Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

marți, 24 martie 2009

Familia Builei

Moto: Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dărueşte apelor de jos.
Lucian Blaga

Când am făcut prima excursie în Buila şi nu am mai ştiut pe unde să mai continui drumul, atât de mult m-am concentrat asupra dezlegării enigmei potecii bune, încât nici nu am remarcat că prin preajmă ar mai fi vârfuri interesante. Deabia într-o iarnă, când pe fereastra cantonului din chei – astăzi acesta nu mai există, a fost mistuit de foc -, am văzut piatra singuratică a Stogului, sclipind în razele unui răsărit roşietic, nu numai că am remarcat că prin preajmă mai sunt şi alte vârfuri impresionante, dar a încolţit dorinţa de a ajunge până pe ele. Stogşoarele, peretele mai apropiat cantonului, în care vedeam cu ochii mei portalul unei posibile peşteri şi auzeam zvonuri despre altele nevăzute, cât mai ales imensul bulgăre de calcar al vârfului Stogu, îmi aprindea imaginaţia. Într-o dimineaţă sclipitoare de iarnă, cu zăpadă multă şi cu un ger de crăpau pietrile, prin fereastra bucătăriei de vară a cantonului, în timp ce-mi fierbeam ceaiul matinal, am văzut prima oară vârful Stogului, luminat de întâiele raze de soare. Era un spectacol de lumini, cum rareori am văzut. Desigur mai văzusem şi alte vârfuri luminate de soare, dar aşa cum străluceau razele, când gălbui-auriu, când portocalii, mi se părea un spectacol unic. Fereastra prozaicei şi amărâtei bucătării în care mă aflam, avea pe ea o despărţitură, un fel de cruce naivă, atâta cât să mă facă să fotografiez Stogul. ,, Fereastra credinţei mele “s-a intitulat diapozitivul şi aşa a rămas vârful pentru mine şi astăzi. Auzeam uneori, atunci când în chei apăreau alpinişti şi mai târziu am citit, despre multe trasee alpine şi chiar mi se părea că muntele Stogul şi Stogşoarele, nu au drept căi de acces, decât cele pe care, ca să le faci, trebuie să întinzi coarda şi să baţi pitoame. Pentru mine rămâneau vârfuri înaccesibile.
Mai întâi am crezut că vârful Stogului poate fi învins prin Şaua Hădărăului şi pentru asta am mers de câteva ori pe aici. Fie venind dinspre Căprăreaţa, vârf al munţilor Căpăţânii, fie ocolind obârşia văii Olăneştilor. Aşa am descoperit că pe aici fusese cândva o mare exploatare forestieră. De fapt găsisem urmele acesteia şi prin chei, unde se mai afla un loc de întoarcere al mocăniţei care căra lemne din susul văii Cheia. În Hădărău însă, văzusem clar urmele unei staţii de trecere a liniei de funicular. Aici se aflau fundaţii şi rezervoare de combustibil – au dispărut acum, când fierul vechi se achiziţona cu toptanul – şi mai ales era aici, un loc de vizibilitate către una din culmile Căpăţânii, cea dinspre Comarnice, care avea pe ea urmele staţiei de funicular de la Groşii Bodeştiolor. Dinspre valea Cheii în Şaua Hădărăului se ajungea greu, urcând serpentine multe, traversând vâlcele noroioase şi locuri cu izvoare ce se înfiripau pe coasta muntelui. Şi mai ales găseai zmeurişuri multe, ce îmbiau la culesul bobiţelor cu miros de dragoste suavă şi de culoarea inimilor înroşite de focul tinereţii. Aici, într-o împrejurare, am simţit pe când ne înfruptam de zor, miros de sudoare de urs şi am ştiut că undeva din tufiş, ne pândea Moş Martin. Şi n-am ştiut cum să fugim mai repede. Pornea de aici, către Stogu, o potecă ce părea, ba că ar sui pe creasta sa vestică, ba că ar înconjura muntele. Pe aici bănuiam că va fi şi poteca ce dezlega misterul cuceririi bastionului de stâncă argintie.
Mai întâi am cercetat poteca ce ocolea vârful pe la nord şi am găsit aici locuri minunate cu blocuri de calcar desprinse din munte, pe care le-am ocolit cu grijă şi întortocheturi numeroase. Ştiam dintr-o excursie cu rătăciri de pomină, din vorba unui cioban ce-mi propusese să vin cu el la Olăneşti, că pe aici este cu siguranţă o potecă. Mai întâi venind dinspre Hărădău, apoi dinspre refugiul Bătrânei Doamne – un bordei care astăzi nu mai există şi pe care-l întâlneam în şaua de după Prislopel - , am izbutit să parcurg în întregime poteca. Apoi pe aici am continuat marcajul dinspre satul Tisa . Crucea roşie dusă până la bordeiul amintit, nu şi-ar fi găsit rostul , dacă nu aş fi aflat continuarea. Bănuiam că şi din aceste locuri trebuiau să fie accese către vârfurile semeţe ale Stogului.
Şi însfârşit s-a făcut lumină !. Am pornit într-o frumoasă zi de întâi martie, încă geroasă, să cucerim Stogul. Am plecat la drum cu Chissy şi Mircea Florian, după o noapte petrecută în cantonul Mânzu din valea Olăneştilor. Am plecat de dimineaţă şi încă din Şaua Prislopelului, Stogul sclipea în lumina soarelui, care ar fi trebuit să fie unul primăvăratec. Eram convinşi că vom înfrânge muntele, pornind din poteca ce-l înconjura pe partea lui nordică. Aveam la îndemână marcajul, destul de recent aplicat, dar fără să ştim locul pe unde ar trebui să urcăm. Era un frig straşnic, dar muntele şi emoţia unui traseu nou, ne făcea să nu-l mai simţim. Doar zăpada care scârţâia sub picioare ne arăta cât de frig este. La un moment dat, am găsit spre peretele muntelui din ce în ce mai abrupt, un horn, bine înfipt în perete şi care părea a fi calea sigură de a urca spre creastă. Cum eram proaspăt alpinişti – deabia de căpătasem câteva noţiuni – şi aveam la noi materialele necesare – corzi, scăriţe,pitoane – am ales calea aceasta. Am intrat în horn şi s-a dovedit că trebuie să recurgem la coarda pe care o aveam cu noi. Mircea s-a legat în coardă şi asigurat, a început primul să se caţare pe horn. Nu avea mănuşi - ! – şi într-un gest mărănimos, I le-am oferit pe ale mele. A urcat şi s-a asigurat pe după trunchiul unui fag. A urmat Chissy şi eu am urcat ultimul. Aşteptarea şi frigul de afară mi-a produs aproape degerarea mâinilor şi când am ajuns la locul de regrupare, urlam de durerea mâinilor îngheţate. Fără să-mi dau seama, am luat la palme trunchiul de fag lângă care ajunsesem şi aşa am scăpat de degerături serioase. Ne-am dat seama, că nu pe aici se află drumul spre Stogu, pentru că mai departe, ne-ar fi aşteptat verticala unui perete, pe care cunoştinţele noastre intr-ale alpinismului, nu făceau faţă. Nu ne rămânea decât să încercăm să coborîm printr-un rapel şi să continuăm să cercetăm versantul nordic al muntelui, încercând să găsim un loc mai favorabil ascensiunii propuse. Mircea a găsit totuşi, mergând pe brâne dificile, un mod de a înconjura muntele. Nu prea aveam speranţe, dar înaintam. Pe nesimţite am ocolit muntele, dar asta aveam să o constatăm deabia mai târziu, când am izbutit până la urmă, să urcăm pe vârf. Multă vreme am mers pe brâne, cu zăpadă prăfoasă şi instabilă, apoi dintr-odată ne-am trezit în faţa unui versant împădurit, pe faţa căruia ni se părea că putem urca. Aşa am făcut, numai că zăpada mare şi prăfoasă, a constituit un obstacol major. Mai mult mergeam înapoi, pentru că orice pas înainte, avea şi o alunecare. Totuşi urcam. Nici n-am simţit când panta, fără să se micşoreze, ne-a scos pe muchia Stogului. Mai sus nu se putea urca. De acolo puteam doar să o luăm pe pereţii nordici pe care-i evitasem. Pe coama muntelui, acolo unde ajunsesem cu atât de mari eforturi, am găsit o adevărată şosea a caprelor negre. Şi noi care credeam că suntem singurii care putuseră să ajungă aici !. Am luat-o spre dreapta, ocolind colţii muntelui pe lângă care trebuia să urcăm. Până pe vârf, mai aveam de urcat. Am mers pe brâne înzăpezite, dar acum soarele încălzea creasta şi gerul năpraznic al hornului pe care încercasem să urcăm, nu ne mai dobora. Ne bucuram de un soare darnic, deşi nu prea cald şi de un cer senin, aşa cum nici prin vis nu am fi crezut că vom apuca. Mergeam foarte aproape de creastă, iar când am ajuns într-o strungă îngustă şi am urcat o pantă ceva mai aspră, nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să ajungem chiar pe vârf. Eram acolo, pe micul platou de la cota 1494m, deasupra întregii lumi. Priveam spre verticala Clăii Strâmbe, către minuscula colonie de cantoane din valea Cheii – până la apariţia actualei cabane, acolo erau trei case vechi, din care doar una folosibilă în condiţii cât-de-cât onorabile – şi spre întâiele vârfuri înalte ale Căpăţânii. Peste tot zăpada acoperea pantele muntelui. În vale, o culoare uşor albăstruie şi un pic ceţoasă, ne făcea să ne simţim deasupra tuturor. Am scos strigăte de bucurie şi ne-am strâns mâinile ca după o mare victorie. Ziua scurtă şi drumul întoarcerii pe care nu-l ştiam ne-a readus cu picioarele pe pământ. Trebuia mai întâi să ajungem la canton şi până seara şi acasă. Am coborât tot pe unde venisem, pe panta înclinată, printre brazi, numai că acum am alunecat pe şanţul făcut la urcare, prin stratul gros de zăpadă. Am ajuns la locul de unde începusem urcarea prin pădure şi ni s-a părut că înconjurând spre stânga muntele, am găsi drum de întoarcere mai uşor. Am depăşit o muchie şi în faţa noastră s-a aflat ,,Marele Grohotiş “, pe care de atâtea ori îl privisem de pe prispa cantonului din chei. Nu ne-a mai rămas decât să-l străbatem şi să reintrăm la capătul lui, din nou în pădure. Înainte de a înfrunta înserarea ce se lăsa prin pădure, ne-am dat seama că până atunci şi trecuse de ora 3pm, nu mâncasem nimic. Am scos din buzunarele hanoracelor ce luasem fiecare cu noi şi ne-am astâmpărat foamea, alta decât cea a muntelui. Aveam la mine o cutie de compot de căpşuni, o adevărată delicatesă pe vremea aceea, pe care am împărţit-o între cei trei învingători. Era şi primul lichid , altul decât cel al zăpezii încălzite în gură, pe care-l sorbeam de la plecare, pentru că niciunul nu luasem cu noi vreo rezervă de apă. Am coborît pe drumuri de acum cunoscute, mai întâi către şaua în care se afla bordeiul Bătrânei Doamne – astăzi dispărut. Când am ajuns în Şaua Prislopelului, se îngâna ziua cu noaptea, iar când am ajuns la cantonul Mânzu, întunericul coborâse de-a binelea. Am găsit la canton femeia care ne găzduise acolo, chiar îngrijorată de întârzierea noastră. Eram frânţi de oboseală şi ne-am făcut socoteala că oricât de repede am parcurge cei 12km de drum forestier până la Olăneşti, am fi ajuns acolo după plecarea ultimului autobuz. Aşa că am hotărât să mai rămânem la canton. Mâncarea noastră era dimensionată pentru mai puţin timp de stat în munte şi nu mai aveam decât o fărâmă de caşcaval şi deloc pâine. Femeia, văzându-ne în încurcătură, ne-a făcut o mămăligă mare, aurie şi aburindă, peste care ne-am aruncat ca lupii înfometaţi. Ei !, chiar nu ştiu dacă lupii ar fi mâncat mămăligă, dar noi am terminat-o cât ai bate din palme. Apoi ne-am culcat, fiecare mormăind câte ceva, în drumul către somnul de neîntors. Eu chiar am adormit mormăind despre hornurile prin care trecusem şi meritele mămăligii deabia terminată. Către ora 3 dimineaţa, ne-am echipat repede şi pe un drum cu ghiaţă pe el, am luat-o repede spre Olăneşti. Am ajuns acolo odată cu plecarea primului autobuz şi dimineaţa ne-a găsit pregătiţi pe fiecare pentru slujba la care trebuia să ajungem.
***
Stogul trebuia scotocit, ăsta era gândul meu. Întrezărisem la ascensiunea anterioară, în locul în care venind dinspre grohotiş, înaintea intrării în pădure, o muchie care mi se părea accesibilă. Bunul meu prieten Grig, era mare amator de ascensiuni prin locuri necunoscute şi cu oarecare doză de risc. Iată-ne aşadar într-o dimineaţă, echipaţi cu corzi, pitoane şi scăriţe, în drum spre un traseu nou în Stogu. Ajungem repede în Şaua Stogşoarelor – pe vremea aceea tunelul nu era nici măcar în proect -, de unde începem să urcăm către Stogu. Drumul prin pădure, pe lângă unele stânci aflate în cale, în şaua cu brazi aflată în imediata vecinătate a globului de calcar, erau locuri bine cunoscute de mine. Chiar şi hăţaşul care cobora spre grohotiş, apoi doar brână, erau locuri cu care mă obişnuisem. Doar la capătul brânei, puţin înaintea intrării în grohotiş, ne-au apărut în faţă cele mai frumoase tufe de liliac sălbatec. Erau de o culoare stacojie pe care nu le-o mai întâlnisem până atunci- cred şi acum că pe Stogu, cresc cele mai frumoase exemplare de tulichină. Am luat cotul pe după muchia întâlnită şi imediat am început să căutăm un loc prin care să ne putem căţăra. Prima parte s-a dovedit uşoară, mai mult căţărare la liber. Apoi am ajuns într-un loc unde Grig a forţat un pasaj de căţărare la liber, după care asigurat, am urcat şi eu. A urmat o porţiune de muchie înierbată, pe care am urcat-o fără probleme. Eram sub pereţii Stogului şi ne întreban cum vom urca în continuare. Am ajuns deasupra unor hornuri pe care îşi găsiseră trai, câţiva paltini. Dar hornurile nu erau deloc scurte şi nu păreau a fi prea prietenoase. Noroc că nu trebuia să le coborîm. Am continuat să mergem pe muchia pe care eram. Ne-am blocat repede. Mai departe nu se putea merge, totul se termina într-o verticală fără sfârşit. Dar în sus, se vedea un alt horn, cu prize suficiente, care să ne permită o ascensiune chiar la liber. Aşa am şi făcut. Mai întâi Grig, legat în coardă. A ajuns repede deasupra hornului şi mi-a strigat să încep să urc. Asigurat în coardă, dar ascensiunea se putea face comod la liber, am depăşit hornul şi am ajuns pe o pajişte pe care un belşug de flori de primăvară îşi aveau locul lor, ferit de oameni. Mulţime de stânjenei de munte imenşi, violacei, împânzeau panta. Şi de aici încolo a urmat o pantă destul de dură, dar aici puteam merge la liber şi stâncile doar punctau pajiştea înflorată. Am ajuns sus, pe micuţul platou al vârfului. Deabia acolo ne-am odihnit şi ne-am felicitat pentru această adevărată premieră pe care o realizasem. De aici încolo drumul coborîrii îmi era cunoscut. Am coborît prima pantă, chinuindu-ne prin lăstăriţul existent, apoi am urmat o brână ce se dovedea un adevărat hăţaş de capre negre şi curând, după ce am depăşit cele trei ţancuri ale Stogului, am început coborârea prin pădure, prin locurile cunoscute din iarnă. Am traversat grohotişul şi am închis circuitul la tufele de tulichină. Descoperisem un alt drum.
