola muntelui, la 2365m. De acolo am mai privit odată priramida stingheră a Parângului Mare, acum estompată de întunericul unor nori negri, ce nu prevesteau nimic bun. Începuse să bată vântul dinspre piscurile cele mari şi ne-au gonit repede de acolo. Coborîrea a durat puţin şi norii s-au dovedit înşelători. Încă odată s-a adeverit că vântul ce vine dinspre creste nu aduce decât vreme bună, aşa cum a fost şi cea prin care ne-am întors la maşină. S-a sfârşit o excursie frumoasă şi meleagurile plaiurilor de dincolo de Ştefanu, înverzite şi clocotind de viaţa dată de numeroasele pâraie şi de talăngile oilor, ne-au încântat ochiul şi sufletul până în altă săptămână.
****
Către sfârşitul toamnei aceluiaş an, ne-am mai încercat din nou puterile, străbătând iarăşi potecile Parângului. Ne-am ales vârful Micaia, aflat pe muchia ce pleca din Curmătura Olteţului, cel mai apropiat punct de unde începeam de obicei ascensiunile alpine, fie în Parâng, fie în munţii Căpăţânii. Era în mijlocul lui noembrie, pe o vreme dubioasă, când am plecat din locul amintit, îndreptându-ne către Micaia. Pale de ceaţă se învârteau pe înălţimi. Cum am depăşit Pristosul – 2075m -, primul vârf înalt în sensul de parcurs est-vest al Parângului, vântul, ceaţa şi chiar stropi de ploaie, ne-au făcut să ne pregătim de ce e mai rău. Am continuat ascensiunea şi ca să ajungem pe vârf, poteca ocolindu-l, ne-am avântat în necunoscutul ceţii. Am ajuns pe vârf, unde doar puţin timp am izbutit să stăm. Vremea era atât de potrivnică, vânt, ceaţă deasă şi umezeală, încât cu greu am rezistat acolo. A fost aceasta o excursie nereuşită ?. Nici pomeneală, pentru că am considerat-o utilă scopului nostru de a fi pe munte la fiecare sfârşit de săptămână.
****
Şi nu ne-am astâmpărat şi în primele zile ale lui decembrie, pe vreme rece, am plecat din nou spre Micaia. Când am ajuns în Curmătură, un vânt puternic zguduia maşina cu care urcasem până aici. Când ne-am dat jos, mai-mai să ne ia pe sus vântul puternic. Iar când am început să urcăm, muntele a fost darnic cu noi. Soarele învinsese răceala dimineţii şi vântul tindea să se potolească. Când am depăşit Pristosul, palele de căldură ne-au făcut să ne scoatem de pe noi ambalajele anti-vânt şi frig. Şi când am ajuns pe vârf, la cei 2170m ai Micăii, cerul albastru, senin până aproape de
Dumnezeu, paradisul munţilor cât cuprindeai cu ochii, ni se înfăţişa nouă, ultima oară înaintea mantiei albe, ce urma să se aştearnă pentru multă vreme de acum încolo. Când ne uitam spre înălţimile descrescătoare, spre depărtările şesului, munţii stăteau cuminţi în cununi îngemănate spre marile înălţimi. Mai spre noi, înălţimile mari şi însemnate, începeau să-şi arate identitatea. Deasupra a ceeace trebuie să fi fost Semenicul, apărea spre dreapta, o creastă, acum întunecată dar mândră. Era lama de calcar aşezată în calea vânturilor şi furtunilor năpraznice, Oslea cea plină de legende. Apoi peste ea, apăreau cununile Ţarcului şi Godeanului. Şi ceva mai la dreapta, măreţul Retezat. Multe erau vârfurile ce se vedeau din aceşti prea frumoşi munţi, dar unul puteam fi siguri că se vedea de aici. Paloşul Iorgovanului din poveste, în lupta cu zmeul, tăiase cu putere stânca din vârful Retezatului, care-l făcea pe acesta să nu poată fi confundat de oriunde l-ai privi. Mai către noi, alte creste semeţe se lăsau privite cu de-amănuntul. Mai întâi celelalte înălţimi ale Parângului, dominate de piramida Parângului Mare. Mohorul, cetate masivă de piatră, domina valea Urdelor. Şi mai spre dreapta, munţii mai mărunţi ai Latoriţei se lăsau descifraţi pe îndelete. De la marile sale vârfuri, Ştefanu şi Bora, până către Fratoşteanu, creasta aceasta îşi arăta toate secretele. Mai înaltă, arătându-şi marile sale înălţimi, munţii Lotrului îşi desenau creasta uşor pudrată cu albul bătrâneţii căreia îi cam venise timpul, de la vârful Cristeştilor până la cel al Balindrului şi chiar mai departe. Printr-o despicătură dintre munţi, piramida martoră a îndârjirii dacilor şi romanilor, ale căror ziduri le păstra amintirea la poalele sale, vârful lui Pătru, ne arăta nouă, înălţimile Şureanului. Aşa, cam de la Balindru şi pestre Negovanu Lotrului, apărea spinarea prelungă a Cindrelului. Înadins am lăsat privirile să zburde mai la urmă, peste munţii cei mai la îndemâna noastră: munţii Căpăţânii. Priviţi de aici, Nedeia era primul dintre vârfurile sale. Dar şi Balota şi Ursu, erau uşor de identificat. Şi mai departe şirul munţilor se pierdea spre valea Oltului. Buila avea identitatea sa în marele dans al înălţimilor. Iar Cozia nu putea să lipsească din privirile dăruite cu dărnicie de ziua frumoasă de care aveam parte. Ne mai învârtim odată cuprinzând cu ochii darul măreţ al acestei zile şi începem coborârea. Când ajungem în dreptul Pristosului, ne tragem sub stâncăriile vârfului său şi ne întindem la soarele cu raze blajine. De aici spre şesul oltenesc, o pantă pronunţată duce la plaiul Boierului, în mijlocul căruia străjueşte, minusculă, o stână. Şi muchia se pierde în adâncul pădurilor de brad. Gândindu-ne la înapoiere, nu aşteptăm ca răceala dinspre amurg să ne gonească spre casă şi coborâm repede spre maşina zgâlţâită şi acum de vântoasa din Curmătură. Când plecăm, moleşeala din maşină, ne leagănă vise pentru alte zile frumoase, pe care iubirea de munte ni le va dărui din când în când.
****
A venit un alt an şi Parângul continua să-mi trezească dorul de crestele sale. Mi-am convins băiatul, Andrei, să meargă cu mine. Până în Brezoi, apoi cu ocazii până la Gura Latoriţei şi Petrimanu şi pe jos, pe scurtătura potecii, am ajuns în Curmătura Olteţului. Şi aşa de bine s-au însăilat mijloacele de tramsport oficiale şi ocazionale, că atunci când ne-am dat jos la Petrimanu, din ultimul dintre ele, am întrebat dacă nu cumva urcă până în Curmătură. Ajunşi aici, într-o zi frumoasă, am început urcuşul pe pantele Pristosului. N-am avut noroc până la capăt şi când ne apropiam de căciula Micăii, cerul s-a ascuns după valuri de ceaţă. Am nimerit totuşi vârful. Mai greu a fost cu coborârea şi dacă undeva mai jos nu am fi auzit o turmă de oi, cred că n-am mai fi nimerit drumul din prima. Aşa strigătele noastre au ajuns până la cioban şi acesta ne-a îndrumat pe drumul cel bun. Am coborît coasta muntelui, printre lespezi de stâncă, de parcă acolo niciodată n-ar fi fost poteca umblată de ciobani. Deabia acum mi-am dat seama de ce la prima urcare pe acest vârf, mi-am amintit atât de persistent că pe aici ar fi o îngrămădire de stânci. În josul potecii, nu mult înainte de a ajunge în Şaua Muşetoaia, un zid de piatră ne-a adăpostit o clipă de vântul care bătea din vale, cu putere. Apoi când am ajuns în şa, lângă micuţul lac nival de aici, am privit locurile cu mai mare atenţie decât în alte împrejurări. Priveliştea către canionul pârâului Galbenu era magnifică. Brâie de stânci îngustau despicătura muntelui, care spre plaiul de pe Piciorul Bălescului, se terminau cu pereţi abrupţi, printre acestea făcându-şi loc, ca nişte adevărate ornamente alpine, tufe dese de jneapăn. Undeva în acest vălmăşag, pe dreapta văii, îşi făcuse loc un bordei de mioare. Înspre drumul pe care-l urmam, se desfăceau alte poteci. Una din ele se înfăşura pe coasta sudică, pe acolo pe unde căldări glaciare frumoase îşi aveau locul. Alta, poteca pe care ne avântam, ocolea versantul Muşetoaiei – 2058m – şi continua drumul spre vârful Galbenu. Am intrat curând din nou în ceaţă. De data asta se zărea soarele şi căpătam speranţa că în curând vom vedea şi noi câte ceva din împrejurimi. Am mers în imediata vecinătate a crestei, al cărui contur îl zăream de departe. Am traversat vâlcele seci, urmate de scurte urcuşuri. Poteca mergea neabătută înaintea noastră. Am depăşit marea şa a Tidvelor, pe parcursul căreia am întâlnit un grup de cehi. Veneau din creasta marelui Parâng şi nu doreau să se oprească prea curând. Barvo !. Înseamnă că partea asta a Parângului şi apoi creasta Căpăţânii, prezenta interes. Noi ne-am continuat drumul spre şoseaua alpină. Am lăsat Păpuşa pe stânga, apoi pe cărări prea bătute am ieşit chiar în şosea, în imediata vecinătate a vârfului Urdelor. Când am văzut multiplele serpentine ce coborau până la firul văii Urdelor şi iarăşi urcau pe versantul opus, am luat-o pe panta mare, direct către mica platformă pe care se afla stâna, acolo unde, cu foarte multă vreme în urmă, în plină noapte, câinii ne atacaseră din toate părţile. Ajungem repede la firul apei, unde ne potolim setea şi urcăm poteca strecurată printr-un horn pietros şi scurte paliere de poieni fermecătoare. Totuşi trebuia să urcăm o diferenţă de nivel apreciabilă până la platoul Cărbunelui. Mai departe urmăm drumul alpin şi acolo unde a fost posibil am tăiat serpentinele. În drum am întâlnit un flăcău cu turma de oi după el, pe care l-am întrebat dacă vom găsi găzduire la Căşerie, casa care adăpostea din timpuri vechi, stâna din aceste locuri. Mai tăind serpentinele, mai pe drumul alpin, am ajuns la noua stână din Căşerie. Casa cea nouă fusese făcută pentru că cea veche de-o generaţie – am chiar împresia, dată fiind înfăţişarea acesteia, că slujise pe vremuri, grănicerilor austro-ungari, cu atât mai mult cu cât sus în creastă, sub vârful Ştefanului, se văd şi astăzi fundaţii ale unui vechi pichet grăniceresc; astăzi vechea Căşerie stă să se dărâme – începuse să i se găurească acoperişul. Am găsit la stână o băciţă, din Gorj, mare şefă de stână, energică şi foarte vorbăreaţă, pe care nu cu mult timp în urmă o întânisem tot prin aceste locuri. Trecusem pe şoseaua alpină cu o maşină, când băciţa ne-a făcut semn să oprim şi ne-a întrebat dacă nu avem vreo ţigară. Acum, când am ajuns acolo, tocmai la mulsul oilor, primul lucru pe care i l-am spus, a fost că venisem să-i aduc ţigările pe care ni le ceruse. A râs, ne-a oferit găzduire şi masă îmbelşugată. Au mai fost amănunte interesante. Fata ei, o codană înaltă şi isteaţă, cam orăşenizată, ne-a arătat într-o gazetă gorjenească, câteva poezii moderniste, interesante, scrise cu oarecare talent şi publicate acolo. Dar nu numai asta, dar femeia şi-a adus aminte că în urmă cu 3-4 ani, mai fusesm pe acolo. Ştia chiar cum mă chiamă – îi lăsasem o carte de vizită -, doar prenumele nu mi-l mai ştia. Ba chiar îşi mai aducea aminte, că şi altă dată mai trecusem pe acolo, cu amândoi copiii, nu numai cu Andrei şi m-a întrebat ce face fata şi soţia. Ba mai mult, aflase, numai ea ştia de unde, că ocupasem pentru o scurtă şi neinspirată perioadă, funcţia de subprfect la Vâlcea. Şi cam aşa s-a scurs timpul petrecut la stâna din Căşerie. A doua zi ne-am îndreptat spre Obârşia Lotrului şi spre casă.
****
Eram intraţi în secolul XXI şi Andrei era student şi pe deasupra avea şi carnet de conducere şi cu el mi-am realizat visul de a intra în Căldarea Roşiile, de sub Parângul Mare. Am sosit după amiaza la cabana Groapa Seacă, acolo unde nu de mult zărisem un om măturând în faţa unei vechi case aproape părăsite. Devenisse între timp cabană în toată regula, cu lume multă, maşini şi mai ales viaţă de cabană. Şoseaua asfaltată ce unea Obârşia Lotrului de Petroşeni, uşura accesul aici şi poziţia cabanei, în faţă cu perspectiva vârfurilor mari ale Parângului, vizibile de aici, erau tot atâtea promisiuni pentru excursii frumoase. Am înoptat în cort, în poiana de lângă cabană. Seara am făcut o scurtă plmbare pe poteca ce părea a face un circuit prin împrejurimile cabanei. Am memorat câteva trasee marcate şi printre ele era unul ce ducea spre Coasta lui Rus, sau cel puţin până în Şaua Huluzului. Peste noapte s-a dezlănţuit furtuna, cu fulgere, trăznete şi potop de apă. A doua zi însă, soarele era din nou stăpânul cerului şi piramidele înalte la locul lor şi la fel de impunătoare. Am plecat dimineaţă pe un timp frumos, dar cu norişori fum de ţigară, care fluturau un pic pe cer şi dispăreau. Am coborât circa 500m pe şosea, către Petroşeni, până la primul pod, cel peste apa Jieţului. Acolo se desprindea spre inima muntelui, un drum forestier, pe care am luat-o voiniceşte. Andrei ducea rucsacul, mie revenindu-mi doar proprii mei bocanci, care dădeau semne că până la sfârşitul zilei aveau să-mi facă necazuri. Nu cred că drumul a fost mai lung de 4 km şi toţi buni pentru accesul turismelor. Apoi până la captarea hidro bolovănos şi pe alocuri mocirlos. De aici înainte un alt drum, bun doar pentru tractor, cu făgaşe pline de apă la tot pasul. Când am traversat pe punte apa Ghereşului, nu ne-a mai stat în faţă decât poteca, marcată cu punct roşu. Aveam de urcat o pantă accentuată, printr-o pădure cu brazi înalţi, printre stânci ieşite din pământul umed. Arareori întâlneai ochiuri de lumină, strecurate printre crengile brazilor înalţi şi doar acolo erau rotogoale de iarbă şi flori. Parcă doar aburul trebuia să iasă din pământ, ca să ne aflăm în Lumea Pierdută a Apusenilor. Urmează un scurt coborâş, trecem pe punte apa în cascade a Jieţului şi iată-ne pe celălat mal, în faţa unui brad pe care trei puncte roşii orientau direcţia de mers în tot atâtea locuri. Una din ele ducea la refugiul Agăţat, de care ne apropiem şi noi. Cocoţat sus pe o stâncă, cu scară de lemn până la platforma lui şi cu izvor în apropiere, la nici 5m depărtare. Pare mai mult un refugiu de vânătoare. Dar are ferestre cu geamuri şi în el pare a fi cineva. Nu ne mai urcăm în el şi plecăm mai departe. Mai întâi pe malul stâng al Jieţului, apoi ne desprindem de el şi apucăm pe un jghiab umezit din belşug de pâraie. Când scăpăm de aici, suntem pe o brână, printre stâncile uriaşe ale morenei ce se sfârşeşte tocmai jos, în apa Jieţului. Coborîm într-o pajişte cu iarbă verde, sclipind în bătaia soarelui, prin mijlocul căreia curge un fir de apă. În mijlocul ei, un bolovan uriaş ne serveşte drept masă şi loc de odihnă, mai mult din cauza bocancului meu care mă roade îngrozitor. În faţă poteca suie în serpentine strânse, învingând treapta glaciară. Deasupra acesteia, găsim vechea şi aparent neutilizata stână din Căldarea Roşiilor. Suntem nu departe de lacul Zănoaga Stânei, de unde poteci diferite urcă spre creastă. Una din ele, parcursă de mult, ne scoate pe muchia Sliveiului, alta continuă pe marcajul punctului roşu, ramura din dreapta şi urcă pe lângă lacul Lung şi iezerul Mândrei, până spre vârful Parângului. Noi continuăm să mergem pe acelaş marcaj, dar pe ramura din stânga, care sfârşeşte în şaua Gruiului. Cam pe aici ne ajunge din urmă un tinerel, singur, care dormise în refigiu şi se îndrepta spre Rânca, fără să mai ţină seama de poteci, direct pe coasta muntelui. Îl urmărim multă vreme, până dispare după nişte tufe de jneapăn. Ne abatem pe muchia de deasupra lacului Roşiile, de unde avem privelişti deopotrivă spre picioarele stâncoase ce coboară spre căldare, spre muchiile Sliveiului, sau din cel ale Gruiului. Lacul liniştit al Roşiilor, înconjurat de grohotişul de pe marginea lui, oglindeşte conturul marelui abrupt de desupra sa. Pe malul lacului, un cort minuscul adăposteşte vreo doi pescari, cu undiţele la vedere. Noi mai zăbovim pe creasta pe care am ajuns, unde dintr-un alt cort, se pregătesc de plecare alţi turişti, care cred că au o tabără mai lungă pe aceste meleaguri. Stau de vorbă cu Andrei şi ne aducem aminte de seara când pe coasta muntelui, pe brâne de capre, printre tufe de jneapăn, am coborât din Şaua Pleşcoaia, goniţi de înserare şi ne-am reunit după peripeţii, pe malul lacului Lung, unde am ridicat cortul. Cerul s-a înourat zdravăn şi sunt semne de ploaie. Bocancul meu roade cu sete din picior şi neavând încotro, începem coborîrea pe drumul pe care am venit. După ce trecem de lacul Zănoaga, găsim rămăşiţe ale avionului căzut aici acum mai bine de 30 de ani. Pe drumul întoarcerii, întâlnim grupuri numeroase de turişti, care urcă cu toată ameninţarea ploii, dornici să privească frumuseţile căldării din care veneam. Când ajungem din nou la cabană, ameninţarea ploii trecuse şi soarele stăpânea munţii, care se lasă priviţi pentru ultima oară. Ne urcăm în maşină şi plecăm spre casă. Pe drum nu contenesc să-i povestesc lui Andrei, cum se va desfăşura noua noastră excursie prin aceste locuri şi nu numai prin căldare, dar şi prin altele, ştiute de mine mai de demult sau mai de curând şi pe care tare mult aş vrea să le mai văd odată.
Text: Dinu Boghez

miercuri, 6 mai 2009

Buila - Piatra Craiului valceana

Moto: Drumul dragostei de tine zi de zi eu îl scurtai,
Şi tu fără-a prinde veste tot mai mult mi-ngăduiai.
Nicolae Labiş

Oare de câte ori oi fi fost în Buila ? Un poet drag mie, ce mi-a înrâurit adolescenţa în toate visele ascunse ale ei, a scris versurile „ noi nu le-om putea număra niciodată,/ inima visează măzărichea înmiresmată / şi stele albastre cu clinchete mici ”. Nu ştiu de câte ori am fost pe meleagurile pe care le vedeam cînd intram în şantier. În dimineţile senine de vară, lama argintie strălucea în lumina răsăritului şi iarna sub mantia omătului sclipitor, privirile rămâneau ţintuite de înşiruirea de ţancuri înălţate spre cerul albăstriu ale crestei Ştevioarelor. Aşa îmi începeam zilele lungi de muncă în şantier şi dacă în multe din ele aveam şi satisfacţii, poate Buila avea înrâurirea ei.
Mai toate peregrinările mele pe meleagurile bătute de soarele dintâi, au fost frumoase şi multe dintre ele, merită să mi le amintesc.
Dinaintea sosirii mele în Vâlcea, de două ori trecusem prin Băbeni şi de fiecare dată zărisem o creastă de munte, zimţată, înălţată deasupra dealurilor. De fiecare dată mi-am închipuit că văd creasta Parângului !. Apoi, când am ajuns în Râmnicu Vâlcea, am aflat că muntele ce-l vedeam dimineaţa, se numea Buila. Am identificat-o repede pe harta sumară pe care o aveam şi mi s-a părut un munte uşor abordabil, cu distanţe scurte de apropiere şi străbatere a lui. Aşa că n-am stat pe gânduri prea mult, când mi-am programat o plimbare prin aceste meleaguri. Asta era în iunie 1967 !. Vorbisem cu nea Mitică – şoferul lângă care mi-am petrecut 18 ani din viaţă, mai mult prieten decât subaltern -, rugându-l să mă aştepte acasă la el, în Bărbăteşti, într-o seară de început de vară. Aşa am cunoscut prima oară potecile Builei.
Harta pe care o aveam, spunea că pot pleca din Olăneşti, că voi urma o coamă deluroasă, după care voi coborî la apa Cheii şi voi ajunge pe meleagurile Builei. Părea scurt drumul însemnat pe hartă şi mă amăgeam că voi ajunge repede în Bărbăteşti. Am plecat în zorii zilei, către Olăneşti, unde am ajuns repede. Am luat-o spre valea cu multe izvoare, de pe care începea drumul către cătunul Tisa. Cele câteva case risipite pe dealuri, dar mai ales bisericuţa săltată pe o movilă, profilată pe cerul în care soarele înroşea orizontul, avea parcă o semnificaţie aparte. La ieşirea din sat, un bătrâm, mi-a dat atâtea indicaţii despre drumul ce trebuia să-l parcurg, cât să ajung până la „cantonul lui Zdârcea”, loc în care cu siguranţă voi găsi oameni care-mi vor spune pe unde să o iau mai departe. Mi-a spus totuşi, că poteca pe mai departe, urcă pe undeva prin spatele cantonului. Am parcurs fără probleme de orientare, poteca crestei pe care mă aflam. Am ajuns într-un loc în care peisajul se schimba evident. Prin pădure, pe lângă exemplarele falnice de fag, începeau să apară brazii. Unii parcă diferiţi de cei întâlniţi prin ceilalţi munţi. Ce-i deosebea atâta încât mă surprinseseră, aveam să aflu ceva mai târziu. Eram într-o zonă în care creştea specia rară a tisei. Pe măsură ce urcam, poteca se strecura clar prin pădure. Apăreau ţancuri argintii. Erau stâncile calcaroase ale Stogşoarelor, aveam să aflu în alte multe întâmplări în care am străbătut locurile. Drumul era fascinant, nu numai pentru că pe aici păşeam pentru întâia oară. Eram singur şi deşi ziua era una cu soare mult, singurătatea mă apăsa. Am ajuns într-o şa, acolo unde am găsit o masă cu băncuţe. Păreau locurile mai prietenoase şi parcă de undeva din preajmă, stăteau să apară şi oamenii, care să-mi dea indicaţii despre drum. Până aici şi chiar mai departe, drumul fusese bine descris de bătrânul din capătul satului Tisa. Pe lângă un perete imens şi vertical, am început coborîrea spre valea Cheii, de unde un zgomot de apă năvalnică, se făcea auzit încă de pe aici. Am coborît poteca, am trecut cam pe la mijlocul ei, pe lângă un izvor cu altă băncuţă lângă el, şi am găsit cantonul lui Zdârcea, după ce am traversat apa. Nu numai o clădire, ci chiar trei. Una dintre ele era mai bine conservată şi părea des utilizată. Dar spre surprinderea mea, nu se vedea nimeni prin preajmă. Era ora 12 şi nu mi-am permis o odihnă prea lungă. Am căutat poteca, prin spatele cabanei, aşa cum îmi spusese bătrânul din Tisa. Am găsit doar un lan de urzici şi n-am văzut vreuna. Am intrat în panică. Nu-mi puteam permite prea multe bâlbâieli. Trecuseră aproape 7 ore de când plecasem din Olăneşti, în totală contradicţie cu harta pe care o aveam. Bănuiam că şi de acum încolo voi avea mult de mers. Îngrijorat, ca să nu spun chiar speriat, am luat-o pe marginea apei, în avalul ei. Apa trebuia să mă scoată undeva. De unde să bănuesc cum arăta valea. Pe marginea apei am găsit chiar o potecă. Dar când am depăşit poteca şi am continuat să merg pe lângă apă, pentru că pe altundeva nu puteam, m-am trezit în mijlocul unui haos de stânci şi zgomot de apă, ce se prăvălea în cascade nesfârşite. Peste câteva am trecut cu uşurinţă. Dar a venit un bolovan mare, pe faţa căriuia m-am lăsat în jos. Mai departe drum nu se mai vedea nicicum şi m-am gândit că trebuie să mă întorc. Eram speriat în mijlocul zgomotului ce mă înconjura şi instinctiv am strigat după ajutor. Cine să te audă !. Am încercat să mă caţăr înapoi pe bolovanul coborît uşor. Avea faţă netedă şi umedă. Mâinile îmi alunecau pe faţa lui. Cu o ultimă sforţare, am izbutit să mă agăţ de mici asperităţi şi să revin deasupra bolovanului. Am ajuns din nou la cantonul de lângă care plecasem, complet epuizat. Am mai căutat odată poteca şi când am pătruns în lanul de urzici, însfârşit am găsit-o. Am luat-o repede în susul ei, ba chiar am început să alerg. Undeva lângă trunchiul unui copac, era ora 2pm, m-am lăsat jos şi obosit peste măsură, m-am întrebat dacă voi mai ajunge în Bărbăteşti în seara aceea. Mi-am continuat drumul şi spre capătul de sus al potecii – ajunsesem în Curmătura Comarnice – iar am pierdut şirul potecii. Disperat am luat-o printre brazi. Curând am ajuns într-o mare de grohotiş. Când piatră sfărâmată, când blocuri imense doborîte din peretele muntelui ce se înălţa deasupra mea. M-am menţnut la limita pădurii de brad, fără să încerc să intru în ea. Şi poate că ar fi fost mai bine. Aş fi dat de potecă. Deabia într-un târziu, când peretele de calcar se apropiase prea mult, a trebuit să cobor şi am dat de potecă. Ce ştiam eu dacă o fi poteca cea bună sau una care cine ştie unde mă ducea. Am mers totuşi pe ea. Poate că oi fi dat de izvorul de sub Troiţă şi mi-oi fi potolit setea. Sau poate disperat, am continuat să alerg, gândindu-mă că mă va apuca noaptea. Într-un târziu, pe un plai, am dat de o turmă de oi şi mai ales de ciobanul ei. Mult mai târziu aveam să aflu că ajunsesem la stâna din Cacova. Eram obosit peste măsură, atât de lungimea traseului ales, dar şi de surpriza muntelui, care-mi rezervase parcurgerea grohotişurilor pe care nu le mai întâlnisem decât în Piatra Craiului. Am zăbovit lângă ciobanul întâlnit. L-am întrebat dacă-l ştia pe nea Mitică Şoşoacă, cel la care trebuia să ajung. Sigur, numai că el îi spunea Dumitru. Mi-a arătat o potecă pe lângă o sondă, despre care nu mi-a spus ce căuta acolo. Pe acolo voi ajunge în Bărbăteşti. Voi afla mai târziu că poteca străbătea plaiul Scărişoarei. Potecă liniştită, cu pădure de fag, neatinsă nici atunci, nici acum. La sfârşitul ei aveam să trec printr-o adevărată pădure de ferigi şi deabia apoi am ajuns în sat. La nea Mitică am ajuns după, ora 9 seara, când aproape se înserase. Nu cred că mă mai aştepta, dar am fost bine primit. Am căzut secerat de oboseala unui drum de aproape 16 ore, de când plecasem de acasă. Şi nici nu cred că lungimea drumului m-a obosit peste măsură, ci rătăcirile faţă de poteca pe care dorisem să merg şi surprizele unui drum alpin la care nu mă aşteptasem. Aşa a sfârşit primul meu drum în Buila munţilor Căpăţânii.
