Addenda corrige

Masivul Mănăileasa

2012-02-10T22:58:00.000-08:00

Moto: Întâlnirile noastre

Sunt deobicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.
Marin Sorescu

Nu, n-am lucrat la hidrocentrala de pe Lotru, dar pe cărările munţilor din preajmă, am simţit suflul aventurii pe care-l trăiau cei care o construiau. La început timid, pe cărările şi drumurile munţilor, se lăsa zumzetul marilor lucrări. Era cel pe care de atâtea ori îl simţisem şi eu, ori de câte ori începeam vreo mare lucrare industrială. Şi am avut şansa să particip la câteva dintre acestea din urmă, marea majoritate aproape de munţii mei dragi Am văzut cum peste năvalnica Latoriţă se construia o punte nouă. Aşa cum am văzut şi primele cofraje ale noului pod peste Lotru, în punctul numit „ Cataracte ” – peste ani, locul spectaculos al acestora a devenit aproape anonim şi vâltoarea apelor înspumate aproape că trece neobservată. Lumea se schimbă şi cu ea odată şi muntele şi cred că nu-mi rămâne decât nostalgia anilor care au trecut poate prea repede.

Aflasem că la Voineasa, acolo unde exista o colonie consistentă de constructori, se adunaseră mulţi sibieni, dornici de aventura pe care o reprezenta lucrarea din văi a hidrocentralei, probabil şi frumuseţea şi tehnicitatea lucrărilor, dar sigur şi dragostea de munţi şi mai ales cea pentru schi. Descoperiseră aceştia, un loc în care, la vremea aceea cu ierni şi zăpezi la locul lor, în zilele cu soare mult, se putea schia cât ţinea seninul cerului deasupra. Era acest loc unul fermecat, care în timpul liber se umplea de zumzet tineresc. Şi locul acesta era cuprins în plaiurile de pe coastele Mănăilesei. Dintre cei de atunci, câtăva vreme am mai întâlnit feţele arse de soare,cu siluete înalte, zvelte şi blonde, cu zâmbet şi voioşie pe feţe, carora schiul parcă se contopea în ele. Pe două dintre acestea le-am revăzut în fugă, la fabrica de aluminu din Slatina şi mereu m-am întrebat cât or fi suferit când viaţa le-a adus pe şesul fără orizont montan prin apropiere.

Acum însă eram în iarna de la începutul anului 1970. eram proaspăt posesor al unei Dacii 1100 –cine şi-o mai aduce aminte de ea. Am primit cu entuziasm invitaţia de a merge la Voineasa, de unde o dubă muncitorească avea să ne scaotă la schi, pe pantele Mănăilesei. Eva, Sanda, Toni şi Ducu Zeana, mă întovărăşeau. Nu eram niciunul mari schori, dar o zi cu soare mult şi albul pur al zăpezii ne atrăgeau. Ne-am înghesuit în maşină, cu schiuri cu tot – le aveam cu noi înăuntrul maşinii – şi am ajuns dimineaţa la Voineasa, la ora întâlnirii. Am trecut repede din Dacie într-o dubă pregătită să plece şi pe drumul încă de şantier, am ajuns aproape de locul pe care acum îl cunoaştem ca fiind Curmătura Vidruţei. Am început să urcăm cu schiurile în spare, aproximativ pe drumul care acum urcă la releele tv. Curând am depăşit pădurea de brad şi am ajuns în preajma vârfului cunoscut astăzi drept al „ Releului ”. de acolo înainte plaiul nesfârşit ni se părea nouă, şi-a deschis porţile pentru schi şi voioşie. Era o zi caldă, cu soare mult şi aproape fără nori. Cât a fost ziua de lungă, ne-am tot dat pe doagele fermecate. Pentru cei mai puţin pricepuţi şi ceva mai multe căzături. Dar voioşia s-a ţinut lanţ şi când a venit ora plecării, parcă nu ne dădeam duşi. Ne-am înghesuit în dubă şi am început drumul întoarcerii. Dintr-o serpentină, pe stâncăriile din faţă, amzărit un ciopor de capre negre,ieşite la păscut. Stâncile tot acolo sunt şi astăzi,nu le-a clintit nimeni, doar caprele nu mai sunt. Le-or fi venit de hac nevolnicii !. Ziua s-a încheiat la Voineasa, cu strângeri de mână şi dorinţa revederii şi s-a sfârşit în cotidianul oraşului în care locuiam.