***
Probabil că lui Mircea Florian i-o fi plăcut tare mult ascensiunea de iarnă făcută pe Stogu, pentru că nu a pregetat să-l invite pe bunul său prieten din Cluj, Dinu Mititeanu, să facă o vizită în Vâlcea şi să urcăm împreună pe Stogu. Pe Dinu Mititeanu îl cunoscusem cu ani buni în urmă. Eram în Şesul Craiului din Apuseni, când urcând pe platoul vârfului, am întâlnit doi turişti. Ne-am salutat şi au plecat imediat. Doar când am coborît, lângă maşina cu care urma să ne întoarcem, ne-am întâlnit din nou. Ne-au rugat să-I luăm şi pe ei, măcar până la Turda, acolo unde ni se despărţeau drumurile. Am făcut schimb de adrese şi nu ne-am mai întâlnit. Ba nu, o altă întâlnire am mai avut-o cu Mititeanu, în Piatra Craiului, la izvorul din Găvan. Acolo unde am primit dojana lui, pentru că Ilie se spăla de zor, în apa care deabia ajungea pentru băut. Acum ne reîntâlneam din nou şi i-am reamintit toate aceste episoade. Eram, în Dacia mea, cu care plecasem, în afara lui Mircea Florian, Dinu Mititeanu, Chissy şi Coca. Am plecat pe valea Olăneştilor, am urcat în Şaua Prislopelului, îm Şaua Stogşoarelor şi direct pe traseu făcut cu Grig. Mi-a rămas doar satisfacţia de arăta câte ceva din frumuseţile Stogului şi ale acestui traseu pe care-l consideram deosebit. Doar atât, pentru că Dinu Mititeanu nu s-a arătat încântat nici de traseu, nici de muntele Stogu.
Altădată am înoptat cu Mircea Florian, Mişu Predescu, Coca, Chissy şi cine-o mai fi fost, la cantonul din chei. A doua zi, pe o vreme nesigură, am urcat în grohotişul Stogului şi de acolo am încercat să intrăm pe cel mai adânc horn de pe faţa sudică. N-am izbutit mare lucru, aşa că ne-am abătut către o strungă înaltă, aflată lângă un vârf singuratec, căruia i-am spus Sentinela Stogului. Acolo, pe un vânt rece, cu zbiceală de ploaie, am stat câtăva vreme, privind cu nesaţ toată verticala sudică a muntelui, imaginându-mi doar traseele alpine stabilite pe aici.
***
Pe faţa Stogului, mi-a fost dat odată să mai urc. De data asta zăpada nu se dusese încă şi un troian imens ne-a uşurat urcuşul către creastă, pe acolo pe unde în mod normal, ar fi fost un perete inaccesibil. Cu multă uşurinţă am ajuns pe vârf. Atunci, sau poate în altă împrejurare, când s-ar fi putut să urc cu Liteanu şi cele două fete ale sale, am aflat şi coborârea din vârf pe versantul nordic. Pe aici ne-am strecurat printre stânci năruite, printre care ne-am strecurat cum uşurinţă, fără ca acestea să constituie obstacole majore. Cu acest drum, aflasem locurile prin care putea fi abordat Stogul.
Eram în anul căsătoriei mele cu Zoia. Plecasem într-o excursie organizată de clubul Lotru în Buila. Veniseră oameni din toată ţara . Printre ei un grup din Mediaş. Când ne-am dat jos din autobuz, ne-am desprins din grup, cei doi împreună cu Mişu Predescu şi am plecat în chei. Acolo ne-am petrecut noaptea. A doua zi, nefiind nici cine ştie ce vreme bună, ne întorceam la cantonul Mânzu, de unde plecasem. Numai că în Şaua Stogşoarelor, ne-am întâlnit cu un grup mărişor, din Mediaş, care tocmai vroia să urce în Stogu. Cum nu aveam un program deosebit, ba ar fi trebuit să aşteptăm multă vreme până când autobuzul s-ar fi reîntors la Vâlcea, am preferat să-I conduc pe vârful pe care şi-l doreau. Desigur i-am dus pe traseul alpin şi cu toţii s-au comportat teribil. Ne-am reîntors, ei fericiţi pentru că ajunseseră acolo unde nu mai sperau, iar noi, că nu a trebuit să aşteptăm prea mult până la plecare. De medieşeni avea să mă lege o altă întâmplare, neaşteptată, în Făgăraş, pe muchia Drăguşului. Am să povestesc atunci când îmi voi reaminti întâmplările din acest masiv. Atâta doar, că avea să fie una surprinzătoare şi că au urmat aventuri pe unul din locurile periculoase din împrejurimile cabanei Sâmbăta.
***
Tot în acel an, era prin luna mai, prin păduri apăruseră păstrăvii de fag, iar în Stogu erau din belşug. Eram acum un grup numeros. Venisem cu două maşini, aşa încât cred că ajunsesem vreo 10. Am urcat tot pe unde îmi plăcea mie mai mult, pe traseul alpin. Cu toţii am ajuns cu bine şi la mai toţi le-a plăcut. La coborâre însă, decât să parcurgem întreaga creastă şi să coborâm prin pădure, le-am propus să facem un rapel şi să coborîm pe faţa sudică a muntelui. De când urcasem pe mormanul de zăpadă, ştiam că odată ajuns la limita inferioară a peretelui, mai departe totul era simplu. Era interesant şi cu toţii au acceptat. Luasem cu mine o coardă, numai că în afara mea şi a lui Chissy, nimeni nu mai făcuse un rapel. Ştiam de existenţa unui brad cu tulpină groasă, în jurul căruia aveam să arunc coarda. Mai aveam şi o cordelină, cu care-mi propusesem să–mi asigur partenerii mai fricoşi. A coborât prima Doina-Felicia şi de undeva de jos, a strigat că a ajuns la capătul corzii şi până jos mai erau vreo doi metri. Ăsta era un lucru neprevăzut. I-am strigat să se agaţe de coardă cât mai mult şi să sară pe ultima porţiune. Mi-a spus că aşa a făcut şi n-a păţit nimic. Au urmat ceilalţi şi cu toţii au ajuns teferi la capătul de sus al unui horn. Nu prea departe se afla şi grohotişul. Am coborât la canton, de unde uitându-ne spre locul prin care coborâsem, ne-am cam speriat. Locul părea de jos inaccesibil. Când ne-am întors în valea Olăneştilor, eram cu toţii fericiţi.
***
Nu mai fusesem de mult în Stogu. Asta mai ales datorită astmului, care după 20 de ani îmi revenise. Între timp grupul meu se risipise şi alţi tovarăşi de drumeţie apăruseră. Părintre aceştia erau şi doctorii Iliescu şi Găvănescu. Eram aşadar astmatic şi urcam pe munte. Mi-am condus grupul pe acelaş traseu, pe acolo pe unde trebiuia să desfăşor şi coarda. Pe atunci nu ştiam că doctorul Găvănescu are rău de înălţime. Poate atunci nu aş fi mers pe aici, dar nici el nu a spus nimic. Când am ajuns la hornul pe care trebuia să desfăşor coarda, Iliescu a luat-o înainte, căţărându-se fără niciun ajutor. Am rămas ultimii, Găvănescu şi cu mine. Atunci şi-a găsit să mă ajungă o criză de astm. Mai mult vânăt, cu respiraţia întretăiată, am urcat pe horn, după ce mi-am legat în coardă tovarăşul de drum. Am ajuns sus numai eu ştiu cum şi l-am asigurat şi pe doctor, după care am mai avut puterea să mă târăsc până în vârf. Acolo criza s-a îndepărtat şi am ajuns cu bine jos şi mai departe la maşină.
***
Ultima oară am ajuns pe Stogu, împreună cu Anda, Valeria şi Aurică, ultimii doi veniţi de la Slatina. Am ajuns la cantonul din chei, venind din Buila, pe care o traversasem printr-unul din hornurile Ştevioarelor. Drumul din Curmătura Comarnice îmi era bine cunoscut. Îl urcasem şi-l coborâsem de multe ori. Numai că de atunci fuseseră pe aici tăieri masive şi copacii cu semnele de pe ele, dispăruseră. Cam jumătate din traseu, poteca era cea veche şi orientarea a fost uşoară. Când am ajuns în zona defrişată, am încurcat poteca, de câteva ori. Ajungeam oricum, pentru că la urma urmelor, deşi greu, am fi urmărit firul pârâului Comarnice şi am fi ajuns tot la canton. Se apropia seara, eram către mijlocul lui noembrie şi ne era teamă că ne prinde înserarea. Până la urmă am ajuns cu bine, ba chiar uşor, pentru că ultima porţiune de drum, fusese remarcată de curând. În faţa cantonului, cei doi, sosiţi doar cu câteva minute înainte, dereticau camera în care trebuia să dormim. Eram cu toţii bucuroşi că ne întâlnisem şi încă atât de exact. Transformasem una dun camerele cantonului, într-o încăpere destul de curată şi chiar plăcuă. Doar urma să stăm acolo două nopţi şi de aceea ne dădusem toată osteneala. Camera avea uşă şi fereastră cu geam. Mai avea o cratiţă folosibilă şi sobă în care am făcut focul şi până la urmă s-a făcut şi cald. Ne-am culcat în paturile de lemn, suprapuse, cam belalii, dar care ne dădeau impresia unui oarecare confort. Asta era Vineri. A doua zi trebuia să urcăm Stogul. Dimineaţă, Aurică a pus la fiert apă, în oala găsită la cabană. Cabană, pentru că avea pat şi sobă !. Fierbea apa şi Aurică, imprudent, apucă cu mâna goală mânerele oalei. N-a apucat să urle el, ci eu. L-a fript mânerul cratiţei şi i-a dat drumul şi conţinutul de apă fiartă, s-a deşertat pe piciorul meu. Am scos un adevărat urlet. Când l-am dezvelit, piciorul era ca un rac fiert. M-am uns cu ceva unt, m-am bandajat şi….am plecat pe Stogu. Aveam dureri mari, mai ales că pe drum bandajul a căzut şi pantalonul se freca de picior. Am urcat totuşi, pe traseul alpin care-mi plăcea atâta. La începutul urcuşului, acolo unde erau doar smocuri de iarbă, Anda a avut mici probleme, datorită degetului strivit încă de pe când căutam locuri bune de căţărat pe hornul de sub Vioreanu. Ne-am căţărat, am întins coarda, am admirat locurile şi am continuat drumul. Când a trebuit să urcăm pe horn, primul care s-a căţărat fără probleme, a fost Aurică. Legat cu coarda de brâu, a fost cel care a trebuit să ne asigure pe toţi, până am depăşit hornul. Piciorul mă cam durea, dar până luni dimineaţa când mă puteam duce la spital, nu puteam face nimic. Am urcat pe vârf şi pe micuţul platou de acolo, am admirat locurile înalte, cele de pe creasta Căpăţânii şi cele dinspre Buila. Era lumina toamnei aruncate peste toate şi cerul specific anotimpului, era pur şi albastru cât cuprindeau ochii. Încântarea pusese stăpânire pe toţi. A trebuit să ne întoarcem şi am făcut-o pe drumul obişnuit, cel care traversa grohotişul. La canton, noaptea a fost liniştită, fără dureri în picorul opărit,. Se făcuse noapte când au mai sosit trei tineri, care urcaseră pe Brâna Caprelor. Nu mult după aceea, a sosit şi Ionică, care fusese pe creasta nordică, unde refăcuse marcajul cu punct roşu. Şi mult după miezul nopţii, au mai sosit doi inşi, rătăciţi prin încâlcişurile potecii ce cobora din Curmătura Comarnice. A doua zi mi-am bandajat din nou piciorul şi am plecat spre casă, alegând traseul de pe Brâna Caprelor. Am ajuns la drum şi printr-un noroc chior, la gura drumului ce cobora de la Pahomie, ne-a întâmpinat o dubiţă, care ne-a luat până în oraş. Fără maşina providenţială, nu ştiu ce s-ar fi ales de piciorul meu. Când am ajuns acasă şi mi-am scos bandajul, piciorul îmi era o rană vie. A doua zi, la medic, aveam să constat că unele porţiuni aveau arsuri de gradul III. O lună întreagă n-am mai fost pe munte şi până când noua piele s-a întins, de fiecare dată când mă ridicam, urlam de durere. Pe cei doi i-am mai văzut şi în alte împrejurări şi cu aceeaş plăcere. Aurică, kiler-ul, s-a simţit însă vinovat de parcă ar fi fost vina lui.
***
De Stogşoare auzisem doar, deşi de fiecare dată când ajungeam în chei, imaginea peretelui lor, era aceea pe care-mi cădeau ochii fără să vreau. Auzisem despre creasta lor, ca fiind una accidentată, că în pereţii lor ar fi peşteri frumoase, dar niciodată nu cercetasem locurile. Chiar în faţa cantonului, foarte jos şi chiar la îndemână, vedeam portalulu unei peşteri. Nu aveam pasiuni speologice, dar fiind atât de aproape şi făcând parte din ceeace trebuia să ştiu despre Stogşoare, m-am repezit până acolo. Doar ce am trecut firul apei şi am şi ajuns în faţa ei. Până acolo unde se deschidea portalul peşterii, a trebuit să urcăm un prag stâncos. Cum îmi plăcea să mă caţăr, am ajuns uşor acolo. Urcuşul mi-a plăcut, dar peştera a fost o decepţie. Doar câţiva metri avea până la capătul ei. Era mai mult o adâncitură în stâncă, decât o peşteră. La îndemână ne stătea altă peşteră, cea a Lacului Verde, cum am denumit-o eu. Sigur, peştera poate avea alt nume, dar acesta mi s-a părut cel mai apropiat de frumuseţle pe care le-am văzut acolo. Peştera este catalogată, cartografiată, botezată şi studiată în amănunţime de speologi autohtoni sau de aiurea, dar rămâne pentru mine, cu denumirea găsită atunci, ad-hoc, la prima incursiune prin ea. Se afla peştera pe scocul pe care-l vedeam de pe prispa cantonului, dar până acolo trebuia urcat din greu, pe grohotişul miăcător. Cunoscători ai gurii peşterii, îmi arătau chiar şi intrarea, bine ascunsă de altfel. Ştiam doar că o s-o găsesc pe partea dreaptă, cum urcam, că intrarea este foarte joasă şi că la început trebuie să ne târâm, că trebuie să o luăm pe galeria din stânga, după care putem sta în picioare. Cu astfel de informaţii am plecat la drum. Am mers în josul râului Cheia, l-am traversat prin loc convenabil şi am ajuns în dreptul scocului pe care trebuia să urcăm. La început, din cauza grohotişului mişcător, urcuşul a fost greu. Adeseori făceam câţiva paşi înapoi, alături de cei cu care înaintam. Spre partea de sus a scocului, am zărit în dreapta, gura minusculă a peşterii. Scocul continua şi la capătul lui, mai există o peşteră, cea a Pagodelor, deosebită, de care doar am auzit. Noi, Grig şi cu mine, am intrat în peştera Lacului Verde. Ne-am târât la început, am luat-o pe galeria din stânga şi imediat ne-am putut ridica în picioare. Bolta peşterii era acum undeva sus, mult deasupra noastră. Până la noi ajungeau doar stalactitele şi jos ocoleam stalacmitele. Am început să găsim rămăşiţe de oase, mai mari sau mai mici. Ştiam că pe aici sunt rămăşiţe de oase de ursus spaeleus. Dar frumuseţea cea adevărată a peşterii, ni s-a arătat când ea s-a îngustat, de nu puteau doi oameni să meargă alături. Acolo, spre finalul peşterii, accesibil nouă, am văzut adevărata minune. Un lac verde, cum numai cristalul poate să-ţi ofere. Adânc, cu pereţi albicioşi de calcar, apa se sfârşea undeva departe, într-o altă lume, subpământeană. Grig era în faţă şi strigătul lui de uimire mi-a atras atenţia. ,, veniţi repede, am ajuns într-un loc minunat “. Şi s-a dat laoparte să mă lase şi pe mine, să admir apa neîncepută şi nevăzută de muritorii cei mulţi. Apoi m-a rugat să îl mai las şi pe el să admire luciul apei netulburate decât de gândurile noastre. Şi din nou şi iară el şi am fi continuat aşa multă vreme, dacă n-ar fi trebuit să ne întoarcem. Am ieşit din peşteră pe drumul pe care intrasem. Erau acum alte minuni, alte galerii laterale, alte formaţiuni care atârnau din cerul peşterii, alte filigrame încrustate în argila de pe pereţi, dar nimic nu era ca frumuseţea ireală a lacului verde de la capătul peşterii. Când am ieşit afară, sub bolta cerului îngustată de micimea scocului pe care ne aflam, în zăpuşeala unei zile de vară, eram aproape năuciţi. Ieşisem din lumea frumuseţilor subpământene. Scriam într-un articol apărut în presa locală, că doar în peştera aceasta fiorul dragostei apare fără a şti şi dispare la fel. Şi nici astăzi nu cred altfel. Ce a fost creat de natură şi ascuns privirilor celor mai mulţi pământeni, nu se poate asemăna decât cu fiorul dragostei. Altfel cum s-ar putea explica atracţia, poate întâmpătoare a două fiimţe care-şi ating privirile doar o clipă, uneori lungă cât veacul, cam atât cât ne-a fost dat nouă să atingem oglinda de cristal a lacului cel verde. Şi ca să mă laud un pic, am să spun că atricolul cu pricina mi-a fost citit de poetul George Ţărnea, dus de-acuma, care atunci când întâmpător l-am întâlnit şi cunoscut, a ţinut să-mi aducă cuvinte admirative. Poate nu pentru înşiruirea de cuvinte, cât mai ales pentru asocierea de imagini ale sentimentelor omeneşti. Aş mai adăuga, nu fără legătură, că niciodată un poet nu poate aşterne versuri de luat în seamă, fără să fie străbătut de fiorul cel amintit mai sus. De fiecare dată când aştern pe hârtie gânduri de mult trecute ele sunt mai bine sau mai puţin bine însăilate, în măsura în care sufletul meu ,,e mai plin de rost “. Am mai fost şi altădată în peşteră, sau poate de mai multe ori, dar ca prima oară, nimic nu mi-a mai plăcut aşa de mult.