***
Eram în iarna anului 1968, la începutul lunii decembrie. Vremea era frumoasă şi Buila, părea de departe, foarte atrăgătoare. Îi sclipeau în fiecare dimineaţă, versanţii abrupţi acoperiţi de un pospai de zăpadă. Nimic nu mi se părea imposibil, nici chiar o excursie pe creasta unui munte aproape necunoscut, pe cărările care sigur ascundeau capcane, prin locuri nemarcate şi cu atât mai mult, neumblate iarna. Nea Mitică mă ducea oriunde. Moskviciul de la şantier mergea bine şi iată-mă în după amiaza unui sfârşit de săptămână, în drum spre Schitul Pahomie, acolo unde-mi propusesem să înoptez. Am ajuns la schit. Acolo am făcut cunoştinţă cu Ioasaf, singurul călugăr al acestui schit. Acum ori că îi plăcusem călugărului, ori că în seara aceea avea chef de vorbă, dar a început să-mi depene istoria, atât cât o ştia el, a schitului pe care-l păstorea. Avea pe lângă el pe Lisaveta, săteancă în vârstă, de prin Bărbăteşti, sat care avusese o importanţă majoră în istoria schitului. Călugărul Ioasaf, pre numele lui adevărat, Ionescu din Rădeştii Muscelului, sat de prin preajma Câmpulungului. Era mic de stat, dar mare în vrere. Ajunsese aici după război, în urma unei decepţii, cât o percepea el, dintr-o căsătorie ce-i zdruncinase viaţa. Îl aruncase călugăria, pe bani cât să nu moară de foame, aici la schitul Pahomie, acolo unde cu greu se ajungea, chiar în vremea de atunci. Găsise aici o biserică aproape dărâmată, iar chilia călugărului aproape inexistentă. A muncit mult, a tăiat cu mâna lui fagii dimprejur, care i-au permis mai apoi să aibă loc de grădină. A început să construiască casa în care să locuiască peste iarnă şi până a nu veni aceasta, a avut loc de dormit într-o cameră. Apoi biserica, grădina şi chiliile, au început să se ivească în locul mântuit de mâna aceasta de om, care cu încetul a sfinţit locul. A dăinuit multă vreme prin aceste locuri, cu multele capricii pe care le avea, manifestate în special faţă de turiştii care-i vizitau sihăstria. Până ce într-o zi l-a ajuns bătrâneţea şi poate chiar boala. Deabia atunci şi-a găsit adăpost la oameni de bine, în Cheia, acolo unde de altfel s-a şi sfârşit. Înainte de a-şi găsi sfârşitul, într-o zi de vară, mi-a arătat sub peretele schitului, un loc acoperit de o lespede. ,,Biserica şi chiliile sunt ale Episcopiei, dar aici, locul de sub pământ, este lăcaşul meu de veci, numai al meu. Nimeni nu mă va da afară de aici ”. Şi s-a sfârşit părintele Iosaf, tăcut, aşa cum a trăit şi nimeni nu l-a deranjat vreodată în locul pe care şi-l făcuse de pe când sălăşluia printre noi, mirenii cei păcătoşi. Duhul părintelui Iosaf, Ionescu cel din Rădeştii Câmpulungului, bântuie prin serile blajine de vară sau nopţile geroase, cu lună plină, când covârşit de liniştea locului, aflat sub pavăză de stâncă înaltă, stai pe prispa chiliilor, gândind la locuri mai aproape de cerul, acum înstelat, dar mâine senin ca sufletul celor ce îndrăgesc muntele. Atunci a urmat o seară liniştită, lângă soba care gemea de lemne arzânde, cu flăcări încolăcite. Şi când căldura mă mai gonea din casa primitoare, ieşeam pe prispa chilii sub lumina rece a unei luni pline, cum parcă nu aş fi văzut şi altădată. Doar scrâşnetul securii care-şi croia bârnă de casă nouă, muncită cu râvnă, părea să-mi amintească de munca unui om, ce-şi frământa aleanul unor zile de mare suferinţă. Lângă el Lisaveta, stătea cu mâna la gură, ascultând depănarea poveştii vieţuitoarei Domnului, hărăzită să binecuvânteze locul. Şi tot ea, a doua zi, nu numai că m-a povăţuit pe unde să apuc către creasta Builei, pe care mi-o doream, dar m-a şi condus o bună bucată de drum. Când am ajuns în preajma unei creste, mi-a dat o ultimă îndrumare şi s-a întors la schit. Am rămas singur. De jur împrejur, zăpada era stăpâna locului. Cu hanoracul de pe atunci şi un basc aşezat cam într-o parte, urcam cu temere printre urmele care se arătau a fi cele ale unei turme de porci mistreţi. Am pătruns în lungul unui vâlcel, am urcat prin pădure pe serpentine închipuite şi am ajuns la o arătare de casă, stâna din Ştevioara. Mai departe, se întruchipa poteca prin piatra albă de calcar iţită din şi mai albul zăpezii. Pe altă vale, rotunjită, spre înaltul muntelui, am urcat pe altă muchie, mai priporoasă. De acolo drumul părea a urca doar printre stâncile unei custuri. Când s-a sfârşit aceasta, am ajuns într-un tăpşan, rotunjit ca o tipsie, deasupra căruia se ridicau ţancuri înzăpezite, presărate cu stânci. Pe întinderea albă, ritmic, apăreau paşii unui ţap de capră neagră. Urcau şi ele odată cu mine şi nici când am ajuns pe ţancul cel mai de sus, nici acolo nu se sfârşeau. Acolo sus, sprijinit de baliza vârfului, mai apoi odihnind pe scaunul de piatră al muntelui, cu harta în mână, am privit pe îndelete tot înconjurul lumii în care mă aflam. Văzusem şi mai de jos cununa înzăpezită a Făgăraşului, ba chiar şi pe cea a Iezerului şi Bucegilor, dar de aici de sus, păreau cu adevărat măreţi. Nimicnicia satelor de pe văile de prin care venisem sau le cunoşteam din alte împrejurări, parcă nu mă impresionau. Ziceam eu că mai sus nu puteam ajunge pe Buila. Dar eram doar pe vârful Ştevioarelor şi aveam să aflu mai târziu, că deabia de acolo mai departe, Buila avea să-şi arate adevăratele frumuseţi. Gonit de timp, am întrerupt visarea şi m-am grăbit spre valea pe care o părăsisem. Şi aşa repede vroiam să cobor, încât imprudent, m-am lăsat să lunec pe crusta zăpezii. Şi m-am trezit deodată târât pe toboganul îngheţat, spre o vale parcă fără sfârşit. Ba ca să fie totul pe de-a întregul, în cale mi-a apărut in colţ de stâncă, ieşit din zăpadă. Cu greu l-am evitat, dar tot m-a atins şi multe zile de atunci încolo, mă aşezam cu greutate pe scaun. Basca mi-a sărit cât colo şi deabia am găsit-o şi durerea din spate m-a ţintuit locului. Dar am ajuns cu bine la schit şi apoi la Cheia, de unde am pătruns în lumea din care ieşisem prea scurtă vreme.
***
Cum frumuseţea locurilor din Buila îmi stăpânea mintea, n-am ezitat să-i propun lui Grig să mergem măcar până la cantonul lui Zdârcea. Apoi om mai vedea. Aşa că am luat-o voiniceşte pe valea Olăneştilor. Mergeam pe drumul lung, stăpânit încă de la început de zăpadă, întrebându-ne dacă vom găsi pe cineva la canton sau dacă vom putea pătrunde în camera cu sobă, fără să stricăm vreun rost de pe aici. Norocul ne-a scos în cale un pădurar. Era chiar Zdârcea, sau oricum din familia de păzitori ai cantonului. Şi cînd a auzit că vrem să mergem la cantonul lui şi să înoptăm acolo şi nici nu vrem să spargem casa din pădure, ne-a lămurit cam cum să facem. Cheia de la camera care ne interesa, era sub ,,şeuşel ”, o bucată de scândură bătută lateral prispei, pe care omul îşi ţinea o bucată de săpun. Şi toată amintirea acelei excursii, s-a legat de acea denumire ciudată, pe care de atunci încoace nu am mai auzit-o. Când am ajuns la canton, zăpada ne trecea de genunchi şi dorul nostru de ţancurile Builei, s-a năruit. Dar am intrat în cameră, cu cheia de sub şeuşel, am făcut focul şi ne-am bucurat de căldura unei sobe încinse. Afară gerul cu zăpada sclipind, ne-a bucurat cu o noapte geroasă şi înstelată. A doua zi ne-am întors pe acelaş drum. Înainte de a pleca însă, am văzut pe fereastra bucătăriei de vară, unde ne pregăteam micul dejun, un spectacol deosebit. Pe fereastra barăcii, împărţită de două stinghii, ca un fel de cruce inegală, se zărea Stogul, imens bulgăre de calcar, în lumina răsăritului, devenit acum unul de foc. Sclipea lumina portocalie şi până la noi ajungeau raze luminoase. Atunci am făcut un diapozitiv, pe fereastra de catedrală naivă, prin care se vedea bulgărele străluminat al Stogului. Şi l-am intitulat ,, fereastra credinţei mele ”. Şi aşa a rămas toată viaţa.
***
Într-o dimineaţă de iarnă, am plecat spre Olăneştieram întovărăşit de Toni. Am parcurs drumul ştiut pe valea Olăneştilor până la cantonul Mânzu şi am urcat în Şaua Prislopelului. Iarna era la ea acasă. Soarele sclipea pe zăpada ne’ncepută. Curând am ajuns la bordeiul numit de noi, statornicii vizitatori ai locurilor, Bătna Doamnaă. Culmea este că denumirea asta ciudată pentru locurile prin care treceam, îşi avea istoria ei. Şi profit de ocazie să-i spun povestea. Eram într-o zi cu un grup în care era şi Ceani cu soţia. Amândoi oameni deosebit de plăcuţi. Am trecut pe la bordeiul pe care-l amintesc acum. Mergeam spre cantonul lui Zdârcea. Ajunşi la bordei, am găsit o bucată de trunchi de fag, tăiată şi numai bună de pus pe foc. Era tăiată exact de la o ramificaţie a fagului. Avea începutul a două crăcane şi la furcitura acestora, un smoc de muşchi, stufos şi aproape negru. Şi soţia lui Ceani, Mimi, a exclamat mirată: „ ia uite !, are şi fleacul ! ”. şi cum doamna lui Ceani trecuse de prima tinereţe, bordeiul la care găsisem buturuga, l-am botezat Bătrâna Doamnă. Peste ani, butura a rămas acolo dar din ce în ce mai arsă la focul trecătorilor. Şi cu timpul buturuga s-a sfârşit, dar denumirea locului şi bordeiului a rămas pentru multă vreme. Avea în apropiere, pe versantul dinspre râul Olăneşti, un izvor. Şi asta a durat până când şi-au făcut loc taierile de pădure, sălbatece. Acum izvorul a dispărut şi de bordei, cine-şi mai aduce aminte. Până aici se ajungea repede şi frumuseţea traseului deabia de acolo începea. Urcăm prin pădurea de fag, cu trupuri zvelte de culoare gri-verde. Cu frunzişul dus de mult, cu cerul albastru, pur şi stâncile de calcar săltate semeţ deasupra, peisajul era magnific. Frumuseţea muntelui, aşa cum mi se arăta în ziua aceea de decembrie, îmi stârnea cel mai statornic sentiment pentru tărâmul Builei mele dragi. Am urcat prin peisajul iernatic, până în Şaua Stogşoarelor, la masa cu băncuţe. Am coborît la canton, unde ţancurile de calcar înconjurătoare, dominau peisajul. Puţnă vreme am stat la canton. Trebuia să avem timp şi de întoarcerea lungă spre Olăneşti. S-a sfârşit ziua în plin întuneric, dar locurile văzute, în iarna pură care ne întâmpinase, a depăşit oboseala.
***
Am urcat într-o sâmbătă după amiază, către valea Costeştilor. Urma să urcăm la cantonul din Prislop şi să urcăm pe-o valea spre abruptul Builei. Nu ştiam atunci cum se numeşte valea, dar aveam în faţă spectaculosul perete vestic al Builei, care tare mai semăna cu cel al Piertii Craiului. Parcă eram pe valea Dâmboviţei, urcând spre Garofiţa Pietrii Craiului, atât de mare era asemănarea. Scilpea piatra albă în soarele după amiezii şi noi ardeam de nerăbdare să ne avântăm către misterele ei. Mai târziu aveam să aflu că urcasem pe valea Ghelălăului. Până într-un loc, avea să ne ducă pe drumul forestier, nea Mitică, cu maşina. De acolo înainte drumul era stricat şi nu ne-a mai rămas decât mersul pe jos. Curând aveam să ne afundăm în pădurea încă în picioare. O bucată de drum am mers prin răgăliile rămase in urma unor tăieri vechi, apoi am dat de fagi tineri acoperiţi de coroane bogate. La un moment dat, lângă trunchiul unuia stufos, un strigăt puternic, mai mult un fel de orăcăială, aproape că ne-a înlemnit. Dar am văzut şi niciodată de atunci încoce, zvâcnetul unui cuc speriat de prezenţa noastră. O fi încercat atunci să-şi lepede ouăle într-un cuib străin şi noi l-am prins asupra faptei. Apoi am întâlnit poteca ce înconjura muntele, am luat-o la stânga şi am ajuns la Troiţa Bărbăteştilor. Era pe atunci un izvor puternic şi vâna de apă ţâşnea din inima muntelui. Pe lângă el se strecura poteca ce ducea la stâna din Curmătură, unde am ajuns repede. Am cerut găzduire şi ciobanii primitori ne-au deschis camera lor de oaspeţi, o încăpere izolată de restul stânei. Am zăbovit la taclale pe prispa stânei şi cum stăteam noi să privim pereţii albi de calcar, hornurile mari din faţă, cărora ciobanii le spuneau Hududaie – prin cel Mare îşi scoteau turma la păscut – şi colţii ascuţiţi de prin preajmă, a dat peste noi o ploaie repede, de vară, caldă, care parcă ne-a mai răcorit după atâta alergătură de până atunci. A trecut pala de nor ce-şi descărcase stropii mari de ploaie pe poiana din faţa Curmăturii şi deabia atunci am observat o potecă ce urca spre cel mai mare din ţancurile din faţa stânei. Se numea ţuguiul din stânga noastră, Ţucla şi până la el ducea poteca, ce străbătea o limbă de grohotiş. Ne-au spus ciobanii să fim atenţi, că locurile sunt primejdioase, dar noi într-acolo ne-am repezit. Avea vârful o strungă îngustă pe lângă el, pentru că cealaltă parte era parcă tăiată cu cuţitul, atât de verticală era. Am ajuns repede în strungă şi am început căţărarea. Ne-am îndreptat către cei câţiva brazi răzleţi, ne-am căţărat pe stâncă şi am ajuns pe vârf, pe un minuscul platou. De acolo am privit cu nesaţ, cu bucuria celor dintâi imagini către vale şi către plaiul suspendat deasupra altor rupturi de munte ce se prăvăleau peste pădure. Ne-am întors la stână bucuroşi de frumuseţea muntelui Builei, care pentru noi era o adevărată „ terra incognito ”. Am avut o noapte liniştită, doar scâncetul unui puiandru de câine ciobănesc, care a dormit cu noi în cameră, ne mai amintea că suntem într-o stână. A doua zi am coborît în Bărbăteşti.
Tot pe acolo am mai urcat odată, de data asta cu Dacia mea, 1100. Eram după foarte puţini kilometri făcuţi la volan şi tare mi-a fost frică pe serpentinele tăiate în munte, ce urca dinspre valea Costeştilor. Mi-am lăsat maşina la cantonul din Prislop, am urcat pe valea Ghelălăului şi iar am ajuns la stâna din Curmătură. Atunci am plecat într-una din multele zile petrecute marcând potecile Builei. Aveam în gând să marcăm o bucată de creastă şi chiar am făcut punctul roşu, de la stână până către Şaua Ştevioarelor. Eram cu Grig şi Sofi. Era ceaţă deasă şi unul din noi mergea înainte să urmărească poteca şi ceilalţi doi cu pensula şi borcanul de vopsea în mână. Când am ajuns a doua zi în valea Costeştilor era soare şi cald şi bulboana lângă care ajunsesem, ne-a îmbiat la o baie straşnică.
Tot din valea Costeştilor am plecat într-o altă excursie, cu Ducu Zeana, Viorica, Toni şi Sofi. Am ajuns la Troiţa Bărbăteştilor din versantul vestic al Builei. Acolo ne-a prins ploaia şi ne-am adăpostit într-un mic refugiu, care şi astăzi încă mai dăinuie. După ce ploaia a trecut, am urcat în creastă trecând prin Curmătură, apoi spre Ştevioare şi în drum, pentru că nu mai aveam timp la dispoziţie, am hotărât să coborîm, înainte de a ajunge la vârful Buila, cam de pe acolo de unde vedeam acoperişul schitului Pătrunsa. O bucată de drum am mers pe plai, când deodată Ducu mi-a strigat ,,stai pe loc “. M-am dumirit repede. Trecusem peste un cuib de vipere mici, care-mi colcăiau sub picioare. M-am retras încet peste ele şi ne-am continuat drumul, care numai uşor nu a fost. A trebuit să depăşim ruptura de deasupra Pătrunsei, am întâlnit un horn pe care ne-am angajat şi depăşindu-i săritorile, am ajuns cu bine la schit, de unde coborîrea am făcut-o prin Bărbăteşti.
Pe la cantonul din Prislop, al cărui pădurar era din Bărbăteşti şi bun prieten al lui nea Mitică, am mai rămas şi altădată, de unde tot către Buila am plecat şi tot pentru marcaj turistic. Odată am ajuns pe drumul Ghelălăului, către coada Builei şi am continuat marcajul cuprins între stâna din Cacova şi Curmătura Builei şi altădată tot pe acolo am mers, dar ne-am lăsat către schitul Pătrunsa. Eram în această din urmă excursie, întovărăşit de Sofi şi Ilie. Am inoptat la Prislop, unde am întâlnit femeia pădurarului. Ne-a lăsat în grijă viţelul şi vaca, dându-ne instrucţiuni cât trebuie să-l dăm la supt şi unde trebuie să-i închidem pe fiecare, ba chiar ne-a spus cam când trebuie să mulgem vaca şi unde trebuie să-i punem laptele. Şi să te ţii chinul naibii, până am prins viţelul, până am închis vaca şi mai ales până am stors laptele din ugerul vacii, că numai muls nu s-a numit chinul la care am supus bietul animal. Şi Sofi şi Ilie se lăudau că ştiu să mulgă, că doar crescuseră la ţară, dar în realitate habar n-aveau. Şi întâmplarea asta cu mulsul şi cu ei ghemuiţi sub vacă, mi-o aduc aminte şi parcă şi acum îi văd cum se chinuiau.
De când intrasem fără să vreau în Cheile Recea, aşa se numeau cheile Cheii, nu mai încercasem vreo altă incursiune. De atunci însă, îmi rămăsese în memorie existenţa unor micuţe cercuri roşii, aplicate din loc în loc pe stâncării, pe care şi atunci le urmărisem câtăva vreme. Întrevedeam o cale de acces prin cheile care-mi produsesră momente de coşmar. Aşa că nu mi-a trebuit mult până a vrea să urc pe valea enigmatică a Cheii. Şi mi-am convins repede colegii amatori de drumuri noi, pe Grig, Ceani şi Marius Pop. Ne-am dat întâlnire la schitul Iezer. Am sosit ultimul. Am intrat în biserica schitului, m-am rugat o clipă să izbândim şi am plecat la drum. Mergeam repede şi pe nesimţite am depăşit ramificaţia spre schitul Pahomie. De acolo înainte intram pe un tărâm necunoscut. O vreme am avut călăuză un drum forestier. Nu prea mult însă. Apoi am intrat în pădure ţinând mereu malul drept al apei. Până într-un punct, de unde mai departe valea îngustă ne-a silit să parcurgem o potecuţă firavă, tot pe malul dreapt. Am traversat o zonă mlăştinoasă. Apoi locul s-a lărgit. Nu pentru multă vreme, pentru că că am ajuns într-un loc cu bolovani uriaşi aruncaţi în albia pârâului. De aici însă, mai departe pârâul ieşea dintre pereţi verticali. Am încercat o cale pe lângă pereţi. Nu exista. Apa era din ce în ce mai mare şi nu ne-am încumetat să mergem prea departe. Aveam să aflu mai târziu, că ajunsesem în locul numit Sângele lui Dudă sau Iapa cu Brânză. Neavând încotro, am început să urcăm din greu pe malul drept. Mergeam cu greu, uneori ne agăţam de fagii întâlniţi în cale. Potecă nu exista, nici măcar vreun hăţaş de animale. Când am urcat destul de mult, ne-am trezit în faţa unui perete, pe la baza căruia, parcă se zărea un firişor de hăţaş de pădure, al vreunui clan de animale sălbatice. Hăţaşul ne ducea spre dreapta şi am ajuns repede în faţa unui prag stâncos. Eram de mult pe un tărâm necunoscut, dar apariţia pragului ne-a amuţit. Erau printre stâncile întâlnite în cale, câţiva brazi înalţi. Ne-am agăţat de rădăcinile lor şi am ajuns pe o creastă destul de aspră. De acolo ne-am abătut spre vale, doar puţin, dar ne-a fost de ajuns să auzim clocotul apei, prăvălită pe multele cascade. Dar apa pârâului Cheia, n-am zărit-o. Parcă nu mai aveam ieşire. Timpul trecea şi trebuia să luăm o hotărîre. Am urcat pe muchia din faţă. Părea mai domoală şi mai accesibilă. Am ajuns iar sub praguri stâncoase, de unde înaintarea părea imposibilă. Ne-am abătut la dreapta şi am ajuns pe o pantă abruptă, cu stânci noroite. Era acolo un mic prag, pe care ar fi trebuir să ne strecurăm. Dar oare era drumul cel bun ?. În continuare am ales să coborîm, dar panta era mult accentuată. Am ajuns iar pe o muchie stâncoasă, de unde iar am auzit sub noi, zgomotul năpraznic al apei. Plecasem după ora 13 de la schit şi bâlbâielile de pe traseul necunoscut consumaseră mult timp. Eram în luna iunie şi ziua era lungă, dar seara se apropia cu paşi repezi şi parcă ne şi vedeam înoptând pe unde om putea. De pe muchia stâncoasă pe care ajnsesem, ne gândeam să coborîm spre apă. Am găsit o trecere delicată, pe un perete pe unde întrezăream o brână. Mai erau şi trunchiurile unor mesteceni de care ne-am agăţat şi aşa am ajuns în dreptul unei guri de peşteră nu prea adâncă. Ne-am gândit că acolo vom înopta, dacă nu găsim vreo continuare miraculoasă. Am coborît de la gura peşterii, pe o panttă abruptă, plină cu grohotiş şi am ajuns la apa năvalnică pe care o auzisem de sus. Lângă apă am găsit leşul unei capre negre, căzută de undeva de sus. Când am ajuns la apă, eram la baza unei cascade, nu înaltă, dar cu un debit mare de apă. Ani mai târziu, am învăţat că trecerea prin chei este uşoară doar toamna, atunci când apele sunt scăzute şi adeseori chiar inexistente. Eram în faţa cascadei şi bulboanei adânci. Nu întrezăream nicio posibilitate de a trece pe malul celălalt. Grig, mai curajos, s-a agăţat de stâncile rotunjite şi umede şi a izbutit să treacă dincolo. Ne-a tras şi pe noi după el. Am ajuns pe malul stâng, dar greutăţile erau departe de a se termina. Ne-am strecurat prin brusturetul mare de pe mal, ba chiar şi prin urzici. Am îndepărtat crengile copăceilor crescuţi pe malul apei şi o bucată de drum ne-am strecurat pe malul stâng. Apoi am schimbat malul. Am mai urcat, am mai coborît şi iar a trebuit să schimbăm malul. Şi tot aşa până la bolovanul de pe care alunecasem atunci când, imprudent, ajunsesem prima oară aici. A trebuit să ne căţărăm pe un fel de prepeleac improvizat. Am ajuns deasupra bolovanului, aproape plat. De aici, încă pe lumina palidă a serii, am parcurs ultima parte pe firul apei. Am urcat o limbă de grohotiş, în timpul căreia noaptea s-a aşternut peste munte. Şi cum mergeam noi ghemuiţi parcă, Ceani, întorcându-se brusc a avut impresia că în urma lui venea un urs. Era doar unul dintre noi şi totul a intrat în normal. A urmat drumul prin pădurea presărată cu blocuri uriaşe de stânci. Şi la lumina lanternelor, cu greu ne-am descurcat. Deabia către miezul nopţii am ajuns la canton. Era totuşi o noapte cu lună plină şi nu ne-am putut abţine să nu ne scăldăm în apele repezi ale Cheii. Somnul pe laviţele tari ne-a reconfortat peste noapte şi drumul de întors, pe valea Olăneştilor, ni s-a părut scurt, mai ales că veneam după descoperirea drumului prin chei.
Cheile deveniseră în vara aceea un drum favorit, mai ales că eram printre puţinii care cunoşteam traseul. Vlad Popescu, amator de munte, a dorit şi el să ajungă pe acolo. Ne-am strâns mulţi. Vlad şi soţia, Ducu şi Viorica, Sofi, Toni şi poate că or fi fost chiar mai mulţi. Drumul a fost plăcut şi mai uşor decât primul, când bâjbâiala lungise mult timpul de mers. Am ajuns cu toţii la canton, tot într-o noapte cu lună plină, înstelată şi caldă. Ne-am simţit atât de bine încât am repetat scăldatul în apa răcoroasă a Cheii. A doua zi am ales poteca Hădărăului şi am ieşit spre vârful Gera, de unde am coborît în valea Lotrului. Pe poteca ce urca zdravăn din valea Cheii, era mult zmeuriş, în care ne-am aciuiat şi noi, să ne săturăm de darurile pădurii. Până când, într-un târziu, am simţit în nări miros acru de urs şi am plecat tot într-o goană.
Ştiam drumul prin chei. Era unul frumos şi prezenta chiar aspectul unei aventuri, mai ales că mereu îmi aduceam aminte de prima oară când încercasem să merg pe acolo, considerând că am de a face cu o vale banală ce ar fi trebuit să mă scoată la liman. Aşa că nu este de mirare că vroiam să marchez traseul. De data asta echipa se modificase. Eram cu Petrică Zafiu şi soţia, apoi Marius Pop şi Doina-Felicia. Am ales un semn neinspirat, o dungă roşie, dar îmi închipuiam că drumul va avea legătură cu unul pe sub creastă. Era neinspirat şi pentru că acesta era semn de creastă, nu de o văgăună precum cheile. Drumul a fost frumos şi deşi marcam, nu am ajuns târziu la canton. E drept că marcajul nu l-am făcut decât până când am coborît grohotişul spre apă. De acolo am mers uşor prin chei, asta şi pentru că nu era apă. Un singur moment este de menţonat, cel de deasupra marelui bolovan pe care trebuia să ne căţărăm. Ajunsesem acolo înaintea celorlalţi. Eram cu Petrică Zafiu. Stăteam unul în faţa celuilalt şi eram la cel mult 1 m unul de celălalt, când deodată, de undeva din înaltul pereţilor ce străjuiau cheile, a căzut între noi o bucată de lemn. E drept că era putredă, dar dacă nimerea pe vreunul în cap, nu ştiu cât de bine s-ar fi simţit. Doar atunci mi-am dat seama că în chei se pot ivi oricând pericole. Şi parcă mi-a părut rău că făcusem pe acolo un marcaj.
Marcajul Builei trebuia terminat şi de aceea acţiunea a trebuit intensificată. Am plecat cu Sofi şi Toni, pe valea Olăneştilor. Am trecut de cantonul de la Mânzu şi am urcat în Şaua Prislopelului. Era de acolo o potecă ce cobora în valea Cheii. Străbătea un plai frumos, cu izvor ceva mai jos şi către apa râului străbătea o porţiune de brână, frumoasă. Şi tocmai de aceea am marcat-o. Am dus pe acolo o cruce galbenă. În zilele de acum, pădurea de sub plai, tăiată cu sălbăticie, a lăsat locului doar lăstăriş şi doar podişca ce traversează apa, mai aminteşte de poteca de atunci. Pe valea Cheii acum urcă un drum forestier şi calea spre frumuseţile builene, uşoară şi de multe ori motorizată, aceasta este. Atunci, până a ajunge pe valea îngustă de către chei, am trecut printr-o pepinieră părăsită, cu urzici cât statul unui om. Ţineam în mână cutia cu vopsea galbenă şi ca să-mi feresc mâinile de pişcăturile lor, le-am ridicat desupra capului. Cutia s-a înclinat şi vopseaua mi-a şiroit prin păr. Deabia seara, când am ajuns la canton, am putut încălzi ceva apă şi am îndepărtat ceva din vopseaua care-mi năclăise părul. Era o tentativă primară de a-mi vopsi părul într-o nuanţă care ar fi putut face invidioşi pe excentricii zilelor de astăzi. Dar până atunci am ajuns în chei, în locul numit Sângele lui Dudă. A scris Sofi cu vopsea roşie numele locului şi multă vreme înscrisul a dăinuit. Ne-am înscris pe panta dură a muntelui, pe drumul de acum bine cunoscut. Am coborît la firul apei, în locul unde întrerupsesem marcajul data trecută. L-am reluat acum şi primul lucru pe care l-am fîcut, după ce am traversat apa, a fost să urcăm pe o treaptă de piatră. I-am întins mâna lui Toni, ajutându-l să urce. Dar cutia cu vopsea, neatent, iară s-a înclinat şi bună parte a ajuns pe pantalonii de munte cu care se mândrea atât. Şi s-au pornit concomitent, blesteme şi hohote de râs şi până la canton deabia ni le-am mai stăpânit. Hotărât lucru, asta a fost ziua când trebuia să ne schimbăm înfăţişarea. Cu toate întâmplările, poate hazlii, noi ne-am terminat marcajul, care pe alocuri se mai vede şi astăzi.