Ar fi ceva comentarii după ziua aceea frumoasă,când mi-au ajuns în mână niscaiva documente. Erau câteva planşe, puse de altfel în circuitul profesional şi care prezentau dorinţa de amenajare turistică a întregului bazin turistic al văii Lotrului, Latoriţei şi chiar coastele Parângului. Asfel erau păstrate multe din coloniile de cazare ale constructorilor, care urmau să devină capacităţi de cazare turistică. Desigur nu toate văile trezeau acelaşi interes turitic, dar viitorul avea să le selecteze. Şi nu le-a selectat pe niciuna !. Era în acelaşi scop creată viitoarea staţiune Vidra, pentru care toate construcţiile aveau să devină mai apoi capacităţi de cazare. E greu de crezut astăzi, că hotelul rămas neterminat a fost şi locuit. Erau concepute din această viitoare staţiune, linii de telescaun, de telecabină ce trecea peste Mănăileasa şi ajungea în zona lacului Balindru. Erau concepute pârtii de schi pentru toate gradele de pregătire, linii de saniuţe, de bob, etc. Dar alături de staţiunea Vidra, mai erau concepute alte două cu acelaşi profil, poate doar puţin diferit. Prima dintre ele era staţiunea Alba, concepută ca una de altitudine şi care viza bazinul schiabil al Mănăilesei. Mai era una, cea de pe celălalt mal al Lotrului – al lacului -, aflată pe un vârf şi astăzi împădurit, la care trebuiau să ajungă pârtii de schi şi linii de telescaun, utilizând diferenţa de nivel din creasta Lotrului şi până la această ultimă staţiune. Se chema Mura această ultimă staţiune. De altfel entuziastul arhitect Dan Oprea, dacă nu mă înşel, concepuse toate acestea vizând o posibilă Olimpiadă de iarnă ce ar fi putut avea loc pe aici. Mă întreb şi astăzi, de ce nimic din ceeace fusese gândit nu s-a perpetuat peste ani şi au fost necesare alte planuri. Poate doar dorinţa românului ca viaţa să înceapă mereu de la el încolo,chiar dacă şi înaintaşii avusesră idei bune.

Dar cu prilejul ăsta, mi-am adus aminte de unele proecte concepute într-o perioadă de bum economic, cea din jurul anilor ’36. Atunci au fost concepute marile hidrocentrale de la Bicaz, de pe Argeş şi Lotru. Atunci au fost concepute canalele Dunăre – Marea Neagră şi Bucureşi- Dunăre, ca şi canalul subcarpatic ce urma să irige Bărăganul. Şi tot atunci au fost cocepute marile bulevarde ale Bucureştiului, dintre care Dimitrie Cantemir, Iancului, Pantelimon şi Colentina, le ştie toată lumea. Metroul bucureştean şi linia cf Vâlcea Vâlcele tot atunci au fost concepute. Dar pe atunci metodele de execuţie nu permiteau realizarea acestora.Şi mă întreb poate pe drept cuvânt, deşi suntem într-o orânduire socială similară, de ce traversăm o atât de lungă perioadă de blegie intelectuală.