***
Pe creasta Stogşoarelor nu fusesem niciodată. Auzisem doar, dela alpiniştii pe care-I întâlnisem la canton, când făceau vară de vară tabere de pregătire, că pe pereţii acestora, erau trasee din cele mai grele. Odată chiar, am auzit o fată, spunându-I alteia: ,,am fost pe traseul Brânduşa de toamnă, în Stogşoare, dar să nu spui instructorului pe unde am fost “. Fata cred şi acum, era Liliana Becea şi dacă ar fi aşa, atunci am reîntâlnit-o în Caucaz câţiva ani mai târziu. Prima oară am urcat pe creastă cu Ceani. Am pornit din Şaua Stogşoarelor, aşa cum era pe vremuri şi am urcat mai mult pe versantul ce venea dinspre poteca Bătrânei Doamne. Coasta plină de stânci albe, ne-a scos fără greutate sus, acolo de unde am avut privelişti minunate spre pereţii de sub noi şi mărunta lume de la canton. Apoi cresata s-a dovedit plină de frumuseţi. Am ocolit stânci ivite în cale, strecurându-ne pe brâne suspendate deasupra hăului, am parcurs creasta chiar pe linia ei matematică, punctată adesori de mesteceni, până spre locul unde ea se prăvălea abrupt către valea Cheii. Am întrevăzut o cale coborîtoare până spre firul apei, acolo unde cu siguranţă erau pereţi verticali şi ştiam asta de pe când făcusem alte plimbări pe firul cheilor. Ar fi trebuit totuşi să avem la noi o coardă, pe care să o înfăşurăm pe trunchiul unui fag, sau mai bine pe unul din paltinii de aici şi să ne aventurăm până deasupra pereţilor. Nici coardă nu aveam la noi, nici atâta curaj, să coborîm în rapel cât se putea, ca să ne satisfacem curiozitatea. Aşadar doar imaginaţia fiecăruia s-a avântat până deasupra cheilor. Şi altădată am fost pe aici. Atunci am venit cu Zoia, soţia mea. Când am urcat, n-am mai făcut-o din şaua amintită şi asta doar pentru că pe aici se străpunsese tunelul, care schimbase faţa locului. Urcuşul ne-a fost acum mai greu, dar creasta era la fel de frumoasă. Pe creastă tot până la capătul ei am mers şi tot pe brâna suspendată am trecut. Doar că timpul cât am stat pe creastă a fost mai scurt. Când am coborît spre maşina cu care venisem, în susul drumului, singur, urca Ionică, cu care am schimbat câteva vorbe. Mulţi ani după aceea, avea Ionică să-mi fie adeseori tovarăş de drumeţii.

marți, 17 martie 2009

Calatorii pe alte meleaguri















Moto: Am umblat cu cerşitul pe la păsări
Şi mi-a dat fiecare
Câte o pană.
Marin Sorescu


PRIN MUNŢII BULGARIEI
RILA ’ 74
A fost să fie Rila, primul masiv muntos din afara ţării, pe care am vrut să-l parcurg. Şi la urma urmelor, unde era pe atunci mai uşor să te duci, decât într-una din ţările apropiate, de aceeaşi sorginte socială, pentru care obţinerea vizei era oarecum uşoară. S-a născut ideea munţilor din afara ţării, într-o duminică petrecută în Piatra Târnovului, frumosul munte de calcar din munţii Căpăţânii, aflat deasupra Ciungetului. Acolo am aflat de munţii Bulgariei, mai înalţi chiar decât Carpaţii noştri şi oarecum la îndemână, gândindu-mă la obţinerea vizei de ieşire din ţară, o mare problemă pe timpurile acelea. Întâmplător ne-a fost la îndemână să obţinem o hartă a munţilor Rila şi de aceea am început excursiile peste hotare, cu aceştia. Să spun drept, prin aceste locuri, nu ştiam decât de existenţa munţilor Balcani, fără individualizări de masivi muntoşi distincţi. Deabia când am ajuns în Bulgaria, am auzit şi de alţii, Pirin, Rodopi, Stara Planina, ca şi de depărtaţii munţi ai Olimpului, din Grecia, cu celebrul său vârf, Mitika. Existenţa hărţii, faptul că aveam o maşină cu care ne puteam mişca în voie, ne-a permis să ne gândim serios la aventura noastră în Rila. Cea mai frumoasă parte a pregătirilor, a fost stabilirea traseului ce-l vom urma. Obţinerea paşaportului, parcă nu a reprezentat mari greutăţi. Dar formarea grupului, a fost poate cea mai grea etapă. Omogenitatea fizică şi acceptarea reciprocă, au constituit elemente greu de atins. Până la urmă în maşină am urcat trei inşi: Sofi, cu mare experienţă montană şi un caracter deosebit, Mariana, mai neantrenată şi subsemnatul.
Plecare a avut loc într-o după amiază, după ce eu mi-am terminat programul de şantier. Drumul de la Râmnicu Vâlcea la Bucureeşti, a decurs fără probleme. O noapte petrecută aici, doar cu temerile necunoscutului de a doua zi.
Duminică
Ajungem la Giurgiu şi trecem granita spre Ruse. În vama bulgară Sofi descoperă un birou de unde ne putem lua bonuri de benzină şi începem traversarea unei ţări necunoscute. Prin Ruse, apoi direct spre Sofia, fără oprire. Doar din când în când ne potolim setea la fântâni, care invariabil sunt anunţate ca fiind „ studene”, despre care gândim, că sunt fântîni amenajate de.....studenţi. O scurtă escală în capitala ţării în care ne aflăm şi cu oarecare greutate izbutim să ne plasăm pe drumul care duce spre mînăstirea Rila – Rilski monastir -, de unde aveam să ne începem ascensiunea. Să fiu sincer, peisajele întâlnite în cale nu m-au entuziasmat, iar oraşele prin care treceam erau complet diferite de ale noastre. Am trecut printr-un oraş important – Stanke Dimitrov –, acum probabil îi spune altfel, apoi am urmat un drum la stânga care ne-a condus la mânăstirea amintită. Era pe înserate când am ajuns la mânăstire. Impresionant ! Dar nu aveam timp să vizităm aşezământul monahal, ci trebuia să găsim repede chilia unui călugăr, ce ne fusese recomandat. Era acesta fost locuitor al Bucureştilor şi ne putea acorda găzduire. L-am găsit, ştia binişor româneşte şi într-adevăr am căpătat găzduirea necesară. Ne-a oferit călugărul ceea ce avea, adică un acoperământ şi un loc de dormit, în sacii noştri, dar pe duşumea. Să-i dea Dumnezeu sănătate călugărului Teofan – cam aşa îmi aduc aminte că-l, chema – căci din puţinii bani pe care-i aveam, am economisit preţul unei nopţi de cazare.
Luni
Scularea matinală, pregătiri precipitate, o ultimă privire aruncată locului unde parcasem maşina şi la drum. Ieşim pe poarta mânăstirii şi apucăm pe o potecă lată, ce urca zdravăn pe coasta muntelui. Nu sunt marcaje şi ne aventurăm în necunoscut. Peisajul înconjurător, cu rare locuri de privelişte, în căldura din ce în ce mai toridă, străbătând pădurea de pin, ne aminteşte mai curând de locurile Capelei din preajma Râmnicului. Uneori crâmpeie din înălţimile golaşe, mai răzbesc până la noi, dar de cele mai multe ori, remarcăm doar ţărâna potecii uscate care scârţâie sub picioare. Suntem în plin necunoscut. Din când în când, ne uităm pe harta pe care o avem, doar-doar om afla pe unde suntem. Probabil trecem pe muchia Karabunar, sau pe lângă vârful Baucet, dar aşa o fi oare? Curând începem să coborîm şi ajungem evident la obârşia unei văi plină de izvoare. Întâlnim oameni, cu care încercăm să schimbăm câteva cuvinte. Pe româneşte, ei pe bulgăreşte, ne spunem unul altuia despe dorinţa noastră de a ajunge la cabana Sedemte Iezero, iar ei ne vorbesc despre altă cabană, Ivan Vazov. Înţelegem doar: tuka poteca ! Probabil pe acolo trebuie să o luăm. Cât stăm noi de vorbă, în umezeala izvoarelor de aici, apare o viperă. Pe noi ne îngrijorează, pe ei nici gând. Ne împrospătăm provizia de apă şi plecăm mai departe. După harta pe care o consultăm, am depăşit locul numit Graden Kladenec. De acum încolo începem să urcăm evident spre golul alpin. Undeva pe o muchie laterală spre stânga, departe, zărim albul unei clădiri. Bănuim că acolo se află cabana Ivan Vazov. Noi urcăm mereu. Pe lângă noi defilează vârfuri înalte, probabil Vârla, Damga, Razdela. Apar fuioare de ceaţă. Asta ne mai lipsea. Pe o pantă înclinată zdravăn, coboară două fete. Intrăm în vorbă cu ele. Ele cehe, noi români. Înţelegem unii despre ceilalţi, că nici unul nu ştie unde se află. Când trecem creasta pe care urcăm, într-o ultimă zvâcnire a soarelui, printre vălătucii de ceaţă ce s-au risipit o clipă, privim spectacolul fascinant deasupra căruia ne aflăm. O căldare glaciară plină de lacuri, risipite prin imensitatea unor blocuri de stâncă. Undeva, urcată pe coasta căldării, sclipind în soare, o tabără de corturi colorate pestriţ şi nu departe clădirea cabanei Sedemte Iezero –cele şapte lacuri –spre care ne îndreptăm cu iuţeală. Cabana se află la 2200m şi prima zi sfârşise cu bine. Cu chiu cu vai ne facem înţeleşi. Aşa am aflat că tabăra de corturi colorate, era a unei secte religioase, venită din Franţa, al cărui cult era soarele. Şi tot atunci am căpătat informaţii despre drumul de a doua zi, care trebuia să se sfârşească la cabana Malioviţa.
Luni
Plecarea în zorii zilei, ne aruncă în marele necunoscut al munţilor în care ne aflăm. Acum aveam o ţintă fixă, să ajungem pe vârful Malioviţa, când pentru prima oară vom fi mai sus decât crestele Carpaţilor noştri. Vremea nu era prea promiţătoare. Norii stăteau să acopere crestele şi teama unei zile ceţoase, în munţi fără marcajele cu care eram obişnuiţi, nu ne dădea mari speranţe. Vor mai trece câteva zile până când ne vom dumiri ce fel de marcaje turistice există în aceşti munţi. Deocamdată ne strecurăm printre lacurile căldării prin care trecusem şi ieri. Apoi pe nesimţite începem urcuşul, care ne va scoate pe înălţimile mari ale Malioviţei. Am ajuns pe platoul acestui vârf, la 2729m, cea mai mare înălţime atinsă de noi vreodată. Zăbovim aici, contemplând imagini cu care nu ne vom mai întâlni. Alte vârfuri mari, Eleni şi Kalbura, au şi ele înălţimi apropiate. Pe versantul abrupt de sub noi, privim căldarea Malioviţei, cu numeroase lacuri. Şi departe, cu mult mai jos, cabana Malioviţa, cea la care trebuie să ajungem. Ziua de astăzi fusese scurtă, nu cred că făcusem mai mult de 4 ore până în vârf, iar mai departe coborîrea nu părea să fie nici lungă, nici grea. Îmi aduc aminte că nu m-au impresionat peste măsură nici lacurile din căldare, nici peisajul străbătut. Odată ajunşi la cabană, m-au surprins multe lucruri. Mai întâi aspectul pereţilor de stâncă din preajmă, unde se practica din plin alpinismul şi chiar am putut privi echipe aflate în trasee de mare dificultate, judecând după admiraţia manifestată de cei din jur. Apoi întreaga atmosferă din cabană, faţă de cea precedentă, avea în ea diferenţa dintre oraş şi sat, dacă pot spune aşa. Dar şi modul cum a fost primit micul nostru grup, a fost cu mult mai reţinut, fără ca să ne deranjeze în vreun fel. La intrarea în cabană, era agăţat un barometru primitiv, alcătuit din smocul de păr al unei cozi de vacă. După cum era de încreţit sau ba, urma să fie timp frumos sau vremea avea să se deterioreze. Noi am avut noroc în continuare şi coada vacii ne-a arătat timp bun ! In rest cabana era sărăcăcios aprovizionată şi în afara unei mâncări de macaroane cu sos de roşii, cu pâine la discreţie, nu se găsea altceva.
Marţi
Începând cu acestă zi, intrăm de-a binelea în miezul dur al munţilor Rila. Aveam de străbătut locuri de mare altitudine şi cu probleme de orientare, din ce în ce mai greu de rezolvat. Plecăm aproape de ora 5 dimineaţa, pe un cer senin. Acum peisajul, fie că suntem mai odihniţi, sau pentru că peisajele erau într-adevăr încântătoare, devenim dintr-odată captaţi de locurile prin care trecem. Ajungem în căldarea lacurilor Groazei- Straşnoto Iezero. Ochiurile de apă, frumoase, cu jnepenişuri printre ele, ne transpun în atmosfera Retezatului nostru, cu singura deosebire că în preajmă avem vârfuri cu mult mai înalte. Suntem lângă pereţii vârfului Popova Kapa de 2704m şi Goliam Kupen, sau cel puţin aşa stă scris pe harta noastră. Mergem repede şi în circa 3 ore de la plecare, ajungem lângă refugiul Straşnoto, vârât între stâncării, micuţ şi judecând după numărul de încălţări de afară, atât de plin, încât cu greu îmi puteam închipui cum încăpeau atâţia oameni. La circa 4-4 ½ ore de la plecare, depăşim creasta Kupenite şi ne îndreptăm, urmând o potecă înscrisă pe versantul muntelui, către un nou refugiu în care doream să înoptăm, refigiul Kobilino Braniste. Harta noastră nu are curbe de nivel, nu este prea darnică în detalii, aşa că nu suntem prea siguri că vom ajunge chiar acolo unde vroiam. Pe nesimţite constatăm că ne-am înscris pe un drum, ce lăsa în stânga o creastă importantă, o adevărată cumpănă de ape, ceeace ne dădea speranţe că vom nimeri acolo unde ne propusesem. Era o zi senină şi caldă şi mai ales caracteristica din urmă, ne-a obosit peste măsură. Până la urmă, nu mult după ora prânzului, am ajuns la refugiul căutat, nu departe de pârâuI Iskâr. În târziul după-amiezii, când tocmai ne bucuram că suntem singuri, apar câteva figuri dubioase, autohtone. Puteau fi ciobani sau cine ştie ce altfel de oameni. Cum nu aveam cort cu noi, cu destulă teamă, a trebuit să ne petrecem noaptea alături de ei. Cu nerăbdare am aşteptat să se facă lumină şi tiptil am ieşit din refugiu, mulţumindu-ne că noaptea s-a sfârşit cu bine.
Miercuri
Aveam de parcurs în acestă zi, o bucată de scurtă de drum. Trebuia să ajungem la cabana Ribni Iezero –cabana lacului cu peşti-, situată pe malul unui iezer cu acelaş nume. Drumul a durat cam 4-5 ore. Am început urcuşul pe coasta Marincoviţa. Sus eram într-un imens podiş. Pe marginea aproape abruptă, erau plantate inscripţii care indicau marginea unui imens teritoriu protejat. Ne-am dumirit că era vorba de conturul unui mare bazin hidrografic sfârşit într-un lac de acumulare, din care se alimenta cu apă Sofia. Am avut atunci explicaţia apei reci şi bune la gust, din capitala supusă unor zile caniculare. Pe platoul din care vedeam imensul lac albastru şi drumul de pe conturul său, a avut şi un episod neplăcut. Mi-am uitat aici aparatul de fotografiat, un Zorki aproape nou. Şi poate că asta nu m-ar fi afectat prea mult, dar aveam în el diapozitive făcute pe parcursul de până acum al excursiei. Ne mai rămăsese doar un Smena, cu care, neavând încotro, ne-am consolat cu el.