Câţiva ani mai târziu, tot pe valea Olăneştilor, am urcat de la Mânzu şi ne-am îndreptat către canton, prin locurile mai paşnice, de pe Plaiul Piertii Tăiate. Eram cu Titi, Ilie, Coca şi Chissy. Unul din noi îşi serba ziua de naştere. Era o zi frumoasă şi la canton linişte deplină. Nu eram decât noi. Grupul s-mai subţiat, unul din noi dorind să meargă spre creasta Builei şi să înopteze într-un loc ştiut de le. Ceilalţi am mai sărbătorit o vreme aniversarea şi până la urmă ne-am odihnit în canton. A doua zi vremea părea a trage a ploaie. Cel mai scurt drum până la maşina lăsată în valea Olăneştilor, ni s-a părut cel de prin chei. Fără să ne pese de furtuna care se apropia. Albia pârâului era uscată. Seceta mare făcuse ca apa să se strecoare prin sorburi şi calea cheilor, era mai lesnicioasă ca niciodată. Numai că dintr-odată s-a dezlănţuit furtuna cu tot cortegiul de fenomene care o însoţeau. Dintre acestea o perdea de apă s-a abătut peste chei. Ne-am adăpostit sub un perete înclinat. Ploaia nu ne mai deranja. Când deodată, de sub picioarele noastre a început să apară apa. Şi n-am mai stat pe gânduri. Am pornit în goană spre locul prin care ieşeam din calea apelor. Curgea de sus potop de apă, dar noi goneam cât puteam. O inundare a cheilor nu ne-ar fi prins bine deloc. Deabia când am ajuns la gura de peşteră pe care o cunoşteam, ieşiţi din calea apelor, ne-am adăpostit. Uzi leoarcă, am stat acolo mai bine de o oră. Numai bine să ne prindă răcoarea ploii, pe care doar unul dintre a simţit-o multă vreme de atunci încolo.
Şi cu Grig am încercat o nouă ieşire prin chei. Mai erau cu noi Chissy şi Coca. Vroiam să facem neapărat alpinism, că doar învăţasem nu de mult, câte ceva de la Titi, primul nostru mentor, alpinist sextagradist. Când am ajuns la Sentinela Cheii, aceea pe care existau o mulţime de trasee de alpinism, ne-am abătut la stânga, pe o potecă bine bătută. Ne-am apropiat de capătul de jos al hornului pe care se desfăşura traseul Începătorului, cel mai uşor din zonă. Aveam la noi tot echipamentul necesar: corzi, pitoane, ciocan, scăriţe. Prima, mai curajoasă, a urcat Coca. Totul a decurs bine, până când ne-a spus că nu mai poate înainta. Traseul era pitonat şi prin fiecare piton a trecut o carabinieră. Erau trei dintre acestea. S-a asigurat în ultimul piton şi a aşteptat să vadă ce vom face. Grig a plecat repede după ea. A depăşit-o şi s-a agăţat cu mâna de o pană de lemn, introdusă într-o fisură. Numai că pana era acolo de mult timp, vremea era uscată şi s-a desprins cu uşurinţă. Eu îl asiguram pe Grig de jos. Deodată m-am simţit smuls din loc, l-am văzut pe Grig plutind spre mine şi am izbutit să opresc căderea. S-a desprins următorul piton, în care era asigurată Coca, care însă, în mod miraculos, a rămas agăţată de stâncă. S-a desprins şi cel de al doilea piton şi doar al treilea – care după regulile alpinismului avea cele mai puţine şanse să reziste – a rămas la locul lui. Grig a ajuns până la urmă jos, cu lovituri straşnice, mie pe şoldul drept mi-a apărut o vânătaie mare şi doar Coca a scăpat întreagă. Ni s-a tăiat cheful de alpinism, am abandonat excursia şi ne-am întors la locul unde lăsasem maşina.
Anii trec repede şi până la această nouă ieşire prin Cheile Recea şi după aceea. Într-o dimineaţă mi-am convins băiatul să mergem împreună prin chei şi să urcăm pe Claia Strâmbă. Ne-am lăsat maşina la Apa Neagră, la cantonul din apropiere. Am luat-o voiniceşte prin chei. Am intrat repede prin zona îngustă, împădurită, din apropierea lor. La Sângele lui Dudă nu am mai găsit înscripţia făcută de Sofi. Trecuseră prea mulţi ani de când aceasta fusese înscrisă cu vopsea roşie. Dar în schimb, pe panta aspră din pădure, pe acolo pe unde altădată deabia puteam să ne agăţăm de trunchiuri de fag ca să putem înainta, acum era o potecă în toată regula. Ba chiar şi semnele noastre se mai vedeau din când în când. Am coborât la apa Cheii şi am trecut peste ea fără probleme. Apa era mică şi pe alocuri chiar secată. Am ajuns în apropierea cantonului, dar ţinta noastră era să urcăm pe Claia Strâmbă şi nu oricum, ci pe Creasta Fotoreporterului. Ne-am abătut spre stânga, spre Sentinela Cheii. Din strunga ce o despărţea de creasta amintită, am început ascensiunea, după ce ne-am legat în coardă. Andrei, mai tână şi mai voinic, a urcat primul şi l-am urmat. Ţineam creasta şi pe alocuri, pe unde drumul era mai aventuros, ne găseam locuri de ocolire. Am urcat destul de sus şi când ne-am dat seama că suntem depăşiţi de problemele traseului, am coborât spre dreapta şi am intrat în pădure. Apoi ne-am apropiat din nou de pereţii stâncoşi. Acolo am dat de un horn, evident un traseu alpin. Era denumit ,, Hornul Surupat ” şi sub el, în despicătura dintre stânci, un aven, destul de adânc, judecând după zgomotul făcut de piatra căreia i-am dat drumul. Am mai încercat apoi să mergem mai departe. am urcat o pantă foarte înclinată, care ne-a scos către finalul traseului alpin al Fotoreporterului. Ne-am întors şi am urcat prin încâlcişurile pădurii, cu brazi doborâţi şi iarbă verde. Ne-am apropiat din nou de pereţi, umblând pe la baza lor, printre blocuri de piatră aruncate pe aici din vrerea muntelui. Apoi când ne-am dat seama că nu ne mai rămăsese decât timpul întoarcerii, am coborît. Am luat-o pe Brâna Caprelor, cea căreia nu odată i-am străbătut calea suspendată deasupra cheilor.
Când îi propusesem lui Andrei să urcăm pe vârful Clăii Strâmbe, o făcusem pentru că acolo urcasem într-un răgaz din afara timpului. Şi spun aşa pentru că urcând pe vârful acesta modest ca înălţime, de doar 1398m, ajungi acolo unde nimic nu poate fi mai sus. Am plecat cu doctorul Iliescu, tovarăş de drum deosebit. Ca medic pot spune că îi datorez echilibrul fizic, cu toată boala care o port după mine, iar ca tovarăş de munte, ne potrivim ca mănuşa. Avem idei năstruşnice despre locuri prin care să ne plimbăm şi uneori ne înfundăm într-unele din care cu greu ne descurcăm. De data asta am urcat împreună pe Claia Strâmbă. Am ajuns pe valea Cheii, nu departe de Apa Neagră, cu maşina doctorului. Am urcat pe Brâna Caprelor, care întotdeauna ne-a primit pe poteca ei priporoasă. Ajunşi la canton, am apucat drumul spre Claia Strâmbă. Nu cred că doctorul ştia drumul, iar eu nici atât. Am prins o potecă bătută, despre care cred că era drumul alpiniştilor, care coborau din traseele de pe faţa Clăii. Poteca era scormonită de curând. Nu făcea aproape deloc serpentine şi era evident folosită la coborâri. Ne-a condus însă foarte precis până pe Claie. Am depăşit pădurea, bogată în vegetaţie luxuriantă, aş putea spune. Brazii străjuiau locurile şi drumul până sus nici nu l-am simţit. Deodată vegetaţia s-a stins şi uscăciunea i-a luat locul. Ne-am apropiat de o strungă uscată, golaşă, doar cu trunchiuri puţine, de brazi, morţi în picioare. Spectacolul naturii era ceva unic şi pentru alte locuri din Buila. Undeva spre creasta muntelui se vedea o pădure deasă de jnepeni. Am aflat din scrierile cuiva din Costeşti că pe aici ar fi o potecă. Nici astăzi nu cred că prin peria deasă a jnepenilor ar fi aşa ceva. Noi ne-am abătut la stânga, urcând din greu ultima pantă spre vârful Clăii. Era aici un petec de vegetaţie săracă, uscată de arşiţa soarelui. Ne-am apropiat cu teamă de marginea prăpăstiei şi am privit pe înaltul verticalei ce se sfârşea în Livada cu Mesteceni. De aici, din locul nostru comod, spectacolul era înspăimântător. Privisem mai de mult ascensinuea pe peretele Clăii a lui Titi şi Tini, alpinişti cu mare experienţă şi talent, pe Păianjenul Galben sau Iris, şi rămăsesem şi atunci uimit, de cum oameni obişnuiţi puteau învinge verticala muntelui. Erau pe această verticală de aproape 500m, trasee dintre cele mai grele din ţară: Iris, Păianjenul Galben, Phonix, toate de gradul VIA şi B. N-am stat mult şi am luat-o înapoi pe poteca pe care urcasem, alergând aproape pe coborîrea repede care ne-a întâmpinat. Hotărâsem să urcăm în drumul forestier, să trecem prin tunel şi să coborâm la maşina pe care o lăsasem la începutul cheilor. Am luat-o înainte şi într-un târziu mi-am strigat partenerul de excursie. Nu mi-a răspuns, aşa că am luat-o de unul singur pe drumul forestier. I-am scurtat serpentinele şi am ajuns repede în vale, unde l-am întâlnit pe doctor aşteptându-mă la maşină. Se întorsese pe Brâna Caprelor !.
Alpinismul mă fascinasem de multă vreme. Îmi trebuiau materiale şi mai ales cunoştinţe, pe care cineva trebuia să mi le împărtăşească. Titi şi-a luat această obligaţie şi, nu numai mie mi-a arătat câteva lucruri elementare. Cu ajutorul lor şi al lui, am putut spune şi eu, că am făcut alpinism. Eram în chei, cu Titi în postura de mentor, cu Tini, dar şi cu Coca şi Chissy. Ne-am propus să urcăm pe Creasta Fotoreporterului. Făcusem toată după amiaza exerciţii de rapel, pe o stâncă din apropierea cantonului din Chei. Dimineaţa am plecat cu toţii spre Sentinela Cheii, stâncă înaltă, ce străjuia gâtlejul în care se aruncau apele Cheii. Era stânca izolată, străbătută de trasee alpine, unele doar pentru începători. Am urcat în strunga de unde începea traseul. Ne-am legat în coardă şi am început ascensiunea. Ne-am confruntat repede cu primul obstacol. Putea fi depăşit pe părţile laterale ale crestei, sau printr-un şpraiţ. Titi a vrut să depăşim mica verticală întâlnită, primul obstacol, cu scăriţe. Ne-am descurcat cu toţii şi am plecat mai departe. Au urmat alte obstacole. Pentru noi, alpinişti bănuiţi, cu doar o lecţie predată cu puţine ore înainte, a fost bine. Am ajuns într-un loc, de unde urcarea printr-un horn înalt, nu mai era posibilă decât cu asigurare şi calităţi fizice pe care trebuia să le dovedim. Cu prize sumare, cu asigurarea de sus şi opoziţia practicată pe horn, am ajuns la capătul traseului. Eram într-o altă poiană a muntelui, cu ,,mesteceni”, mai înaltă decât ,, Livada ” de mai jos. Ne-am regrupat cu toţii, de-a binelea fericiţi. Coborârea s-a desfăşurat repede şi la canton am ajuns imediat. A urmat întoarcerea, după prima mea ascensinune alpină.
Aici, pe Creasta Fotoreporterului, au urmat şi alte ascensiuni. Şi nu numai aici ci şi pe Sentinela Cheii. Într-una din împrejurări am urcat cu Marta, interesantă prezenţă feminină din viaţa mea. Urca bine, atât de bine încât într-o împrejurare, alături de Ilie, am avut curajul să urc din nou pe Creasta Fotoreporterului. Până la ultima lungime de coardă, am urcat nestingheriţi. Doar finalul nu l-am putut depăşi. Dar de atunci mi-au rămas în amintire dediţeii, care se ridicaseră tocmai pe aici, pe unde omul, duşman al lor, ajungea mai greu. Mâna lui Marta a rămas pe unul din diapozitivele mele şi aşa am să-mi amintesc de episodul efemer din viaţa mea.
O ultimă ascensiune pe creasta amintită, a avut loc într-un an memoriabil. Anul în care am urcat în munţii Pirin, din Bulgaria. Ajunsesem în chei venind dintr-o excursie făcută în munţii Căpăţânii, cu doi bucureşteni, dintre care unul, Ileana, va rămâne mereu în mintea mea. Poate că atunci când voi vorbi de munţii amintiţi, voi găsi modalitatea de a aminti mai mult de acest personaj efemer, marcat într-un fel de muzica lui Rachmaninov. Ajunsesem în chei la vreme de seară. Veneam dintr-un lung periplu prin munţii Căpăţânii. Aici la canton, erau mulţi alpinişti veniţi într-o tabără de pregătire. Ne-am întâlnit cu Grig şi Chissy, veniţi punctual la întâlnire. În seara aceea am ajuns obosiţi de o zi încărcată, cu unele rătăciri. Cu Ileana am plecat în susul râului, pentru o înviorare în apele răcoroase ale Cheii. Am găsit o bulboană, cu apă neîncepută, dintre acele locuri în care omul era fericit şi doar cu sine însuşi. Acolo limpezimea apei şi freamătul trupului şi-au găsit liniştea şi fericirea clipei. A doua zi am plecat cu Grig şi Chissy spre creasta Fotoreporterului. Ne-a însoţit Ileana. Până ’ntr’un loc, de unde ne-am despărţit. Mai departe am urcat fără ea. S-au dărâmat munţii şi nu odată pietrele stârnite de noi, au produs panică celor rămaşi jos. N-am rămas multă vreme pe creastă, pentru că nu aveam cum să depăşim obstacolele din cale. Ne-am întors şi jos am găsit-o pe Ileana, care la despărţire mi-a dat o carte, pe care făcuse însemnări din timpul ascensiunii noastre. Şi pentru că nu ştiu cât va dăinui cartea, iată câteva din versurile naive ale acesteia:
„ Am străbătut munţii Căpăţânii / Domeniul de vis al lui Dinu Boghez. / Omul ce cu puterea minţii şi a mâinii / Pe creasta de fală m-a făcut să-naintez. / Rar aşa ghid minunat / cu ochii de aur curat / Glasul cald şi fermecat / Şi pasul înaripat....Dumnezeu ne-a ajutat / Şi iată că s-aîntâmplat / Ceva ce n-am prea sperat: / Mă gândeam la munţii Căpăţânii, / Ca la poveştile din Valea Zânii.... / Şi deodată s-a ivit / Glasul atâta presimţit..../ A apărut Dinu cu ochii aurii / Şi nu vă pot spune ce trăii..../ Acum la revedere / Fără lacrimi şi suspine. / Dinu te rog, aş vrea să mai vin, / La Romanu de iarnă să ne-ntâlnim / Vin de cocozar să ciocnim. / Să nu uiţi că ne gândim !!!. Şi a semnat simplu, Ileana. Episod fulminant, exploziv şi de neuitat.
Am o ultimă amintire despre locurile din preajma Sentinelei. O incursiune cu adevărat de alpinism. Cu Coca şi Chissy, dar şi cu Florin Dumitrescu şi el un alpinist destoinic, am urcat unul din traseele mai dificile de pe Sentinelă, denumit Hornul Îngheţat, de gradul III-A. Am ajuns în strunga Sentinelei, unde ne-am legat în coardă. Prima a urcat Coca. Am urmat eu. Am sfârşit cu bine prima lunginme de coardă, apoi a doua prin hornul îngust, la capătul căreia am ajuns într-un loc de regrupare, situat într-o fisură a muntelui. M-am asigurat în pitonul ce se afla acolo. De aici însă, urma o traversare de vreo 3 m, ce trebuia făcută numai în scăriţe. Nu prea îmi venea la îndemână traversarea pe peretele muntelui, agăţat în gol la aproape 80m înălţime. Mi-era teamă. Deodată mi-am adus aminte de un vis, care mă făcuse, atunci când îmi bântuise noaptea, să sar din somn lac de apă. Se făcea că unul din secretarii de partid, dintre cei fioroşi, îmi dăduse ordin să construesc repede un cavou. Cum nu ştiam prea bine cum trebuia să arate, m-am documentat într-unul aflat tocmai în cimitirul Belu. Acolo unde în copilărie, văzusem destule. Şi am ajuns acolo şi m-am oprit în faţa unuia de culoarea gri, a tencuelii cu piatră, învechită de timp. Am intrat înăuntru şi în mijlocul cavoului, ara un catafalc cu un sicriu acoperit cu o coală de hârtie de desen, uriaşă. Pe ea scria cu litere parcă şi mai mari, cu tuş negru, următoarea inscripţie: DINU BOGHEZ-1978. dar acum, în anul în care făceam traversarea , nu eram decât în 1976. Deodată am căpătat curaj, doar mai aveam până atunci doi ani !. Suspendat la 80m înălţime, trecând din scăriţă în scăriţă şi recuperând-o pe cea din urmă, am izbutit să traversez peretele. Pe vârful Sentinelei, într-un haos de stânci printre care crescuseră brazi, m-am întâlnit cu Florin, capul de coardă şi cu Coca. Împreună ne-am felicitat de performanţă. Făcusem primul nostri traseu de III-A !.
Zonele de abrupt ale Builei. M-au fascinat şi nu numai pe mine. Eu doar eram unul dintre cei care mergeau pe drumrile bătătorite de înaintaşi. Pentru mine erau însă locuri cu farmec aparte. Aşa am urcat prima oară hornul Palăncii, denumire dată de ciobani şi desgur mai aproape de adevăr. Cei de la care am aflat prima oară despre acest horn, îl denumiseră Scocul Tunelului, deşi pe parcursul său nu întâlneşti niciun tunel. Încercasem şi altădată să ajungem aici, coborând din Şaua Prislopelului, dar ne-am încurcat prin apropierea locului pe unde acum se află cantonul de la Apa Neagră. Cu ploaia care ne-a ameninţat şi care până la urmă ne-a şi ajuns, cu chiu cu vai, am întins cortul. A doua zi n-am izbutit să dibuim intrarea pe horn, dar am ajuns până în zona unui lăstăriş, aproape de nepătruns şi ne-am întors. Cu Zoe, aflată la primele ei ieşiri prin Buila, dar şi cu alţii, am depăşit lăstărişul şi ne-am aflat la intrarea hornului îngust, mult căutat, al Palăncii. Chiar după primii paşi, ne-a izbit un puternic miros de capră. Eram în sălaşul acestor minunate animale alpine, din care Buila nu duce lipsă. Cu fiecare pas făcut, noutăţile traseului mă captivau. Într-un loc pe stânga, a apărut o gură de peşteră. M-am apropiat. La intrare stătea scris cu litere de-o şchioapă: cartat de mine Ion Banu. Era de acum celebrul învăţător vâlcean care nu ezitase să-şi consemneze descoperirea unei noi grote de 2-2,5m !. Am plecat mai departe şi în urcuşul hornului, am întâlnit mai către sfârşit, 2-3 săritori, toate cam de 3 m, care au putut fi depăşite cu uşurinţă. Doar că satisfacţia a fost deplină. Curând am ajuns pe zona înierbată, care ne-a scos într-o şa, nu departe de vârful Vânturariţa. Noi am luat-o spre Şaua Vânturariţei şi am coborît apoi la canton.
Au început apoi căutările spre Scocul Dudelor, despre care ştiam doar că se află în imediata apropiere a celui pe care tocmai îl urcasem. Urcuşul către acesta, ca şi cel precedent, se desprindea din lungul drum de pe valea Cheii, pe care însă l-am făcut cu maşina. Scotoceam Buila împreună cu Ceani. Ne-a lăsat nea Mitică în apropierea pârâului Apa Neagră, de unde, pe malul său stâng, am început să urcăm. Când am ajuns la peretele uriaş de calcar al Builei, acolo unde dacă o luam la stânga ajungeam în Scocul Palăncii, am apucat pe un hăţaş ce cobora repede în adâncul unui vâlcel. Pe acesta am început urcuşul. Eram pe Scocul Ducelor, dar care nu semăna deloc cu cel al Palăncii, din apropiere. Imediat ce am intrat pe scocul propriu-zis, ne-a întâmpinat o limbă de grohotiş instabil cu care am avut de a face mai tot timpul. Hornul nu avea frumuseţea celuilalt. Pereţii de calcar nu erau atât de apropiaţi, iar grohotişul avea numeroase porţiuni acoperite de vegetaţie. Am urcat cu greutate, traversând de multe ori limba de grohotiş, doar om găsi locuri mai favorabile. Până la urmă am ajuns acolo unde vegetaţia a învins grohotişul. Dar acolo şi hornul se despărţea în două. A apărut dilema, pe unde să o luăm. Am luat-o pe cel din stânga, considerând că trebuie să ne apropiem de cel al Palăncii. Hornul se lărgea vizibil, dar în felul lui. Apăreau stâncile şi fagii erau de acum mai deşi. Nimic, pe nicăieri, nu se vedea o urmă măcar de hăţaş, necum de potecă. Urcam mereu. Am ajuns până la urmă pe marginea muntelui. Părea că totul se sfârşea aici. Bolovani mari, desprinşi din munte, stăteau împrejurul nostru. Într-o parte, pe stânga, un perete vertical ne oprea speranţa unei ieşiri onorabile din aceste locuri. Cât de lungă putea să fie o zi de vară, dar tot ne puneam problema cum vom ajunge la cantonul din chei unde vroiam să înoptăm. Am luat-o tot spre stânga. Pe sub peretele de stâncă. Părea că pe aici era un hăţaş de animale. Ne-am strecurat pe lângă perete, prin spatele unui brad cu tulpină groasă. Puţin mai încolo, părea să se desfacă spre dreapta un nou scoc. Am luat-o pe el. O scurtă bucată de urcuş, până când ne-am dat seama că ne căţăram ţinându-ne cu mâinile de smocuri de iarbă, care oricând puteau să cedeze. Lateral erau stâncării care ne ofereau prize mai multe. Am luat-o pe acolo. Ne-am căţărat pe perete. Apoi am ajuns în creasta care ne despărţea de o prăpastie cu pereţi verticali. Am găsit totuşi o brână, care ne-a scos repede printre brazi. Apoi urcuşul s-a domolit şi am ajuns pe vârful Vânturariţa, la 1655m. Vârf golaş cu miros de lămâiţă. Spre Claia Strâmbă vedeam o mare de jneapăn şi nicio potecă. Spre stânga parcă s-ar fi desprins o potecă firavă. Am luat-o într-acolo şi am ajuns în Şaua Vânturariţei. Pe atunci nu erau marcajele făcute şi nu ştiam că poteca pe care ajunsesem ne va conduce către Curmătura Comarnice, unde vroiam să ajungem şi de unde am fi ştiut să coborîm spre canton. Ne puneam serios problema, cam pe unde ne-ar fi apucat noaptea şi cum am fi dormit în pădure. Poteca ne-a scos până la urmă în locuri cunoscute şi când am ajuns la stâna din Comarnice, am ştiut că vom ajunge la adăpostul dorit. Coborîrea am făcut-o la limita întunericului, dar am găsit cantonul şi am avut cum dormi în siguranţă.
Plimbările pe Scocul Dudelor, nu au luat sfârşit. O nouă ascensiune am făcut-o din nou cu Ceani, dar şi cu Zoia, care curând avea să-mi devină soţie. De data asta am înoptat la canton şi a doua zi am plecat către scoc. Mai întâi am parcurs frumoasa Brână a Caprelor, pe care nu o străbăteam prima oară. Apoi când am ajuns la cantonul de la Apa Neagră, am urcat, am ajuns la peretele muntelui, pe sub care atunci, prima oară, am realizat câtă iederă creşte prin aceste locuri. Ceva mai târziu, am luat de aici lujere de iederă şi le-am plantat acasă, pe balcon, unde le-a mers foarte bine. Am coborât la firul scocului şi am început ascensiunea pe grohotişul mişcător. De data asta aveam cu mine o coardă, cu care aveam de gând să o asigur pe Zoia. Am depăsşit ramificaţia şi am urmat acelaşi drum pe care nu de mult îl făcusem doar cu Ceani. Până a ajunge în creastă, am legat-o pe Zoe în coardă şi aşa, în siguranţă, am urcat panta dură a muntelui. Apoi acelaş lucru l-am făcut şi la coborâre, pe partea cealaltă şi pe brâna scurtă care a urmat. Până pe vârful Vânturariţei am ajuns uşor. Vârful ne-a oferit aceleaşi privelişti ca prima oară. Am parcurs din nou poteca încurcată către Şaua Vânturariţei. Am trecut din nou peste trunchiuri de brad răsturante în cale şi am ajuns în şaua înverzită de unde începea coborârea pe Scocul Palăncii, sau al Tunelului, cum îl ştiam pe vremea aceea. L-am găsit pe acesta din urmă, la fel de frumos ca prima oară şi către sfârşitul lui am simţit din nou mirosul pătrunzător al sălaşului caprelor. Şi cu asta am sfârşit o nouă plimbare prin locurile bine ascunse ale Builei.
Mi-a mai fost dat odată să parcurg Scocul Dudelor, de data asta cu doctorul Iliescu. Am urmat acelaşi drum prin grohotişul mişcător, printre fagii risipiţi pe panta presărată cu stânci răzleţe, până pe muchia acoperită cu vegetaţie compactă, de unde muntele se prăvălea în genuni. Apoi am găsit hăţaşul ce se strecura prin spatele bradului. Dar parcă locurile se schimbaseră mult şi nu-mi mai păreau cunoscute. Apoi am apucat pe hornul înierbat, ce-şi mărea panta pe măsură ce urcai. Şi doctorul chiar urca pe el, până când i-am atras atenţia că orice smoc de iarbă care s-ar fi desprins, îl aducea repede în locul de unde plecase. S-a întors şi ne-am aventurat printre stâncile din stânga. Trecuseră câţiva ani de la prima mea ascensiune şi mai venea şi după manifestările îndelungate ale unei boli foarte serioase. Cert este că acum am simţit nevoia să mă leg în coardă şi aşa am depăşit creasta. Pe brâna din spate şi pe panta cu brazi ce ne-a scos în vârful Vânturariţei, totul a decurs bine. Am ajuns în şaua verde ce marca începutul coborârii pe Scocul Palăncii. Acolo doctorul s-a căţărat pe un ţanc înalt, situat desupra scocului. Am coborît şi la capătul hornului, am întâlnit o turmă de oi, însoţită de ciobani, de la care am auzit prima oară denumirea autohtonă a scocului, care nu se numea al Tunelului ci al Palăncii, aşa cum l-am preluat şi eu. Când am ieşit complect din horn, am remarcat pe dreapta cum coboram, urma unui hăţaş, poate de animale, sau chiar firavă potecă vânătorească şi mi-am închipuit că pe acolo se putea ajunge la stâna din Oale, de unde erau chiar ciobanii întâlniţi. Până astăzi nu ştiu dacă poteca era o închipuire sau chiar o realitate.
Tot mergând pe drumul ce înconjura Buila pe versantul vestic, un drum realmente de excepţie, am întâlnit un cioban care mi-a spus că pe o brână din abruptul vestic al Ştevioarelor, ar fi un hăţaş pe care-l folosesec când îşi aduc turma la păscut prin poienile de pe acest versant. Ştiam de mult de existenţa celor trei mari poieni din lungul acestei poteci. Venind dinspre Curmătura Builei, dai mai întâi de Poiana de Piatră, aflată sub seninările vârfului Buila şi pe sub care se strecoară o brână ascendentă ce ajunge în dreptul vârfului Albu. Interesantă şi această potecă pe al cărui drum am să-l descriu ceva mai departe. O a doua poiană este cea cu Bolovan şi aceasta este poiana descrisă de cioban, ca fiind folosită la coborâre şi urcare către stâna din Curmătură. Mai este şi a treia poiană, ultima în drumul către Curmătura Comarnice, locul de unde muntele îşi schimbă culoarea. De aici dispare calcarul şi muntele devine unul cuprins de plaiuri domoale. Poate aici este şi cea mai frumoasă dintre ele şi semn sigur că ne aflăm în apropierea singurului loc de adăpost care cât de cât poate fi folosit în caz de nevoie. Revin la poiana cu Bolovan. Aici, în mijlocul ei se află o stâncă rotunjită, aruncată de munte în mijlocul ei. Deasupra, pe abrupturile dantelate din calcar pur, atârnă draperii de jneapăn. De mult, atunci când am marcat poteca, aplicând un punct albastru, pe aici am găsit hăţaşul amintit. Am ajuns la bolovan – un punct mare albastru arăta locul în care trebuia să ajungem -, am continuat hăţaşul spre dreapta, am intrat pentru scurtă vreme printre brazi, apoi am urmat un drum pe o brână, intersectată adeseori de scuturături de piatră aruncate din abruptul muntelui. Ic-colo, sălaşe sălaşe de capră neagră punctau locurile şi erau atât de evidente, încât parcă pătrunsesem fără să vreau într-un tărâm doar al lor. Mă gândeam, pe când străbăteam locurile, dacă zvonul nostru de om nu le va stârni furia şi astfel vor părăsi locul, doar pentru că acolo veniseră intruşi, altfel mirositori. Apoi am ajuns la panta înierbată, aici străjuită de jneapăn şi am ieşit, după aproape 1 oră de mers, sus, în Şaua Ştevioarelor. Acolo în şaua înierbată, întinsă între căciula înaltă a Builei – 1869m – şi primul ţanc al Ştevioarelor, privirile zburdă nestingherite pe plaiul presărat cu albul calcarului risipit mai peste tot şi peste adâncituri de tot felul, semnificând tot atâtea doline. De atunci, de când întovărăşit de Sofi şi Mişu Predescu, au trecut ani mulţi şi marcajul doar cu greu se mai deosebeşte, deşi cineva, venind din susul muntelui, a încercat să salveze poteca. Eu am încercat într-o împrejurare, singur, să refac traseul şi am fost nevoit să mă întorc. Poteca se năruise şi brâna părea că s-a întrerupt brutal. Tărâmul antilopelor carpatine se năruise parcă cu totul, sau doar natura încâlcise căile omului, protejând micuţele măiastre.