A urmat o lungă perioadă când alţi munţi mi-au canalizat dorinţa de a-i parcurge. Iată că după aproape 15 ani, într-odimineaţă ne-am aflat laVoineasa. Era un început de primăvară şi urcam împreună cu doctorul Iliescu. Am ajuns la capătul satului,acolo unde pârâul Mănăilesei se întâlnea cu apele Lotrului. De acolo, printre case mai întâi, urca abrupt poteca ce ducea la plaiul Runculeţului. Era acest loc începutul drumului destul de lung, de pe creasta masivului Mănăilesei. Pantă mare, dar până la urmă am ajuns pe plai. Mai erau aici niscaiva drumeaguri şi ca să fim siguri pe unde o luăm, am întrebat o femeie care ne-a ieşit în cale. Ne-a îndrumat bine şi am urmat o bucată de drum, unul care parcă cobora. Era un vechi drum ce fusese folosit la construirea liniei de înaltă tensiune. O potecă urca spre stâna din Runculeţ, dar noi am urmat drumul coborâtor, pânăcând am întâlnit pe un copac, dunga roşie a marcajului potecii noastre. Un lăstăriş compact închidea poteca pe care trebuia să o urmăm. Am dat înlături crăci şi lujeri de smeură sau mure şi când am ajuns pe partea cealaltă a hăţişului, am regpsit potecă. Era una bine înscrisă prin pădure. Multăvreme am urmat-o, până când am ajuns într-un ochi de poiană. Eram la marginea pădurii, când peste noi, a trecut în zbor, parcă încetinit, parcă dorind să găsească loc de odihnă, un stol de păsări mari, greu de identificat de unde eram noi. Câtăva vreme ne-am tot întrebat ce sunt şi cam ce caută pe aici şi până la urmă s-au pierdut în zbor. Noi ne-am continuat drumul. Începuse să se arate zvon de primăvară prin pădure, dar întâlneam şi lungi petece de zăpadă. Un ochi de poiană l-am găsit frământat de picioare multe, ca într-o bătută dintr-un joc neştiut. Erau urme de lup şi doar ceva mai târziu aveam să aflu că la vreme de prmăvară, aceştia se întâlnesc în anumite locuri, într-un dans nuntesc,cunoscut sub numele de „ urlătoarea lupilor ”. Noi doar am constatat că pe acolo trecuseră lupii, care apoi se risipiseră care încotro, unii chiar pe poteca pe care o urmam. Ceva mai departe ne-am apropiat de creasta muntelui, prin apropierea căreia mergea şi poteca noastră şi ne-am aflat pe marginea abruptului care întovărăşea pădurea. Poate ajunsesem chiar deasupra stâncăriilor cu capre negre întâlnite cu mulţi ani înainte. Apoi poteca s-a înscris pe culmea muntelui,întâlnind adesori ochiuri de poiană. Într-unul din acestea am găsit urmele vechii case Oancea. Ajunsesem la o cotă ceva , mai înaltă şi golul alpin al Mănăilesei nu părea prea departe. Nu a durat mult şi am ieşit la golul muntelui. Destul de aproape de marginea pădurii, lângă un pâlc de brazi, am întâlnit îngrăditura din fier a unui mormânt. Era a unui cioban, ce nu-şi dorise altceva detcât să rămână veşnic prin aceste locuri, pecare probabil le îndrăgie nespus. Acum se înfrăţise cu plaurile Mănăilesei. Trebuie să fi fost unul important, de vreme ce pe mormântul acestuia, erau aruncate monede multe, în semn de aducere aminte poate. Doctorul vroia să urce pe vârful cel mare al Mănăilsei, la 1853m, dar eu l-am convins să se mulţumească doar cu cea Mică. Eram cam obosit, aşacădupă aceea ne-am îndreptat către vârful releului tv. De acolo ne-am îndreptat spre pădure. Am găsit urma potecii şi în calea noastră am găsit cuibărit un cocoş de munte, care tare s-a speriat de prezenţa noastră. Undeva am luat-o la stângă, prin locuri prin care poteca părea să se piardă. Dar până la urmă am găsit calea pe unde am coborât la vilele de la Vidra,unde eram aşteptaţi de familia doctorulu Retegy,tare bucuroasă de oaspeţi.

Într-una din şederile noastre la Vidra, am plecat singur către creasta Mănăilesei. S-a luat după mine Florica, căţeluşa adminstratorului. Am urcat repede,tot vorbind cu sufletul care mă însoţea. Am trecut de vârful releului şi până la urmă am ajuns aproape de stâne. Acolo mă aştepta ciobanul. Mă văzuse de departe şi vroia să mă apere de dulăii lui zdraveni. Lătrau aceştia şi deabia de-i stăpânea. Asta până am ajuns aproape de ei, cu Flrica adăpostită pe după picioarele mele. Când au simţit căţeluşa, un biet animăluţ în comparaţie cu monştrii care păzeau stâna, au uitat de prezenţa intrusului pe care-l mârâiau şi ditamai namilele, au început să se se gudure pe lângă Florica. Mi-a spus ciobanul că ori cât de fioroşi ar fi dulăii şi oricât de păorniţi pe mine ar fi, facă ajung la stână cu o căţea, aceştia uită de mine şi se ocupă de musafirul canin. Un sfat, dar nu cred că aş avea czurajul să-l pun în practică. Am plecat mai departe, am trecut de vârful Mănăilesei Mici, apoi de cel Mare, cu stâncării decorative pe el şi m-amoprit la intrarea în pădure. Şesul care-ar fi dus la colonia minei părea imens. Locurile păreau mai sncoase către lacul Vidrei şi după ce le-am privit, ca şi crestele Lotrului care-mi defilau prin faţa ochilor, m-a,întins la umbra bradului cel mai apropiat,cu căţeluşa paznic la capul meu.. pe undeva prin apropiere era una dinn carierele din care se luau blocurile de stâncă necesare barajului şi mi-avenit în minte o snoavă a şoferilor: unul venit din Moldova, i-a scris soţiei că tot timpul şi-l petrece când la Cioara când la Mioara,cele două cariere, de argilă şi de stâncă şi soţiaavenit furioasă să-l scoată din ghiarele celor două muieri pe care le bănuia. De !, bancuri de şoferi. Am sta ce-am stat sub brad, gândindu-mă la vrute şi nevrute şi peacelşi drum,acum fără întâlnirea cu câinii de lastână, am ajuns din nou lacasele de la Vidra.