Coborîrea de pe platou, până în vale şi mai apoi urcuşul domol până la cabana Ribni, pe malul lacului cu acelaş nume, a fost o plmbare agreabilă. Cabana, aflată la 2230m, este un minunat loc de odihnă, de care şi noi am beneficiat din plin. O mulţime de amintiri dintre cele mai deosebite din întreaga excursie, aveam să reţinem de aici. Mai întâi baia din apa lacului, mai mult decât plăcută, mai ales dacă ne uitam de jur împrejur, unde străjuiau vârfuri de 2691m sau 2718m. mai apoi după ce ne bălăcisem pe săturate, aveam să intrăm în cabană, unde în faţa unei hărţi de pe perete, am început să ne sfătuim cum vom proceda ca să atingem vârful Mussala, cel mai înalt nu numai din masivul în care eram, dar şi din toţi munţii Bulgariei şi evident cea mai mare cotă atinsă de vreunul dintzre noi. Deodată din spatele nostru, o voce de bărbat ne întreabă ,,unde vreti să ajungeti ? “. Mi-l amintesc şi acum, după atâţia ani. Un bărbat înalt, cu părul aproape alb şi care s-a recomandat: Vasiliev. Era un profesor din Silistra şi ştia bine româneşte. Doar oraşul fusese unul românesc pe vremuri. Amabil, ne-a explicat că în fiecare vară alcătuesc un grup numeros, cu ghid, care-şi propune să străbată munţii din ţara lor. I-am împărtăşit planurile noastre, cu menţiunea că nu mai avem prea mult timp la dispoziţie. Luni dimineaţa trebuia să fim nu numai în ţară, dar şi fiecare la locul lui de muncă. Mai aveam doar zilele de vineri şi sâmbătă dedicate muntelui. Ne-a condus la ghidul grupului lor, care ne-a explicat durata traseului pe care ni-l propusesem. Prima zi până la cabana Granciar – a Granicerilor -, a doua zi urcarea pe Mussala şi înoptarea la acceaşi cabană. Şi deabia în a treia zi să ne întoarcem la cabana unde eram acum. Era prea mult pentru concediul pe care şi aşa cu greu îl obţinusem. Ca să ne relaxăm, poate în răstimp vom găsi o soluţie, prietenul nostru, profesorul bulgar, ne-a condus la iezerul Smradlivo, un imens lac înconjurat de tufe de jneapăn, ca la noi în Retezat, dar străjuit de vârfuri mult mai înalte – Rileţ 2713m. Mărimea lacului şi măreţia peisajului, sunt impresionante. Amfitrionul nostru de ocazie, ne lămureşte că aici sau antrenat canotorii bulgari pentru olimpiada din Mexic. Ne întoarcem la cabană, suntem şi noi băgaţi în porţia bulgarilor, suntem serviţi cu o porţie de kiselo, laptele covăsit de la noi, după care, la fel de îngrijoraţi de drumul de a doua zi, ne îndreptăm spre paturi.
Joi
Noaptea pare a fi mereu un sfetnic bun. Dar şi ziua care a început la ora 4 dimineaţa, era una decisivă pentru reuşita excursiei. Treziţi cu noaptea-n cap, ne facem repede bagajul, ieşim din cabană fără zgomot, mâncăm la repezeală câte ceva şi când ne îndreptăm spre locul de spălare, ne întâlnim nu numai cu prietenul nostru, dar şi cu ghidul sfătuitor. Se uită sceptici spre noi şi nu fac altceva decât să ne ureze drum bun. Era ora 5 dimineaţa când am părăsit cabana. Trecem pe sub vârful Kanarat de 2691m, pe lângă Veneţa de aceeaşi înălţime. Străbatem poteci pline de grohotiş. Privim în fugă ochiuri de apă risipite prin căldările glaciare pe care le depăşim, cu gândul la puţinul timp pe care-l avem la dispoziţie. Dacă ne-am fi luat după prieteniii noştri oczionali, frizam imposibilul. Observăm în drumul nostru, nu departe de potecă, câteva stâne, un soi de corturi acoperite cu polietilenă, aşezări temporare şi pe lângă ele, cele ale noastre păreau nişte palate. Depăşim alte vârfuri înalte, cum ar fi Strednija, Lopatiski, Kudtilak, fără ca poteca pe care eram să fi scăzut sub 2500m. Aflasem din cele câteva vederi pe care le avusesem în mână, despre frumuseţea deosebită a vârfului Kovacs-2674m. Acum ne iese repede în faţă. Uimitor de frumos, cu cupola sa rotunjită, presărat cu tufe de jneapăn aşezate acolo unde trebuia şi cu un lac albastre – Martvo iezero –, aşezat într-o căldare glaciară deosebită. Poate cel mai frumos peisaj întâlnit până acum. Când depăşim vârful, ştim sigur că nu mai avem mult până în Şaua Granciar, de acolo de unde începe greul. Când am ajuns în şa, la ceva mai mult de 2500m, era ora 12. Mâncăm repede şi ne sfătuim. Aici trebuie să luăm o hotărîre. Sofi, prietenă de nădejde, nu dă semne de oboseală. Mariana este cea care parcă s-ar simţi obosită. Întrebarea este dacă coborîm la cabana Granciar, sau cu alte cuvinte dacă depăşim concediul acordat, sau mai întâi încercăm ascensiunea pe Mussala. Aici, în şa, observăm bine tipul de marcaje folosit de bulgari. Firul matematic al crestei, diferit de cel al potecii, era jalonat cu stâlpi metalici, cu plăcuţe pe care scria numărul jalonului, distanţa până la cei adiacenţi şi unghiul de înclinare faţă de fiecare, pentru o eventuală orientare cu busola pe vreme de ceaţă. Ne uităm la rucsacii noştri grei. Nicio şansă să-i ducem şi pe ei până sus şi asta fără să ştim câte vârfuri va trebui să depăşim până pe Mussala. Panta din faţă, jalonată cu stâlpii amintiţi, înconjuraţi parcă anume cu omni prezentele tufe de jneapăn, ne dau ideea din urmă. Sub stâlpul cu numărul 128, lăsăm rucsacii, ascunşi cât puteam de bine printre tufele bogate de jneapăn. Scoatem din ei doar paşapoartele şi banii şi…..plecăm cât putem de repede. Când am plecat era ora 13. Pe spatele hărţii noastre, scria că de la cabana de sub noi – pe care o vedeam foarte clar -, se făceau până în vârf, 5 ore. Deci din şa circa 4 ore, fără a ţine seama de oboseala noastră, măcar cea din ziua în care ne aflam.
Sigur suntem obosiţi şi mai ales Mariana, care cu greu se ţine după noi. Peisajul este însă magnific şi de departe, se perindă prin faţa ochilor, cele mai frumoase peisaje din aceşti munţi, care ne dau măsura spectacolului alpin al marilor înălţimi. Poteca şerpueşte pe clinul muntelui. Urcă la cote din ce în ce mai mari şi o face trecând peste nu mai puţin de şase vârfuri înaintea asaltului final. Grohotişuri, lacuri sinilii în căldările estice şi vârfuri din cele mari. Depăşim vârfuri între 2600m şi 2700m, ba chiar unele şi peste această înălţime. Nume ca Ovţarec, Pesokliva Vapa, Mariski Cal , Bliznetice, nu cred că le vom ţine minte vreodată. În drum întâlnim un monument în memoria unui alpinist bulgar, dispărut prin aceste locuri, într-o temerară coborîre cu schiurile.
Şi însfârşit în faţa noastră, mai stă ultima pantă, teribil de înclinată. Odată urcată, vom ajunge la cea mai mare cotă atinsă de noi vreoradă. Urcăm din greu. Poate şi altitudinea cu care nu eram obişnuiţi, să-şi spus cuvântul, dar urcăm. Chiar dacă Mariana mai rămâne în urmă. Când ajungem sus, pr cupola vârfului, la 2925m, acolo unde ne întâmpină o impresionantă clădire – observator. De pe una din ferestre se scutura o plapumă. De undeva, auzim cu o claritate surprinzătoare, vocea crainicului român de la Europa Liberă. Aici îl ascultăm şi noi, fără tema de a fi filaţi. Însetaţi, nu ne mai luasem bidoanele de apă, găsim un ghişeu, la care turiştii puteau să servească câte un ceai, o sursă de apă neexistând. Ne potolim setea cât de cât şi privim de jur-împrejur. Vârfuri înalte, chiar peste 2700m. căldări glaciare ce ascund în ele ochiuri de apă înegrite parcă de culorile amurgului ce se apropia văzând cu ochii. Pe versantul nordic, urmărim poteca ce cobora spre staţiunea Boroveţ. Se vede clar refugiul de altitudine – peste 2300m –Mussala şi o mulţime de lacuri, dintre care se detaşează lacul Ledeno- iezerul Îngheţat. Privirile aleargă spre sud, acolo unde, dacă claritatea amiezii ne-ar fi permis, ar fi trebuit să vedem contururile marilor vârfuri din Grecia. Aşa ne mulţumim doar cu imagini stimulate de imaginaţie. Trecuse de ora 4 pm, când ne-am hotărât să pornim pe drumul întoarcerii, către cabana Grabciar. Nu era uşor. Trebuia să depăşim din nou cele şase vârfuri înalte, urcând şi coborând. Iar drumul alpin de coborâre din şaua Granciar până la cabană, era şi acela destul de lung. Obosiţi cum eram, ne-au trebuit 4 ore de mers alert până în şaua unde ne lăsasem rucsacii, pe care i-am găsit la locul lor. Drumul de coborâre până la cabana Granciar – cabana grănicerilor sau Boris Hadjisatirov -, pe malul lacului cu acelaşi nume – când am ajuns, pe el se legăna o barcă -, situată la 2185m, ne-a luat aproape 1 oră. Când am intrat în cabană se făcuse ora 9 seara. Trecuseră 16 ore de când plecasem dimineaţa de la cabana Ribni !. Până să aflăm ce vom mânca şi unde vom dormi, ne ducem la izvorul din prejma cabanei şi ne răcorim după tura grea pe care o sfârşisem cu bine. În cabană aflăm mulţi turişti bulgari, printre care am găsit un altul care ştia româneşte, ba chiar era un obişnuit al staţiunii Călimăneşti. Cu el ne-am împrietenit de-o seară, am mâncat porţiile unora care se duseseră la cabana aflată mai jos, dotată cu televizor, unde vedeau o finală de fotbal. Norocul nostru, pentru că aşa am căpătat şi locuri de dormit, pe saltele puse pe jos, celelalte locuri fiind ocupate.
Vineri
Ne trezim dimineaţa, oarecum odihniţi, dar veseli nevoie mare că izbutisem să ne facem programul, în pofida prezicerilor pesimiste, că pentru aşa o tură aveam nevoie de trei zile. Nu ne rămâne decât să refacem traseul de ieri, în sens invers. Era ora 6 dimineaţa, când am părăsit cabana. Urcăm în şaua Granciar şi reluăm drumul parcurs cu o zi înainte. Din nou peste vârful Kavaci, pe poteca de sub cotele mari pe lângă care trecusem şi însfârşit ajungem la cabana de pe malul lacului Ribni. Am ajuns la ora 2pm şi poate am fi fost acolo mai repede, dacă genunchiul Marianei ar fi funcţionat normal. Oricum grupul bulgarilor întîlniţi cu două zile înainte, era tot acolo şi prietenul nostru, profesorul, ne-a întâmpiat, rămânând uimit când a aflat ce tură izbutisem. Restul zilei îl petrecem odihnindu-ne după efortul depus. Ne aştepta o zi, deasemnea infernală, cel puţin pentru mine, care după ce ajungeam pe cărări de munte, la mânăstirea Rila, urma să mă aşez la volan şi să şofez peste 600km, până în ţară.
Sâmbătă
Plecăm nu prea de dimineaţă, împreună cu grupul bulgarilor. Părăsim munţii în care ne-am simţit nu numai atât de bine, dar în care avusesm multe dovezi de prietenie. Mergem pe poteca încă alpină, depărtându-ne încet-încet de crestele care ne permiseseră să atingem înălţimile cele mai mari, din toată viaţa noastră de turişti împătimiţi. Mai aruncăm câte o privire către crestele care se depărtau. Apoi vârfurile cele mari s-au pierdut în ceaţa dimineţii, care promitea o zi ploioasă. Ar fi fost prima zi urâtă, pe care am fi prins-o în munţii Rila. Vremea fusese darnică cu noi, ne oferise soare din belşug şi nu-mi închipui că pe aici erau numai zile senine. Pe măsură ce coboram, ziua începea să promită chiar o ploicică., dovadă primii stropi apăruţi pe măsură ce coboram. Ba chiar atunci când am ajuns în Poiana Partizanilor – acum poate că şi-a schimbat numele -, ploua de-a binelea. Până la mânăstire totul a reintrat în normal, dar norii încă stăpâneau cerul şe ameninţarea ploii stăruia.
Ajunşi în locul în care parcasem maşina, am fost bucuroşi că am revăzut-o. Ia să fi fost în zilele anilor aceştia, cred că n-am mai fi găsit nici urma caauciucurilor, necum maşina. Acum ne aştepta cuminte sub prelata cu care o învelisem. Undeva înainte de cabana Ribni, ne-am speriat că ne-am pierdut banii, nemai găsind toată suma pe care trebuia să o avem la noi. Şi am trăit mereu cu spaima că nu vom avea cu ce să ne întoarcem în ţară . Surpriza cea mare a fost, când am intrat în maşină, să găsim sub nişte haine lăsate acolo, suma ce tocmai crezusem că ne lipsea.
Am plecat repede de la mânăstire, deabia luându-ne rămas bun de la grupul bulgarilor şi ne-am înscris pe drumul întoarcerii. N-am mai trecut prin Sofia şi odată ajunşi în Stanke Dimitrov, am luat calea Plvdivului, în care ne-am oprit ceva mai mult. Pe ziuă încă, am trecut prin pasul Şipka, urcând srepentinele drumului până la cota 1326m, acolo unde un interesant monument, aminteşte de o importantă bătălie dată pentru independenţa ţării prin care trecem. Încet se aşterneau culorile amurgului, apoi înserarea s-a lăsat peste şosea, iar oboseala drumului ne-a făcut să căutăm un loc de popas. Am găsit un camping, fără să-mi aduc aminte lângă ce localitate era. Ştiu doar că acolo am mpetrecut noaptea.
Duminică – Luni
A doua zi, înainte să plecăm, am dat să facem un duş cald. Până la urmă am rămas cu săpunul pe noi, orice fel de apă întrerupându-se. Ne-am simţit dintr-odată foarte aproape de casă !. Odihniţi, am plecat spre Ruse, unde odată trecută graniţa, nu ne-am gândit decât la odihna din Bucureşti, apoi la drumul spre Râmnicu Vâlcea, unde prima excursie peste hotare, în munţii altei ţări, a luat sfârşit. Avusesem parte de zilele însorite ale munţilor Rila, pe unde cred că ar fi putut să bântuie şi ploi şi ceţuri şi tot cortegiul necazurilor unor astfel de împrejurări. Ne bucurasem de privelişti deosebite şi aveam ce povesti multă vreme de acum încolo.


PIRIN ‘ 78
Eram de acum prins în vârtejul ameţitor al crestelor munţilor înalţi. Străbătusem mai toate crestele înalte din Carpaţii noştri, nu odată şi reuşita din munţii Rila, mă făcea să doresc alţi masivi, încă necunoscuţi. Şi pentru că la plecarea anterioară din Bulgaria găsisem undeva, într-un oficiu turistic, harta munţilor Pirin, aceştia au devenit ţinta unei alte excursii. Febra plecării mă cuprindea pe măsură pe măsura apropierii momentului când trebuia să ne ridicăm paşapoartele. Apoi formarea grupului. Ca deobicei trebuia să fie mic, ca să încapă comod în maşina cu care ne deplasam. Traseul era întruchipat cu harta în mână, ţinând seama de cele ce ne spusese mai de mult, conducătorul unui grup de turişti bulgari, întâlnit în creierul Făgăraşilor noştri. După o zi de groază petrecută în cort, pe malul lacului Avrig, în mijlocul unei furtuni cu descărcări electrice şi după aceea cu ninsoare ca lumea, deşi eram la începutul lunii august, am ajuns pe malul lacului Călţun. După Avirg, a urmat ziua parcursă pe ceaţă, pe Custura Sărăţii şi Strunga Dracului, iar noaptea a fost una zgomotoasă, cu vânt puternic şi pietricele bătând darabana în acoperişul refugiului de la Călţun. Dimineaţa însă, era senin şi cerul albastru scosese din cabane grupuri multe de turişti. Unul dintre acestea, numeros, l-am zărit de pe malul lacului, profilându-se pe creasta Negoiului. Când a ajuns jos ne-am salutat şi ne-au răspuns în limba aspră a vecinilor de la Dunăre. Dobăr den-ul nostru cu intonaţii latine, a făcut ceva mai târziu, legătura de apropiere proprie turiştilor veritabili. Ne-am reîntâlnit la cabana Podragu, acolo unde zile de ploaie ne-au făcut să nu ieşim pe afară. Acolo, Ivan Kiselencov, din Gabrovo, a schiţat pe una din coperţile monografiei Făgăraşului, a lui Emilian Cristea, un posibil trtaseu în munţii Pirin, cu intrarea pe la cabana Vihren. Schiţa de traseu a fost oarecum respectată, doar cu unele adăugiri şi ne-a servit nouă la realizarea uneia din excursiile de care ne vom aduce aminte mereu cu plăcere.