Ani mulţi mai târziu am descoperit că Buila avea două aspecte diferite, măcar cu o nunţă: partea nordică dominată de vârful semeţ al Vioreanului, care văzut de departe semăna oarecum cu Matterhornul şi partea sudică, muntele Piatra cu rotunjimi presărate cu lapiezuri, văi adânc înfipte în coastele sale şi mai ales hornuri deosebit de frumoase. Prin locurile acestea, hornurile se chiamă scocuri şi toate merită a fi cercetate. Poteca aceasta pe care urcasem în împrejurarea anterioară, era cea a Bucinişurilor şi o remarcasem prima oară, pe când stăteam deasupra arcadei Casei de Piatră. Atunci, la vreme de toamnă târzie, am zărit prin rariştea fagilor goliţi de frunziş, un om ce se strecura tăcut, prin locuri care păreau să aducă a potecă. Ardeam de nerăbdare să-i aflu ascunzişurile pentru că poteca părea încâlcită şi greu de găsit. Într-o excursie de unul singur făcută pe creastă, am popsit la stâna din Curmătură. Am cerut ciobanilor găzduire, dorind să rămân şi peste noapte. Obosit, am aţipit pe laviţă şi când m-am trezit, parcă se făcuse noapte, atâta se întunecase cerul. Era încă devreme şi aş fi avut timp să ajung în Bărbăteşti. Mi-am luat repede rucsacul, am întrebat în fugă pe unde se coboară mai repede şi am luat-o la goană. Intram prima oară pe poteca Bucinişurilor. Ca un făcut, am greşit drumul şi m-am trezit pe sub seninările Ţuclei, pe acolo pe unde astăzi ştiu că scocul se numeşte Oborul Caprei. Până la urmă am văzut mai jos, ceva ce semăna cu o potecă, am coborît la ea şi am ieşit repede din pădure. Pe plai, prin livezile oamenilor, poteca se însăila în serpentine lungi şi drumul până în vale mi se părea uşor, numai că din spate norii erau din ce în ce mai negri şi până la urmă ploaia s-a dezlănţuit. A trecut repede prin hanoracul meu, ba chiar mai departe. Am zărit ceva mai jos, pe panta repede, o colibă, cu o turmă de oi lângă ea. Acolo am rămas peste noapte, chinuindu-mă pe o laviţă îngustă, laolaltă cu copilul femeii care păzea bordeiul. A doua zi am coborît în sat, unde întâlnirea cu nea Mitică, de mult pensionar, a fost ca întotdeauna plăcută, ca între vechi prieteni.
Au mai fost apoi alte împrejurări când am urcat sau coborît pe poteca Bucinişurilor. Cu doctorul Găvănescu coborând de vreo două ori, urcând cu Popescu-Difuzor – poreclă dată unuia care vorbea de nu se mai oprea -, cu Anda, cu Mioara şi poate şi cu alţii. De una îmi aduc bine aminte. A fost cea în care Floriana m-a ajutat să marchez poteca cu o cruce albastră. Am muncit mult împreună cu ea, aplicând semnele pe copaci şi pietre. Ba chiar într-un loc am căzut aşa de rău, încât mi-a trebuit câtăva vreme să mă dezmeticesc. Când am ajuns la gol, imediat ce am marcat ultimul brad din cale, s-a pornit şi ploaia. Noroc că acolo s-a terminat şi vopseaua. De atunci însă n-am mai găsit timp să continui marcajul. Dar între timp s-au găsit alţii care l-au terminat.
Într-o altă împrejurare, am urcat tot pe poteca Bucinişurilor. Am sosit la începutul muchiei numită Cracul Pătrunsei. Aici, la începutul potecii ce urca spre schitul Pătrunsa, se afla o chilie în care stătea un călugăr. Este călugărul un fel de portar al locurilor şi în timpul construirii mânăstirii şi chiliilor răspândite pe coasta muntelui, juca rolul de paznic ale materialelor aduse aici. De acolo am apucat-o pe valea Bulzului. Am urcat din greu pe povârnişul potecii şi până la urmă am ajuns la stâna din Curmătură. Aici ciobanii se pregăteau de urcat turmele la munte şi trebăluiau de zor, bombănind turiştii care urcau iarna şi le stricau cele rostuite cu greu. Am plecat apoi prin Hududăul Mare şi am ieşit pe pantele estice , golaşe, ale Pietrii. Ori fi fost ele golaşe, vara, toamna, dar acum era luna mai şi o bogăţie de flori galbene, albastre, împânzeau plaiul punctat de clonţani albicioşi. Se sfârşea covorul floral, deasupra pădurii şi aceea în pragul înmuguririi. Niciodată Buila nu mi se păruse un mumte bogat în vegetaţie. Plaiul albit de ninsori, ori pârlit de soarele arzător, îmi erau familiare, dar atâta bogăţie de vegetaţie nu ştiu de unde venea.
Mi s-a părut foarte interesant abruptul de deasupra livezilor din Bucinişuri şi mai ales extrem de fotogenic. În incursiunile mele pe aici, am aflat denumiri interesante: Oborul Caprei, Faţa Cucii, Horşcul lui Glavă, Horşcul Cucii. Unele din ele, legate de haiduci, cu comori ascunse în peşteri, mi-au stimulat interesul pentru această zonă mai puţin umblată din Buila. Într-o împrejurare am urcat pe Buciniş, cu un grup din care făcea parte şi doctorul Găvănescu şi am urmat brâul de sub abrupt. Ei s-au urcat pe muchia Ţuclei, iar eu am continuat drumul către ultimul dintre hornurile de aici, cel al Caprei. Desigur mi-a părut rău că nu am mers cu ei pe muchia Ţuclei, aventuroasă se pare şi mai ales interesantă. Eu am continuat drumul pe acest brâu, pe care se află un hăţaş de capre negre şi până la urmă am ajuns la baza hornului amintit. Mi s-a părut şi astăzi sunt sigur, că hornul continuă cu o potecă ce ajunge în vale. Hornul s-a urcat uşor şi doar grohotişul mi-a pus oarecari probleme. Doar la ieşirea din horn, un bolovan mare blochează ieşirea, dar se depăşeşte uşor. Îngrijortat doctorul l-a rugat pe Gore, coleg deosebit al grupului, să vină după mine, să nu mi se fi întâmplat ceva. Apoi împreună am ajuns pe vârful Ţuclei, înaintea celorlalţi şi acolo sus, ne-am alcătuit o strategie pentru a goni grupul de vânători veniţi special după capre negre. Sper să fi gonit caprele, aşa cum am rostogolit în genuni şi drobul de sare pus de ei ca să atragă caprele.
De atunci am mai urcat, tot singur şi am coborît hornul de mai înainte şi de fiecare dată mi s-a părut interesant, aşa cum am aflat un farmec aparte în tot abruptul răsăritean al modestului munte al Pietrii, aflat în coada Builei. Două trasee nu le-am abordat şi asta pentru că trebuia să mai urc cu cel puţin un partener, muchia Ţuclei şi Scocul Pietrii sau Horşcul lui Glavă. N-am pierdut însă speranţa şi tot mă gândesc că Gore, cel care mi-a promis odată că mă va întovărăşi, îmi va oferi însfârşit prilejul mult aşteptat.
Abruptul răsăritean al Builei are o grămadă de trasee interesante şi printre ele cele din Ştevioara nu fac excepţie. De fiecare dată când am urcat poteca ce vine dinspre schitul Pahomie şi am ajuns în poiana stânei din Ştevioara, privirile mi s-au pironit pe grohotişul sclipitor de pe versant, sfârşit în ţancuri impresionante. Niciodată nu încercasem să urc pe aici. Un bun prieten, doctorul Iliescu, a mers cu mine în Buila, orpindu-ne mai întâi la schitul Pahomie. De acolo am luat-o spre Ştevioara, pe drumul bine cunoscut, către stâna cu acelaş nume. Când am intrat în poiana stâncoasă din preajma stânei, mi-a propus să urcăm prin hornurile pe care atâta le admirasem. Nici n-am stat mult pe gânduri. Amândoi eram cam la fel de amatori de drumuri noi şi chiar de unele riscante, cum de altfel putea fi şi acesta. Cu abruptul Ştevioarelor în faţă, ne-am îndreptat spre ţarcul oilor, aflat pe muchia din dreapta stânei. Lângă un fag uriaş, am găsit chiar o potecă bine conturată. Am coborît firul unui vâlcel sec şi am început să urcăm pe limba de grohotiş de pe celălalt versant. Intrasem de fapt pe Brâul de Jos al Builei, cel care duce spre stâna din Oale şi mai departe prin locuri prin care nu am umblat, până spre valea Cheii şi Brâna Caprelor, înconjurând astfel muntele. Am ajuns pe iarba proaspătă a pajiştii de sub un vârf acoperit de peria deasă a brazilor. Nu ştiu dacă vârful avea vreun nume, dar i-am găsit unul, Gâlma cu Brazi. Poteca continua şi cum ştiam de mult, ducea spre stâna din Oale. Îndreptându-ne spre abruptul Ştevioarelor, intram pe un tărâm necunoscut. Poate tovarăşul meu de drum, care mai bântuise prin locurile acestea, să mai fi descifrat hăţaşele ascunse de pe aici. Am luat-o spre creastă, ocolind vârful cu brazi pe stânga. Am ieşit repede pe panta cu mărăcini şi petice de iarbă şi am ajuns într-un loc cu bolovani uriaşi, aruncaţi de munte în calea noastră. Uneori îi ocoleam uşor, alteori deabia ne strecuram pe după ei. Urcam totuşi şi creasta era din ce în ce mai aproape. Dar şi panta pe care urcam era din ce în ce mai abruptă. Ba chiar la un moment dat, am crezut că nu o să mai putem înainta. Ajunsesem pe un perete înierbat, aproape vertical, pe care înaintarea era posibilă doar apucându-ne de smocurile de iarbă întâlnite în cale. Sub noi panta era ameţitoare sau cel puţin periculoasă, dacă am fi apucat-o la vale. Creasta era aproape de tot. Iliescu, aflat înainte, se apropia de un pâlc de brazi zdrenţuiţi de vânturile de creastă. Mi s-au părut cunoscuţi şi de jos, i-am strigat să vadă dacă nu cumva unul din brazii din stânga, avea pe el punctul roşu, semnul drumului de creastă. L-a găsit şi mi-a strigat că era chiar pe potecă. Acum ştiam pe unde suntem, dar mai aveam încă drum lung de făcut. Până la Vioreanu nu mai era mult şi de acolo am urmat poteca de coborîre, mai întâi printre jnepeni, apoi pe hornul de sub vârf, pe brâne. Prin arcade de piatră, grohotiş şi când am coborît în poiana de sub abrupt, cea mai grea parte a traseului din acea zi, se sfârşise. Am ajuns în Strunga Oalelor şi am coborît spre stâna cu acelaşi nume, de unde poteca până la schitul de unde plecasem, ne era bine cunoscută. Aşa s-a sfârşit prima incursiune prin tărâmul Ştevioarelor, în care doar caprele negre se simţeau în largul lor.
Către mijlocul lunii noembrie, Aurică şi Valeria, prietenii din Slatina, mi-au propus o excursie în Buila. Am complicat-o puţin şi am transformat-o într-una de trei zile. Anda, care putea şi ea să aibă la dispoziţie zilele necesare a acceptat invitaţia. Am plecat către valea Cheii şi am avut norocul unui tractor care ne-a dus dincolo de schitul Iezer. Apoi pe timp de noapte, cu lanterna în mână, am plecat către celălalt schit din aceste locuri, Pahomie. Pe drum ne-am bucurat de o noapte cu cer senin şi mai ales cu lună plină, care împreună ne-au oferit un adevărat spectacol de lumini şi umbre, pe care parcă nu l-am întâlnit niciodată. Mai ales atunci când am apucat-o pe drumul de pe valea Izvorului Frumos. Pâlcurile de copaci luminate de razele lunii, dădeau impresia unor scene desprinse din vreo poiveste cu zâne şi spiriduşi. Mai că am fi aşteptat, ascunşi în întunericul în care ne aflam, să vedem jocul acestora în luminiş. Când au ajuns până la noi dangătele clopotului de la schit şi am zărit lumina ce venea de acolo, am ieşit din lumea basmului. Am intrat într-alta, cea cea a schitului, unde părintele Galaction, ne-a întâmpinat cu ospitalitatea-i bine cunoscută. După noaptea petrecută în camera bine încălzită a schitului, am plecat cât mai de dimineaţă spre stâna din Ştevioare, pe poteca bine cunoscută din alte împrejurări. Am ajuns repede la stână şi am luat-o tot pe acolo pe unde fusesem cu doctorul Iliescu. Am ajuns iarăşi sub Gâlma cu Brazi, numai că data asta am urcat pe vârf, urmărind un hăţaş cu urme vizibile şi proaspete de capră neagră. Din vârful încâlcit cu doborâturi de brad, am coborât într-o strungă îngustă. Drumul pe care mai fusesem, se abătea cu siguranţă spre stânga. Noi am luat-o la dreapta, pe sub peretele de stâncă. Am ajuns pe firul unui horn. Am urcat pe muchia de lângă el, de pe care am zărit alte fire de viroage ce sfârşeau fie în adâncuri nevăzute, fie pe înaltul crestei Builei. Până a nu pleca de acolo, Anda, nu ştiu cum o fi făcut, şi-a prins un deget sub o piatră şi chiar şi l-a zdrobvit zdravăn. Am luat-o pe firul hornului pe care-l traversasem. O scurtă bucată de drum am făcut-o prin grohotiş şi stâncării. Apoi a urmat cunoscuta pantă înierbată. Numai că acum drumul nu ne lăsa multe indicii despre finalul său. Creasta nu se mai apropia cu locuri ce puteam să le recunosc şi mai ales nu păreau să se termine cu una cu două. Panta se înăsprea cu repeziciune şi Anda, aflată înaintea mea, urca din ce în ce mai greu. Pe alocuri chiar, a trebuit să o ajut. Tzârziu, după ce excursia s-a terminat, mi-a mărturisit că mâna o durea atât de rău din cauza ddgetului stâlcit de-a binelea de piatra de mai ’nainte, încât nu se putea prinde de smocurile de iarbă sau de prizele de stâncă întâlnite în cale, decât cu mare greutate şi cu mari dureri. Şi în alte excursii făcute împreună, am remarcat nu numai calităţile de bună camaradă, dar şi pe acelea de îndura inconveniente fizice, despre care, cât era ziua de lungă, nu scotea niciun cuvânt. De ieşit am ieşit cu bine în creastă, dar am depăşit vârful Vioreanului şi am ajuns în zona de jnepeniş de dincolo de el. Nu a mai trebuit să coborâm hornul cunoscut, ceva mai greu şi nici să ne strecurăm pe brâna de sub peretele nordic al acestuia. Am ajuns în zona „ bombei atomice ”, acolo unde ne-am strecurat pe sub frumoasa arcadă a „ Ferestrei Vioreanului ”, de unde mai departe am parcurs încâlcita porţiune de grohotiş, pe acolo unde foarte bine te poţi oricând întoarce acolo de unde ai plecat. Şi ca să fie tura cât mai complecta, am trecut şi peste ultima parte a crestei, cea nordică şi cea mai aventuroasă. Am ieşit în Şaua Vânturariţei şi am apucat-o pe poteca ce ducea spre Şaua Comarnice. Acum, după mulţi ani de când o parcusesem prima oară, poteca arăta ca una părăsită de mult. Activitatea pastorală, odată cu dispariţia stânei din Curmătura Comarnice, se redusese atât de mult, încât poteca devenise aproape invizibilă, chiar dacă semnul turistic, un punct galben – iniţial, atunci când îl marcasem, de mult, fusese unul roşu -, deabia dacă izbutea să te orienteze cât de cât. Am trecut peste izvoarele ştiute, risipite printre pietre şi parcă mai firave şi am ajuns într-un loc unde poteca făcea un cot de 90°. Până să-l dibuim am pierdut ceva timp. Am ajuns la vechea stână, atunci doar un acoperiş doborît la pământ, pe când amiaza dădea semne de lăsarea serii. Am găsit vechea potecă marcată cu trinughi roşu şi bandă albastră, semne ce odată ajunse în curmătura muntelui se despărţeau, către west-wand-ul Builei primul şi spre creasta Căpăţânii cel de al doilea. Am apucat-o spre valea Cheii, acolo unde ne dădusem întâlnire cu Valeria şi Aurică, cei ce trebuiau să vină de la Slatina. O bună bucată de drum am găsit poteca, păstrată destul de bine. Cu semne turistice acolo unde trebuia şi doar când tăierea pădurii le distrusese, am bâjbâit o vreme. Până la urmă am ajuns cu bine la cantonul din chei, unde nu de multă vreme ajunseseră şi cei doi.
Am încercat să sistematizez drumurile din Buila, grupând excursiile făcute în zone distincte, dar fără să fi vrut, de fiecare dată când am amintit vreuna din ele, mi-am dat seama că altele multe îmi vin în minte, de prin locurile pe care tocmai le descriam sau dintr-unele ce poate şi-ar fi găsit locul într-o altă parte. Aşa că nu cred că mai pot ordona excursiile într-o succesiune cu anumită regulă. Iar de o ordine cronolgică, nici vorbă. Doar prima dintre ele pot spune că am făcut-o la începutul lunii decembrie 1967, iar ultima, poate nici nu voi mai avea cum să o transpun în scris.
Prima dintre potecile răsăritene ce urcau spre creasta Builei, parcursă aproape din întâmplare, a fost cea a Scărişoarei. Atunci ajunsesm aproape de înserare după un prim drum pe aceste meleaguri si după o rătăcire de pomină descrisă chiar la început. Trecuseră câţiva ani şi chiar dacă Buila îşi mai deschisese câte ceva din misterele sale, tot necunoscută îmi era. Atunci, în primul drum, speriat de lungimea traseului, fără a mai avea speranţa că voi ajunge cu bine la Bărbăteşti, frânt de oboseală, deabia dacă-mi mai aduceam aminte că trecusem vreodată pe acolo. Într-o împrejurare, venind din munţii Căpăţânii, de undeva de departe, tocmai dinspre vârful lui Stan, însoţit de un grup destul de numeros, am coborît prin Curmătura Govorei, prin cea a Comarnicelor şi am luat calea lungă a west-wandului builean. Excursia se dovedise obositoare, mai ales datorită grupului eterogen. Erau cu noi copilandri, oameni obişnuiţi cu muntele, dar şi dintre aceea care urcau prin astfel de locuri pentru prima oară. O fată mai ales, Adela, mi-a reamintit întâmplarea pe care nu am putut să o uit uşor. Era se pare îndrăgostită şi tocmai de aceea urcase pe munte. Mi-amintesc că avea că avea nişte ochi mari, negri, frumoşi, care-ţi sclipeau în calea privirilor. Mai apoi i-am pierdut urma şi doar mulţi ani după aceea, am revăzut-o. Trecuseră anii şi peste mine, iar ochii ei îşi pierduseră vioiciunea sclipirilor şi obrazul ei nu mai era aşa de întins. Şi dacă acolo, la şedinţa unde ne-am întâlnit nu ar fi trebui să ne întindem mână şi să ne spunem numele, nu aş fi recunoscut-o în ruptul capului. Cine ştie de câte ori om fi trecut unul pe lângă altul fără să ne recunoaştem !. Nu mai era fata sburdalnică de atunci. Deşi nu ajunsesem niciunul la vreo vârstă matusalemică, schimbarea era prea brutală. Şi asta m-a făcut să mă gândesc la spusele fiicei mele, că bătrâneţea nu vine întotdeauna odată cu pielea sbârcită. Încă de pe când ajunsesem în Curmătura Govorei, Adela dădea semne că genunchiul ei stătea să îi cedeze. Nu aveam cum să o ajut, nu putem să o duc în spate şi doar ritmul de mers s-a încetinit sensibil. Cu chiu cu vai am izbutit să trecem creasta Builei, tot pe la stâna din Cacova. Coboram şi acum pe muchia Scărişoarei. Întâmplarea fericită a făcut să ne ajungă din urmă un cioban, care trăgea după el un cal, ţinându-l de căpăstru. L-am rugat să o lase pe Adela să urce în şa, că doar aşa aveam vreo şansă să ajungem în Bărbăteşti. Am ajuns cu bine în sat. Doar că atunci când am intrat în sat şi am trecut pârâul Scărişoarei, pe care noi l-am trecut pe o podişcă amărâtă, calul s-a oprit să bea apă şi Adela tare s-a mai speriat când s-a trezit în mijlocul apei, singură, călare pe şaua ciobăneasacă.
Multă vreme poteca Scărişoarei nu mi-a mai dat ocazia să cobor sau să urc pe ea. Doar într-o toamnă târzie, când coboram de pe Ţucla cu doctorul Găvănescu, Sandu, Gore şi Edi, mi-a fost dat să o străbat din nou. Mi s-a părut lungă şi spre surprindrea mea am găsit pe ea un marcaj, un punct galben, cam vechi şi destul de rar. Pădurea era desfrunzită şi o bucată din potecă era aproape paralelă cu un drum forestier care tot în Bărbăteşti avea să ajungă. Sub munte, acolo unde abruptul calcaros se termina, am găsit o frumoasă troiţă, deabia sfinţită, care adăpostea un izvor puternic. Mai jos, în apropierea satului, am regăsit pădurea de ferigi, tot aşa cum o văzusem prima oară, deasă ca peria, doar că acum, odată cu venirea toamnei, era roşcată.
Într-o împrejurare hotărâsem să urc singur în Buila. Am rămas peste noapte la nea Mitică, în Bărbăteşti, de unde a doua zi am început să urc pe muchia Scărişoarei. Am avut parte de o zi frumoasă, chiar dacă spre prânz căldura a devenit insuportabilă. Am urcat liniştit, fără ca vreodată poteca să mă înşele. Am trecut pe lângă troiţa cu izvor şi am continuat să urc către stâna din Cacova. Stâna, de vite mari, nu m-a impresionat peste măsură, ba chiar dimpotrivă, mi s-apărut murdară. Doar oamenii care m-au primit cu bucurie, mi-au îndepărtat impresia neplăcută a începutului. Am urcat panta mare a muntelui, direct către vârful Piatra. Undeva spre înalturi, păştea liniştită o adevărată herghelie de cai. Pe undeva spre dreapta, pe o culme secundară, am zărit acoperişul stânei din Piatra. Acum părea părăsită. Lângă ea, un lac de origină nivală, dintre acelea care mai sunt pe coastele Pietrii. Se adunau apele de peste iarnă sau cele din ploi, în câte o dolină, cum mai văzusem multe prin munţii Apuseni. Şi era calcar cât vezi cu ochii şi muntele nu-şi pierdea obiceiul. Am urcat pe vârful Piatra, la 1643m şi am privit văile adânci şi lanţul munţilor Căpăţânii, până dincolo de vârful lui Roman, cel ce-mi legănase tinereţea în atâtea întâmplări fericite. Apoi am coborît prin Hududăul Mare până în Curmătura şi de acolo mi-am continuat planurile din ziua aceea. Am stat puţin timp aici şi am coborît către troiţa bărbăteştenilor, pe versantul vestic. Hotărâsem să merg să merg pe poteca de sub creastă, de pe acest versant. Doream să cobor în Pietreni. Eram acum, din nou pe poteca pe care, cu mulţi ani înainte, începusem să o marchez şi nu o terminasem. Mergeam pe potecă, la limita dintre două lumi, cea din care dispăruseră copacii şi pădurea se regenera într-un haos desăvârşit şi cea dinspre munte, cu fagi falnici mai ales, care scăpaseră tăierii masive de pe vremea când făceam primii paşi prin Buila. Spre surprinderea mea, găseam din loc în loc, semnele marcajului cu triunghi roşu, dar pe acesta sigur nu-l făcusem eu. La un moment dat poteca a început să urce către o strungă, până la care am trudit din greu. Era o căldură înăbuşitoar, aici pe munte, dar mite jos. Când am ajuns în strungă, la doi paşi de mine stătea un turn impresionant. Ajunsesem la Turnul Ghelălăului. Unul din degetele Builei, ridicat din munte, înţepând cerul cu svelteţea lui. Odată ajuns aici, poteca a început să se risipească pe coasta muntelui. Am ales risipitura care-mi dădea impresia că voi ajunge mai sigur pe creastă. Nu ajunsesem chiar la Coada Builei, dar de unde eram, vedeam şaua înierbată a Cacovei şi nu prea departe stâna din aceste locuri. Mi-a ieşit în cale un băieţandru, pe care l-am întrebat care este cea mai scurtă cale spre Pietreni. Mi-a arătat un drum năpădit de grohotiş, cu pantă mare, care era cel mai scurt, spunea copilul. Pe acolo am luat-o stimulat parcă de grohotişul albicios. Panta mare m-a făcut să alunec adeseori, dar drumul a devenit ceva mai normal, doar că era invadat de vegetaţie şi doborâtură multă. Serpentinele dese au îndulcit panta şi doar cursa peste obstacolele copacilor doborâţi, a început să mă obosească. Am ieşit după vreo oră, în drumul de pe valea Costeştilor, ceva mai jos de cantonul din Prislop. La capătul înierbat al drumului, aproape neobservabil, prins de un copac, stătea un crucifix. Drumul umbros şi apa Costeştilor, care gâlgâia alături, îmbia la drum plăcut. Eram tare încălzit după coborîrea după coborîrea brutală din creastă şi simţeam că mă aşteaptă un drum greu, pe canicula care se instalase. Deocamdată umbra copacilor şi apa cristalină mă îmbiau la scăldat. Îmi aminteam că de mult, pe aici şi tot într-o zi de vară, călduroasă, coborâsem cu Grig din munte şi tot aşa simţisem nevoia unei băi răcoroase. Aşa vroiam să fac şi acum, doar că mi-am propus să mai merg puţin, până ce apa va fi mai aproape de drum. Când mi-a venit bine aşa am făcut, dar când am ajuns lângă albia pârâului, am constatat că apa dispăruse. Sorburile, obişnuite în zona calcaroasă în care eram, acţionaseră ca la carte. Apa dispăruse printr-unul din ele şi nu mi-a mai răamas decât altul, prin care apa revenea la suprafaţă. Am mers ceva până l-am găsit, dar şi baia pe care am făcut-o în apa parcă pentru mine răcită în drumul ei subpământean, a fost în stare să mă remonteze. Am trecut apoi prin locuri minunate, cu stâncării cum numai calcarul poate să-ţi ofere. Curând am început să cobor serpentinele drumului, pe care le-am scurtat pe poteci priporoase, cu iarbă ofilită de căldura toridă a zilelor de vară. Am mers doar vreo 3 km până la intrarea în satul Pietreni. Mă mai aşteptau alţi 7 km până la şoseaua naţională. Simţeam că mă topesc pe drumul prăfuit pe care maşini treceau din când în când, dar numai în sens invers. Îmi aduc aminte că pe drum, am întâlnit o bătrânică cu un coş plin cu prine mari, galbene, zemoase. M-a oprit bătrâna şi mi-a oferit câteva. Şi m-am mai răcorit parcă şi tare i-am mai mulţumit, nu numai când mi le-a dat, cât mai ales după aceea. Am trecut pe lângă băile Costeşti, acum mai părăsite ca niciodată, şi când am dat cotul drumului către primăria din satului, dintr-o curte, cineva m-a strigat, ba chiar după ce l-am recunoscut – era un vechi colaborator de pe şantier -, m-a îmbiat cu un pahar de lapte bătut, rece, să mă mai răcoresc un pic. Mai aveam mai bine de 4 km de drum şi aveam un autobuz la oră fixă, aşa că a trebuit să-l refuz. Tot drumul mi-a lăsat gura apă – vorba vine, pentru că gura mea era uscată de atâta căldură -, gândindu-mă la paharul de lapte bătut, care m-ar fi răcorit puţin. La şosea, doar cât am ajuns şi autobuzul a şi venit, aşa că graba mea, atâta cât mai puteam în halul de oboseală în care eram, nu mi-a fost de pomană.
La vremea schimbării de anotimpuri între iarnă şi primăvară, am plecat din nou pe muchia Scărişoarei. De data asta grupul era numeros şi timpul s-a scurs repede. Am depăşit troiţa cu izvor. Cam pe acolo ne-a ajuns din urmă pe drumul forestier paralel, o maşină de teren, pe care până la urmă am ajuns-o la stâna din Văcărie. La izvorul de desupra stânei, care deabia picura, îşi puseseră turişii motorizaţi, o ulcică, să-şi adune apă. Cum eram însetat, am golit tot ce se adunase acolo. Era încă iarnă şi judecând după echipamentul ce se vedea în maşină, cred că vroiau să înopteze în cort. Noi am plecat mai departe şi curând ne-am aflat în apropierea vârfului Piatra, îndreptându-ne spre stâna din Curmătură, care prin despicătura Hududăului Mare, alcătuia o privelişte împresionantă. Am coborât prin horn cu mare atenţie, pentru că era acoperit cu zăpadă şi lungi porţiuni de ghiaţă. În Curmătură se vedeau de acum urme de primăvară, dar spre apusul soarelui, timpul rece a pus stăpânire pe munte. Ne-am înghesuit cu toţii în camera specială a stânei, acolo unde era şi o sobiţă de tablă, care dădea căldură plăcută, dar din nefericire dura cât ţineau lemnele. Peste noapte frigul ne-a pătruns în oase. A doua zi am plecat spre creastă. am urcat pantele Albului, am trecut pe lângă vârful Buila şi am coborît pe poteca Ştevioarelor, către schitul Pahomie. Pe Valea Cheii am ajuns la capătul satului, unde am găsit o maşină care ne-a dus până la Vâlcea.