Or mai fi fost poteci prin clinurile Mănăilesei, cum ar fi fost cea amintită ce cobora la mina de mică din valea Lotrului şi pe care n-am izbutit să o parcurg vreodată, dar una din cele încă ne parcurse era cea denumită „ Poteca Hoţilor ”. Poate era denumită aşa pentru că după ce umbla multă vreme pe coasta muntelui ieşea direct în faşa vilelor de la Vidra,aproape pe neaşteptate. Mi-a fost dat să o parcurg cu Andrei,pecând acesta era destul de mic. Veneam din munţii Latoriţei şi după ce am urcat Mogoşul şi am ajuns la stâna din Părăngonosul Latoriţei, o basculantă uriaşă,ne-a scos în Curmătura Vidruţei. Vroiam să ne întoarcem la Vidra pe şosea,dar s-a brodit aici un om, care ne-a sfătuit să apucăm pe Poteca Hoţilor. Era mai scurtă, mergeam doar prin pădure şi eram scutiţi de întâlnirile cu maşinile, care pe aici goneau nu glumă. Am urcat pe drumul spre releu şi în scurtă vreme am prins poteca lată amintită. Pe acolo, mai urcând,mai coborând câte un vâlcel, am ajuns destul de repede la Vidra, acolo unde eram aşteptaţi. Pe Andrei,obosit după drumui făcut până atunci, l-am luat în spate. Legănat în ritmul paşilor, în zumzetul brazilor care ne întovărăşea drumul,până la urmă mi-a adormit în cârcă şi aşa a dus-o până ce am ajuns acasă.

Am fost într-o iarnă, doar cu copiii la Voineasa. De acolo într-o zi,am urcat în poienile de sub vârful Runculeţ, cu schiurile în spate. Am găsit acolo pante domoale, cât să zburdăm pe schiuri, noi cei începători. Toată ziua, călduţă parcă şi cu soare mult, n-am făcut altceva decât să ne zbănţuim în sus şi-n jos, alunecând pe schiuri şi în pauze mai bătându-ne cu câte un bulgăre de zăpadă. Aşa am aflat că pe plaiul înalt există locuri de schiat minunate.

Să fi fost prin anul ’93-94. Venisem la Vidra cu copiii,cu vădită intenţie de a traversa din nou creasta Mănăilesei. Am făcut asta în zorii zilei. Trebuia sa fim până către prânz la Voineasa,să prindem autobuzul de Vâlcea. Urcuşul spre vârful cu Releu tv a fost ceamai dificilă parte a traseului. Iarba mare şi mai ales locul prin care trebuia să traversăm muntele ca să ajungem la poteca clară ce urca spre creastă, afost ceva mai greu de parcurs. Până la urmă ne-am descurcat. Ajunşi lângă releu, nu ne-a rămas decât să urmăm poteca. Am trecut de stână şi am găsit continuarea potecii. Lângă mormântul din plai, ne-am oprit o clipă. Mai departe am intrat în pădure. Am trecut prin ochiuri de poiană cunoscute, într-unul din ele aflându-se şi casa silvică Oancea. Poteca era clară de acum şi până când am ajuns la drumul de sub Runculeţ. Doar problema oboselii copiilor a fost de luat în seamă. Dar până la urmă am depăşit-o şi pe asta şi odată ajunşi la plaiul Runculeţului, nu ne-amai rămas altceva de fâcut decât să ajungem la staţia de autobuz şi să mergem acasă.