Sâmbătă – Duminică
Plecăm in Râmnucu Vâlcea, cu Dacia mea 1300, aflată în primii ani ai tinereţii sale. Petrecem o noapte în Bucureşti, de unde a doua zi, cu noaptea’n cap, aveam să purcedem la drum spre Giurgiu . Obsrevasem încă de cu seară, că macaraua unuia din geamurile laterale se defectase şi timp de reparaţii, nici vorbă. Răgazul escapadei noastre era limitat doar la o săptămână şi traseul ce ni-l propusesm era unul deosebit de pretenţos. Plecăm la drum cu temeri, dar îmi asumasem rolul de conducător de grup şi cele două prietene de drumeţii, Chissy şi Cornelia, s-au gândit că ştiu ce fac. Lucrul esenţial la reuşita excentricei noastre escapade, era componenţa grupului, verificat în lungi drumuri de iarnă, mai ales şi de vară, petrecute prin munţii Căpăţânii şi Lotrului. Părăsim Bucureştiul cam pe la ora 4 dimineaţa şi intrăm în Bulgaria după 3-4 ore de la plecare. În goană nebună trecem prin Ruse şi continuăm apropierea de munţii doriţi un an întreg, luând drumul Plvdivului. Trecem prin interesantul oraş Veliko-Târnovo – rezonanţa numelui ne sete cunocută de la frumosul munte cu nume asemănător de pe meleagurile vâlcene – apoi prin şi mai frumosul Gabrovo –, facem aici o pauză pentrru o scurtă plimbare, foarte interesantă -, unul din marile oraşe ale Bulgariei, apoi prin Pazargic, Velingrad, Iakoruda şi Bansko. Ultima parte a cursei de aproape 600km, o facem pe un drum împietruit de 15-16 km, care ia sfârşit la o parcare, la poalele urcuşului către cabana Vihren. Trag maşina cât mai aproape de un loc unde curioşii, ar fi avut mai puţin acces speram eu, la geamul care rămăsese deschis cam de un deget, dar putea fi tras în jos cu uşurinţă. Pe atunci noţiunea de hoţ de maşini, ne era prea puţin cunoscută. Eram la începutul lunii august şi noi ajunsesem aici aproape de ora 21, când înserarea cuprindea pantele muntelui. Ne echipăm la repezeală, ne luăm rucsacii în spate – pe vremea aceea cei mai evoluaţi rucsaci, erau cei pe cadru metalic -, pregătiţi încă din ţară şi prin întunericul ce începea să acopere drumul, plecăm spre locul primei nopţi petrecute în munţii Pirin. La cabana Vihren – 1950m -, am ajuns la lumina lanternelor. Nu era multă lume şi noi, români, nu eram printre străinii obişnuiţi ai acestor locuri. Stârnim oarecare nedumerire, că senzaţie nu prea aveam de ce. Un cabanier şugubăţ, tinerel oarecum, se uita surprins la noi şi cu câteva cuvinte ruseşti, rupte cu ceva limbă română stâlcită cu intenţia ne face oarecum înţeleşi, ba chiar cu ceva franceză şi engleză, izbutim să-i explicăm traseul ce dorim să-l urmăm. Firele mele de păr alb – şi doar debia trecusem de 40 de ani -, totala lipsă de cunoştinţe despre munţii pe care vroiam să-I parcurgem, stârnesc îndoeli şi nu ni se dau prea multe şanse să putem face ambiţiosul traseu pe care ni-l propusesem. Altfel cabana curată şi primitoare, aproape goală – venisem într-o duminică seara. Spre surpriza noastră cu mâncare din belşug, nu ca în Rila, unde în afara pâinii şi macaroanelor cu sos de roşii nu găseam altceva. Trecuseră 4 ani şi diferenţele erau mari !.
Luni
Plecăm dimineaţa, devreme, cu gândul de a ajunge pe vârful Vihren, la cei 2914m ai săi. Luăm cu noi şi coarda, pe care sperăm să nu o întrebuinţăm. Urmăm poteca ce ne-a fost sugerată la plecare şi repede pătrundem în lumea de calcar a acestor munţi. Poteca, ascendentă, este oarecum paralelă cu firul văii Banderiţa, în lungul căreia urcasem cu o zi înainte. O luăm spre dreapta urrmând poteca ce ne va conduce în partea vestică a Vihrenului. Apar tufe răzleţe de jneapăn. Drumul, ca oriunde în munţii Bulgariei, au marcaje cu care nu suntem familiarizaţi. Pe aici există un fel de bandă verde, dar nu suntem siguri că acesta este marcajul cel bun. Suntem pe un versant puternic înclinat, aflat sub vârful înalt, către care ne îndreptăm. Ne dă prin minte că mai uşor am putea ajunge sus, scurtând drumul, luând-o pe pe versantul înclinat. Printre stâncile argintii de calcar, pe panta dincolo de 45°, urcăm mereu. Aproape de finalul pantei, altfel nu s-ar mai numi vârf, panta se aspreşte şI mai mult şi aproape ne căţărăm pe platoul aflat la 2914m. Suntem pe al doilea vârf ca înălţime din munţii Bulgariei. Acolo sus, întâlnim alţi doritori de înălţimi, care văzându-ne cu coarda în spate şi privind locurile prin care urcasem, constată admirativ, pe limba pe care n-o înţelegem deloc, că numai alpiniştii fac aşa ceva. Nu ştiau ce traseu imprudent alsesem !. Făcusem de la cabană până aici, 2-2 ½ ore. Ziua era senină şi muntele de calcar al Vihrenului şi crestele pe care vroiam să mergem în continuare, străluceau în bătaia soarelui. Pe acolo, pe creasta îngustă de mai departe, vroiam să continuăm plimbarea. De pe vârf scrutăm depărtările. Nori pufoşi, îngrămădiţi deasupra altor înălţimi, unele pe care vom merge acum, altele pe care dorim să le vedem şi nu le vom atinge niciodată. Privim spre est şi zărim culmi înalte. Una dintre ele este Kameniţa, pe care ne-am propus să ajungem. Cam pe acolo se află şi refugiul lacului Tăcut – Tevnoto Iezero - , acolo unde sperăm să fim în ziua următoare. Departe, spre Mediterană, piramide întunecate, sub barieara norilor pufoşi, se află Mitika, vârful zeilor olimpului, dătător de legende mitologice. O ultimă privire aruncată pro-memoria şi din nou la drum, pe poteca abruptă, goniţi din urmă de timpul puţin pe care-l aveam la dispoziţie. Ajungem într-o ½ oră, pe celalat vârf înalt, pe Kutelo, la doar 2904m. De aici începe greul. Trebuie să parcurgem o creastă lungă, zimţată, de-a lungul căreia vedem turişti ţinându-se de cabluri şi înaintând în ambele sensuri cu destulă greutate. Ne avântăm şi noi, pe creasta Căluţului – Konceto -, cu siguranţa oamenilor care au mai parcurs aşa ceva. Doar Coama Lungă din Piatra Craiului, este parcă mai aeriană. Ne intersectăm cu alţi trecători pe ,, frâul căluţului ” şi iată-ne pe alt vârf înalt, Banski Sohodol de doar 2884m. Doar ceva mai jos de acesta, pe un pripor stâncos, ancorat serios cu cabluri, ajungem la refugiul de altitudine Baiubi Dupki. Intrăm înăuntru, aflăm o curăţenie exemplară, priciuri pe care încap 6-8 oameni şi pentru o clipă îmi imaginez cum s-ar înfrunta aici o furtună cu descărcări electrice. Fără să vreau mă gândesc la o astfel de noapte petrecută la Castelul Crăiţei din Piatra Craiului, când trăznetele luminau cerul şi stânca se cutremura sub izbiturile lor. Ne întoarcem repede pe acelaş drum, dar când ajungem în şaua dinaintea Vihrenului, ocolim vârful prin stânga. Aici în şa, turişti de pretutindeni, au scris cu pietre albe, numele oraşului şi ţara de unde veneau. Facem şi noi la fel. Începem coborîrea, trecem pe lângă un alt refugiu, Vihren şi continuăm drumul spre cabana părăsită în zori. Toată tura, durase ceva mai mult de 7 ore.
Marţi
A doua zi ne aştepta greul. Începem mersul în necunoscutul munţilor Pirin. Şi chair aşa a fost, pentru că repede după ce am părăsit cabana, am greşit poteca. În loc să mergem pe firul apei, ce urca spre Lacul cu Peşti – alt Ribni Iezero – am luat-o drept înainte, pe o potecă chiar îmbietoare. Aveam să parcurgem în necunoscut întreaga creastă ce ocolea circul glaciar al lacului amintit. Cred că întreaga creastă se numea Banderiţa, după n umele văii râului ce se forma din căldarea glaciară de sub noi. Când după vreo 2 ore atingem creasta, suntem în Poarta Banderiţei, la doar….. 2500m, aproape înălţimea maximă a Făgăraşului. Poteca s-a diluat mult sub paşii noştri şi ne gândim serios, că ne-am rătăcit în munţi pe care nu-i cunoaştem deloc. Încercăm să urmărim creasta, prin locuri pe care erau mai multe stâncării decât plaiuri. Sigur, n-ar fi fost prima oară când ne-am fi rătăcit, dar pe la noi. Aici, într-o ţară străină era prea de tot. şi nicăeri niciun om !. Ba da, într-un târziu, a apărut un băieţandru, tăcut, aşa de tăcut, încât nu am putut să ne dăm seama dacă este un rătăcit ca noi, sau un cunoscător al locurilor. Nu ne putem plânge de privelişti, care de unde am ajuns, sunt deosebite. Lacurile căldării de sub noi, unele mai mari decât ne aşteptam, altele doar mici oglinzi sclipitoare în bătaia soarelui şi peste tot tufe de jneapăn. Una peste alta, peisajul seamănă cu un Retezat la pătrat. !. Urcăm şi coborâm mereu. Trecem pe lângă vârfuri, sau chiar peste ele, toate cu înălţimi apreciabile, 2633m, 2731m, toate depăşind binişor înălţimile cu care suntem obişnuiţi în ţară. Ne dăm seama că pe nesimţite închidem potcoava căldării Banderiţa şi avem şanse să ajungem la poteca cea bună. Ceeace şi facem, acolo unde întâlnim cel mai abrupt vârf de până acum, Vzele de 2620m. În şaua asta înaltă de sub el, urcă poteca din valea lacului cu peşti. Fusesem pe o creastă accidentată, din afara traseului clasic, pe care o urmărisem cu harta în mână, de pe care şi identificasem vârfurile amintite şi până la urmă o scosesem la capăt. De acum încolo suntem pe drumul cel bun şi teama rătăcirii, după mai bine de 5 ore de mers de la cabana Vihren, ne-a dispărut. Ce ne-am fi făcut dacă ne cuprindea ceaţa ?. Pe poteca cea bună, apar grupuri de turişti, din ce în ce mai dese. Cei mai mulţi, străini de meleagurile Bulgariei. Unul mai cu deosebire, alcătuit din foarte mulţi tineri polonezi, avea să-mi atragă atenţia în mod deosebit. Mergeam alene, puţin obosit, apăsat de rucsacul încărcat, gândindu-mă la locurile prin care trecusem. Şi deodată, în faţa mea apare o codană, cu obrajii rumeniţi de soarele ce cuprinsese muntele, cu cosiţe aurii şi ochii de culoarea albastrului cerului. O făptură cu silueta zânelor, venită din tărâmul basmelor cu Ileana Cosânzeana, mi-a pironit privirile şi mersul. Şi aşa de surprinzătoare a fost uimirea mea, încât toată excursia şi multă vreme după aceea, prietenele mele de multe ture alpine, nu aveau să mi-o ierte. Şi parcă nici acum nu.mi vine să cred că o asemenea frumuseţe poate exista.
Şi drumul pe creasta munţilor Pirin, a continuat. Departe în zare se iveau alte vârfuri, mai mari decât cele pe lângă care trecusem până atunci. Unul dintre ele avea să fie cel al Kamenitei, pe care chiar vroiam să urcăm. Până atunci ne delectăm cu peisajul înconjurător, mereu asemănător cu Retezatul nostru. Vremea continuă să ţină cu noi, cerul este la fel de senin şi măcar nu ne este teamă de furtună, chiar dacă va trebui să dormim în cortul cărat în spate atâta amar de vreme. Undeva în adâncul unei căldări, înverzite şi cu ochiuri de apă în căuşul ei, vedem grinzi de lemn doborîte, asemănător acoperişului unui bordei. Bănuim că aici este refugiul căutat, dar în răstimpul de când s-a editat ghidul pe care-l avem, s-o fi dărâmat, gândind că şi aici o fi ca pe la noi, ce s-a stricat rămâne doar o amintire. Cum mergeam cam de 10 ore şi oboseala îşi spunea cuvântul, hotărâm să întindem cortul aici, chiar dacă nu eram prea siguri că acesta este locul în care vroiam să ajungem. Aveam să aflăm mai târziu, că aici era valea Valiavişka. Intindem cortul nostru de două persoane, scoatem merindele aduse de acasă şi odată cu înserarea îndrăznim să intrăm în cort. Noi trei şi rucsacii. Ce noapte aveam să petrecem noi înghesuiala cortului, numai la ziuă aveam să aflăm. Îmi amintesc doar, că unul dintre noi avea dimineaţa o ureche îndoită, ce nu şi-a revenit decât după o bună perioadă de timp.
Miercuri
A doua zi, vremea ţine cu noi şi cerul sclpiea în albăstreala întunecată a zorilor. Ne mai uităm odată pe hartă şi ne convingem că aici unde eram, nu putea să fie refugiul căutat. Lăsăm tot bagajul în cort, ne luăm doar paşapoartele şi banii şi urcăm în şaua înverzită din creasta muntelui. Am ajuns la începutul unui platou imens, al căriu orizont este închis de vârfuri ascuţite, dominate de unul mai înalt ca toate. Poteca urmează drumul urcător pe platou şi la cel mult o oră din locul unde înoptasem, apare o clădire ca lumea, un fel de cabană. Când am ajuns acolo se făcea curăţenie. Se scuturau covoarele, aşternuturile şi tinereii ce se îndeletniceau cu astfel de lucruri, mai şi măturau. Aflăm că aici este refugiul Lacui Tăcut – Tevnoto Iezero. Iezerul alpin cu acest nume, nici la doi paşi, întins cam cât Bucura noastră, clipocea liniştit, oglindind în el vârfurile înconjurătoare. Ne înţelegem repede cu viitorii noştri amfitrioni, ne rezervăm locurile necesare – acum cabana este goală – şi într-o fugă plecăm să ne aducem bagajele. Era în toiul dimineţii când ajungem înapoi şi socotim că mai avem destul timp să dăm o fugă pe Kameniţa, atât de tentantă cu piramida sa înălţată 2822m. Dintre noi, Cornelia a rămas la căbănuţa de pe malul lacului, iar noi pornim repede, cu cordelina agăţată pe spate, să cucerim Kameniţa. Mai întâi urmăm poteca de pe versantul din stânga muntelui, în sensul urcării, apoi pe alta, mai discretă, spre vârf. În drum spre vârf aflăm doi bulgari ce coborau de pe vârf. Unul mai tinerel şi altul mai bătrâior. În ruptul capului nu le-a venit să creadă că suntem români. Susţineau mereu că tot francezi trebuie să fim.