Creasta Builei iarna, reprezenta o adevărată provocare. Făcusem multe excursii iarna, pe zăpadă mare, dar niciodată nu trecusem prin asprimile unei creste atât de dificile cum mi se părea a fi aceasta, zimţată, cu hornuri la tot pasul şi multe locuri încâlcite, pe care dealtfel le ştiam bine din turele de vară. Trebuia să-mi găsesc şi tovarăşi de rumeţie, dispuşi să facă o astfel de expediţie. Şi i-am găsit, ba chiar foarte uşor. Primul a fost Ilie Juravle, mare amator de excursii şi foarte bun tovarăş de munte. Celălat a fost Ceani, Receanu pe numele lui şi el la fel de entuziast amator de locuri neumblate.Grig Prunescu, puternic ca o stâncă, urma să ne ajungă din urmă. Am mers cu nea Mitică, cu maşina, după ce ne oprisem ca într-alte împrejurări, la el acasă, unde sorbisem un păhărel de ţuică, galbenă, uleioasă de se ridica pe peretele sticlei, asortată cu slăninuţă cu ceapă. Ne-am oprit la Cracul Pătrunsei, la confluenţa pâraielor Bulzului cu cel al Pătrunsei. De acolo am început urcuşul dur al cracului, cu atât mai dur cu cât păhărelul băut la nea Mitică îşi făcea din plin efectul. Când am ieşit în poiana schitului, soarele apunea într-o mare răvăşită de valuri de nori coloraţi în cele mai variate nuanţe de portocaliu, roşu, galben şi ce mai pusese Dumnezeu acolo spre încântarea noastră. Niciodată de atunci încoace nu am mai văzut un asemenea apus. Un diapozitiv făcut la repezeală, a reţinut pe peliculă adevăratul miracol la care luam parte. Atâta de frământat părea cerul, cu norii înveşmântaţi de culorile apusului, de parcă sugestionau durerile întregii omeniri. Am botezat diapozitivul „ 1907 ” şi pentru că pe atunci, doar revoluţia acelui an îmi părea întruchiparea revoltei omului asuprit. Am ajuns la schit, unde spre surprinderea noastră, călugărul Pimen, unicul slujitor al domnului din aceste locuri, nu era acasă. Am găsit cheia şi am intrat în casă. Astăzi stăreţia a ars şi alta urmează să-i ia locul. Am găsit toporul, am spart lemne, am făcut focul şi camera sărăcăcioasă, cu patul ei de lemn, a devenit parcă mai prietenoasă. Am pus la fiert ţuica pe care ne-o dăduse nea Mitică şi apa în care să ne pregătim supa de seară. Eram în preajma Crăciunului şi seara venea repede. Tocmai începeam să ne turnăm primul păhărel din licoarea luată din Bărbăteşti, când uitându-mă pe fereastră am zărit o luminiţă. Am crezut că venise părintele Pimen şi era speriat de fereastra schitului, luminată de nişte intruşi. Am ieşit repede afară, strigându-i: „părinte, părinte, nu te speria suntem oameni buni ! ”. şi din întuneric, în locul călugărului speriat, a apărut Mişu Predescu, coleg de munte şi mai mult, excelent colaborator de şantier. Auzise că dorim să facem creasta şi urcase pe urmele noastre. Supa s-a dus repede, iar licoarea aburindă, cu miros de prună trecută prin cazan, îndulcită cu ceva zahăr şi iuţită cu piper şi mai repede. Ne-am culcat devreme. Era cerul senin şi ne propusesem să plecam cam pe la ora 3 dimineaţa. Când s-a făcut timpul de plecare, afară vântul bătea în rafale lungi şi ceaţa bântuia muntele. Ne-am mai culcat oleacă, dar până la urmă la 4 dimineaţa ne-am sculat şi am plecat în sus, pe muchia Albului. Am trecut repede pe la Casa de Piară pe care am recunoscut-o la lumina lanternelor şi am continuat să urcăm. Când am ajuns pe creastă începea să se lumineze şi orizontul dădea semne că şi ziua propusă pentru creastă se va îmbunătăţi. Dar până una-alta, vremea continua să fie ceţoasă şi încă una de nu vedeai la doi paşi. Dar noi, în dramul de nebunie care ne cuprinsese, am mers înainte. Este drept că ştiam bine drumul, că doar de curând îl marcasem şi ori câtă zăpadă ar fi fost, semnele se vedeau pe pietrile mai înalte şi uneori pe brazii aflaţi dincolo de Ştevioare. Era zăpadă, bătea vântul, pe noi se aduna chiciură, dar mergeam înainte. Până dincolo de Şaua Ştevioarelor ceaţa a dominat totul. Când am început să ne strecurăm printre ţancurile Ştevioarelor, deabia atunci parcă a început ssă se lumineze. Ieşeam din „întuneric” şi atunci, cu mâinile înfrigurate de gerul îndurat, am făcut o fotografie celor din faţa mea. Acolo se afla Grig, cu coarda de alpinism agăţată de umăr, plin de zăpada spulberată pe el. Era parcă venit din cine ştie ce expediţie himalaiană. Am mai făcut şi alte fotografii, către vârful Vioreanului, către Stogu ce ieşea din volbură, ca un adevărat colos, ireal, văzut printr-o pânză de păianjen. Iar pădurea de brad de sub muntele de argint pe care ne aflam, părea o vedenie din lumea adâncurilor. N-am parcurs toată creasta, ci doar până în Ştrunga Oalelor, de unde prin zăpada prăfoasă, ne-am aruncat către locuri mai liniştite. Am ajuns la schitul Pahomie fericiţi. Ne-am odihnit puţin şi ne-am îndreptat spre casă. Cu toată asprimea drumului de pe creastă şi lungimea celui de pe şosea, nu simţeam deloc oboseala. Aşa s-a sfârşit traversarea crestei.
Nu a fost singura împrejurare când am parcurs iarna, creasta Builei, sau măcar fragmente din ea. Astfel, într-una din zilele de iarnă autentică, prin februarie, am plecat cu Ilie la schitul Pahomie, cu intenţia ca a doua zi să urcăm în creastă. Era pe vremea aceea la schit un călugăr relativ tânăr şi cu multe beteşuguri omeneşti. Fratele Costică pe care bătrânul Ioasaf nu-l putea suporta şi chiar îl gonise de multe ori de la schit, era în primul rând un mare afemeiat. Nu de puţine ori înghesuia cucoanele prin spatele bisericii, chipurile să le conducă prin locurile mai enigmatice ale schitului. Dar era şi un mare băutor, ca să nu zic beţiv. Avea şi o amantă la Vâlcea, care a fost descoperită datorită unei scrisori trimisă printr-un turist, care – ruşine mare - , o deschisese şi o dusese episcopului. Sărmanul frate Costică, a căpătat până la urmă o biserică, undeva pe lângă Câmpulung, unde a crăpat de atâta ghiftuială. Acum însă, s-a bucurat de sticla de ţuică adusă de Ilie, pe care am golit-o împreună. După care Costică ne-a luat cu el la slujba de seară, unde pe deasupra ne-a pus să citim textul religios în locul lui. Şi noi, de, chiar am făcut-o. Apoi dimineaţa pe un cer albastru şi cu minţile revenite la normal, am urcat poteca Ştevioarelor, pe aici pe unde şi acum, se vedeau urmele de mistreţi, pe care le întâlnisem, când îndrumat de bătrâna Lisaveta, cunoscusem prima oară frumuseţile Builei. Era frig, eram în februarie şi gerul muşca adânc din cei ca noi, avântaţi pe muntele cel alb. Am ajuns sus, pe Ştevioare şi ca şi atunci, de mult, am privit de pe înălţimea pe care ne aflam, atât de râvnita creastă a Făgăraşului, imaculată în puritatea iernii, către creasta Bucegilor, risipită în orizontul depărtat. Dar şi către apropiata creastă a Căpăţânii, dragă mai cu deosebire. Am făcut multe diapozitive frumoase, pe care şi astăzi le revăd cu plăcere, dar mâna neîndemânatecă, geruită zdravăn de frigul mintelui, a făcut să-mi scape tocul aparatului de fotografiat, pe care l-am urmărit multă vreme cum aluneca pe zăpadă, în lungul unuia din scocurile de sub Vioreanu. Şi ăsta a cam fost şi sfârşitul aparatului meu Praktica, pe care de altfel l-am şi pierdut câtăva vreme mai târziu. Noi am continuat excursia, am trecut de vârful Vioreanului şi din Strunga Oalelor, am coborît pe la stâna cu acelaşi nume şi mai departe spre schitul Pahomie şi din nou acasă.
Iarna, pe creastă, am ieşit într-o altă împrejurare, de data asta cu Titi, Chissy şi Coca. Era deasemenea o zi fără cusur, cu cer albastru şi zăpadă prăfoasă şi poate tocmai de aceea periculoasă. Am plecat tot de la schitul Pătrunsa şi tot foarte devreme. Numai că de data asta eram un grup de buni cunoscători ai Builei, oarecum bine antrenaţi în excursii multe şi nu ne-a fost greu să ajungem în creastă. Vremea era acum frumoasă şi cerul albastru nu ne dădea prilej de îngrijorare că am putea să rătăcim drumul. Am trecut repede de partea întunecată a dimineţii şi când au mijit zorile ajunsesem în drumul spre vârful Albu, trecând prin marea despicătură a muntelui din prejma sa. Până când am ajuns între ţancurile Ştevioarelor, drumul ne-a fost uşor. Doar la coborîrea printre acestea, pe hornuri uneori cu mici dificultăţi chiar vara, a trebuit să fim atenţi, uneori asigurându-ne cu coarda, datorită mai ales zăpezii prăfoase, care nu ne permitea să ghicim întotdeauna prizele numai bune de sprijinit. Pe vreme senină am trecut şi peretele ierbos al Vioreanului, altfel cu înclinare apreciabilă. Astăzi traseul este trecut chiar peste vârf, urcând pe el imediat după ce am întâlnit în drum crucea care semnifică tragedia petrecută cu un întreg grup, în mijlocul unei furtuni cu descărcări electrice uicigaşe. Trecerea aceasta peste vârf, cel mai înalt al masivului, are farmecul lui, dar apoi, pentru reveenirea la marcaj, suntem siliţi să străbatem încâlcişul jnepenişului, deloc plăcut. Altfel poteca iniţial marcată urcă până în gerabănul stâncos, oferă sus o platformă de odihnă, cu largi privelişti către însăilarea de abrupturi şi hornuri estice şi, cu puţin noroc şi exemplare de capră neagră. Apoi mai departe începem coborârea pe o brână şi coborîrea unui horn scurt, de doar 3-4m, după care poteca continuă strecurată pe sub acoperişul unui perete înclinat, străjuit de jnepeni, apoi o ultimă brână şi coborîrea în zona „ bombei atimoce ” şi „ Ferestrei Vioreanului ”, toate aflate sub pavăza marei rupturi a acestuia. Toate acestea le-am parcurs cu mare grijă, locurile bine ştiute din vară, cuprinzând şi alte capcane şi locuri mai greu de trecut acum, când zăpada acoperea muntele. Ne-au fost de ajutor jnepenii, care ne-au fost sprijin la nevoie şi mai ales indicii preţioase atunci când drumul de urmat părea incert. Lăstărişul care se intersecta cu jneapănul ne-a scos mereu în crestuliţele care trebuiau trecute şi din când în când, pe câte o stâncă încă neacoperită de zăpadă, mai zăream punctul roşu al traseului. Când am ajuns să depăşim marea boltă pe sub care am trecut – de fapt o încâlceală de blocuri uriaşe sprijinite unele într’altele, care întruchipau un tunel pe sub care se strecura poteca -, am ajuns în zona cu mari bolovani, îngrămădiţi haotic şi care sub ei ascundeau capcane în care oricând piciorul se putea strecura. Când am început coborârea prin lăstărişul prin care poteca cobora în poiana Vioreanului, drumul cel greu luase sfârşit. A urmat poteca strecurată prin brădet, până în Strunga Oalelor, de unde într-un nor de zăpadă prăfoasă, am coborât până în poteca ce urca dinspre stâna Oalelor. Coborârea către schitul Pahomie pentru o scurtă odihnă şi poveştile despre tura făcută, a durat puţin. Mai lung ne-a fost drumul de 11 km până la capătul satului Cheia, unde trebuia să ajungem la ora fixă a autobuzului cu care am ajuns acasă. Tura fusese frumoasă, cu toate momentele mai delicate pe care le întâmpinasem şi noi ne pregăteam altele la fel.
Pe vremea aceea, orice ieşire în munte se rezuma la zile de concediu sau le cele de reapos duminical, dar şi atunci când nu venea vreo dispoziţie să lucrăm. Aşa că ori de câte ori vreo sărbătoare de tipul 1 mai sau 23 august, când zilelor oficial libere li se adăuga vreo duminică sau sâmbătă-punte, împrejurarea era din plin fructificată. Evitam pe cât se poate convocările la manifestaţiile obişnuite şi….o zbughiam pe munte. De-un întâi mai am plănuit o excursie în Buila. M-am dat scăpat repede din chingile defilării şi iată-mă plecat cu un grup relativ numeros, către schitul Pahomie. Erau în grup Sofi, constantă prietenă de munte, Livia şi Ticu Haşeganu, Toni şi Marinică Marinoiu. Trebuia să vină şi Vasile Ciocan, dar la locul întânirii nu s-a mai prezentat. Am plecat entuziaşti, convinşi, cel puţin eu, că sus în munte primăvara era la locul ei şi zăpezile îndepărtate de mult. S-a dovedit până la urmă că socoteala de la oraş, nu se potrivea cu cea de la munte. Am ajuns la Cheia, am trecut repede pe la schitul Iezer şi odihna cea mare am făcut-o la cel de la Pahomie. Acolo ne-am aranjat bagajele şi am purces pe munte. Am urcat pe poteca Ştevioarelor, până la stâna de acolo unde hotărâsem să înoptăm. De acolo urma să urcăm în Şaua Builei şi apoi să coborîm pe drumul de brână marcat de curând cu punct albastru şi mai departe spre Curmătura Comarnice şi cantonul din chei. Urcam de ceva vreme prin pădure şi tot simţeam prin preajma noastră o oarecare mişcare. Nu vedeam nimic, când deodată pe lângă noi apare şi Ciocan, omul pe care tocmai îl dădusem absent. Ne aducea cu el o sticlă de ţuică şi regretele că nu poate veni mai departe cu noi. Am plecat mai departe, încovoiaţi de bagajul pe care fiecare îl ducea în spate, dar şi de urcuşul dur până la stână. Surpriza a venit atunci când am ajuns în poiana stânei, pe care am găsit-o doborâtă de zăpezile mari de peste iarnă. Se însera şi noi nu ştiam unde vom dormi peste noapte. Sub acoperişul doborît era imposibil. Ceva mai sus însă, am zărit o colibă, destul de mică, care de fapt era coteţul de peste vară al porcilor. Acolo ne-am adăpostit. Eu am dormit jos pe nişte butoaie aflate în picioare, iar ceilalţi, înghesuiţi, chiar sub acoperiş. A trecut noaptea cu bine, iar dimineaţa, chiar pe coama coteţului, s-au pus la cântat păsările cerului, ademenite poate de mişcarea din coteţ, care probabil ceva mai târziu le dădea prilejul unei mese copioase. Chiar în aval de stână, pe începutul unui scoc, zăpada care se topea văzând cu ochii, născuse un veritabil izvor, la care ne-am înviorat cu toţii. Nu chiar aşa de vreme, am plecat mai departe. Am urcat golul muntelui, pe acolo pe unde zăpada luată cu totul, dădea impresia că nu ne înşelasem şi iarna se sfârşise de-a binelea. Până am ajuns în Şaua Şteviorelor, ne-am tot amăgit că până în chei, unde vroiam să ajungem, totul va fi o joacă. De coborît vroiam să coborîm pe brâna ce ducea spre west-wand, până în Poiana cu Bolovan şi de acolo mai departe spre Comarnice şi cantonul din chei. Aşa am făcut, numai că imediat ce am început coboîrea pe versantul vestic, zăpada era nu numai înmuiată de soare dar nemai pomenit de mare. Prin multe locuri pătrundeam până la brâu şi totul a deveit un chin. Nu scoteam bine piciorul dintr’o adâncitură, că intram în alta. Şi tot aşa am dus-o până la Comarnice. Deabia acolo zăpada a revenit la adâncimi rezonabile, ba chiar până la canton a dispărut în întregime. La canton era zarvă mare. Sosise acolo un grup de sibieni şi deabia am încăput în canton. L-am găsit acolo şi pe Prunescu, care-şi curăţa de zor pantalonii cu care venise. Alunecase, spunea el şi se umpluse de sus şi până jos de noroi. Ne-a mai spus însă că în cale îi ieşise un urs şi noi l-am bănuit că frica îi făcuse pozna cu….noroiul. A doua zi dimineaţa, înaintea plecării, l-am căutat de zor pe Toni, care parcă dispăruse fără urmă. Într-un târziu, apare venind dinspre izvor. Ne spune că până atunci privise…..o căprioară care tocmai sfârşise spălatul matinal, se îmbrăcase şi plecase spre canton. Am plecat, am trecut pe la bordeiul Bătrânei Doamne unde am poposit. Acolo mi-.am desfăcut rucsacul şi când am ajuns acasă, din el a ţâşnit un şoricel, speriat şi numai el ştie prin ce cotlon al casei s-a fi ascuns.
Nu m-am învăţat minte şi iar am plecat pe Buila, la trecerea dintre iarnă şi primăvară. De data asta am mers cu Toni şi Geta Istrate, din Piteşti. Cam nedusă pe munte, dar ţinea morţiş să vină cu mine şi n-am refuzat-o. Am plecat împreună pâna la schitul Pahomie, unde Ioasaf ne-a primit peste noapte. După amiaza am urcat către stâna din Ştevioara, marcând traseul până în locul în care înserarea a cuprins pădurea. Acolo am lăsat vopseaua, urmând să reluăm marcajul. A doua zi am continuat marcajul până ni s-a terminat vopseaua. Am ieşit în creastă şi de acolo Toni ne-a părăsit. Spunea el că eu aş fi nebun, că nu-mi dau seama câtă zăpadă este în dosul Builei şi că nu vom ajunge seara în Vâlcea, dacă vom dori să coborîm pe la canton şi pe valea Olăneştilor. S-a întors şi am avut prilejul să constat că avea categoric dreptate. Nu numai că ne-am chinuit cumplit prin zăpada mare care ne ajungea până la brâu, dar Geta a ajuns la Vâlcea sfârşită, ci picioarele ude şi cu ghetele cu care era încălţată aproape treminate. Am lăsat-o acasă dimineaţa şi când am ajuns seara, am găsit un bilet în care-mi spunea că şi-a spălat lucrurile şi le-a călcat şi a redevenit fata pe care o ştiam. Şi....n-am mai văzut-o de atunci încoace.
Apăruse cam prin anul 1967, ghidul munţilor Căpăţânii, scris de Nae Popescu. Cred că a fost actul de naştere al acestor munţi. Pornind de la acesta, mi-am făcut „ proectul ” de marcaje, după ce am parcurs multele poteci descrise şi altele necuprinse în ghid. Printre acestea multe, zona cea mai spectaculoasă, era cea a Builei. Mi se părea bine cunoscută, deşi deabia de atunci încolo am izbutit să-i parcurg cotloanele. În ghid se spunea că poteca de pe creasta Builei se sfârşeşte brusc, în vârful Vioreanu, cel mai înalt din masiv. Acolo poteca se oprea într-o masă de jneapăn. Pe acolo erau abrupturi mari, cu pericole ce trebuiau încercate. Se găseau şi vipere pe aici. Acolo pe vârful Vioreanului, la cota 1889m, se sfârşea lumea. N-am crezut că aşa ceva se poate întâmpla şi eram hotărât să încerc să găsesc o ieşire. Nu puteam să fac aşa ceva singur, dar mi-am găsit prieteni cu care să încerc găsirea unei soluţii. Mai întâi Sofi, care ani mulţi m-a întovărăşit pe munţi. Apoi Mihai Predescu, nu numai bun coleg de breaslă, dar şi mare amator de munte. Cu aceştia am încercat să deschid poteca de creastă a Builei. Plecasem de la schitul Pahomie, dar am ajuns repede în vârful amintit. Într-adevăr, poteca nu mai continua. Începeau jnepenii. Aveam la noi un topor şi un piolet cu formă topor, cu care am început să croim drum prin jepi, pe sub vârf. Am ajuns în dreptul unui horn, de 3, poate 4m şi pe el am izbutit să coborîm. Era primul semnal că obstacolele alpine deabia începeau. A urmat apoi o brână, pe sub o surplombă, pe care am parcurs-o îndoiţi de spate, ţinându-ne de jnepenii din prejmă. S-a sfârşit şi acest pasaj, după care a urmat o nouă porţiune printr-o mare de jneapăn. Nu vedeam mare lucru şi nici măcar nu puteam şti dacă direcţia în care mergeam era cea bună. Am ajuns până la urmă pe un perete înierbat, apoi pe o brână îngustă şi însfârşit într-un găvan situat aproape de creastă. Când am ieşit din această adevărată groapă, eram la piciorul unui perete vertical, ce se sfârşea în vârful Vioreanului. Aici însă bătea vântul puternic şi de fiecare dată când am ajuns aici, trebuia să ne îmbrăcăm bine, din cauza curenţilor de aer. Izbutisem să străbatem zona descrisă în ghid ca fiind cea mai încâlcită. Dar şi de aici încolo, drumul era tot necunoscut şi temerile noastre nu se sfârşiseră. Când am coborît din strunga străbătută de curenţi, ne-am trezit în faţa unei arcade enorme, produsă prin vreo prăbuşire de tavan de peşteră sau proptirea unui bloc de piatră desprins din perete, proptit pe altele căzute mai înainte. Din ce fusese mai înainte nu mai rămăsese decât ce vedeam acum. Apoi peste tot erau numai blocuri uriaşe, căzute de-a valma. Ici-colo câte un vârfuleţ, moţat cu câte un buchet de jneapăn, ceeace m-a determinat să-mi denumesc unul din diapozitive, chiar aşa „ moţatul ”. Pe dreapta noastră se afla o creastă, tare încâlcită, foarte neprimitoare, la care nici măcar nu am încercat să ajungem. Ne-am învârtit de câteva ori în loc până să găsim o continuare a drumului. De fapt am găsit doar brâne, presărate cu grohotiş, care păreau mai mult hăţaşe de capre negre. Până la urmă am zărit sub noi, nu prea departe, o poiană prelungă. Către ea ne-am îndreptat, dar şi până acolo a trebuit să tăiem cu toporul crăcile unor arini de munte. Am ajuns în poiană, dar nici de aici lucrurile nu păreau mai clare. Totuşi parcă zăream un hăţaş, pe care l-am urmat. Acesta urca puţin şi ne-a scos într-o strungă extrem de îngustă. Ajunsesem în Strunga Oalelor. Ne-am învârtit puţin prin prejma ei şi pentru că altfel nu aveam vizibilitate, ne-am căţărat pe peretele care-i bloca una din laturi. Sub noi se deschidea o pantă înierbată şi la capătul de jos, înainte de a intra în pădure, am zărit o potecă. Acolo ne-am dus şi am avut norocul să dăm de poteca Oalelor, nu departe de stâna cu acelaş nume, care ne-a condus repede şi pe potecă clară, la schitul Pahomie, de unde plecasem dimineaţa. Aşa s-a scris istoria deschiderii unei noi poteci în Buila. Până să devină ce este astăzi, o adevărată magistrală.
Desigur nu am terminat marcajul crestei într-o singură împrejurare şi după ce am deschis poteca de creastă, de multe ori a trebuit să mai parcurg traseul. Niciodată nu am fost singur. Sofi mereu şi Ilie Juravle adeseori, m-au întovărăşit şi până la urmă marcajul a fost făcut până în Strunga Oalelor. De acolo mai departe am crezut că totul devine inaccesibil. Peretele de stâncă ce continua creasta părea de netrecut. Trebuia să găsesc un drum care să-l continue pe creasta Builei. Dar pentru asta a trebuit să parcurg mai întâi poteca Oalelor. Şi nu de puţine ori am urcat în lungul ei şi de multe ori am coborît. De câteva din acestea îmi aduc aminte. Eram cu Sofi şi Ilie. Hotărâsem să înoptăm la stâna din Oale. Era într-o toamnă, după ce oile plecaseră. Ştiam că stâna era cam murdară şi era previzibil să aibă şi purici. La combinat deabia se pusese în funcţiune secţia de Lindan, un insecticid deosebit de puternic, din care Sofi adusese o cantitate suficientă să ne ferească de purici. Am ajuns la stână, am împrăştiat lindanul pe jos şi pe laviţe, dar când ne-am întors de la şedinţa de marcaj de după amiază, puricii tot trăiau şi ne-au chinuit până să-şi dea obştescul sfârşit. Ne-am lăsat rucsacii la stână şi am plecat în lungul potecii, către creasta Builei, marcând traseul cu un punct galben. Şi până la stână făcusem acelaşi lucru. Am ieşit în marea poiană de sub seninările crestei nordice şi acolo Ilie s-a urcat într-un brad, să vadă locurile mai bine. Nu prea ştiu ce vroia să facă, cert este că a început să taie crăcile de sub propriile picioare. Ba chiar cu toporişca pe care o avea şi-a dat peste fluerul piciorului şi şi-a făcut o rană apreciabilă, căreia deabia i-am potolit sângele. Ne-am întors la stână şi ne-am culcat. Noaptea am auzit paşi pe afară şi până la ziuă nu am avut curajul să vedem ce era. Dimineaţa când ne-am trezit, în praful dinaintea stânei, erau urmele labelor ursului care ne vizitase. Am plecat dis de dimineaţă şi când am ajuns la locul în care poteca începea să urce pe plaiul ce conducea spre creastă, am reînceput marcajul. Am urcat pe lângă un brad mare, aflat pe plai, apoi nu departe de acest reper care se află şi astăzi tot acolo, am mai urcat puţin şi am luat-o la drepta, traversând plaiul într-alt vâlcel. Dacă am fi continuat urcuşul pe risipiturile hăţaşelor de oi, am fi ajuns în Strunga Oalelor, şi de acolo în drumul de creastă. Am intrat în pădure şi am ajuns în poiana de sub Şaua Vânturariţei, cea despre care ciobanii spuneau că se numeşte aşa din cauza vânturilor, ce bat veşnic pe aici. Dar ca un făcut, deşi am ajuns adeseori pe aici, niciodată nu m-au bătut vânturile. Apoi am continuat marcajul pe potecă, pe atunci foarte clară, ce ducea la stâna din Comarnice. Şi stâna era încă în picioare şi părea a fi fost chiar utilizată în vara care tocmai trecuse. Poteca era bine bătută şi cele două izvoare întâlnite în cale erau puternice şi unul dintre ele chiar amenajat. Atunci când am ajuns în Şaua Vânturariţei, pentru prima oară, m-am întrebat cam pe unde ar trebui să fie poteca ce ar fi trebuit să conducă pe stâncăriile crestei nordice a Builei. O bănuiam încă de atunci, ca fiind o porţiune încâlcită şi cu mult mai dificilă decât cea pe care o marcasem şi....chiar o descoperisem. Tot pe aici ar fi trebuit să fie şi poteca de care ne spuseseră ciobanii că ar duce în vârful cel adevărat al Vânturariţei şi poate, gândeam noi şi spre cel al Clăii Strâmbe.
Într-o altă împrejurare, de data asta numai cu Sofi, am trecut din nou pe la stâna din Oale şi apoi sus, în Şaua Vânturariţei. Acolo, puţin înaintea locului de unde începea coborârea spre Comarnice, am luat-o pe un culoar ce se deschidea printre brazi, urcând pe acolo unde speram să ajungem la seninările muntelui. Pătrundeam într-un tărâm necunoscut şi ne era puţin teamă. Am urcat continuu, până când am ajuns la stâncile mari, albe şi mai către pădure acoperite de muşchi. Vegetaţia era dintre aceea cu care eram obişnuiţi în Buila şi începea să apară endemismul unor flori mici, albe, ca un fel de miniaturi ale florilor de ghiaţă. Apoi am ajuns în creastă, de unde au început să se zărească stâncăriile albe, sclipitoare, ale Stogului şi Stogşoarelor. Mersul printre stâncile albe, lustruite de vânturi, rotunjite, pe care trebuia să le escaladăm pentru a le depăşi, nu ne erau la îndemână, având mereu impresia că nici măcar nu vom şti pe unde să ne întoarcem. Pe ici pe colo se mai afla câte un hăţaş de animale şi acela lipsit de continuitate. Eram în necunoscut. Sofi, mai veselă, mai scăpa câte o glumă, însoţită de râsul ei molipsitor, dar peste toate cele, teama de necunoscut nu se dădea dusă. Apoi printre trunchiurile de brazi pipernici bătuţi de vânturi, ne-am dat seama că trebuia să coborîm din creastă, pe partea ei vestică. Pe creastă nu se mai putea merge, înălţimea peretelui nu mai putea fi învinsă fără ceva mijloace alpine. Am coborît, am ajuns pe un fel de horn, destul de lung, pe ale cărui margini ne-am agăţat de rădăcinile brazilor aflaţi din loc în loc. Am ajuns într-o covată stâncoasă, presărată cu râu de grohotiş, pe care parcă se zărea o potecă. Am urcat pe ea, ne-am strecurat pe vreo două serpentine şi am ajuns din nou în creastă. De aici totul a început să fie mai clar. Ne chinuisem mult prin locurile acestea şi tot ne mângâiam cu impresia că suntem primii oameni care ajunsesem pe aici. Când deodată, în faţa noastră, pe un perete ceva mai înalt, stătea scris cu vopsea roşie „ Mihai Creţu – Cheia ” şi o inimă străpunsă de săgeată. Nu fusesem singurii pe aici !. Sau poate Mihai cel de pe perete, ajunsese aici în urma unei decepţii şi vroia să se sinucidă ! ?. În scurtă vreme am ajuns în Strunga Oalelor, acolo unde locurile erau cunoscute de mult. Am încheiat circuitul coborând pe poteca Oalelor, pe care şi venisem, din nou la schitul Pahomie şi din nou acasă. Eram fericiţi. Descoperisem continuarea traseului de creastă !. Cu altă împrejurare şi tot cu Sofi, am marcat traseul cu acelaş punct roşu din restul crestei. Pe atunci punctul roşu l-am dus până în Curmătura Comarnice, până acolo de unde gândeam că turiştii vor fi invitaţi în acest fel să urce creasta Builei. Punctul galben de astăzi, ajuns în Şaua Vânturariţei, unde se întâlneşte cu coborîrea spre Pahomie, mi se pare mult mai inspirat.