Ar mai fi de amintit o împrejurare şi asta mai ales datorită îmaginilor neşteptate ce mi le-a oferit Mânăileasa. Am ajuns în Curmătura Vidruţei într-o dimineaţă de iarnă, în care muntele nu părea să ne ofere cine ştie ce. În oraş vremea era închisă. Pe valea Oltului ceaţa stătea agăţată de firul apei, dar desupra ei era stătea o lumină ciudată. Pe măsură ce înaintam în susul Lotrului cerul avea să se lumineze şi când ne-am dat jos din maşină în Curmătura Vidruţei, soarele stăpânea locurile. Pe vremea asta însorită, cu ceţuri pe văi, am început să urcăm Mănăileasa. Ne obişnuisem să urcăm mai în tot timpul către Fratoşteanul Latoriţei, astfel că urcuşul către vârfurile alpine ale Mănăilesei, a fost o noutate. Era frig tare şi urcam din greu. Era şi zăpadă mare. Norocul nostru că zăpada avea crustă, scrob cum i se spune prin partea locului şi numai arareori ne mai scăpa piciorul prin vreun loc mai afânat. Când am depăşit pădurea şi privirile s-au răspândit prin toate părţile, am avut parte de munţi îndepărtaţi, care de aici, din locurile astea mai joase, ne-au surprins. Mănăileasa era un munte aflat între cei mari, ai Lotrului şi ai Latoriţei. Făgăraşul era una din priveliştile la care ne aşteptam. Peste crestele Latoriţei ne aşteptam să apară şi vârfurile înalte ale Căpăţânii. Şi din Parâng ne aşteptam să zărim creste înalte şi deopotrivă înzăpezite. Dar în depărtări aveau să se zărească alte culmi, înalte, la concurenţă cu cele ale Parângului. Erau cele ale Retezatului, din care vârful cel teşit cu numele masivului părea mai vizibil cecât al celorlalte. Asta ne-a surprins mai cu deosaebire şi a prilejuit doctorului Găvănescu poze frumoase.

N-am ajuns atunci pe vârfurile mai înalte ale Mănăilesei, ci doar pe cel al Releului, de unde am cobcorât pe o potecă şi mai apoi pe un drumeag prilejuit de tăiwri de pădure, până în apropiere de vechea colonie de la Nopteasa, acolo unde locurile se chiamă Despina. Mai greu ne-a fost cu recuperarea maşinii,lăsată în Curmătura Vidruţei, dar s-a rezolvat şi asta şi drumul până acasă ne-a fost cu bucurie multă.

De atunci am învăţat că Mănăileasa, chiar dacă nu este un masiv înalt care să îmbie mereu la străbaterea potecilor sale, reprezintă un loc cu privelşti către munţii înalţi, cu totul deosebit. La vreme senină când vrei să-ţi bucuri ochii cu priveliştile a cât mai multor munţi înalţi, de pe plaiuri domoale, uneori cu stâncării risipite pe ele, trebuie să urci pe Mănăileasa.

Muntii Latoritei

2012-01-31T05:13:00.000-08:00

Moto: Şi cum anii te-mpresoară

nu se lasă traşi pe sfoară.

Iar apoi să-ţi şteargă scrumul

viaţa, numele şi drumul.

George Ţărnea

Am descoperit munţii Latoriţei, fără să ştiu, cu mult înaintea apariţiei ghidului acestora. Plecasem din Slatina, de pe şantierul fabricii de aluminiu, la care lucram pe vremea aceea. Era la începutul verii, prin luna iunie 1966. Am plecat către Râmnicu Vâlcea şi mai departe către Brezoi şi Voineasa. La ramificaţia către Ciunget, am luat-o la stânga. Am depăşit sătucul şi când am intrat pe Valea Latoriţei au început să apară oarecari semne de forfotă, datorită începerii lucrărilor hidroenergetice. Câtăva vreme am mers cu maşina aproape nestingheriţi, până când, la o traversare peste apa Latoritei, a trebuit să ne oprim. Se construia podul peste apă – singurul pe care îl întâlnim şi astăzi. Am coborât, ne-am pregătit de drum şi ne-am luat rămas bun de la Nea Mitică, şoferul care ne adusese până aici, prietenul bun de mai târziu. Valea era îngustă, parcă neumblată şi plină de vegetaţie. L-am lăsat pe Nea Mitică un pic dezorientat. Nu prea îşi pricepea şefii, cum de se încumetă acum în prag de seară, să umble pe acolo unde doar dracul a înţărcat.....Dar dacă aşa vroiau ei, treaba lor. Şi ne-am despărţit, urmând ca deabia a doua zi să ne recupereze undeva pe drumul alpin ce trecea peste Parâng. Pentru noi, Sani şi cu mine, cei doi curajoşi, pătrundeau prin locurile acelea pentru prima oară. :tiam doar, c[ munţii aceştia erau tot un Parâng – grupa munţilor dintre Olt şi Jiu -, aşa cum înţelesem noi din ghidul sumar ONT, pe care-l aveam la îndemână.