Să nu creadă cineva că poteca era uşoară. Urca mereu, întortochiată, pe panta ce urca spre vârf. Plină de grohotiş, strecurată printre blocuri mari, dar urca mereu. Când am ajuns sus, obosiţi mai ales din cauza ritmului alert, ne-am aşezat lângă însemnul vârfului cel mare, printre blocurile de stâncă aruncate haotic. Acolo am găsit o cutie în care “ cuceritorii “ îşi însemnau numele. Le-am lăsat şi noi, pentru posteritatea trecătoare. Aici se află numele lui Chissy, ce avea să-şi sfârşească viaţa atât de tragic, într-unul din pereţii Coziei de pe la noi. Până pe vârf, să tot fi făcut vreo două ore. Ne simţim aici atât de puternici, încât toată lumea părea la picioarele noastre. Şi chiar era, dacă ne uităm de jur împrejur. Nimic nu era mai sus decât vârful pe care eram. Departe, munţii Olimpului, stârnitori de legende cu zei, aruncă înălţimea vârfului său cel mare, Mitika, la 2917m şi ne gândim că niciodată nu vom ajunge să urcăm până acolo. Înapoi, spre lacul de pe ale cărui maluri pornisem. Marele platou glaciar, era pe de-a întregul inundat de soare, oferindu-ne spectacolul liniştii depline. În depărtare sclipeau coastele argintii ale Vihrenului, aducându-ne aminte de mica noastră perfomanţă a începutului periplului pirinian. Ne credem şi chiar eram puternici şi lumea era la picioarele noastre. Din vârf privim aşa, în linie dreaptă, spre cabană, prin căldarea uriaşă acoperită de blocuri de stâncă pe măsură. Întrevedem o cale mai rapidă de înapoiere şi nu stăm mult pe gânduri. Alegem calea întoarcerii prin mijlocul haosului stâncos. Ocolind marile stâncării, uneori obligaţi să le mai şi escaladăm, cu coborâşuri poate riscante, ne întoarcem la cabană în mai puţin de o oră. Uitându-ne înapoi, suntem chiar mândri de coborârea noastră, cu atât mai mult, cu cât ni se spune de către cei veniţi între timp la cabană, că ce făcusem noi, avea o mare dpză de risc. Lăsasem cabana goală şi acum o găsim plină de turişti de pretutindeni, dar mai ales bulgari. Cu cele câteva cuvinte bulgăreşti prinse de noi în zbor, cu altele româneşti, cu câteva fraze franţuzeşti, schimbăm impresii, ba chiar dăm informaţii despre staţiunea Călimăneşti, cunoscută pe aceste meleaguri. Se face seară şi afară cerul se înourează şi stropi mari de ploaie ne gonesc în cabană. Mai cu o vorbă, mai cu un pahar de ceai, preparat din apa caldă, omni prezentă prezentă în oala imensă de pe plită din bucătăria – cuhnie – oricărei cabane întâlnite prin munţii Bulgariei. Ne îndreptăm spre etaj unde ne aşteptau priciurile aproape neîncăpătoare. Pe culoarul camerei în dreptul fiecărui adormit, erau orânduite încălţările colegilor noştri de sforăituri nocturne. Nu arareori încălţările erau dintre cele rudimentare, un fel de şoşonei din cauciuc. Mă rog, atunci zâmbeam când ne comparam cu ei !.
Joi
Spre ziuă ne sculăm încetişor, fără să deranjăm pe cei ce dormeau pe rupte şi cu teama că afară ve fi tot ploaia de cu seară, ieşim din cabana primitoare. Afară ne întâmpină un soare prietenos, care scaldă în lumină, întreaga căldare în care ne aflăm. Începem o altă zi de mers prin locuri desigur tot aşa de frumoase, dar tot aşa de necunoscute. Poteca urmează coasta muntelui, o bună bucată de drum fiind cea pe care o făcusem cu o zi înainte, în drumul nostru către Kameniţa. Apoi intrăm în necunoscut, pe sub stâncării multe şi priporoase, pe acolo pe unde aveam să află câţiva temerari care nu mai ştiau cum să coboare. Mai cu sfaturile noastre mimate sau într-o limbă universală, îi ajutăm să coboare. De unde veneau şi cum se căţăraseră acolo, Dumnezeu ştie. Continuăm drumul şi depăşim creasta căldării ce înconjura Lacul Tăcut. Coborârea pe celălalt versant, printr-un horn priporos, apoi printre tufe de jneapăn, din ce în ce mai multe, în faţă cu măreaţa privelişte a lacului Popov. Mai bine zis a mării Popov, atât de imensă părea oglinda lacului din adâncul căldării în care trebuia să ajungem. Prin prejmă vârfuri înalte – Micul şi Marele Polejan, de 2822m şi respectiv 2851m – ne fac să nu simţim oboseala de până atunci şi mai ales nu ne dă voie să ne gândim la drumul necunoscut ce ne aştepta în continuare. Pe malul lacului, aruncăm din spate poverile cărate cu stoicism şi-i tragem o baie în apele călduţe, sub razele dogoritoare ale soarelui, adăpostindu-ne apoi pe lângă tufele răcoroase de jneapăn, risipite cu dărnicie pe malurile protejate de marile înălţimi ce ne înconjurau. Un popas îndelungat şi dacă nu ar fi fost timpul limitat pe care-l aveam la dispoziţie, am mai fi zăbovit aici o noapte. Din nou la drum, undeva la stânga, pe acolo pe unde se vedea o potecă, pe care o bănuiam că duce la lacul Gazei, următorul obiectiv din cale, ce promitea un mare spectacol. Urcuş dur sub razele puternice ale soarelui care durează cam o oră, până când ajungem în şaua ce desparte cele două vârfuri ale ,, fraţilor “ Polejan. Suntem aici în şa, la înălţimea marilor vârfuri din Făgăraş. Până aici am avut satisfacţia unor peisaje pline de viaţa Retezatului. Dincolo de şaua înaltă în care ajunsesem, avea să ne întâmpine un peisaj cu totul altul decât până acum. Până aici ne bucurasem de dărnicia jneapănului care acoperea locurile prin care se atrecura poteca, dar acum părea că am ajuns într-un pustiu, dominat de piramida aridă a vârfului Gazei – 2761m -, la poalele căruia stăruia un ochi de apă albastră, lacul cu acelaşi nume. Sigur, văzusem locuri poate mai frumoase decât cel în care ajunsesem, dar acesta avea în el enigma marilor deşerturi. Ariditatea locurilor, piramida vârfului acoperit de mari grohotişuri, neverosimila oglindă a lacului într-un astfel de deşert avea să-mi stăruie în minte ca fiind unul din locurile cele mai frumoase văzute de mine şi nu numai din Pirin. Poteca ne conduce către dreapta vârfului, într-altă şa, de unde o pierdem, fără să întrezărim continuări vizibile. O luăm tot înainte, pe acolo pe unde harta noastră ni se părea că spune că pe acolo trebuie să fie continuarea. Ne înfundăm prin viroage pline de vegetaţie, nu numai de jneapăn. Traversăm câteva astfel de locuri şi într-un tărziu, aproape epuizaţi, ieşim într-o potecă. Era cam ora 5pm, după mai bine de 9 ore de când plecasem dimineaţa şi noi nu mai ştiam altceva, decât că vrem să înoptăm la cabana Demianiţa. Poteca părea să coboare şi pornim într-acolo. Suntem în cea mai mare enigmă de până acum. Pe nesimţite apare bradul, apoi auzim voci şi la ora 6 seara, după 12 ore de drum, ne întâmpină cabana….Demianiţa. Suntem la cota 1895m, într-un loc frumos, adăpostit de brazi, acolo unde nu mai sperasem că ajungem. Cabană primitoare, cu ,,cuhnia ” cu foc continu şi oala cu apă fiartă, special aflată acolo pentru ceai, cu locuri de dormit confortabile şi o atmosferă în cabană ca pe vremurile de demult. Aşa a sfârşit o nouă zi în munţii Pirin.
Vineri
Cabana ce ne adăpostise peste noapte, nu era departe de capătul unui drum, cam aşa cum ar fi vechea cabană Pietrile din Retezat şi cei mai mulţi veniseră pentru zile de răsfăţ montan. Se culcaseră târziu şi nu aveau de gând să se scoale devreme. Noi suntem matinali, le respectăm somnul de dimineaţă, ne luăm bagajele în spate şi plecăm către cabana Vihren, ultima noastră etapă. Ştim doar că vom ocoli vârful Todorin – 2746m -, pe lângă lacurile cu acelaş nume şi apoi vom coborî pe valea Lacului cu Peşti, pe drumul pe care nu-l nimerisem în prima zi. Ajungem pe malul lacului Todorin, sub pavăza vârfului arid cu acelaş nume, apoi urcăm pe poteca lată, printre tufe de jneapăn, până în Poarta Todorin, la 2560m. Mergem de mai bine de trei ore şi facem aici o bine venită pauză, pentru a admira pentru ultima oară peisajul magnific al crestelor printre care ne strecurasem cu bine atâtea zile şi care ne dăruiseră pe deasupra şi timp însorit. Creasta Banderiţa este ca zidul crenelat al unei cetăţi, masivul calcaros al Vihrenului slipeşte în soare, înălţimile mari ale zilei precedente încă se mai văd, iar sub noi, oglinzile de apă albastră ca seninul cerului, alcătuesc bijuteriile văii lacului cu Peşti, lângă care vom ajunge curând. Când ajungem pe firul văii, suntem pe poteca dintre lacuri, intens circulată de tot mai numeroase grupuri de turişti. Intrăm în cabana Vihren cam pe la ora 2pm. Ne întâlnim cu cabanierul sceptic, căruia îi spunem ce am izbutit să facem în aceste zile şi îi cerem locuri de cazare. Ori că nu avea altele, ori că îi era ciudă că nu-I reuşise prezicerea, dar acum ne-a trimis la locuri mai de mâna doua. Nu era nimic, noi ne făcusem programul şi oricum fusesem încânaţi de ce ne dăruiseră munţii Pirin.
Sâmbătă
Coborîm dis-de-dimineaţă. Ne aşteaptă drum lung. Trebuie să intrăm în ţară , dacă vrem ca luni să fim fiecare din noi la programul obişnuit. Zilele libere se sfârşeau şi cu ele şi minunea de care avusesem parte. Ajungem la parcarea unde ne lăsasem maşina. Nu umblase nimeni la ea !. Refcem drumul pe care venisem, dar când ajungem la Iakoruda, o luăm la stânga. Văzusem pe hartă un drum care părea că duce la cabana Granciar din munţii Rilei. Ar fi fost minunat, dacă aş mai fi ajuns odată pe Mussala. Drumul se moderniza, era în lucru şi neatent, am lovit cu scutul maşinii un bolovan, care era să ne facă să nu mai ajungem cu bine în ţară . Ne-am întors din drum şi am luat-o spre Sofia , unde ajungem după amiază, târziu. Ne oprim cât să ne facem mici cumpărături, goniţi de ora închiderii magazinelor. Apoi pornim din nou. Înserarea, ba chiar noaptea, se lasă pe şoseaua ce duce la graniţă, pe care o trecem dincolo de miezul nopţii. În Bucureştiul încă încins de căldura unei zile de vară, ajungem după ora 2 noaptea. Eu cel puţin, cad rupt de oboseala unui drum, iarăşi de 600km.
Duminică
Drum obişnuit, pe magistrală, spre Piteşti , apoi prin locurile din care fiecare ne-am împrăştiat spre casă. A doua zi urma să intru din nou în ritmul şantierului, de parcă săptămâna Pirinului trecuse de mult.




CAUCAZ ’79


Urcasem singur, într-o după amiază de sfârşit de noembrie, la cantonul de la Vârful lui Roman, din munţii Căpăţânii, acolo unde de câţiva ani buni, îmi petreceam zilele de răgaz din săptămână şi neapărat finalul de an. Mai ales iarna, Romanul a fost locul meu preferat, din care făceam lungi excursii pe schiuri, coborând văi, mergând pe creasta munţilor Căpăţânii şi nu arareori traversând-o către valea Lotrului. Într-una din aceste împrejurări, parte din drumul pe valea Lungă, pe care-mi propusesem să-l fac cu o maşină, s-a dovedit a fi blocat de copaci doborâţi. Astfel că cea mai mare parte din drum, a trebuit să o fac pe jos, pe valea amintită. Căzuse prima zăpadă şi ceaţa se abătuse peste întreg muntele. Să recunosc, îmi era puţin teamă. Urcam repede, încercând să nu mă prindă înserarea. Drumul, atât de cunoscut dealtfel, avea parcă alte contururi decât cele obişnuite, ba chiar la un moment dat, am avut impresia că m-am rătăcit. Numai după ce am intrat în cabană şi după ce focul a încălzit atmosfera singurătăţii, mi-am revenit. Afară era ceaţă şi linişte, multă linişte. În această atmosferă s-a născut ideia Caucazului, atunci pe loc, compunând o scrisoare către Ionel Coman – chiar trimisă la o adresă obţinută la mâna doua -, expert mi se părea mie, al ieşrilor peste hotare cu un asemenea scop. Apoi cu regretatul Mircea Florian, am parcurs etapele, chiar dificile, a acestei mici expediţii. Cu insistenţe ni s-a aprobat o excursie în Pri-Elbrus. Elbrus, Prielbrus, tot aia, am zis noi, fără să ni se stabilească un anume traseu, ceeace a fost spre norocul nostru. Şi iată cum s-a desfăşurat periplul nostru pe munţii înalţi ai Caucazului.
Prolog
Au fost mulţi amatori anunţaţi, dar doar 17 puteam merge. Când a fost la numărătoarea participanţilor, nu s-au mai adunat decât numărul aprobat, ceilalţi – oricum nu încăpeau -, au dispărut. Ne-am nominalizat astfel: 10 din Bucureşti, 5 din Piteşti şi 2 din Râmincu Vâlcea. Am purces la găsirea sau perfecţonarea echipamentului specific unor înălţimi atât de mari, faţă de cele obişnuite nouă. Bocanci, saci de dormit, scăriţe, colţari, pioleţi, ochelari de protecţie, etc., totul a fost pus la punct. De un de zile, cei din Vâlcea, Chissy şi cu mine, urcam mult, diferenţe de nivel mari şi timpi cât mai scurţi. Ne luasem bilete de tren – cele de avion erau luate la Bucureşti – şi ne treminasem aranjatul bagajului, cu o zi înaintea plecării. Un telefon a zbânâit prelung. Era Mircea Florian, care m-a rugat să mă aşez jos, ca să nu-mi vină rău. Excursia era compromisă. Nu mai rămăsesem decât 14, dar şi dintre aceştia, doi din Piteşti , nu-şi scoseseră paşaportul şi la fel vreo doi din Bucureşti. Ne-a cuprins disperarea. A doua zi am aşteptat cu înfrigurare ultimele noutăţi din Bucureşti. Însfârşit, nu cu mult înaintea prânzului – trenul nostru pleca la ora 17 -, a venit telefonul aşteptat: Probabil plecăm. Cu incertitudinile care puteau să apară în ultmul moment, plecăm spre Bucureşti. Pe peronul gării din Râmincu Vâlcea, apar doi călători ciudaţi. Păreau nişte picioare ce se mişcau de colo-colo pe peron. Cu cort, corzi, pioleţi, zdrăngăneaua pitoanelor şi scăriţelor, cu rucsacii depăşind capul, alcătuiam între ceilalţi, o ciudăţenie. În vagon, cu mare greutate ni s-a făcut loc. Până la urmă am ajuns la Bucureşti şi am încercat să ne odihnim, gândindu-ne mereu la dimineaţa următoare, care putea să ne aducă anularea plecării, dacă nu ne adunam în numărul minim acceptat.