Trecuse o bucată bună de timp de la întâmplarea prin care descoperisem creasta nordică, despre care pot soune şi astăzi că este cea mai frumoasă dinn întrega Builă. Fusesem invitat la Bucureşti, de către Emilian Cristea, să prezint diapozitive din munţii Căpăţânii. În timpul prezentării observasem fără să vreau, doi ochi negri, aprinşi, care mă fixau cu insistenţă. S-a realizat repede întâlnirea, nu mult mai târziu şi am făcut cu cei doi ochi, dar şi cu un fel de elev al acesteia, o frumoasă excursie în munţii prezentaţi în diapozitive. Am ajuns până la urmă la cantonul lui Zdârcea, pe care l-am găsit plin de alpinişti. Am plecat cu cei doi spre creasta Builei. Am urcat pe poteca Comarnicelor, prin west-wand-ul Builei şi în creastă din Poiana cu Bolovan, pe brâna ce ducea în Şaua Ştevioarelor. Am trecut de Vioreanu, de marea arcadă de sub el şi depăşind Strunga Oalelor, am început să ne căţărăm pe seninările crestei nordice. Cred că mi-am manifestat entuziasmul din plin, eram oarecum stimulat şi de prezenţa celor doi ochi negri, pe numele lor Ileana şi le-am arătat creasta în lumina unui mare rai alpin. Am găsit pe creastă o floare rară, pe care Ileana nu o mai văzuse niciodată. Era un crin roşu, lilium martagon, floare ocrotită din munţii noştri. Avea să spună şi să scrie doar o zi mai târziu: ,, Un crin roşu, rarisim, pistruiat / Şi-n colţ de stâncă, buchetul alb înstelat. / A venit şi ultima zi, / Uitasem de ea, / Cam tristă şi grea, ”. a fost un episod scuirt, arzând, de care se leagă amintiri greu de uitat, poate tocmai pentru că a fost scurt şi după el nu au rămas decât amintiri frumoase.
O cunoscusem pe Dina în Cozia, în Cozia, într-o după amiază la cabana cu acelaş nume. Făcusem cu un grup din care şi ea făcea parte, o o frumoasă excursie către valea Băiaşului şi momentul am să-l amintesc când voi vorbi despre Cozia. Acum însă, dorea să meargă în Buila, pe creastă. Îşi manifestase această dorinţă când mersese cu mine la Pahomie, atunci când pe poteca Ştevioarelor, pe care urcam, mi-a arătat o floare ciudată, rodul pământului, care, ciudăţenie creşte doar la câmpie. Nu prea îmi aduc aminte multe amănunte din acea excursie, dar ştiu că a venit întovărăşită de prieteni din Sibiu , o fată slăbuţă şi prietenul său, Rudi. Ştiu că am rămas la schitul Pătrunsa, unde Pimen, călugărul de acolo ne-a primit cu multă bunăvoinţă. Ne-am lăsat rucsacii la schit şi am plecat a doua zi spre creastă. Am urcat pe muchia Albului, am parcurs creasta Ştevioarelor, am trecut peste Vioreanu şi multele sale puncte dificile, i-am entuziasmat ducându-I pe sub Arcada Vioreanului şi locul bombei atomice şi însfârşit pe creasta nordică. S-au succedat repede locurile prin care am trecut, către sfârşit ne-a chinuit setea şi nici mâncarea pe care o luasem cu noi nu ne-a fost de ajuns, dar tura a fost complectă şi ei s-au dovedit oameni rezistenţi, pentru că durata s-a apropiat de 10 ore. Am coborît într-un târziu la schitul Pahomie şi pe sub munte am ajuns din nou la Pătrunsa şi Bărbăteşti. Seara târziu sibienii au luat trenul spre casa lor. Ştiu doar că erau frânţi de oboseală şi de atunci nu am mai auzit despre ei, decât într-o împrejurare când coborînd din muchia Albotei a Făgăraşului, i-am reîntâlnit, ei coborând din cea a Buteanului. Dar îmi aduc aminte că urcând spre Pătrunsa, Rudi îmi spunea că lucrează ca maistru la cabana de la Bâlea şi că are mari greutăţi cu directorul lui, care nu-I dă voie să se ducă prea des pe munte. M-a întrebat şi pe mine, cum o duc cu directorul, dacă tot îi spun că merg atât de des pe munte. I-am răspuns că mie îmi dă voie ori de câte ori doresc să-mi petrec sfârşiturile de săptămână pe munte, în timp ce pe Dina o bufnise râsul, adăugând după aceea că directorul sunt chiar eu !. După întâlnirea din Făgăraş, Dina şi Rudi au plecat în Germania şi nu am mai aflat nimic despre ei.
Pe Mircea Florian Îl cunoscusem în Vâlcea. Se spunea că un mare iubitor al Piterii Craiului, poposise la Vâlcea şi dorea să vorbească cu mine despre munţi şi despre pasiunea noastră comună. Am făcut de atunci încolo excursii frumoase împreună, dintre care şi aceasta pe creasta Builei. Am pornit tot de la Pătrunsa. Am urcat pe muchia Albului, am parcurs creasta în întregime şi am coborât pe Valea Cheii. Ne-au întovărăşit atunci Coca şi Chissy, iubitoare de munte şi umblătoare fără mofturi. Eram un entuziast al locurilor şi urcând am remarcat că asemui Buila cu Piatra Craiului. Ironic, mi-a răspuns ceva greu de redat, dar l-am lăsat în pace sperând că până la urmă îmi va da dreptate. Acum, la această ieşire în creastă, vremea era bună şi cerul senin ne asigura o excursie frumoasă. La urcare prietenul nostru mă mai împungea din când în când, spunându-mi că prea gâfâi şi ăsta e semn de bătrâneţe, deşi amândoi aveam aceeaş vârstă, ceva în jurul a 45 de ani. Am parcurs întreaga creastă, chiar şi pe cea nordică. I-a plăcut mult lui Mircea Florian. Echipa noastră era una verificată, în multe excursii grele, iarna pe timp de viscol, vara pe drumri lungi, unele prin Piatra Craiului, altele pe crestele munţilor vâlceni sau făgărăşeni, aşa că n-am simţit oboseala, deşi am coborît prin Şaua Vânturariţei şi pe la stâna din Oale.
Nu ştiu în ce altă împrejurare eram din nou pe creastă. Ştiu doar că nu eram puţini la număr. Era o zi frumoasă, cu cer senin când plecasem din valea Cheii. Urcasem pe poteca bine croită prin pădurea de sub Comarnice. Eram într-un fel, ghidul grupului şi îmi făcea plăcere să le arăt fiecare din locurile de care mă legau amintiri din alte excursii. am trecut peste izvoarle care noroiau poteca, pe la căsuţa din ,, poiana cu bulbuci “, retrasă undeva nu departe de potecă, cu un ochi însorit în care înfloreau florile acestea rare, trandafiri galbeni şi înmiresmaţi, pe lângă stâna din Comarnice, care încă mai vorbea de vremurile când pe aici era viaţă intensă sau pe lângă smeurişul unde într-o împrejurare, aflat cu Mişu Predescu şi Sofi, culesesrăm rămăşiţele unui ospăţ ursesc, nu prea de mult sfârşit. Astăzi multe dintre acestea s-au dus, le-a cotropit trecerea timpului şi tăierile de pădure. Au rămas doar amintirile. N-am făcut toată creasta, dar nici nu ştiu pe unde am urcat. Cred totuşi că am urcat prin Poiana cu Bolvan, pe brâna pe care coborau oile. Când urcam, începeau să se adune norii şi parcă stătea să vină furtuna. Doar când am ajuns sus, în creastă, au început şi tunetele şi cerul s-a înegrit de-a binelea. Curând au apărut şi primii stropi de ploaie, dar nu asta ne speria ci fulgerele din ce în ce mai dese şi faptul că eram pe creasta calcaroasă, care oricând putea atrage un trăznet cu urmări neprevăzute. Noroc că trecusem de vârful Buila şi acum coboram pantele Albului şi până la stână nu mai aveam mult. Le-am strigat să se grăbească cât pot, ca să ajungem grabnic la stână. Eu am fost cel mai iute de picior şi oricum nu puteam să-i protejez de furia trăznetelor. Am ajuns la stâna din Curmătură, odată cu dezlănţuirea potopului. Nu mult după mine au ajuns şi ceilalţi. Ca orice ploaie de vară, furtuna a trecut repede şi am început să ne gândim la coborîre. De spaima prin care trecusem sau doar mâncarea care nu-mi priise, a trebuit să părăsesc sâna. M-a văzut un copilandru şi m-a sfătuit să iau cu mine şi toiagul lui, alături de pioletul meu. ,, De ce ? “, am întrebat eu. ,,Păi ca să te aperi de câini ! “. Şi atunci am avut revelaţia wc-ului oltenesc, alcătuit din doi pari, de unul să te ţii şi cu altul să dai în câini !.
Am făcut odată o excursie cu Marta, interesantă apariţie feminină din viaţa mea, pe o zi cu soare puternic, care ne-a pârlit îngrozitor. Am pornit din capătul nordic al crestei şi dimineaţa ne-a fost numai bine prin cotloanele crestei. Chiar după ce am trecut de Vioreanu, prin jnepenişul prin care treceam, ne-am simţit protejaţi de razele turbate ale soarelui. Doar când am ieşit la plaiurile de pe coastele Ştevioarelor, deabia atunci căldura ne-a doborât fără putinţă să ne apărăm. Şi aşa am învăţat că o zi cu soare puternic, vara, pe creasta Builei, nu este prea uşor de suportat.
Cu Marta am fost de multe ori, aproape în fiecare sfârşit de săptămână. Într-unul din acestea am fost la cantonul din chei. Era o vreme întunecată şi numai de excursii nu părea timpul să fie. Când am ajuns la canton, era peste tot pustiu. Am intrat înăuntru şi am beneficiat din plin de liniştea singurătăţii în care ne aflam, de parcă în cine ştie ce budoar confortabil am fi fost şi doar nu stăteam decât pe un amărât de pat de scânduri, tare ca ....lemnul. Ceva mai către noapte au mai venit şi alte grupuri şi singurătatea s-a risipit. A plouat toată noaptea, ba chiar torenţial. Eram la adăpost şi furtuna de afară nici n-aam luat-o în seamă, nici nu ne-a păsat de ea. Doar când s-a crăpat de ziuă, am început să ne întrebăm cum vom ajunge acasă neudaţi. Stăteam şi cu celialţi pe prispa cantonului, minunându-ne de vremea rea pe care o apucasem. Deodată ploaia a încetat şi imediat ne-am aruncat rucsacii în spate, am traversat apa Cheii, fără să ne gândim prea mult. Era mare apa şi n-am avut altă posibilitate, decât să trecem fără punte, direct prin ea. Am apucat pe poteca ce ducea în Şaua Stogşoarelor. Şi s-a pornit altă ploaie şi în câteva clipe ne-a făcut ciuciulete. Nici vorbă să ne întoarcem înapoi, n-am fi ajuns seara acasă şi tot uzi am fi fost. Aşa că am continuat să mergem înainte. Ploua torenţial şi noi nu conteneam să străbatem pădurea. Am depăşit Şaua Stogşoarelor, am trecut ca vijelia pe lângă masa cu bănci de aici, fără să ne oprim şi cu apa şiroindu-ne pe sub cămaşă, am continuat alergătura până la refugiul Bătrânei Doamne. Speram să nu găsim pe nimeni înăuntru şi acolo să ne uscăm cât de cât. Aşa a şi fost şi când am deshis uşa bordeiului, am răsuflat uşuraţi. Ne-am aruncat rucsacii. Eram uzi nu numai până la piele, ci şi dincolo de ea. Nu exista pe noi nimic uscat, nici măcar cea mai intimă bucăţică de lenjerie. Am găsit în bordei lemne de fag, atâtea cât să încropesc un foc zdravăn, la care să încercăm să ne uscăm, noi şi hainele de pe noi. Aveam la mine o sfoară în rucsac şi am întins-o cumva desupra focului. Acolo am început să ne întindem ţoalele ude de pe noi. Dar nu era vorba numai de hanorac, ori pulover sau bocanci. Erau uzi ciorapii, de au ieşit pâraie din ei. Cămaşa era leoarcă. Pantalonii atârnau pe noi, de uzi ce erau. Şi chiar şi ultimul veşmânt de pe noi, tot leoarcă era. Eram doar noi doi şi prin pădure nu se arătau semne că ar mai veni cineva. Până la urmă, după vreo 2-3 ore, totul a fost uscat şi bine parfumat cu mirosul reavăn al lemnului de fag. Când însfârşit ne-am echipat de plecare, răspândeam mirosul unei tabere de ţigani. Afară ploaia nu a contenit multă vreme şi când însfârşit s-a potolit, în pădure se ridicau aburi de peste tot. De pe frunze picurau stropi de ploaie, într-un murmur de viaţă fără sfârşit şi de jur împrejur altă muzică nu era. Natura trăia atunci, aşa cum parcă niciodată nu o văzusem. Eram într-un tărâm al unei lumi cu care nu ne întâlneam în fiecare zi. Stăteam aşteptând minunea lumii, privind nesfârşit la pădurea îmbogăţită de apa din ceruri şi de tinereţea noastră fără sfârşit.
Cu Marta şi Ilie, am plecat la stâna din Oale şi dimineaţa mai departe spre cantonul din chei, pe drumul marcat de curând. Am ajuns în Şaua Vânturariţei şi pentru că nu de mult venisem dfinspre vârful cu acelaşi nume, urcând dinspre Scocul Dudelo sau cel al Palăncii, i-am lăsat pe cei doi şi am dat o fugă până acolo. Am mers repede, cât puteam, pe poteca pe care erau numeroşi brazi doborâţi. Se vedea că de mult, poteca fusese întrebuinţată de turmele ce-şi căutau păşune prin aceste locuri, dar acum era de mult părăsită. Poteca era clară şi pe vârf am ajuns într-o ½ oră. Vârful mi-a apărut dintr-odată, golaş, contrastând puternic cu pădurea deasă şi încâlcită de până la el. Un vârf golaş, cu vegetaţie aproape uscată şi pe care merită să stai câtăva vreme, pentru priveliştea ce ţi se oferă spre Claia Strâmbă. O adevărată mare de jneapăn începe imediat de sub vârf şi nu pare a se tremina decât în imediata apropiere a vârfului amintit. M-am întors de pe vârf în mai puţin de 1 oră şi i-am, găsit odihniţi pe cei doi. Am plecat mai departe spre cantonul Cheia. Odată ajunşi în Curmătura Comarnice, urma să marcăm spre canton, cu dungă albastră şi triunghi roşu, poteca de coborâre. La un moment dat, în faţa noastră au apărut doi turişti, încărcaţi cu rucsaci grei. Era pe înserat şi ne-a mirat asemenea apariţie, cu atât mai mult cu cât nu ştiam să fie prea aproape vreun adăpost. Doar dacă aveau cu ei cortul. Ne-am salutat şi văzându-ne cu pensulele în mână, ne-au întrebat ce facem şi cum gândim să aplicăm semnele. I-am răspuns că tot ce făceam acum şi în alte împrejurări, marcând munţii Căpăţânii, urmărea ghidul turistic apărut de câţiva ani, al unui Nae Popescu. După care unul din ei mi-a întins mâna spunându-mi „ îmi pare bine, Nae Popescu ”. Aşa l-am cunoscut şi în cele câteva clipe cât am stat împreună, am însăilat o amiciţie care a durat mulţi ani la rând. Acum Nae Popesu nu mai este printre noi, s-a stins într-o şedinţă de marcaj în Bucegi. Noi ne-am continuat drumul spre canton, unde până seara târziu nu am încetat să discutăm despre întâlnire avută.
Un loc aparte în peregrinările mele prin Buila, îl ocupă călugărul Galaction-Zelig pe numele lui de mirean. Un personaj deosebit, cu destul de multă cultură, cu dragoste de biserică, dar şi mare grijă de condiţiile în care înţelegea să-l slujească pe Dumnezeu. L-am cunoscut mai întâi la schitul Pătrunsa, unde în seri multe am tăifăsuit împreună. Ba chiar într-o împrejurare mi-a citit versurile unui cunoscut, spunea el, dar noi am ghicit că era vorba de unul şi acelaş părinte Galaction. Era din Maramureş şi avea graiul molcom, cu intonaţii, al celor de acolo. Nu-i plăcea să stea în mizerie şi dorea mereu câte un mic confort, chiar dacă asta iese un pic din canoanele călugăriei. La Pătrunsa a captat apa, a făcut schitului baie şi wc, ba chiar a încercat să facă şi încălzire centrală. Multe a făcut aici, la Pătrunsa. Într-o împrejurare m-a rugat să-i fac la şantier o morişcă de vânt cu care încerca să facă la schit lumină electrică. N-a izbutit decât să facă să pâlpâie un bec de lanternă. Şi câte emoţii mi-a făcut, pentru că pe vremea aceea, ajutorul pe care-l dădeai bisericii, era rău privit. A ajuns apoi la Pahomie, unde a făcut aceleaşi lucruri. Ajunsesem la schitul Pătrunsa coborînd din munte. Eram cu Chissy şi parcă şi cu Ilie. Aveam la noi rămăşiţe de mâncare, pe care doream să le consumăm înainte de a coborî în sat. Ne-a propus un fel de mâncare maramureşeană. A luat ce aveam la noi. Câteva ouă, mălai, brânză, unt şi ce-om mai fi avut la îndemână. Şi ne-a făcut călugărul o mâncare, un fel de balmoş, de ne-am lins pe degete. Ne-a spus după aceea şi cum se numeşte, „ cocârţău cu ’nţepeniş. Şi nu numai pentru asta a rămas călugărul Galaction la sufletul meu.
Mai către anii pe care fără să vreau pot să-i numesc ai bătrâneţii, am mai îndrăznit să urc pe creasta Bulie. Într-o împrejurare am urcat singur. Era vară şi nu mi-a fost greu să ajung la Pahomie. L-am găsit pe Galction şi până a se însera am tot stat de vorbă. Dimineaţa am plecat devreme şi m-am urcat pe coasta abruptă ce scurta drumul Oalelor. Poteca încă se cunoştea, fără ca lipsa oilor să o piardă în mijlocul vegetaţiei. Am depăşit fără probleme poiana stânei şi când am ajuns la golul alpin ce ducea spre creastă, m-am îndreptat către Strunga Oalelor. Am ajuns sus, fără să urmăresc cu atenţie hăţaşul pe care de atâtea ori îl urcasem. Când am ajuns sus, locul mi se părea necunoscut. Şi chiar aşa era, pentru că am luat-o pe un hăţaş, care repede s-a înfundat în tufe de ienupăr. M-am întors de unde plecase. Între timp muntele se acoperise de ceaţă şi numai arareori pereţi şi ţancuri se iveau pentru o clipă din valurile lăptoase. Am mai încercat de câteva ori să găsesc poteca cea bună, dar de fiecare dată totul plutea în necunoscut. Mă rătăcisem într-un loc, unde fusesem de cel puţin 10 ori. Ba la un moment dat, un vârf înalt, ce nu putea să fie decât Vioreanu, apărea spre dreapta, absolut neverosimil. Când mă învârteam în loc ca un titirez, gândindu-mă că trebuie să mă întorc, mi-a apărut în faţă, ridicat pe o stâncă, un punct roşu, semnul cu care era marcată creasta. Şi i-am recunocut poziţia. Era primul semn, de unde mai departe urma creasta nordică. Atunci poteca a apărut imediat, chiar lângă locul în care eram. Am ajuns repede în poiana de sub creastă, unde am stat pe gânduri încotro s-o pornesc. Creasta era învăluită în ceaţă şi rătăcirea de mai ’nainte, îmi tăiase cheful de aventuri. Aşa că am pornit-o oblic prin pădure, încercând să ajung la poteca de pe west-wand. Acolo am ajuns, numai că înainte de a atinge poteca, am zărit o clipă acoperişul refugiului de sub Vioreanu, pe care-l ştiam, dar nu ajunsesem până la el. Am continuat coborîrea şi am ajuns repede la Poiana cu Bolovan, de unde am încercat să urc în creastă pe brâna ce ajungea în Şaua Ştevioarelor. Am urcat pe plai şi imediat ce am depăşit bolovanul, am intrat în păpdure. Punctul albasatru încă se mai vedea. Apoi poteca se pierdea în vegetaţie. Rădăcini de brazi răsturnaţi de furtuni îmi barau calea. Totuşi marcajul mai apărea ici-colo. Apoi totul s-a pierdut şi nu mi-a mai rămas altceva de făcut, decâr să încerc să revin la poteca pe care tocmai o părăsisem. Am depăşit apoi Poiana de Piatră şi am ajuns la Troiţă. Pe poteca ce ducea la stâna din Curmătură, am urcat repede. De acolo am coborît la schitul Pătrunsa şi am ajuns în Bărbăteşti.
Vroiam din nou să urc în creastă, chiar dacă eram singur. Am ajuns iar la schitul Pahomie şi iar am urcat pe la stâna din Oale. Numai că de data asta am nimerit uşor Strunga Oalelor şi am ajuns repede în poiana de sub Vioreanu. Nu era o vreme prea bună, cerul era destul de înourat. Parcă mi-era teamă să mă aventurez pe creastă singur, mai ales că nu mai aveam chiar anii tinereţii. Până la urmă, cum de altfel nu odată îmi spusesem, am luat-o în sus, printre arinii din grohotiş. Dumnezeu îi ajută doar pe cei curajoşi !. Vremea era din cele reci, chiar dacă eram în plină vară. M-am strecurat printre stâncile moţate cu jnepeni, apoi am trecut prin frumoasa Fereastră a Vioreanului şi de aici încolo, au început porţiunile delicate ale traseului. Mai întâi am urcat pe brâna atârnată desupra şeii prin care curenţii Vioreanului te făceau să îngheţi în plină vară. Apoi prin marea de jnepeni, pe sub hornul de sub peretele surplombat, agăţându-mă de toţi jnepenii pe care-i întâlneam şi însfârşit pe alt culoar către altă brână, ultima înainte de a depăşi vârful. Se creiase în lungul anilor şi altă variantă, care ocolea hornul şi avea acelaş sfârşit. Eu am ajuns direct pe vârf, de unde am ccoborît în strunga în care nu de mult se petrecuse un accident năpraznic. Câţiva tineri, într-o temerară traversare a crestei, în pragul unei iminente furtuni, au fost prinşi de un trăznet, chiar în acest loc. Rezultatul a fost sinistru, câţiva dintre ei găsindu-şi sfârşitul aici. Am trecut pe lângă resturi de haine, rucsaci încălţăminte şi ce mai rămăsese în locul năpraznicului accident. Acum aici se află o cruce, care multă vreme va aminti de pericolul traversării crestei pe timp de furtună. Poate că dacă ar fi ştiut că pe oricare din hornurile aflate pe versantul estic, se putea coborî, ar fi avut şansa unei scăpări- restul crestei l-am parcurs fără incidente, doar că pe măsură ce înaintam, oboseala îşi spunea cuvântul. Îmi aduc aminte că printr-unul din hornurile Ştevioarelor, când trebuia să mă agăţ zdravăn de jnepeni ca să pot urca, m-am întrebat cam cât o să mai rezist şi cât timp o să-mi ia să ajung la stâna din Curmătură. Până la urmă am ajuns şi chiar am vrut să rămân acolo. M-au primit bine ciobanii şi m-au îmbiat să stau la masă cu ei. Gătiseră o mâncare de cartofi şi politicos, chiar dacă nu-mi plăcea, nu i-am refuzat. Apoi m-am odihnit şi am aţipit pe o laviţă. Când m-am trezit, afară se întunecase şi l-am întrebat pe băieţaşul aflat lângă mine, dacă era noapte. Nu era decât un nor întunecat care bântuia Buila. În timp ce-mi strângeam rucsacul, l-am întrebat care e cea mai scurtă cale spre Bărbăteşti. Mi-a arătat poteca Bucinişurilor şi m-am repezit spre ea. Am mai întâlnit în drum un cioban, care mi-a spus şi el pe unde să o iau şi mie nu mi-a rămas altceva de făcut să mă reped spre potecă şi să mă….rătăcesc. dar nu oricum, ci cumplit. Am intrat în munte, am descoperit acolo minunăţiile Oborului Caprelor, dar şi spaima că de acolo nu voi mai putea ieşi. Între timp norii se adunau peste munte şi ploaia era iminentă. Am coborît prin grohotiş, spre locul unde parcă se vedea un fir de potecă. Au început să cadă primii stropi de ploaie şi de undeva de sus, se auzeau primele bubuituri. Am continuat alergătura pe poteca găsită şi am ieşit din pădure odată cu torentul de apă care se abătea peste munte. Eram în livezile Bărbăteştilor şi curând, făcut ciuciulete, am ajuns la un bordei, unde se zărea a fi urmă de om. Acolo am dormit, chinuit şi a doua zi am ajuns în Bărbăteşti, cu alt nor de ploaie ce se scutura peste mine.
Când o întâlnisem pe Valeria în Cozia, îi vorbisem cu entuziasm despre creasta Builei. Îi spusesem că pe creastă se poate merge până la 15 noembrie şi dacă vor dori, până atunci îi pot întovărăşi prin acele locuri. Mi-a promis că îmi va da un semn de viaţă, pentru că o incursiune pe creasta Builei este o dorinţă a ei, mai veche. I-am spus cum mă poate găsi şi cu nerăbdare am aşteptat telefonul. Ne-am întâlnit în autobuzul de Cheia. Venise întovărăşită de Aurică. Aşa se cădea, la urma urmelor. Seara am ajuns la schitul Pahomie. Acolo am nimerit mai întâi în bucătărie, unde am luat o cină călugărească. A apărut şi Galaction, prietenul meu. Ne-am cazat bine, într-o cameră încălzită. A trecut noaptea repede şi dis-de-dimineaţă am plecat către Oale. Am depăşit stâna şi am ieşit la gol şi am ajuns repede în Strunga Oalelor. Era o dimineaţă rece şi destul de înourată. Le-am dat informaţiile necesare pentru creasta nordică, pe care o lăsasem în spate şi ne-am avântat către poiana de sub grohotiş. Am urcat printre arini şi pietrele moţate şi am ajuns la marea arcadă a Vioreanului. De aici încolo începea greul şi nici nu ştiam cum se comportă pe munte cei doi. Contam doar pe dragostea de munte pe care mi-o mărtusriseau şi mai ales pe tinereţea lor. Se dovedeau amândoi oameni de munte şi încet, încet, teama mea s-a risipit. Am ajuns apoi pe Vioreanu, am trecut pe lângă crucea ridicată între timp pentru cei doborîţi de trăznet, am urcat şi coborît cele câteva hornuri din creastă şi când am ajuns pe vârful Ştevioarelor, am ştiut că depăşisem cu bine răutăţile Builei. Nu era o zi cu vizibilitate către Făgăraş şi nici creasta Căpăţânii nu se vedea prea clar, doar locurile dinspre valea Otăsăului, cea către care ne îndreptam, ne oferea privelişti suficiente. Deocamdată eram mulţumit că nu se coborîse ceaţa peste noi. Am ajuns cu bine la stâna din Curmătură şi am crezut că ne vom odihni o bună bucată de timp. Dintr-odată peste noi au venit valuri de ceaţă şi ne-am dat seama că Buila atâta ne putuse oferi în acea zi. Am luat-o grăbiţi către poteca ce ducea spre schitul Pătrunsa. Până a nu trece muchia Albului, peste vâlcele întâlnite în cale şi până s-a risipit poteca pe plai, totul a decurs normal. Mai apoi poteca s-a pierdut- oricum aşa se întâmpla mereu- şi pe deasupra valuri de ceaţă deasă au năvălit peste munte. O simţeam pe Valeria îngrijorată şi oarecum speriată de finalul zilei. Aurică mergea în faţă şi eu îl îndrumam, spunându-i dacă trebuie să urce sau să coboare, prin locuri pe unde numai Dumnezeu ştia pe unde suntem. „ ia-o mai jos, pe sub pietrile acelea, urcă puţin, ceva mai sus ” şi însfârşit când am ajuns la tufele ţepoase „ ia-o pe deasupra lor, numai decât întâlnim primii fagi şi suntem ca şi ieşiţi din munte ”.cam aşa discutam cu Aurică, în timp ce Valeria stătea în spate, speriată de ceaţa care ne înconjura. Când am ajuns la primii fagi, am ştiut că urmează coborîrea pe lângă Casa de Piatră şi nu mult după aceea, schitul Pătrunsa. Ne-au primit bine călugării şi ne-au dat o cameră cu foc în sobă. A doua zi am plecat spre Bărbăteşti, am dat pe la nea Mitică şi am ajuns la timp la şosea, unde am luat autobuzul spre Vâlcea. Nu înainte de a aranja o ieşire cu cei doi, pentru vara viitoare, în Rodna şi Suhard.