Într-un interval relativ scurt, cei doi buni prieteni, se aflau a doua oară pe meleaguri apropiate. Prima oară urcasem pe Valea Lotrului şi coborând din maşină, ne oprisem tot la un pod în construcţie, cel de la Cataracte. Acum eram pe Valea Latoriţei şi traversam valea pe singurul pod în construcţie, de unde mai departe doar poteca avea să ne însoţească.

Nu ştiu dacă Nea Mitică s-o mai fi uitat după noi, dar oricum nu prea avea cum să ne vadă mult timp, pentru că vegetaţia era atât de densă, încât repede ne-am pierdut înlăuntrul ei. În faţa noastră era doar o potecuţă firavă, aproape acoperită de ierburi mari. Mergeam repede, cum le stătea bine celor doi tineri, care deabia de trecuseră de 30 de ani. Cum valea era îngustă, locurile un pic întunecate şi orele după amiezii ceva mai înaintate, eram oarecum îngrijoraţi de cum aveam să ne petrecem noaptea. Dar râdeam mereu, de parcă nu ne-ar fi păsat de nimic. Drumul pe vale ni s-a părut scurt, până la locul în care mişunau oameni. Aveam să aflu mai târziu că parcursesem fără să simţim, cei 10km de potecă acoperită mare parte de vegetaţia luxuriantă. Ajunsesem într-un căuş al văii, mai deschis faţă de cele prin care trecusem până atunci. Era acolo, oarecum în adâncul văii, o casă forestieră, dacă nu chiar două şi de jur împrejur hărmălaie mare. Ce mai, chef cu zurgălăi. Nu ştiam pe atunci, dar ajunsesem în ceeace avea să fie, cuneta lacului Petrimanu. Era tare veselă învălmăşeala celor veniţi să construiască şi pădurarilor şi judecând după miasmele răspândite, cred că ţuica avea un mare rol. Din noianul chefuitorilor, unul din ei s-a desprins şi ne-a îndrumat paşii mai departe. Ne-a spus să trecem pe malul stâng al Latoriţei, să urmăm poteca pe care aveam să o găsim, să trecem pe brâna stâncoasă de pe malul stâng al apei, cu podeţe peste hornurile coborâte din munte şi să nu ne oprim decât atunci când vom ajunge la coliba celui care avea grijă de barajul pentru haituri. Şi oricum să ne grăbim, că noaptea avea să vină repede. L-am ascultat şi am plecat mai departe. Astăzi ştiu că ne-am îndreptat către viitorul lac Galbenu. Am mers mai mult pe malul stâng al Latoriţei. De la un timp încolo, poteca parcă s-a subţiat şi până la urmă s-a agăţat de malul stâng al râului, pe un versant stâncos şi deosebit de abrupt. Poteca părea una săpată în stâncă special, dar omul doar beneficiase de ce făurise natura. Din peretele stâncos, coborau hornuri înguste şi peste ele omul aruncase podeţe. Cam aşa a trebuit să mergem o bună bucată de drum. Cu Sani, mai avusesem parte de o asemenea potecă, undeva prin preajma Rucărului, prin complexul de chei ale Dâmboviţei. Acolo poteca se numea „ SCHIDUF ” şi tare mult ne plăcuse. Şi asta de aici avea multe asemănări. S-a terminat schiduful local şi a trebuit să urcăm zfarvăn prin pădurea de brad, din ce în ce mai întunecată. Până la urmă am ajuns la bordeiul păzitorului barajului de haituri. Un bătrân cu barbă albă, ne-a întâmpinat. Am stat multă vreme de vorbă cu el şi ne-a spus cam cum proceda cu lemnul ce trebuia cărat la vale. Înainte de a ne retrage fiecare la locul său, noi în cortul de vreo 9kg pe care-l căram în spate şi el în bordeiul său, ne-a spus cam pe unde trebuia să mergem a doua zi. Ne-a mai atras atenţia să ne ferim de câinii de la stână din munte şi peste noi s-a lăsat noaptea. Multă vreme ne-am amintit de moşneagul întâlnit şi de povestea lui, de ultim păzitor de haituri. Odată cu transformările rapide de pe vale, viaţa lui pe acolo, avea să se sfârşească. Am plecat a doua zi în zori. Bătrânul încă nu se sculase. Am pornit prin pădure către golul alpin, unde ne-au întâmpinat şi câinii. Am scăpat de ei şi ciobanii ne-au îndrumat pe mai departe. Mă gândesc că stâna ar fi putut fi cea a Zănoguţei, foarte aproape de drumul alpin. Ne-au îndreptat ciobanii către calea făurită în preajma primului război mondial şi n-a fost mare lucru să-i urmăm firul. Şi astăzi tot acolo e drumul, săpat în coasta muntelui şi într-un capăt porneşte din Valea Lotrului, de la Valea Măceşului şi în celălalt ajunge în Şaua Ştefanului, la graniţa cu munţii Parângului. Eram tineri, era vreme frumoasă şi drumul ni s-a părut scurt. Când am ajuns în şaua amintită, am urmat calea celuilalt drum alpin, al Regelui, cum i se spunea pe şoptite şi undeva pe platoul Cărbunelui, ne-am aşezat cortul la marginea drumului, să-l vadă Nea Mitică, atunci când avea să urce după noi. Din somnul după amiezii, ne-a trezit clacsonul maşinii cu care venise şi de-a binelea, lădiţa cu căpşuni de Bărbăteşti adusă de el, că doar era sezonul lor. Seara ne-am petrecut-o acasă la Nea Mitică, la Bărbăteşti şi a doua zi în zori am plecat spre Slatina, unde la ora 7 eram din nou la activitatea de şantier.