20 august
Suiţi într-um taxi, în al cărui port-bagaj deabia ne-au încăput rucsacii, ajungem însfârşit la agenţia de voiaj a Taromului, din Brezoianu. Toate temerile noastre s-au risipit. Toţi cei 14 erau prezenţi. De la Piteşti sosiseră soţii Mizof, cei mai în vârstă dintre noi şi cei doi colegi ai lor, Cornel Găvănescu şi Florin Pleşu. Pe bucureşteni i-am cunoscut pe rând. Pe Liliana Becea, pe Erzilia Cotor, ca să încep cu fetele, apoi Ted Tomov, Ionescu – numele de botez – George, Mircea Săndulescu, Victor Sofronie, Mircea Florian şi mai ales Tătulescu, singurul dintre noi care mai fusese în Caucaz. Iar de la Rm. Vâlcea, cei doi amintiţi mai sus. Ne urcăm în autobuzul de Otopeni, aşteptăm apoi anunţul cursei de Moscova, formalităţile vamale, în avion şi….decolarea. Călătorie confortabilă. Plutim pe deasupra norilor, pe întinsul unui cer albastru, cu gândul la marile confruntări apropiate. Aterizăm la Moscova, pe aeroportul Şeremetiev. În aerogară ne întâlnim repede cu ghidul nostru, Ghenadia Gheraman. Nu numai că ştia româneşte, dar s-a dovedit a fi din Cernăuţi, deci oarecum concetăţeni. Ne-a spus, parcă preventiv, că este căsătorită la Riga , cu un hartelofil şi că….nu fusese nicodată pe munte. Cu un microbuz am fost conduşi la unul din hotelurile construite pentru sportivii participanţi la olimpiada ce urma să se desfăşoare la Moscova peste un an. Ne-am aruncat bagajele într-un apartament şi ne-am repezit să vedem şi noi ceva din Moscova. Kremlin, Piaţa Roşie, biserica Vasili Blajenâi, cea cu turlele aurite, bulevardele cu opt benzi de circulaţie, fluviul Moscova pe apa căruia lunecau vaporaşe şi neapărat ZUM-ul, loc în care am zăbovit uitându-ne la lucrurile care ne-ar fi putut tenta la înapoiere. Plimbare interesantă, mai ales pentru cei care nu văzuseră Moscova niciodată, printre care şi eu. Alergătura prin oraş şi emoţiile plecării, ne-au obosit peste măsură. Înapoi la hotelul nostru, unde ne-am odihnit până după miezul nopţii.
21 august
Am ajuns la aeropotrul Vnukovo, puţin după miezul nopţii, în aşteptarea decolării cursei ce avea să ne ducă până la Minrealnîi Vodî, care deservea oraşele Piatigork şi Nalcik şi deopotrivă valea Baksanului, calea de intrare în inima munţilor Caucaz. Nu a fost lipsită de incidente îmbarcarea, întrucât autorităţile aerportului, au avut niscaiva obiecţii asupra pioleţilor noştri, considerate oarecum posibile arme. Până la urmă i-am convins că aceştia sunt accesorii alpine de care avem mare nevoie în ascensiune. Am ajuns la destinaţie cu un avion teribil de aglomerat, cu lume pestriţă şi cu o pronunţată vestimentaţie orientală. Cam pe la ora 2 din noapte, aterizăm. Ne aştepta un microbhuz, ceva mai mare, cu care am plecat pe valea Baksanului. Moţăind, ca prin vis, l-am auzit pe Mircea Florian, conducătorul grupului, spunându-mi că discutase cu ghida despre ruta pe care ne-a propusesem. Supriza mare a fost, când aceasta i-a replicat că avem la dispoziţie un microbuz cu care ne vom deplasa orinude vom dori, dar nu pe munte. Cu spectrul ratării excursiei la care gndisem atâta timp, ne-am continuat călătoria. Pe nesimţite a început să mijească de ziuă şi undeva departe, s-a ivit primul vârf înzăpezit. De-a lungul văii, apa tulbure a Baksanului, m-a dus cu gândul la ploile puternice din ultima vreme. Eroare totală. Mai târziu aveam să ne dumirim că tulbureala apei în cursul nopţii era un fapt normal. Gheţarul se topea în cursul zilei şi în vale, doar noaptea ajungea să fie apa tulbure. Ziua în schimb, avea culoarea cleştarului. Când ne-am dat jos din microbuz, eram în faţa unui mare hotel, cel din staţiunea Itkol. Acolo unde noi nu am avut acces. Şi poate chiar a fost mai bine, pentru că aşa am avut propria noastră vilă, în care ne-am simţit grozav, având nu numai confortul dorit, dar şi liniştea pe care poate ne-o doream. Vila Sokol, aşa se numea, aflată la altitudinea de 1850m, cred că ne fusese dinainte destinată, judecând după personajul sprijinit într-o adevărată bâtă, pe care l-am zărit în curte când ne-am dat jos din microbuz. Volodea, omul cu ochi oblici, figură clasică de mongoloid, s-a prezentat drept ghidul nostru de alpinism. Nu ne puteam înţelege cu el, decât în rusă şi engleză, avea să ne spună chiar el. Deabia la sfârşitul excursiei vom afla că nu era chiar aşa. Cazare rapidă, masa de prânz fără restricţii alimentare, apoi o binevenită odihnă după o noapte de nesomn. După amiază o plimbare în lungul văii Adîlsu, pe care vroiam să intrăm în munţi. În susul drumului montan, am ajuns la o clădire, ce se dorea un fel de loc de control al celor ce se aventurau în inima munţilor. Am găsit oameni binevoitori, cărora le-am cerut lămuriri despre drumurile plănuite. Ne-au spus că nu putem intra pe acolo, decât cu autorizaţii speciale, dar….au adăugat că ei nu controlează decât pe cei pe care-i văd şi în niciun caz înainte de ora 7 dimineaţa. La întoarcere am fost informaţi că la dispoziţia noastră se va afla un microbuz, cu care vom face excursii…. auto !. L-am refuzat politicos – nu ştiu cât de categoric li s-a părut autorităţilor – şi ne-am bizuit pe conversaţia avută pe valea montană , liniştitoare pentru planurile noastre. Seara ne-am definitivat pregătirile pentru prima noastră ascensiune.
22 august
Am avut grijă ca plecarea de la vilă să ne permtiă să fim la locul de control înaintea orei menţonate cu o zi înainte. În drum, pe vale, cu rucsacii noştri grei în spate, am avut răgaz să constatăm că vila noastră se află sub panta aspră a vârfului Bukabaşi de doar 2431m !. Nici nu l-am luat în seamă, aspiraţiile noastre tinzând cu mult mai sus. Pe măsură ce înaintam, valea se îngusta, pantele munţilor erau din ce în ce mai abrupte, lăsând privirilor noastre plaiuri cu pajişti alpine, sub limita zăpezilor, pe care păşteau vite. Într-un loc mai larg, pe drumul mult bătut de soare, grupul se rupe în două. Grupul alpiniştilor temerari, patru dintre noi, apucă pe valea Şeldei, îndreptându-se spre cea mai dificilă zonă a vârfurilor Şelda – 4638m – şi Uşba – 4697m şi 4700m-, acolo unde doreau să facă căţărări pe ghiaţă. Ceilalţi ne continuăm drumul către Zelionaia Gastiniţa,, refugiul Verde, aflat la cota 3000m, acolo unde aveam să înoptăm. Am ajuns aici după aproape 6 ore de mers. Aveau să fie pentru mine ore de chin. Bocancii noi, dubli, cumpăraţi special, mă băteau îngrozitor. Caucazul era Caucaz şi pentru el merita orice sacrificiu. Doar nu era să mă întorc din drum pentru câteva băşici. Refugiul era pe malul unui mic lac de munte. Prin preajmă o cireadă de vite păştea liniştită. Ne-am îndreptat către refugiu. Era plin ochi, nu aveam cum să încăpem şi noi. Ne-am rezemat rucsacii de peretele căbănuţei şi ne-am îndreptat către trecătoarea Gumaci, aflată la 3820m. Timpul era prea înaintat ca noi să ajungem până sus, dar asta era prima noastră ieşire către zăpezile veşnice şi primul contact adevărat cu muntele. Am înaintat o bună bucată de drum, pe un soi de dig, format din aluviunile aduse de scurgerea gheţarului. Urcam repede, cu un ritm asemănător celui din ţară . Când am simţit că nu mai aveam răgaz să ajungem la cota propusă, ne-am oprit. Am şi acum o fotografie cu grupul cu care eram – nu toţi urcasem până aici -, îmbrăcaţi ca pentru mari ascensiuni, cu ochelari de protecţie - de sudură de fapt -, cu colţari şi pioleţi, ce mai, arătam cu adevărat cuceritori de mari înălţimi. În susul muntelui, din creastă, cobora un grup de alpinişti sovietici. Făcuseră în jurul unui piolet un rapel şi coborau pe rând. Aveam să-i întâlnim lângă refugiu. La întoarcere, când tocmai ne pregăteam să întindem corturile, conducătorul grupului pe care-l văzusem coborând, se apropie de noi şi ne invită să intrăm în refugiu, pe care grupul pe care-l conducea, tocmai îl părăsise ca să ne facă nouă loc. Ce lecţie de ospitalitate !. Aşa s-a sfârşit prima noastră zi din Caucaz.
23 august
Ne sculăm alene din culcuşul sacilor de dormit şi din căldura plăcută a refugiului în care ne-am petrecut prima noapte din munţi. Soarele era încă ascuns în spatele crestelor înalte când ne pregăteam de plecare. Când am ieşit din refugiu, am dat cu ochii de Volodia, ghidul nostru de alpinism. În treacăt fie spus, cred că ghidul era unul gradat şi pe lângă titlul oficial, îl îndeplinea şi pe cel de supevizor al grupului. Ne spune că a fost îngrijorat de plecarea noastră intempestivă şi mai ales de ruta aleasă de cei patru, pentru că aceştia s-au dus în cea mai dificilă zonă de alpinism din tot lanţul muntos al Caucazului, cu trasee de ghiaţă pe care doar oameni experimentaţi pot să le facă.
Până la urmă plecăm împreună cu ghidul, care de acum încolo nu se va despărţi de noi. Soarele a început să dogorească, odată trecut peste creasta din faţa noastră, cea a Djian Tuganului de 4012m, către care ne îndreptăm. Undeva în drum, într-o căldare glaciară cu clonţani stâncoşi apăruţi din mijlocul zăpezii ce începea să se înmoaie, o luăm la stânga, îndreptându-ne către trecătoarea Koiavganauş, aflată la 3820m. Până acolo însă, razele soarelui şi prima noastră înălţime serioasă, aveau să ne dea şi primele greutăţi. Către creastă poteca devine prăfoasă, razele soarelui ne obligă la purtarea ochelarilor, rucsacii grei şi altitudinea încep să ne pună probleme. Pauzele sunt dese şi când însfârşit ajungem sus, în trecătoare – la noi i-am spune şa -, suntem rupţi de oboseală şi deşi aveam în preajmă vârfuri apropiate, cu puţin mai mari – 3851m şi 3859m -, uşor de escaladat, nu ne mai arde de nimic. Volodia ne spune că în Caucaz, orice traversare prin trecători se chiamă turism, chiar dacă sunt foarte greu de atins şi orice escaladare de vârf, chiar uşoară fiind, se chiamă alpinism. De aici, din coama muntelui, avem o privelişte măreaţă a crestelor înzăpezite, care fie ne înconjoară, fie ne stârneşte emoţii viitoare. Astfel ne închipuim ajunşi pe cocoaşele Elbrusului, care de aici parcă se contopesc cu cerul. Evident cupolelor înzăpezite, căldura zilei le etompează conturul. Mai lângă noi, vârfurile apropiate, Gumaci – 3820m – şi Djian Tugan, ne lasă să admirăm mari cornişe de zăpadă aplecate spre vale, dar şi siluetele difuze ale Uşbei şi Şeldei, care ne fac să ne gândim la temeritatea colegilor noştri. Undeva departe, spre nord, zărim vârfuri însorite, cu limbi mari de gheţari coborâtori, dar şi versanţi abrupţi. Erzilia ne spune că acolo se află gheţarul Tiutiubaşi şi unul din vârfurile sale, Djailakbaşi înalt de 4424m, pe care tare ar vrea să-l urce. Cu această ultimă imagine în faţă, începem coborîrea. Mai întâi pe potecă stâncoasă, vizibilă, apoi prin praful în care ne afundăm bocancii. Atingem către vale un abrupt căptuşit cu ghiaţă, pe care trebuie să-l ocolim. Moment dificil, la care trecerea fiecăruia s-a făcut cu mare atenţie şi oarecare risc. Mai departe ajungem în locuri paşnice, unde întâlnim tufe uriaşe de rododendron. Acum nu sunt în floare, dar dacă erau, aveau flori galbene. Oricum sunt uriaşe în comparaţie cu cele de la noi. Rododendronul sovietic cel mai mare din lume !. Spre dreapta, oarecum în spate, apare masivul Ulutau de 4207m, iar spre valea Adârsu, către care ne îndreptăm, apar acoperişurile unei tabere alpine. Aveam să ajungem aici, mult după ora prânzului. Cu ghidul în frunte, păşim pe poarta staţiunii alpine Djailâk, plasată la 2300m. Tabără mare în care curioşii, se uită la noi, români rătăciţi prin Caucaz. Sunt totuşi deosebit de ospitalieri. Fără obligaţii contractuale, ne oferă mâncarea lor, o ciorbă, o mâncare cu sos şi o oală mare cu compot de fructe. Ba chiar şi camere cu paturi în care ne vom odihni. Şi ca o ultimă atenţie, prin staţia de radioficare, se anunţă că în tabăra lor se află o echipă de alpinişti români, a căror ţară sărbătoreşte ziua naţională, chiar acum când am ajuns la ei. Către seară, cu ochii împăienjemiţi de oboseala unei zile grele, privim către creasta Ulutau, unde o lumină pâlpâitoare, anunţă locul taberei unor alpinişti.
24 august
O noapte liniştită, dacă se poate spune aşa ceva despre un somn întrerupt la ora 3 dimineaţa, când ne-am trezit pentru a ne pregăti de una din cele mai hazardate ascensiuni din întreg periplul caucazian. Ne pregătim materialul alpin, din care oricum nu lipseau colţarii şi la ora 4, plecăm spre gheţarul Tiutiubaşi. Doar Mircea Florian rămâne la bază, propunându-şi să urce cât mai sus pe gheţarul Ulutau. De la drumul alpin, repede ne abatem la dreapta, unde aveam de traversat un torent puternic, peste care era aşezat un trunchi de copac. L-am traversat, dar de-a călare, tumultul apelor nu-mi dădea prea mare certitudine că nu voi ajunge la vale luat de torent şi astfel tura aşteptată să sfârşească rău. Uitându-mă pe hartă, cred că am traversat torentul Klumkolsu. Continuăm drumul într-un ritm alert, atât de repede încât mă văd nevoit să recunosc că rămân în urmă. Predau celorlalţi materialul alpin pe care-l aveam, mai puţin colţarii şi continui drumul în pasul meu obişnuit. Doar o singură dată ne-am apropiat, atunci când grupul a făcut o pauză mai lungă pe malul torentului. Ajung din ce în ce mai sus. Puţin înaintea limitei zăpezii, trec pe lângă două corturi din care nu răzbate nicio mişcare. Ajung pe gheţar. Încep crevasele, peste care deocamdată sar. Soarele începe să-şi facă apariţia şi odată cu el micile pârâiaşe rezultate din topirea zăpezii, încep să-şi urmeze cursul lor spre vale. Undeva în mijlocul gheţarului, zăresc o stâncă uriaşă. Mă îndrept spre ea. Am pierdut nădejdea că îmi voi ajunge tovarăşii dedrum. Când ajung deasupra bolovanului, scot sandişul din hanorac şi-mi astâmpăr foamea. Dedesubt gheţarul trozneşte îngrozitor. Pe peretele din faţă ce cobora din vârful muntelui spre care mergeam, două echipe de alpinişti făceau o escaladă. Parcă săreau, nu urcau. Erau probabil locatarii corturilor întâlnite mai jos. Când privesc în susul pantei, spre creastă zăresc grupul, căzut parcă în letargie. Într-un târziu îl văd ridicându-se şi continuând ascensiunea. Mă hotărăsc să urc şi eu. Acum însă, până a nu ajunge la marginea versantului din stânga, dezgolit de zăpadă, am traversat crevase adânci şi mai ales late. Fac un adevărat slalom printre ele. De sus, mi-au spus colegii, păream un om descumpănit, atâtea ocoluri făceam. Într.un târziu ajung acolo unde-mi văzusem tovarăşii de drum dormitând. Ajunsesem în trecătoare ,, 30 let alpinizma “, sau pe limba noastră, 30 de ani de alpinism. Sunt la cota 4200m. Imagini deosebite, multe prinse pe diapozitive. Cornişe atârnând deasupra hăurilor, ţancuri stâncoase ţâşnind din mijlocul zăpezilor, toboganuri fără sfârşit alunecând spre văi deabia ghicite şi între toate astea, doar eu, singur. Mai sus, pe urmele vizibile ale înaintaşilor. Până la urmă îi ajung. Nu suntem prea departe de vârf, dar nici puţin nu mai era. Oricum, dacă continuam, nu mai puteam să ajungem la vila noastră din vale, până dădea înserarea. Trebuie deci să ne întoarcem. Când ajung din nou pe gheţar, o crevasă ascunsă sub zăpadă, mă prinde în capcană. Noroc că doar cu un picior. Ies repede şi continuăm coborîrea. Ajungem lângă cele două corturi, unde găsim locatarii, alpiniştii pe care-I văzusem pe perete. Ne opresc, aproape ne obligă să stăm cu ei şi să bem un ceai, ba chiar mai multe, cu zahăr din belşug. Se înfiripă o conversaţie pe limba noastră, a oamenilor de munte de pretutindeni. Ne luăm rămas bun de la oamenii de a căror ospitalitate ne vom aduce aminte multă vreme. Coborâm cât mai repede. Pe drum îmi ajung la ureche frânturi din conversaţia fetelor - ,,să urci şi să cobori câte 2000m pe zi şi să te mai gândeşti să faci copii “. Când ajungem la tabăra de jos, trecuseră 13 ore. Nici ni ştiu cât de repede ne-am strâns bagajul. Ştiu doar că Volodia ne tot spunea că în jurul orei la care noi sosisem, trebuia din bază să plece un camion. Pe drum ne va prinde din urmă şi ne va lua şi pe noi. Din camoin privim npostalgic cum se depărta imaginea gheţarului Ulutau. Spre sfârşitul drumului ne aştepta o surpriză. Drumul se sfârşea brusc. Coborârea noastră se făcea pe scări, iar camionul cobora pe un plan înclinat, un fel de lift uriaş. Apoi din nou în camion până la şoseaua principală. Un autobuz ne duce nevătămaţi la poarta vilei noastre. Nevătămaţi, dar cu feţele zdrenţuite de soare. Am găsit aici zarvă mare. Şeful Inturist-ului local, un fel de ONT de-al nostru, aflase de cei partu ce se răzleţiseră de grup şi era supărat foc. Ne-a dat asigurări că erau supravegheaţi de alpiniştii sovietici, precizându-ne că ai noştri nu urcau ca cei dintâi. Într-un târziu, cam pe la ora 22, au sosit şi evadaţii noştri, tocmai când ne întrebam dacă nu cumva păţiseră ceva. Erau satisfăcuţi. Bivuacaseră la peste 4200m, urcaseră cât putuseră pe peretele de ghiaţă şi se întorsesră nu cu feţele arse de soare, ci de-a binelea jupuite. Curgeau şuviţe de piele arsă de pe feţele lor. Şi s-a încins mai apoi o petrecere, după atâtea ore de efort, stropită cu şampanie, cu icre negre şi alte bunătăţi şi mai ales cu o partidă de dans pe cinste. A fost pentru prima dată în viaţă când mi s-a spus că dansez grozav !. Şi într-adevăr se zbiâuciumau picioare şi mâini prin aer, învârtindu-se fără răgaz. Şi asta după 24 de ore de efort continuu. Eram toţi într-o adevărată stare euforică.