Cu soţia mea Zoia şi cu copiii, am mai făcut excursii pe creasta Builei. Aceasta care urmează, a fost pentru Zoe, ultima sa ieşire pe munte. Am ajuns la Pătrunsa, la schit, unde am găsit găzduire. Ne-am petrecut după amiaza plimbându-ne prin poienile din preajmă. Dis-de-dimineaţă am început să urcăm pe la Casa de Piatră. Curând am ajuns pe muchia Albului. Era o zi frumoasă, caldă şi fără ameninţări de ploaie. Pe drum, pe muchia abruptă a Albului, prin iarba deasă a plaiului, am dat de un cuib de vipere. Andrei s-a uitat cu curiozitate la el, dar Floriana şi mai ales soţia, s-au speriat zdravăn. Am ajuns în creastă şi ne-am îndreptat pe coasta muntelui către Şaua Ştevioarelor. Mai departe am început coborîrea pe poteca presărată cu stânci albe, către Pahomie. Pe drum urcau câţiva excursionişti, dintre care unii îmi fuseseră colaboratori în şantier. Mai departe am coborît doar noi, familia Boghez. Copiii suportau bine coborîrea, mai dificilă printre bolovanii cu care era presărată poteca, dar Zoe, nu mai contenea cu bombănelile. Am ajuns în locul în care se desprindea poteca spre Pătrunsa – astăzi transformată în drum forestier -, pe care împreună cu Ilie, o marcasem cu ani în urmă cu o cruce roşie. Pe atunci poteca era una lată şi bine bătută de tăietorii pădurii. Ştiam o casă, cea din Poiana Mărului, acolo era şi unn izvor puternic şi pe drum totul era cât se poate de clar. Trecuseră de când marcasem poteca, în jur de 15 ani şi locurile se lăstăriseră. Poteca deocamdată se mai vedea, ba chiar şi semnele marcate de mult se puteau identifica ici-colo. Când am ajuns acolo unde trebuia să fie casa forestieră şi izvorul, nu mai era decât un ochi de poiană cu iarbă mare şi un loc puţin mlăştinos. Am intrat în pădurea care scăpase de tăiere şi acolo am găsit din nou semne de marcaj. Apoi am ajuns la capătul unui drum forestier. Ne-am aşezat la masă şi între timp m-am dus înainte, să văd cam pe unde suntem. Din fericire am găsit poteca şi semnul şi am ştiut că o scosesem la capăt. Dar ce mi-au auzit urechile până la schit, numai eu ştiu. De atunci Zoe nu a mai mers niciodată pe munte.
S-a mai întâmplat odată, să urc cu copiii pe creasta Builei. Aveau în jur de 12-13 ani. Am înoptat la stâna din Curmătură, după ce urcasem pe poteca Bucinişurilor. Am plecat a doua zi, cât de dimineaţă am putut. Până sub Vioreanu nu s-au ivit prea multe obiecţii dinn partea copiilor, ba chiar şi Floriana a fost destul de înţelegătoare. Aici, după ce depăşisem pantele înierbate ale acestuia şi trecusem de custura îngustă ce urma, ne-am odihnit. Era Andrei în vervă deosebită şi-i ardea de fotografii. Stătea şi priveam către abrupturile răsăritene ale Vioreanului – cu totul deosebite -, când ochiul lui ager, a descoperit ţapul de capră neagră pe care de câtăva vreme îl auzeam şuerând. Am plecat mai departe. am coborît hornul cunoscut, însoţit de puţine obiecţii ale copiilor. Am trecut şi pe sub peretele surplombat şi am traversat bâna dinaintea Ferestrei. Ne-am încurcat puţin prin labirintul pietrelor moţate cu jnepeni şi am coborât printre arini în poiana de sub creastă. Când să plecăm de aici, în faţa noastră, a dispărut în pădure, mergând agale, o capră neagră. Ultima din ziua aceea. Am prins poteca spre Strunga Oalelor şi mai departe am abordat creasta nordică. Au urcat copiii, aproape fără să crâcnească, doar că la prima coborîre în oaza de grohotiş, n-am prins poteca cea bună, care se căţăra printr-un mic horn. Puţin speriat de încurcătura în care intrasem, din neatenţie, am hotărât să coborâm prin pădure, de unde mai departe ştiam sigur că vom intersecta poteca ce ne ducea mai departe către Curmătura Comarnice. Nu a trecut mult şi deşi ne-am cam zgâriat şi Floriana a început să întrebe cât mai facem până acasă, am ajuns în Curmătura amintită şi am luat drumul crestei Căpăţânii, noi dorind să ajungem la stânele din Zmeurăt. Pe seară, după alte câteva mici aventuri, provocate mai ales de multitudinea drumurilor alpine create mai de curând decât le ştiam eu, am ajuns la locul de popas, aflat sub vârful Zmeurăt, la stâna cu acelaş nume.
Mergeam la vremea aceea cu un grup de care multe întâmplări deosebite, mă vor lega toată viaţa. Grupul din care făceau parte doctorii Dumitrescu şi Găvănescu, dar şi Sandu şi Gore şi mai ales Anda, au fost pentru mine oameni deosebiţi, reprezentând una dintre perioadele cele mai fecunde din viaţa mea de turist şi vor fi pentru totdeauna de neuitat. În multe locuri din munţii apropiaţi Vâlcei am fost cu acest grup. Pe orice vreme. Am întâmpinat zile frumoase, de iarnă mai ales, pentru că acestea sunt mai greu de atins în acest anotimp. Dar şi zile de primăvară, cu flori multe şi cer senin şi mai ales cele de toamnă, în care creste din cele depărtate scilpeau în lumina soarelui din acel anotimp şi nu arareori tivitura galben-portocalie străjuia crestele munţilor, în amurgul zilei. De multe ori am urcat şi creasta Builei, cel mai adesea către muchia Albului, dar în împrejurarea care urmează, s-a întâmplat să urcăm în creasta nordică a Builei. Am insistat de atâtea ori, descriind frumuseţile deosebite ale acestui fragment din Buila, încât până la urmă au acceptat să mergem pe acolo. Am urcat până la Pahomie, cu jeep-ul Grand-Cherokee, al doctorului Dumitrescu, cu care de atâtea ori ajungeam pe unde nici nu gndeam. Am început să urcăm spre creastă pe poteca Oalelor. Am ajuns repede la stâna de acolo. Am găsit izvorul stânei încă folosibil, deşi lipsa îndelungată a ciobanilor de prin aceste locuri şi iernile grele, îi stricaseră scocul prin care apa curgea cu vână puternică. Am ajuns la gol şi am început să urcăm, numai că eu, nemai trecând de mult pe aici, am uitat locul prin care trebuia să traversăm un vâlcel şi am continuat urcuşul pe spinarea de munte pe care ne aflam. Ştiam că până la urmă ajungeam tot în creastă, deşi s-ar fi putut să întâmpinăm şi oarecari greutăţi. Când am intrat în pădure, am fost siliţi să trecem peste trunchiuri de brazi doborâţi, să ocolim multe stânci prăvălite din munte, ceeace l-a determinat pe Găvănescu să bombăne de multe ori. Până la urmă am ajuns în creastă, acolo unde muntele mai departe, ridica un perete vertical greu de escaladat. Soarele primăvăratec, acoperit adesori de nori buclucaşi, ne-au oferit momente de visare, pe creasta alpină pe care ne aflam, printre flori timide de primăvară, stânci înconjurate de jnepeni şi sălbăticia locurilor. Am încercat să continuăm drumul de creastă şi repede am ajuns la hornul care odată coborît ne scotea înaintea ultimului urcuş spre Strunga Oalelor. Era covata presărată cu grohotiş, acum la începutul primăverii, acoperită cu un strat gros de zăpadă şi pe întinderea albă, erau urme proaspete de paşi de om. Aveam să aflu câteva zile mai târziu, că pe acolo fusese Ionică, singur, străbătând meleagurile greu de atins. Ne-am gândit că ne vom chinui înotând în zăpadă şi ne-am întors. Numai că de data asta am ales calea cea bună şi am ajuns în Şaua Vânturariţei şi de acolo pe poteca de întoarcere. Pe drumul întoarcerii, doctorul Găvănescu, bun cunoscător al ciupercilor, a găsit unele rare, de culoare brun-roşcată, mici urechiuşe ascunse în muşchiul muntelui, denumite urechile lui Iuda, neverosimile într-o pădure de brad.
Cu acelaş grup şi nu odată, ci de mai multe ori, am abordat una din cele mai frumoase muchii ale Builei, cea a Albului. Şi nu oricând, ci iarna. Urcam ca mai întotdeauna pe Cracul Pătrunsei. Pe valea Otăsăului, după ce în Bărbăreşti lăsam maşina. Când ajungeam la cracul amintit, după ce străbătusem micuţele dar frumoasele chei ale pârâului amintit, începeam urcuşul către munte. Acum, la începutul urcuşului, alături de mai vechea cruce înălţată desupra drumului, un fel de paznic al muntelui, a mai apărut o chilie. Şi-i spun aşa, pentru că acolo stă mai tot timpul un călugăr. Se urcă din greu pe Cracul Pătrunsei. Trebuie să învingi pantă mare şi asuzi din belşug până ajungi în Poiana Schitului Pătrunsa, mai în zilele noastre devenită mânăstire. Dar când ajungi în poiană, simţi că muntele se prăvăleşte peste tine. Dintr-odată verticala muntelui pare năpraznică. Întotdeauna, fie că zăpada pornea chiar din poiană, fie că o întâlneam ceva mai sus, panta era cât se poate de obositoare. Ajungeam mereu lângă frumoasa arcadă a Casei de Piatră, lângă care găseam un căuş plin cu apă, uneori îngheţat, cercetat mereu de caprele negre, judecând urmele vietăţilor sprinţare ce fremătau pe coastele muntelui. Când depăşeam arcada din munte, ajungeam pe muchia împădurită şi curând la golul alpin. Dar panta parcă deabia de acum încolo începea. Câteva ierni la rând am tot urcat pe muchia Albului, până în creastă şi apoi până pe vârful muntelui cu acelaş nume. Zăpada se lăsa cu greutate învinsă şi urmele noastre tăiate cu rândul, însemnau pentru întoarcere, potecă sigură. Şi mereu gâfâiam zdravăn şi din când în când poposeam nu numai să ne tragem sufletul, ci mai ales pentru a privi împrejurimile. Mereu pe faţa muntelui, apărea un ţugui, cu baliză pe creştetul său. Parcă până acolo panta era infernală şi de acolo înainte ea se mai domolea. Dar şi muchia devenea mai îngustă şi paşii noştri mai prudenţi. Către nord se lăsa muntele într-un tobogan nesfârşit, bine căptuşit cu mantia zăpezii şi nu odată cu cea gheţii. Şi de fiecare dată când trebuia să ocolim muntele, teama unei alunecări ne-a stat prin preajmă. Iar spre sud, străjuia neclintit în bătaia unui soare de multe ori darnic, abruptul Ţuclei. Doar 1518m avea ţuguiul muntelui, dar mereu apărea ca de neînvins. Verticala peretelui cădea parcă în valea pârâului Curmăturii, pe versantul căreia se strecura una dintre cele mai frumoase poteci din Buila, cea a Bucinişurilor. Acolo sus, pe micuţul platou al vârfului, pe care-l ştiam noi, cei ce-i cunoşteam creştetul şi hornurile, am avut prilejul să privim cu uimire turma de capre negre a acestor locuri, ieşită aici, în plină iarnă, în căutarea celor câteva fire de iarbă, ieşite la iveală în urma vântoaselor ce-i alungase zăpada. Ştiam din alte împrejurări, că oameni fără milă, puneau pe acolo drob de sare, să momească firavele antilope ale muntelui, ca să le poată vâna mai uşor la „ la ceas oprit de datini şi de lege ” şi tocmai de aceea, atunci când am avut prilejul să aruncăm în genune drobul de sare, am simţit că răzbunăm vieţile pierdute pentru plăcerea câtorva netrebnici, atunci în momentul întânirii cu noi, din cei cu puşcă dichisită şi pretenţii de mari seniori. Apoi când ajungeam pe creasta muntelui, ne îndreptam către vârful Albului, poate aşa denumit de vreun împătimit primordial, ce-i străbătuse creştetul prima oară iarna, pe omăt mare, aşternut fără răgaz pe stâncile pe care le ştiam de cu vară, împungând plaiul cu ţuguiuri albe. Avea vârful mai puţin de 1900m, dar până la el trudeam din greu. Către west-wand-ul Builei, atârnau cornişe mari şi orice apropiere imprudentă, ne-ar fi putut prăvăli pe verticala muntelui. Privelişti măreţe aveam de acolo. Fie spre un fragment de Făgăraş, fie spre creasta Căpăţânii, până spre Ursu şi Nedeia şi uneori până spre îndepărtatul Parâng. De acolo priveam mereu cu nostalgie, acolo unde paşii tinereţii mele mă purtaseră de atâtea ori, dăruindu-mi clipe de neuitat. Şi gata. Câteva fotografii făcute mai ales de doctorul Găvănescu, ca întodeauna pregătite parcă de vreun concurs şi întoarcerea către casă, către maşina care ne aştepta cuminte. Doar odată, mai către zilele sfârşitului de februarie, pe coastele brăzdate de hududaie, hornuri de munte adânc înfipte în peretele Pietrii, a apărut pe marginea verticalei dintre ele, un personaj care ţopăia de zor, vrând parcă să ne atragă atenţia asupra lui. Şi doar modul cum făcea pasul ştrengarului, ne-a făcut să-l recunoaştem. Era Ionică cu gaşca lui de turişti, ajunsă pe creasta vecină odată cu noi.
Cu cât mă apropii spre sfârşitul amintirior mele despre excursii făcute în Buila, mereu îmi vin în mite altele, pe care probabil nu o să le mai enumăr. Una dintre ele însă, a fost făcută cu Anda şi pornită pe 3 zile. Am trecut prin Bărbăteşti, am urcat pe valea Otăsăului şi la Cracul Pătrunsei, am urcat pe valea Bulzului. Am trecut prin livezile bărăbăteştenior şi am continuat pe poteca Bucinişurilor. Îmi plăceau mie, mai cu deosebire aceste locuri. Când am ajuns la obârşia pârâului Curmăturii, prin marea de grohotiş a acestor locuri, nu ne-am putut abţine să nu urcăm către strunga Ţuclei. Am pregetat să urcăm pe vârf, dar ne-am abătut pe un horn, ce ne-a scos cu uşurinţă pe coastele presărate cu sclipeţi albicioşi de calcar. Se întindeau plaiurile ce se sfârşeau în pădure de fag, cât vedeai cu ochii. Pe undeva, nu departe de abrupturile Hududaelor, sclipeau pe întinsul plaiului alpin, îngălbenit de culorile toamnei, două ochiuri de apă, dintre alte câteva lacuri adunate în dolinele aflate pe aici cu duiumul. Şi tare i-a mai plăcut Andei aceste privelişti, pe care până atunci nu le mai văzuse. Ne-am retras spre stâna din Curmătură, acolo unde aveam să ne petrecem noaptea. A doua zi vremea tindea să se strice şi ploaia tomnatecă stătea să se apropie de munte. Ne-am luat picioarele la spinare şi am plecat către începuturile hornului Caprelor, al cărui loc speram să-l găsesc. Am ajuns acolo, dar pe drumul de întoarcere ne-au ajuns primii stropi de ploaie. La stână nu am mai stat mult pe gânduri şi am coborît către schitul Pătrunsa, fără să mă gândesc nicio clipă că ar putea fi doar o ploaie trecătoare. Până la schit am ajuns neudaţi şi am crezut că vom obţine acolo găzduire. N-a fost să fie aşa, călugărul căruia i-am solocitat găzduire, comportându-se cel puţin bizar, aşa că ne-am îndreptat spre satul Bărbăteştilor, de unde am ajuns acasă. A doua zi avea să fie una dintre cele mai frumoase din toamna aceea !.
În general drumurile de pe versantul vestic erau mai greu de abordat. Mijloace de transport mai puţine, drumul mai lung, locul de adăpost doar cel de la cantonul Prislopului putea fi eventual folosit şi cei care doreau să-şi pună la dispoziţie maşina erau mai rari. Doar cu doctorii amintiţi în alte împrejurări, am izbutit să mai merg odată pe drumul Ghelălăului. Am intrat prin satul Pietreni, am suit serpentinele de pe valea Costeştilor, cu frumoase privelişti către muntele de calcar al Arnotei, răvăşit de exploatarea de calcar, am depăşit cantonul Prislop rămas aşa cum îl ştiam de mult şi ne-am înscris pe vechiul drum al Ghelălăului. Într-o poieniţă aflată la traversarea pârâului, ne-am oprit. Drumul ar mai fi continuat şi era tot acelaş pe care altădată urcasem cu Grig. De aici am abordat malul drept al pârâului, pe o ramură a drumului principal. A mers drumul cât a mers, după care nu s-a mai văzut vreo potecă, chiar dacă pe acolo trebuie să fi fost cândva, cea care ducea spre stâna cu numele văii pe care o părăsisem. Am urcat mereu, păstrând direcţia ascendentă pe care ne ducea linia drumului. Am ocolit un bolovan mare, aflat la contactul văii lăstărite în urma tăierilor, cu ierburile plaiului care se apropia. Acolo un miros acru, de urs deabia trecut de curând, sau de la vreun sălaş aflat prin apropiere, ne-a izbit nările. Am continuat drumul cu ceva prudenţă şi multe strigăte, menite să sperie ursul pe care- bănuiam a fi prin preajmă. Am ajuns în apropierea versantului ce se întrevedea a fi stâncos şi chiar pe aici am găsit poteca ce mergea la stâna Ghelălăului. O privelişte frumoasă se ivea către versantul sudic al Cpăţânii, către apropiatul vârf al Netedului şi către cel al Ionaşcului şi Văleanului, dar şi către Văleanu şi Romanu. Mai către orizont, se vedeau culmile domoale ce urcau către marele munte al Ursului, decan provizoriu al Căpăţânii, până a nu se vdea şi vârful Nedeii. Nu departe am întâlnit izvorul bogat al stânei, ce ţâşnea voiniceşte de sub stânca muntelui de calcar de deasupra sa. Am trecut pe la stână, cam dărăpănată de atâta neîntrebuinţare. Apoi am ajuns în Poiana de Piatră, prima dintre cele câteva înşirate pe coasta vestică a Builei. Am rămas în poiană, în timp ce grosul grupului s-a îndreptat către brâna ce-i scotea în vârful Albului. Nu mă simţeam în largul meu în acea zi, altfel urcam odată cu ceilalţi. Cu mine a rămas şi Anda şi împreună am colindat împrejurimile. Ne-am întors într-un târziu, odată cu sosirea grupului de pe aceaş brână pe care urcaseră.
S-a întâmplat de mult, înaintea multor excursii prin Buila. Aveam pe vremea aceea un ministru adjunct, nea Ionică Tudose, pe care toţi constructorii de pe platforma vâlceană, îl apreciam în mod deosebit. Şi de alfel nu numai noi. Avea acesta doi copii. Pe unul, pe cel mare, student la construcţii, îl chema chiar Dinu. Era într-o vară la Olăneşti ministrul, împreună cu copiii la odihnă şi tratament. M-a rugat să-i duc copiii undeva pe munte, pentru că se cam plictiseau la Olăneşti. Atâta am aşteptat. Le-am promis o excursie pe care nu o vor uita curând. Şi i-am dus prin cheile Recea, cheile Cheii. Am mers cu maşina până la cantonul Mânzu şi de acolo pe jos. Maşina, cu nea Mitică săracul, urma să ne ia înapoi la o anumită oră, după ce noi ne vom face mendrele pe munte. Eram chiar încântat, pentru că,aveam prilejul să urc într-o zi de lucru, având pavăza ministrului la care spusesem că mă duc. Am urcat până în Şaua Prislopelului, apoi am coborît către apa Cheii. Am intrat în pădurea întunecată şi am ajuns la Sângele lui Dudă sau Iapa cu Brânză. Pe atunci drumul fusese deabia marcat şi semnele ne conduceau cu uşurinţă. Am depăşit panta aspră a muntelui, am coborît către valea Cheii, depăşind toate punctele dificile. Apă exista pe vale şi încă din belşug. Copiii s-au descurcat de minune, ba chiar de multe ori a trebuit să le temperez zelul prea mare şi zburdălnicia cam prea multă. Erau totuşi copii de ministru şi o anumită condescendenţă trebuia să-mi impun. Am ajuns cu bine la cantonul Cheia, unde ne-am odihnit şi am mâncat cam ce ne adusesem fiecare. Apoi am coborât nu pe drumul cheilor, ci prin Şaua Stogşoarelor şi refugiul Bătrânei Doamne. Când am ajuns din nou în Şaua Prislopelului, eram ca şi acasă. Jos, la cantonul Mânzu, ne aştepta nea Mitică. Am ajuns cu copiii din nou la ministru şi totul s-a sfârşit cu bine.
Sigur că au mai fost întâmplări când am ajuns pe meleagurile Builei, unele mai importante, altele fără să trebuiască să-mi încarc memoria cu ele, chiar dacă le ştiu bine. Aşa într-o împrejurare ştiu că am urcat într-o dimineaţă, singur, cu maşina, către schitul Pahomie. Ştiam eu că pe creasta Builei trebuia să fie Mihai Predescu şi Negrilă, amândoi colaboratori de şantier. Am ajuns la schit unde mi-am lăsat maşina. Apoi am început să urc poteca Ştevioarelor. În nacea perioadă aveam deses crize de astm şi teama de apariţia lor era permanentă. De la schit în sus, locurile suferiseră schimbări mari. Pădurea fusese tăiată şi începutul potecii nu se mai cunoştea. N-am luat-o pe unde trebuia şi curând m-am încâlcit prin lăstărişul ce crescuse de-a valma. Am ajuns într-un fund de sac al văii pe deasupra căreia urcam către stâna din Ştevioara. Acolo am întâlnit guri de peşteri, nu grozav de mari, dar care ar meritau să fie cercetate. De acolo am început să urc panta mare, care sigur mă aducea din nou pe poteca bună. Atunci m-a apucat criza de astm. Violentă, cu perioade de adevărată sufocare. Dar eu aveam în gând să ajung în creastă. agăţându-mă de copaci, urcând cu pauză la fiecare 2-3 paşi, criza s-a îndepărtat de mine şi la stâna din Ştevioara am ajuns cu răsuflarea normală. Apoi până în creastă am urcat uşor. Când am ajuns în Şaua Ştevioarelor, cu imagini ale munţilor ce se desfăşurau fără hotar, atât spre Făgăraş cât şi spre Căpăţâna, parcă o clipă am uitat de ce îndurasem până atunci. De cei doi, pe creastă, nici gând. Am tras un chiot, apoi altul, le-am strigat numele, dar nu m-a auzit nimeni şi resemnat am început să cobor. Am ajuns la schit, m-am suit în maşină şi după ce am trecut de marea serpentină de sub Pahomie, i-am întânit pe cei doi, cu care am coborît împreună.
Multe locuri frumoase aveau munţii de calcar din prejma Builei. Unul dintre acestea se înşira în susul văii Olăneştilor, de acolo de unde pârâul se numea Mânzu. Avea pârâul, dincolo de cantonul Mânzu, chei foarte frumoase. Înguste, cu săritori la tot pasul şi mai ales cu pereţi pe care Titi şi Tini, pe atunci alpinişti deosebiţi, îşi propuseseră să deschidă trasee noi. Şi chiar izbutiseră să pitoneze câteva dintre ele, printre care unul de gradul IV. Urcam cu Chissy şi Coca. Lăsasem maşina la Mânzu. Eram pe continuarea drumului forestier de pe valea Olăneştilor. Curând acesta s-a sfârşit şi am intrat în pădurea întunecată, strânsă în chinga unor chei înguste. Intrasem în cheile Folea. Ne spuseseră cei doi alpinişti, plecaţi înaintea noastră, că pe vale există un canton, aflat pe malul drept al pârâului, oarecum depărtat de firul apei. Aveam noroc, ne spuseseră cei doi, că de acolo în sus, orice potecă dispărea şi pereţii canionului în care intrasem se îngustau vizibil. Nu puteam să ne rătăcim. Dixit !. Şi aşa a fost, numai că firul potecii s-a pierdut repede, iar noi am mers la inspiraţie. Am dat totuşi de canton. Avea şi camere în care ne puteam adăposti, dar altele aveau deasupra acoperişul căzut. Băieţii nu erau încă acolo, stăteau suspendaţi în corzi, pe unul dintre traseele pe care le pitonau. Vroiau să deschidă un alt loc pentru alpinişti,,care prea se îngrămădeau la cantonul din chei. Curând au venit şi ei şi ne-am bucurat de întâlnire. Noi că nimerisem, iar ei că nu vor înopta singuri. A doua zi ne-au luat la experimente de escaladă. Ne-au băgat pe rând pe un traseu de gradul IVB. Cu chiu cu vai am reuşit să parcurg prima lungime şi a trebuit să mă întorc. Coca, cea mai curajoasă, ajutată mult de Titi, care până la urmă a dus-o sus ca pe sac, a izbutit să termine traseul. Chissy şi cu mine ne-am plimbat îndelung pe firul văii, care era de o spectaculozitate aparte. Poate şi pentru că pe aici totul părea nestrăbătut de piciorul omului. Doar cantonul arăta că mai fusesră pe aici vieţuitoare bipede. O înlănţuire de cascade şi săritori, pereţi verticali înalţi, care deabia lăsau cerul să se vadă prin despicătura lor. Imaginea de vis a cheilor mă va urmări toată viaţa. Mai târziu, pe aici s-a croit un drum, menit să capteze pârâul şi să-l conducă în lacul de la Vidra. Drumul a rămas neterminat, dar a stricat mult din farmecul cheilor. Locurile erau şi aşa spectaculoase, dar parcă nu ca pe vremea când doar piciorul şi nu mâna omului, ajunsese pe atunci. Am urcat odată cu maşina, când drumul doar se construia şi atunci am intrat în peştera Arnăuţilor, care debuta cu o frumoasă cascadă. Au trecut apoi mulţi ani, când într-altă împrejurare, am urcat din nou. Cât putea ajunge maşina. Am străbătut cheile înguste, am câştigat înălţime pe o serpentină brutală, până când drumul aproape a dispărut. Pereţi înalţi erau tot acolo. Dispăruse pădurea întunecată, iar de canton cine îşi mai aducea aminte. Atunci am continuat drumul printre pereţi înalţi, ghicind în stânga noastră partea de jos a Stogului. Când am sfârşit cheile, am dat de construcţii de beton rămase neterminate, dovada intenţiei de atunci. De aici încolo am urcat din greu pe coasta muntelui şi până la urmă am ajuns la stâna Bătrână din creasta Căpăţânii. Locurile aveau şi acum farmecul lor, dar parcă mai bine rămân cu amitirile din prima întânire cu cheile Folea.
Mergeam odată spre Bucureşti. Eram la volanul Daciei mele. La ieşirea din Piteşti, un personaj feminin mi-a făcut cu mâna şi m-a rugat să o iau spre Bucureşti, dacă merg într-acolo. Era evident că n-am s-o refuz. Pe drum, ochelarista – văzusem că avea ochelari şi nici nu părea deosebită – s-a dovedit sociabilă şi chiar antrenantă în discuţie. Am condus-o până în capitală şi....am rămas prieteni. Era din Bolintin - ! -, era profesoară la Câmpulung, de psihologie şi ne-am făcut reciproc câteva vizite. Într-una din ele s-a arătat amatoare să meargă pe munte. Şi unde puteam să o duc, decât în Buila, pe care eu o consideram emblema montană a Vâlcii. Am trecut pe la nea Mitică, am urcat cu chiu cu vai până la schitul Pătrunsa şi a doua zi am încercat să o conving să trecem peste creastă şi să ne întoarcem pe la Pahomie. A fost peste putinţă şi n-am izbutit să urcăm decât până deasupra Casei de Piatră, acolo unde am obsrevat că fenomenul carstic nu era deloc izolat. Dar cu toate frumuseţile muntelui, n-am izbutit să o clintesc pe Cornelia din aceste locuri. Amărât am coborât la schit, ne-am făcut bagajele şi am luat-o spre vale. Pe drum altă dandana, nu mai putea să meragă şi mereu rămânea în urmă, văitându-se că nu mai putea de oboseală. La un moment dat am luat-o înainte. Din urmă i-am auzit strigătele. M-am ascuns după un copac şi am văzut-o pe obosita mea, alergând straşnic şi strigându-mă cu disperare. I-am luat urma, am prins-o numaidecât şi i-am atras atenţia că putea să meargă normal, să nu se mai fandosească. A fost ultima ei escapadă montană la care am participat şi eu şi....n-am mai văzut-o.