Era în anul 1968. Trecuse mai bine de un an de când lucram pe şantierul combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Îmi făcusem prieteni şi colegi de munte şi cu ei plănuiam excursii mai deosebite prin munţii de care aici, nu duceam lipsă. Una din aceste excursii a plecat de la cabana Rânca. Mai plecasem de acolo când străbătusem creasta estică a Parângului, până în Curmătura Olteţului şi mai departe către Ciunget. Acum eram însoţit de Sofi şi Grig, multă vreme tovarăşi de nădejde în escapadele montane prin munţi. În zori de zi, am plecat de la cabană, puţin după ora 4. Spunea unul dintre ceilalţi colegi care m-au însoţit ani mulţi, că în cursul săptămânii ne sculăm cam pe la ora 6 dimineaţa, doar duminica o făcem la ora 4 !. Cam somnoroşi aşa cum eram, am avut parte de vreme bună până în vârful Păpuşii, unde ne propusesem să ajungem. Acolo ne-a ajuns ceaţa deasă şi planul pe care ni-l făcusem, altul decât cel abordat pe o vreme ca asta, a trebuit să-l abandonăm. Am coborât pe muchia care ne-a condus peste Dengheru şi mai apoi în Şaua Urdelor, acolo unde am reîntâlnit drumul alpin. L-am urmat. Era o cale sigură. Când am ajuns în Şaua Ştefanului, la ramificaţia pe care de altfel o ştiam, ne-am trezit în faţa drumului din lungul crestei Latoriţei. Am scos harta pe care o aveam, am citit descrierea drumului pe care-l aveam în faţă şi le-am propus colegilor să o luăm pe acolo, pe unde sigur aveam să ajungem la Voineasa. Nu le-am spus însă, că drumul avea 32 km. Ceaţa era tot aşa de deasă, dar panglica drumului se desfăşura neîntrerupt în faţa noastră. Eram la începutul lunii iunie şi pe coaste mai sălăşluiau încă, limbi mari de zăpadă. Unul după altul, aproape tăcuţi, mâncam kilometru după kilometru. Nimic deosebit nu ne-a ieşit în cale. Doar ceaţa deasă ne întovărăşea peste tot. Nu vroia să se ridice de loc şi parcă tot era bine că nu ploua. În calea noastră ne-a ieşit un troian mare de zăpadă, în el cu o tranşee mult mai înaltă decât noi, făcută recent de lama buldozerului. Pentru noi era doar un amănunt pe care aveam să-l ţinem minte, nu ştiam că suntem prin preajma cupolei Fratoşteanului. Am tropăit ceva prin zăpadă, până când am intrat în pădurea de brad, întunecoasă şi tot cu ceaţă. Am ajuns într-o poiană întinsă şi doar acolo parcă ceaţa s-a mai îndepărtat, nu prea mult, doar cât să ne lase să vedem că am ajuns în preajma unei case. În pustietatea aceea, pe o vreme câinoasă, călătorii pe aceste meleaguri erau un eveniment care, la lătratul câinelui, a scos în uşa casei, o femeie. Am intrat în vorbă cu ea. Ne-a dat lămuriri despre drumul pe care-l mai avem de făcut până la Voineasa şi asigurări că vom ajunge la timp să prindem autobuzul care pleca la ora 7 seara. I-am cerut apă şi ne-am apropiat de intrarea în casă. Avea pe jos covoare şi părea mult deosebită de alte case silvice întâlnite. Ne-am arătat miraţi de aşa confort şi atunci femeia, care parcă atât aştepta, ne-a mărturisit că într-adevăr era o casă silvică, dar de curând acolo fusese găzduit Paul Niculescu-Mizil.