25 august
Noapte să fi fost cea înn care dormisem doar 3-4 ore ?. Oricum dimineaţa, Chissy îmi bătuse în geam, întrebându-mă dacă nu vreau să urc pe un vârf din apropiere. Nici astăzi nu ştiu de ce am refuzat-o, pentru că au urcat pe Kurmutau, un vârf de 4024m, acolo unde au văzut capre negre – şi caprele negre sovietice erau cele mai mari din lume. Noi ceilalţi ne sculăm ceva mai târziu şi ne lăfăim la fereastră în razele soarelui dimineţii la o temperatură de doar 6°, care ni se pare chiar o căldură plăcută. Micul dejun copios, apoi îmbarcarea în microbuz şi repede în susul văii până la staţiunea Itkol, din apropierea căreia ne urcăm în telescaun. Facem o minunată călătorie pe deasupra pârtiilor de schi şi a cafenelei de altitudine Ai. Dar de aici am putut admira în voie, interminabilele avalanşe de ghiaţă şi pietre, de pe versantul Donguzorun – ului, munte nărăvaş de 4454m. Nu cu mult timp înainte, văzusem un film cu subiect din război, cu misiuni imposibile pe acest munte. Acum îl vedeam pe viu şi era într-adevăr impresionant. Mai departe găsim cortul imens al refugiului Donguzorun. O scurtă pauză şi ne continuăm drumul către trecătoarea Nakra, la 3203m. Acum nu mai suntem impresinaţi de altitudine şi efortul până aici ni se pare o joacă. Întoarcerea o facem pe acelaş drum, cu telescaunul, din care aruncăm priviri curioase către cele două cocoaşe ale Elbrusului, înzăpezite, către care ne von îndrepta în ziua următoare. Din nou în microbuz, o masă copioasă – aveau să-mi rămână în minte aceste adevărate festinuri – şi odihnă îndelungată, că doar in dimineaţa următoare ne aştepta marea ascensiune de pe Elbrus !.
26 august
Astăzi începe ziua cea mare, plecarea spre Elbrus, pe care o dorisem atât de mult. Ne pregătim din nou tot echipementul, în ce mă priveşe cu atenţie sporită, doar mă aştepta o încercare căruia nu eram sigur că îi voi face faţă. Ne urcăm din nou în microbuz, unde încep micile răutăţi ale ghidului. Ne spune că trebuie să ne oprim la un dispensar, unde un medic sovietic, trebuie să-şi dea avizul asupra sănătăţii noastre. Toţi avem adeverinţe medicale că suntem apţi pentru ascensiuni la mare altitudine. Ghidul insistă. Era sigur că medicul ne va interzice ascensiunea. Lui Mircea Flrian îi vine ideia genială. În fond de ce să răspundă un medic român de sănătatea noastră şi să nu facă acest lucru un medic sovietic. Deci mergem la dispensar. Intervine fuga de răspundere, comună oamenilor în general. Ghidul cedează. Urcăm pe Elbrus, dar ne vom supune unui orar extrem de precis. Ajungem la telecabină. Mare înghesuială. Cum-necum, ghidul ne introduce în faţă. Avem prioritate, suntem străini. Începem călătoria peste văile adânci, chiar foarte adânci. Apare gheţarul Azau, impresionantă limbă de ghiaţă ce vine tocmai din Elbrus. Versantul stâng, în sensul urcării, are vârfuri ce urcă la peste 3700m. Când coborîm în staţia Mir, suntem la 3600m. Cald, lume multă, forfoteala unor grupuri de turişti. Unii urcă, alţii coboară. Printre ele, unul îmi atrage atenţia. Sunt turişti japonezi, cu feţele zdrenţuite de soarele arzător al marilor înălţimi. Cam aşa vom arăta şi noi după ce vom coborî. Dar oare vom putea urca ?. Fac multe fotografii ale înălţimilor înconjurătoare. Mă vor delecta în anii ce vor urma. Departe văd conurile celor două vârfuri gemene ale Elbrusului. Oare pe care dintre ele o fi fost înlănţuit Prometeu ?. Este ora prânzului şi începem ascensiunea. Deloc grea, dar avem de înfruntat o diferenţă de nivel de 600m până şa Priiut Adinaţaţi – refugiul celor 11 -, cabana la care trebuie să ajungem. Suntem în perioada zilei când topirea gheţarului este în toi. Peste tot mici fire de apă arată că gheţarul se topeşte. Jos, apa văilor, deabia se pregăteşte să primească praful invizibil al înălţimilor. Urcăm mereu şi doar către final începem să simţim altitudinea. Se vede cabana. Ajungem la ea după trei ore de mers. Suntem la cota 4200m. Afară un tractor pe şenile uriaşe, asigură transporturile necesare cabanei. Suntem conduşi la etajul 2, acolo unde sunt cazaţi turiştii străini. La parter sunt paturi suprapuse, pentru turiştii autohtoni. Noi beneficiem de spaţii mai largi, cu camere de 2-4 paturi. La capetele cabanei se află spaţiile administrative şi câte o bucătărie, cu veselă şi câte un aragaz. Ne simţim bine, doar altitudinea ne dă ceva de furcă. Obosim parcă mai repede. De pe versantul Elbrusului, curg turişti răzleţi. Parcă ar fi ceaţă. Începe să ningă. Oare mâine cum o fi vremea ?. Seara ne băgăm în paturi, în nişte saci sub forma unor pilote uriaşe. Înoptam prima oară la mare altitudine. Mă doare capul şi respiraţia este parcă mai greoaie. Deschid uşa camerei şi pentru că suntem aproape şi uşa care dă spre exteriorul cabanei, o deschid şi pe asta. Acum parcă mă simt mai bine şi adorm.
27 august
Poate totuşi am dormit câteva ore, sau poate deloc. La ora două plecăm. Ne punem colţarii încă de la plecare. Afară temperatura este de – 25°, suntem doar pe, gheţarul îngheţat bocnă în cursul nopţii. Afară luna plină ne luminează drumul ca ziua. Cu Volodia în frunte, pornim la drum. Urc în ritmul acsensiunilor din Carpaţi. Albul zăpezii şi lumina lunii sunt uluitoare. Întâlnim în cale, din când în când, nuiele înfipte în zăpadă, cu un mic fluturaş agăţat în vârf. Trecem ca năluca pe lângă adăpostul Pastuhova, îngropat în zăpadă, aflat lângă stânci dezgolite, vizibile şi de pe fereastra cabanei. Suntem la cota 4610m. Continuăm urcuşul. La 4800m, încep abandonurile. Cine poate urcă mai departe, cine nu, se întoarce din drum. Florin şi cu mine o ajutăm pe Erzilia, aflată la punctul mort. Pentru ea e bine, dar eu, după acest efort suplimentar, mă resimt. Încep să urc greu. Mai că-mi vine să renunţ. Noroc cu Chissy, care mă încurajează mereu. Fac pauze dese. Afară coboară frigul dimineţii. De undeva din dreapta, mijesc zorile. Umbra marilor vârfuri, aruncă pâna la noi, o lumină cenuşie. Era ora 8 dimineaţa, când am ajuns în şaua dintre cele două vârfuri ale Elbrusului. Suntem la cota 5335m. Echipamentul nostru dă semne de epuizare. Simţim frigul. Ca să ne revenim, rup din buzunar trei pătrăţele de glucoză, pe care le împart cu Chissy. Nu ştiam că la altitudine mare, sângele nu mai poate face faţă şi la respiraţie şi la digestie. Simt o răceală bruscă, nefirească. Am dureri de cap şi senzaţie de vomă. Chissy la fel. Undeva spre vale, soarele scaldă în lumini pantele albe ale gheţarului nordic. Chissy ar vrea să coboare acolo. Deabia o opresc să nu-şi dea drumul la vale. Îmi este aşa de rău, încât mă gândesc dacă nu cumva îmi este hărăzit să-mi rămână oasele pe aici. Ori ce-ar fi, continui să urc. O încurajez pe Chissy, căreia îi este şi mai rău decât mie. Ne scoatem colţarii, am ajuns pe stâncă. Distanţa până sus se micşorează. Suntem la cota 5550m, când Chssy mă anunţă că nu mai poate, îi este rău peste măsură. E verde la faţă. O întreb dacă este în stare să coboare. Îmi răspunde că da şi începe să coboare. Eu urc în continuare. Pe marginea conturului stâncos al vârfului îl văd pe Florin, care îmi adresează încurajări. Ajung sus. Tecuseră şase ore de când plecasem de la cabană. De jur împrejur stânci, de parcă am fi în craterul unui vulcan. Un mic bust al lui Lenin, lovit de limbile de foc ale trăznetelor, se află în mijlocul craterului. Am satisfacţia de nu fi ultimul, ba chiar în urmă mai am pe unul mai tânăr. Aici sus nu am ajuns decât 7 din întreg grupul. Volodia desfundă o sticlă de şampanie. Beau cât să-mi umezesc buzele. Aici sus nu am ajuns decât 7 din întreg grupul. Volodia desfundă o sticlă de şampanie. Beau cât să-mi umezesc buzele. Îmi scot aparatul de fotografiat şi mă rotesc 360 °, făcând poze într-un adevărat tur de orizont. Îi mărturisesc lui Florin, care-mi urase bun venit pe vârf, că mi se pare mai greu coborâşul. Îmi pun din nou colţarii. O jumătate de oră pentru amândoi. Până depăşim şaua de le 5335m, mă încurajează Mircea Săndulescu, apoi în continuare cobor singur. Pe zăpada ce se topea mereu, înmuiată, ajung la cabană la ora 13. Mircea Florian stătea de vorbă tolănit la soare, cu Ghenadia, ghida noastră care până atunci nu mai fusese niciodată pe munte !. Sunt rumenit bine de soare, chiar zdrenţuit, cu ochii sclipind de oboseală, dar fericit. Nici nu mă dezmeticesc bine şi pornim spre staţia de telecabină. Convenţia ghidului nostru cu mai marii săi expira la ora 18, când trebuia să raporteze că ne-am întors cu toţii sănătoşi. Ne îmbarcăm în telecabină şi începem coborîrea. Stau la fereastra din spatele cabinei şi privesc nostalgic cum se îndepărtează cele două conuri ale Elbrusului. Pentru mine şi nu numai, un vis s-a terminat. Va începe altul ?.
Sosim le baza noastr[. Ne pregătim de ultima masă. Nu a mai fost atât de entuziastă ca cea de la revenirea din Tiutiubaşi. Cineva a întebat la un moment dat, cine cânta la acordeon în prima zi a sosirii noastre la vila Sokol. Nu cumva a fost Volodia, ghidul nostru ?. Şi cum ghidul nostru nu ştia decât rusa şi engleza, acum ne răspunde în cea mai cursivă limbă română: ,, nu, nu fost el ”. Şi câte blestemăţii auzise el de la noi, despre puterea sovietică. Acum ne-a lăsat îngheţaţi.
28 august
De data asta nu avem încotro şi folosim microbuzul, piesa grea a amfitrionilor noştri. Plecăm la Nakra, un orăşel cu un pronunţat caracter oriental. De jur împrejur terenuri necultivate cât vezi cu ochii. Pe şosea, din loc în loc, întâlnim vite tolănite în mijlocul drumuli. Nu se dau laoparte nici când vin maşinile. Trebuie să le ocolim. Ziua asta caniculară, după asprimea marilor înălţimi, nu-mi este la îndemână. Când ajungem din nou pe valea Baksanului, intrăm pentru ultima oară în atmosfera munţilor care ne dăruiseră zile frumoase, tot una şi una şi satisfacţii totale.
29 august
Suntem în ultima zi pe meleagurile Caucazului. Ne pregătim de plecare. Cu bagajele strânse, facem ultimele pregătiri înaintea urcării în celebrul nostru microbuz. Ne fotografiem cu ghizii şi şeful INTURIST-ului, revenit la sentimente mai paşnice, sau doar fericit că scăpase de un grup care nu acceptase să se supună regulilor sale atât de strânse. Ne îmbarcăm şi plecăm spre aeroport. Cu nouă zile înainte, aici, într-o noapte senină, coborâsem încrezători într-un vis care acum se realzase. Acum, în toropeala stepei dintr-o zi caniculară, aşteptăm plecarea avionului. Când ne suim în avion, deabia aşteptăm să ajungem la Moscova. Pe un panou, aflăm temperatura de afară + 35°. Încercăm să mai privim odată înălţimea Elbrusului. Doar urme greu de identificat, ne mai înfăţişează contururi de vârfuri înzăpezite. Aterizăm la Vnukovo, apoi ne îndreptămm spre hotelul Lenin. Hotel cu farmecul autentic al unei arhitecturi vechi şi cu confortul zilelor mai apropiate. O fugă prin magazinele moscovite. Izbutesc să-mi cumpăr 10 carabiniere din titan, mai multe n-am găsit. La un stand, găsesc integrala sonatelor pentru piana ale lui Bethoven. Cel puţin eu, eram satisfăcut.
30 august
Unii dintre noi, folosesec ultimele clipe de şedere la Moscova, pentru cumpărături şi vin în ultima clipă, cu braţele încărcate. Deabia în ţară , când i-am văzut cu un rucsac în spate şi cu altul în faţă, aveam să-mi dau seama câte cumpăraseră. Pe Şeremetiev, o ultimă neplăcere, care putea să ne amâne zborul. Unul dintre noi îşi pusese paşaportul în bagajele care fusesră încărcate în cala avionului. Intervenţii, descărcarea bagajelor şi însfârşit plecăm spre ţară . Deasupra luminilor Kievului, câteva zgâlţâieli serioase. La Otopeni sosim noaptea. Afară întuneric absolut. Nicio maşină. Deabia într-un târziu, un autobuz ne transportă în centru. Cu taxiul ajungem la locul nostru de odihnă. Nici nu ştiu dacă am apucat să ne luăm rămas bun de la restul grupului.
31 august
De la Filaret, într-un autobuz aglomerat, ne găsim loc pentru bagaje şi pentrui noi, ca să ne putem întoarce la Râmnicu Vâlcea, unde întrebările nu mai contenesc. Iar pentru noi, amintirile deabia de acum încolo încep să se sedimenteze.

Persoane interesate