Ani mulţi mai târziu, am descoperit că Buila avea două aspecte diferite, măcar cu o nunaţă: partea nordică dominată de vârful semeţ al Vioreanului, care văzut de departe seamănă parcă cu Matterhornul şi partea sudică, muntele Piatra, cu rotunjimi presărate cu lepizuri , văi adânc înfipte în coastele sale şi mai ales hornuri deosebit de frumoase. Prin locurile acestea hornurile se chiamă ,,scocuri”, ba chiar „ horşcuri ” şi toate merită a fi cercetate. Pe aici, muchiile ce coboară spre satele dinspre depresiunea Horezului, sunt poteci mult folosite în viaţa pastorală sau numai a accede mai repede la stânele încropite în locurile în care calcarul dă la iveală lacrimi de apă scurse prin cotloane adânci. Am început plimbările pe aici, cam într-o doară şi până la urmă m-am lăsat cucerit de frumuseţile ascunse în muntele deloc înalt al Pietrii. Aflasem că într-o excursie făcută de doctorii Găvănescu şi Iliescu, însoţiţi de feciorul ultimului, avuseseră prin aceste locuri, o întâmplare ciudată, cu stânci multe prăvălite în reprize din vârful muntelui. Ba chiar Iliescu a fost lovit crunt şi multă vreme a purtat urmările acelei întâmplări. Părea a fi ursul autorul acestei întâmplări sau doar o prăvălire spontană a muntelui sau chiar una provocată de om. Prea avusese reprize distincte şi nu părea a fi o avalanşă de pietre care începe cu prima şi până se potoleşte curg pietrele din ce în ce mai puţine. Era chiar imediat după decembrie ’89 şi lumea tot visa spioni, teroristi şi câte şi mai câte. Ştiam de la oameni cu care avusesm contacte într-o perioadă cam ciudată, când fusesem în conducerea judeţului – perioadă nefastă a carierei mele de inginer constructor devotat meseriei alese -, că prin zonă sălăşluiiau grupruri suspecte, care chiar erau căutate. Aveau un scop nedefinit şi nici acum nu ştiu ce şi-or fi propus. Am bănuit că poate fi vorba de aşa ceva şi n-am pregetat să întovărăşesc un grup a cărui sarcină era tocmai găsirea acestor „ suspecţi ”. Aşa că iată-mă într-o dimineaţă , întovărăşit de trei dintre căutători, călătorind cu Dacia lor 1300, către zona Cracului Pătrunsa. Ne-am dat jos din maşină, eu cu pioletul meu cu care străbătusem mulţi munţi şi ei cu unelte ceva mai „performante”. Îmi spuneau în maşină că recent se votase o lege care le dădea siguranţa familiei dacă vor păţi ceva. „Bine dar eu ?”, pe mine cine mă apăra. Am pornit aşadar pe valea Bulzului, pe vechiul drum forestier de aici. Habar n-aveam pe unde merg, doar că ştiam că pe aici trebuie să fie o potecă. Am mers multă vreme de-a lungul pârâului, apoi am început să urcăm din greu pe panta aspră a muntelui. Mergeam pe serpentinele potecii, gândindu-mă cum mă voi descurca, cu atât mai mult cu cât pe aici nu mai fusesem niciodată. Am ajuns într-un loc din care am zărit casele din apropierea schitului Pătrunsa. Apoi am urcat altă pantă şi mai dură. Poteca mergea mai departe şi nu dădea semne că s-ar sfârşi. Pe drum, unul din cei cu care urcam, obişnuit să citească semnele întâlnite în cale, a observat pe jos un cotor de măr proaspăt mâncat. Era un semn ciudat, mai ales în conjunctura în care ne aflam. Apoi ne-am apropiat de pădure. Chiar că nu mai ştiam pe unde sunt. Ştiam doar că trebuie să intru în abrupt şi pentru asta trebuia să o iau la stânga şi să caut o intrare în munte. Aşa am făcut şi când am întâlnit o limbă de grohotiş, am început să urc. Mi-am dat seama că urc pe lângă Ţucla şi mă rugam să nimeresc prin locuri accesibile. Pe grohotişul ce curgea la vale, patru oameni urcau din greu. Unul dintre ei era cam gras, ceilalţi doi erau mai supli, dar niciunul nu urcase pe munte. S-au dovedit cu toţii oameni simpatici şi timpul trecea repede. Din când în când se mai abăteau pe marginea din dreapta a scocului, strecurându-se printre stânci, ca să scruteze locurile ce puteau fi ascunzătorile briganzilor căutaţi. Sau cine ştie, le-o fi fost teamă să nu fiu în legătură cu proscrişii. După un chin straşnic, am ajuns în strunga de sub Ţucla. Acolo tovarăşii mei au răsuflat uşuraţi. În continuare se vedea clar o potecă, nu ca până acum. Am stat puţin şi ne-am odihnit. Apoi am apucat pe poteca de sub Curmătură. Am intrat repede în grohotişurile Albului. I-am traversat hoagele şi am ajuns pe plai, unde poteca se pierdea. Mi-am simţit tovarăşii din nou neliniştiţi. Până la urmă am ajuns la schit. Culmea fost că dintre toţi câţi eram, călugărul doar numele meu îl ştia. Şi aşa am ajuns de pomină în satul Bărbăteştilor în care călugărul şi-a povestit tărăşenia.
Zărisem refugiul Vioreanului, într-o excursie de unul singur, pe care am amintit-o ceva mai înainte. De fapt era o veche stână, nu ştiu în ce scop construită, pentru că pe lângă ea trebuia să fie o sursă de apă şi prin locurile acestea, sau măcar prin apropiere, nu exista aşa ceva. Doar către Curmătura Comarnice, înainte de a urca spre ea, era un izvor şi acela nu permanent. Zărisem refugiul prima oară,atunci când coboram, la întâmplare, pe ceaţă, îndreptându-mă spre creasta Builei, pe poteca ce înconjura seninările în luminile apusului. Eram hotărâţi să înoptăm la acest refugiu. Era pentru mine unul din locurile în care nu fusesem niciodată şi care era învăluit într-un anume mister, aşa cum îmi apăruse atunci, prima oară, mai de departe, printre valurile trecătoare de ceaţă. Mulţi povestiseră despre el, poate unii doar din auzite, poate alţii pentru că fuseseră pe acolo. Oricum, era se pare, un loc greu de găsit. Iar pentru mine, care doar îl zărisem într-o străfulgerare a palelor de ceaşă, să spun că mergem într-un loc în care nu mai fusesem şi să ajung la el dintr-o potecă din care doar ghicisem cam pe unde se află, putea să-mi atragă admonestări. Şi aşa s-a şi întâmplat, pentru că până la urmă a trebuit să spun că habar n’aveam pe unde se urcă la el, ci doar bănuiam că se află prin preajma Poienii Frumoase. Am urcat pe poteca Bucinişurilor şi am zăbovit câtăva vreme la stâna din Curmătură. Acolo o femeie preluase frâiele stânei şi-i învăţase pe ciobani că pot trăi şi altfel decât în mizerie. Aranjase stâna şi făcuse din ea o casă în care te simţeai obligat să te cureţi de noroi când intrai acolo. Nu am stat prea mult şi am coborît la izvorul de la Troiţă. Cât pe ce să ne apuce ploaia. Câţiva stropi risipiţi dintr-un nor zburdalnic, ne-au obligat să ne retragem la vechiul refugiu forestier, pe care-l ştiam acolo de-o viaţă. A trecut ploaia repede, aşa cum venise şi am pornit pe poteca din josul west-wand-ului Builei. Era poteca ce se desfăşura pe sub seninările Builei, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Am depăşit Poiana de Piatră, aflată sub muntele Albului şi m-am uitat îndelung către brâna care urca în creastă, sperând că voi ajunge vreodată pe ea. Apoi am ajuns în Poiana cu Bolovan. Până aici drumul a decurs normal şi doar acum am mărturisit că nu prea ştiu locul refugiului, ci doar bănuesc cam pe unde se află. Ce potop de vorbe mi-au auzit urechile, numai eu ştiu. Am mers mai departe, consolându-mi partenera că dacă nu-l nimerim, coborâm în chei unde avem unde să dormim. Când am ajuns în Poiana Frumoasă, un bot de munte verde, aflat sub abruptul Vioreanului, m-a făcut să cred că acolo se află refugiul. Şi n-am greşit. Cum am urcat puţin, am văzut coama acoperişului. Câţiva paşi încă şi iată-ne la vechea stână. Am cercetat locurile căutând urma vreunui izvor şi nu l-am găsit. Am căutat poteca sau vreun hăţaş care să ne scoată către poiana de sub munte, de unde văzusem prima oară refugiul şi nici de data asta n-am găsit nimic, doar o vagă impresie că pe undeva pe acolo, vom ieşi spre creastă. Surpriza a venit când ne-am învârtit în jurul refugiului şi după însemnele de pe pereţi, am constatat că este destul de des vizitat. Acum însă, eram singuri. Ajunsesem devreme aici şi ca prin minune vremea s-a îmbunătăţit şi munţii s-au văzut până spre Parâng şi apusul soarelui ne-a oferit un spectacol magnific. Atât de frumos era aici, încât înfofoliţi în sacii de dormit, am stat afară până cât pe-aci să dea noaptea peste noi. Ba pe desaupra Mioara s-a apucat să scrie versuri, dambla care a ţinut-o câtăva vreme. Spre seară ne-am retras în refugiu. Nu prea avea uşe ca lumea şi a trebuit să o proptim cumva pe cea existentă. Dimineaţa am luat-o din loc spre creastă. O vreme am mers printre brazi şi crăci încâlcite. Apoi a apărut jneapănul şi grohotişul. Undeva mai sus, suită pe nişte stâncării, partenera mea a văzut poiana în care trebuia să ajungem şi într-acolo ne-am îndreptat. Odată ajunşi aici, am continuat până în Strunga Oalelor, de unde mai departe am plecat pe creasta nordică, sigur, cel mai frumos loc din întreaga Builă. Dar şi mai greu. ne-am strecurat printre stânci, pe unele chiar a trebuit să le escaladăm, pe altele doar să le coborîm. Am ajuns în poiana cu grohotiş de pe versantul vestic şi am urcat pe hornul prin care am ajuns din nou în creastă. Are hornul în lungul lui câteva rădăcini la vedere, care sunt excelente prize de mână. Apoi am început coborârea pe celălalt versan. Neatent, am făcut un pas greşit, m-am dat peste cap, mi-am făcut o zgaibă la arcadă şi mi-am pierdut izoprenul. Alte întâmplări neplăcute n-am mai avut. Am ajuns la izvorul stânei din Oale, ne-am spălat şi ne-am potolit setea. Am luat-o însă la picior, când am văzut că peste creastă venea un nor negru, care nu prevestea nimic bun. Scăpasem de el în ziua precedentă, dar acum ne ajungea sigur. Undeva pe poteca de sub stână, ne-am întâlnit cu profesorul Ploaie, care urcase să-şi mai concretizeze unele amănunte pentru un viitor studiu despre Buial. Ploaia cu tot cortegiul de fulgere şi tunete ne-a ajuns. Cu apa şiroind pe noi, cu toată pelerina care ne acoperea, până la schitul Pahomie, tot ne-a udat. Am avut însă norocul de a ajunge la Vâlcea cu maşina lui Ploaie, căruia i-am mulţumit că ne-a luat din picioare drumul lung până la Cheia şi poate chiar mai departe.
Nu ştiu de ce am ezitat până acum să vorbesc despre Brâna Caprelor. Este o potecă frumoasă şi lipsită de pericolele străbaterii cheilor, cealaltă cale prin care se ajunge repede la cantonul – astăzi cabană turistică – din amontele văii Cheia. O căutam de mult şi pădurarii întâlniţi în diferite împrejurăari, îmi povestiseră de ea. Aşa cum îmi amintiseră şi de Sângele lui Dudă de la intrarea în partea îngustă a cheilor. De fapt despre multe din minunăţiile acestor locuri, de la pădurari aflasem. Aşa mi-au povestit, că pe undeva pe deasupra mult frământatei ape a Cheii, era o potecă ce ajungea mai repede la cantonul lui Zdârcea. De când aflasem eu despre existenţa potecii şi până când am ajuns prima oară pe ea, trecuseră ani buni şi între timp, învăţătorul Banu apucase să marcheze poteca. Aşa că nouă, lui Ceani şi mie, ne-a fost uşor să ajungem pe aici. Chiar de pe apa Cheii, din drum, începea marcajul, un triunghi albastru. Urca repede pe coasta abruptă a muntelui şi puţin înaintea atingerii marilor pereţi ai Builei, aici numiţi Umerii Sălcetului, poteca se abătea la dreapta. Intra brusc în abrupt. Foarte puţin mergea paralel cu pădurea, cea despre care pădurararii ne spuseseră că reprezintă un mare pericol. Şi chiar aşa era, pentru că poteca străbătea o zonă de grohotiş instabilcroită pe panta muntelui şi care părea că adeseori îşi schimbă locul. Era firavul hăţaş de pe vresant, înclinat zdravăn şi sub picioare numai pietriş mărunt, din acela pe care paşii mai repezi şi mai imprudenţi, putea să te facă să aluneci. Şi aveai unde să aluneci, pentru că spre adâncul văii, zgomotul bolboroselii apei Cheii ajungea până la noi, amplificat de pereţii verticali. Grohotişul mărunt părea că nu se mai sfârşeşte şi un pas alunecat, te putea duce repede pe toboganul versantului, de unde o cădere de mai mult de 100m, te arunca în abis. Dar asta a fost singura zonă cu adevărat periculoasă. A urmat o zonă mai liniştită, dar strecurată printre numeroase stâncării. Apoi o coborâre prelungă prin grohotiş şi un urcuş cu amalgam de stâncă şi vegetaţie. Un alt urcuş, o brână pe deasupra abisului, o coborîre pe o limbă prelungă pe grohotiş, după care locurile ne-au devenit cunoscute. De jos, din apa Cheii, urca poteca din cheile cu care eram obişnuiţi. În continuare poteca se strecura printre stânci mari, urcînd mereu. Apoi drumul pe deasupra cheilor, cu spectacolul măreţ al peretelui stâng al văii, în care se ivea portalul unei peşteri bănuite de noi. Printre rădăcini de brazi, cu coborâşuri încolăcite printre stânci şi însfârşit poteca ajungea prin apropierea apei, traversa un ultim vâlcel, cel al pârâului Comarnice şi iată-ne ajunşi la canton. Drumul a fost scurt, spectaculos şi doar porţiunea de început, ne-a produs oarecari îngrijorări.
Îngrijorările nu au fost prea mari de vreme ce pe aici am condus un grup, din care nu toţi erau duşi la munte prea des. Printre ei familia Zafiu, Doina-Felicia şi alţii pe care nu mi-i mai aduc aminte. Spre toamnă, am ajuns într-o seară cu Ceani şi cu soţia mea, la cantonul din chei. Acolo am înoptat şi dimineaţa am pornit pe Brâna Caprelor. Ne îndreptam atunci către o nouă incursiune pe Scocul Dudelor. Un singur loc a reprezentat o greutate. Imediat ce am trecut de prima limbă de grohotiş urcător, a urmat trecerea pe lângă o stâncă, mult suspendată deasupra cheilor. Acolo Zoia a trecut cu oarecare eroism, dacă mă gândesc că n-a scos nici măcar un cuvânt de spaimă.
Într-o altă incursiune, pe aici ne-am retras de la canton, către valea Cheii. Suferisem un accident destul de serioas şi dimineaţa am plecat cu greutăţi mari şi mai ales dureri serioase. Am traversat pârâul Comarnice şi ne-am înscris pe poteca ce ducea deopotrivă spre cheile Cheii-Recea şi spre Brâna Caprelor. Am atins firul apei, apoi am ajuns la locul unde domnea un mare bolovan, pe care făcusem primele rapeluiri din viaţa mea. Puţin mai departe se desprindea hăţaşul alpiniştilor, pe care se intra în Sentinela Cheii şi Livada cu Mesteceni, cea care conducea spre marele perete al Clăii Strâmbe. De acolo mai departe poteca urca şi se strecura printre stânci mari aruncate de-a valma şi până la urmă cobora spre limba de grohotiş, către apa Cheii şi mai departe spre chei. Marcajul cu triunghi albastru se vedea clar – refăcut, de când fusese aplicat prima oară -, pe peretele dinspre malul drept. Noi am început să urcăm din nou, pe grohotişul care ne-a scos într-o strungă, cu frumoase perspective asupra întregului canion al Cheii. Nu vedeam decât pereţi verticali şi vârfuri înalte, punctate cu brazi agăţaţi de coaste abrupte. Peisajul era acum, ca întotdeauna, impresionant. Poate de data asta un pic mai mult !. Tovarăşii de drum îmi erau acum Aurică şi Valeria, veniţi tocmai din Slatina şi Anda, de care un timp aveau să se lege multe întâmplări frumoase. Am stat în locul acesta multă vreme. Am admirat tot ce se putea admira de aici. Valeria era una dintre firile sprinţare pe care le întâlnsem în munţi şi chiar făcusem împreună o interesantă excursie pe meleagurile Dornelor, prin munţii Suhardului. Mai departe ne-am strecurat pe brâna suspendată desupra hăurilor, acum mai impresionantă de cât oricând. Am coborît, am urcat din nou o limbă prelungă de grohotiş şi am ajuns într-o altă strungă, tot aşa de asemănătoare cu cele de pe Brâul de Mijloc al Pietrii Craiului. De aici mai departe am trecut pe lângă peretele Umerilor Sălcetului, unde existau multe trasee alpine şi mai departe am depăşit locul în care poteca străbătea pietrişul mărunt pe care foarte bine puteai aluneca tocmai în vâltoarea apei Cheii, cu peste 100m mai jos. O scurtă porţiune de stâncării, încă eram în zona pereţilor de calcar şi....iată-ne ajunşi în pădurea de fag. De aici am ajuns pe o porţiune repede şi prăfoasă la cantonul de la Apa Neagră şi la drumul de pe apa Cheii. Ne-au aşteptat puţini kiloemtri până la Gura Izvorului Frumos, de unde, minune mare, cobora de la Pahomie o dubiţă, care ne-a dus până în parcarea din Zăvoi, în Râmnicu Vîlcea. Fără acest ajutor neaşteptat, nu ştiu cum aş fi ajuns acasă, cu rănile de pe picior, pe care le-am văzut deabia când mi-am scos bandajul făcut pe munte. Arsurile căpătate la canton, porţiuni chiar de gradul III, aveau să mă chinuie încă multă vreme. Dar pe munte, nu mi-a păsat deloc de rănile, altfel dureroase.
N-aş putea să închei gândurile amintite în numeroasele excursii, enumerarea locurilor interesante pe care le ţin minte mereu, fără să amintesc câte ceva despre schiturile aflate la poalele acestui prea frumos munte. Au schiturile locul lor aparte, nu numai în înfăţişarea lor, dar mai ales pentru că par a fi înfrăţite cu Buila. De-ar fi vorba de Iezerul şi Jghiaburile mai depărtate, de Pahomie şi Pătrunsa mai aproape de abrupturile Builei sau chiar confundate cu ele.
Schitul Iezer este cel pe care-l întâlneşti mai întâi, când te hotărăşti să urci valea Cheii. De el se leagă unele momente de care eu şi întrega mea familie, ar trebui să ne aducem aminte toată viaţa. Aici ne-am botezat amândoi copiii. Şi pe vremea aceea era aproape un delict să faci aşa ceva. O cunoşteam pe maica stareţă. Olimpia parcă şi mi-am permis să-i propun ca aici să aibă loc amândouă ceremoniile. De fiecare dată botezul a fost oficiat de un preot bătrân, Stroe, care multă vreme a oficiat la schit. Când am venit cu Floriana, primul dintre copii, botezul l-au năşit soţii Prunescu, dintre care Grig mi-a fost multă vreme tovarăş de munte şi după criteriul acesta şi după prietenia ce ne-a legat o viaţă în multe excursii frumoase, mi-au fost alături la acest eveniment. Pentru că botezul în sine, normal la o familie de creştini, a fost absolut atipic. Nu avut fastul şi orăcăiala unei petreceri ce nu are nimic de a face cu evenimentul în sine, ci a reprezentat un moment de mare intimitate. Dacă pentru Floriana ceremonia botezului a avut loc ceva mai târziu decât ar fi fost normal, pentru Andrei a fost chiar la momentul potrivit. Naşi au fost de data asta soţii Juravle, Miana şi Ilie, care cu acest prilej şi-au botezat şi ei băiatul. Cu Ilie făcusem foarte multe excursii împreună şi multe marcaje turistice. Amiciţia lor ne-a fost de multe ori aproape. Botezul, la fel organizat, pe fugă şi cu clandestinitate, l-a avut oficiant tot pe preotul Stroe, iar botezul lui Andrei s-a făcut în apă rece, luată din vâltoarea Cheii. Aici, la schitul acesta, am aprins o lumânare, mulţumindu-i lui Dumnezeu, pentru că în anii ce trecuseră îmi salvase viaţa dintr-un accident de maşină. Adormisem la volan în drum spre Râmnicu Vâlcea, venind dinspre Târgu Mureş. Şi tot de aici am plecat împreună cu Grig, Ceani şi Marius Pop, să străbatem pentru nprima oară cheile Cheii. Schitul este ctitorie a lui Radu cel Mare, din 1495, cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. De el se leagă unele evenimente trecute în istoria lui zbuciumată, ca toate celelalte de altfel. Printre altele, aici au fost omorâţi – se spune -, 300 de călugări, păstrători a unei comori de prin aceste locuri şi care altfel arată şi măreţia de odinioară a schitului.
De aici, peste deal, puţin înainte de a ajunge în poteca ce urcă spre Stogşoare şi Stogu, prima pe care am umblat în multele mele peregrinări pe aceste meleaguri, se află şi schitul Brad, de curând restaurat. Este o ctitorie veche, fără şă ştiu din ce perioadă este. Cred însă că a fost mai mult biserica cătunului aproape dispărut al Gurguiatei. Doar puţini oameni mai sălăşluesc pe aici şi aceea foarte bătrâni. Ce este interesant că aceştia, aşa bătrâni cum sunt, rupţi de lume şi mai ales de copii, bântuiţi de animale sălbatece, nu vor totuşi să se desprindă de locurile în care şi-au dus viaţa. Schitul a fost de curând reconsiderat şi restaurat, adăugându-se clădirea chiliilor. Până aici duce şi un drum, care ceva mai greu, poate fi străbătut şi de maşini şi chiar nu ştiu dacă faptul este unul benefic. Alături de cătunul Tisa, alcătueşte veriga unor timpuri de care în curând nu vom mai auzi. Am fost nu de mult, împreună cu Floriana, fiica mea, prin aceste locuri, aflate sub pavăza înzăpezită a Builei. Măreaţă privelişte alcătuia muntele peste culmile domoale ale locurilor, iar zăpada sclipitoare comlecta peisajul.
Pe sub munte, izolat şi plasat pe o potecă către Pătrunsa, arareori străbătută, se află şi schitul Jghiaburi. Se ajunge aici, venind tot dinspre drumul ce duce spre valea Cheii, din drumul spre Olăneşti. Am mers pe aici de câteva ori, chiar împreună cu copiii şi soţia mea. Schitul – cu hramul Naştrea Maicii Domnului -, îşi trage obârşia dinspre anul 1310, din timpurile lui Radu Negru Voevod şi este de multe ori însorit, luminat de un petec de cer. Aşezat într-un fel de adâncitură în munte, spun călugăriţele că au desupra lor, un pogon de cer. Şi mai are schitul ceva unic, o grădină de flori. Şi poate tocmai acest lucru trebuie să-ţi râmână în minte când îl părăseşti. Pe firul văii ţâşneşte un izvor sulfuros. Într-un decembrie, apropiat Crăciunului, aici m-am spovedit după mulţi, mulţi ani. A fost acesta un eveniment pe care nu-l mai trăisem din copilărie. De acolo şi de atunci, am plecat cu evlavia momentului şi cu un ceaslov dăriut de preotul schitului.
Cu Pahomie se ajunge la schiturile cele mai reprezentative ale Builei. N-aş putea spoune ce ar fi Buila fără aceste ultime schituri, sau ce ar fi acestea dacă nu s-ar afla în preajma ei. Pentru mine, schitul Pahomie – sau Pahomnie -, simbolizează locul în care am petrecut seara dinaintea primei incursiuni spre creasta muntelui. Acolo am petrecut momente pe care nu le voi uita niciodată, în tovărăşia călugărului Ioasaf şi a lunei pline dintr-o noapte în care lumina acesteia o transforma în zi. Povestea lui Iosaf, mormântul lui, pregătit cu teamă omenească, dar şi cu grija omului care ştie sigur că tot acolo ajunge, mai încolo întâmplările hazlii cu fratele Costică şi nu în ultimul rând călugărul Galaction-Zelig, maramureşanul vrednic al acestor locuri, mi-au întovărăşit peregrinările prin Buila, întâmpinăndu-mă mereu cu bucuria revederilor, destul de dese de altfel. Schitul are hramul Sfântului Ilie, când este asaltat de sătenii din Cheia şi nu numai de aici. A fost ctitorit în 1684, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu de către călugărul Pahomie şi haiducul Sava, dar hrisoave mai vechi, amintesc de o ctitorie mai veche, de prin 1519-1520, de către marele Ban Barbu Craiovescu, devenit apoi călugăr sub numele de Pahomie. Ruinarea adeseori a schitului, reconstruirea lui, dar mai ales epoca lui Ioasaf, au reprezentat întotdeauna lucruri de ispravă. Ajutorul dat mereu de către sătenii Bărbăteştilor, este demn de reţinut.
Schitul Pătrunsa avea o aşezare mai domoală, atunci când l-am descorit, dacă pot spune aşa. Călugărul Pimen, mărunt de stat, cu înfăţişare parcă voit neîngijită, un bătrân fost brunet, cu barbă mare, scofâlcit chiar, era singurul viţuitor al acestor locuri. Ospitalier altfel şi chiar atunci când nu era acasă, într-una din încăperile stăreţiei se putea intra întodeauna. În sărăcia lui, l-au prădat hoţii, nişte nevolnici, ce l-au bătut zdravăn, în speranţa că amărâtul de călugăr le va spune unde îşi ţine comoara !. Poate tocmai de aceea, până la urmă a cerut Epsicopiei să-l mute undeva, mai la lume. Şi l-au mutat la mânăstirea Turnu, acolo unde s-a şi sfârşit. Pe la acest schit s-a perindat şi călugărul Galction, venit de pe meleagurile Maramureşului. A avut acest călugăr merite mari la înfăţişarea schitului. Mai întâi era un om aflat la opusul lui Pimen. Avea nu numai o altă statură dar şi altă înfăţişare. Aş putea spune chiar că era un om care ţinea la înfăţişarea sa şi la modul de viaţă pe care-l ducea. Si-a adus apă în casă, a făcut o baie şi un wc cu apă, ba chiar a încercat să facă un fel de încălzire centrală cu lemne şi să-şi producă electricitate cu o morişcă de vânt, cu care până la urmă a izbutit să-şi aprindă un bec de candelă. Ne-a citit într-o seară versuri, dintr-un caiet spunând că sunt ale altcuiva, dar sigur, nu trebuia să-l credem. Şi de la el am învăţat, într-o după amiază, să preparăm un „ cocârţău cu ’nţepeniş ”, mâncare maramureşană, în care a băgat călugărul tot ce aveam la noi, brânză, unt ou, tot ce-om mai fi avut la sfârşitul unei excursii, totul amestecat într-o mămăligă călugărească. Din întâmplările notabile ale vieţii mele de turist pasionat, aş mi-aş reaminti doar una singură. Cea în care am plecat de aici într-o dimineaţă de iarnă, în încercarea de a străbate creasta Builei. Acum aici, în locurile modestului schit al Pătrunsei de altă dată, tinde să se ridice un fel de Athos rom’nesc, construindu-se aici o biserică impunătoare chiar, iar pe întinsul poienii de la poalele Albului, s-au ridicat o mulţime de căsuţe, pentru cei mulţi călugări de aici. Vechea stăreţie a a mistuit-o focul şi a fost apoi refăcută, locurile palpită de o viaţă neobişnuită pentru un loc al pustniciei şi astfel farmecul locurilor pierdute sub măreşia Albului, s-a cam risipit. Schitul a fost construit de episcopul Climent, în 1740,, dar există legende mai vechi, care amintesc de întâmplări din vremea de prigoană a oştilor turceşti, pe când o femeie a născut în aceste locuri, pe care mai târziu s-a ridicat un schit. După cum se ştie deasemenea, că schitul a fost distrus de o stâncă prăvălitî din munte. Un fel de aviz asupra ridicării imprudente a bisericii noi, pe o platformă care a tăiat pur şi simplu muntele, fără vreo măsură de siguranţă.
Mai sunt alte aşezări monahale, mai mici sau mai mari, aflate în preajma Builei, dar parcă pe niciuna n-aş lega-o de numele masivului muntos, deşi din preajma acestora pornesc poteci spre muntele de calcar. Mânăstirea Bistriţa, cea a Arnotei sau chiar micuţa biserică a schitului Păpuşa, aflat pe versantul muntelui între cele două amintite, merită să fie menţionate, de ele legându-se amintiri de tot felul din excursiile către masivul Builei.














Text: Dinu Boghez

Persoane interesate