Şi misterul s-a lămurit pe loc. Cu sfaturile femeii despre drumul până la Voineasa, am sfârşit excursia cu bine şi pe înserat am prins autobuzul către Vâlcea. Deabia atunci ne-am dat seama cât suntem de obosiţi. În fond de la Rânca până la Şaua Ştefanului făcusem aproape 17 km şi până la Voineasa ceilalţi, amintiţi la început. Eram tineri, aveam picioare zdravene şi mai ales dragostea de munte care ne mâna fără încetare. A doua zi eram cu toţii la ora începrii programului şi ceva mai târziu, plănuiam alte frumoase excursii.

Cu doctorul Iliescu, s-a înfiripat fără să-mi dau seama, o lungă prietenie. A fost la început doar o colaborare medicala, una rezultată din boala grea, ale căror simptome îmi reveniseră după ani îndelungaţi. Către sfârşitul anului 1980, crizele de astm avute cu ani în urmă la Târgu Mureş, îmi reveniseră cu sălbăticie. Contactul cu lumea medicală, a fost imperios necesară. S-a întâmplat că am ajuns la cabinetul de alergologie, la doctorul Iliescu. Probabil că pentru dânsul, eram un personaj cunoscut, cum se întâmplă într-un oraş de provincie. Soarta mă aruncase la conducerea unor mari lucrări de investiţii şi mai ales, fenomen singular aproape, mai eram şi umblător pe munţi, aşa cum era şi personajul cu care aveam să cutreer adesea munţii. S-a înfiripat o legătură deosebită, atât medicală,cât şi mai ales prietenească. Cea medicală, a fost una îndelungată, migăloasă şi a continuat ani mulţi. Ce a fost remarcabil pentru mine, pacient şi poate şi pentru doctor, este că astmul violent a fost îmblânzit şi eu am redevenit omul de munte capabil să urce drumurile spre creste şi în general să redevină omul apt de efort, care fusesem.

Acum, în această împrejurare, hotărâsem împreună să străbatem drumul de creastă al masivului Mănăilesei. Niciunul dintre noi nu mai făcuse acest drum, dar pe el era o potecă, pe care trebuia să o descifrăm. Am ajuns în Voineasa şi am străbătut comuna până la capătul ei. Era pe atunci, în luna mai a anului 1985, mult mai puţină animaţie decât astăzi. Pensiuni nu existau, ci doar hotelurile staţiunii adăposteau turiştii, altfel numeroşi în toate anotimpurile. Pe marginile drumului erau case modeste, de sat de munte şi pe alocuri grajduri, care într-unul adăpostea un viţeluş simpatic. Într-una din casele de pe margini trăise nu de mult un preot, a cărui poveste de om hrăpăreţ, doctorul o cunoştea, cine ştie de unde. Am trecut pe lângă biserica satului ridicată pe o culme, pe lângă drumul care ducea spre vârful Săscioare şi mai apoi pe lângă cel care ducea spre culmea principală a munţilor Latoriţei. Când am ajuns la ramificaţia şoselelor – una ducea pe valea Mănăilesei, cealaltă pe valea Lotrului – ne-am agăţat de priporul crestei care ducea spre vârful Runculeţ. Am străbătut potecă urcătoare, apoi poienile de sub vârful în care era o stână, am întâlnit un drum care servise celor care construiseră linia de înaltă tensiune şi cam pe acolo am întâlnit primul semn turistic, o bandă roşie. Avea aceasta să ne întovărăşească sporadic, pe tot drumul. Drumul amintit se abătea undeva în afara traseului pe care aveam să-l urmăm, dar noi am găsit continuarea şi până la urmă am coborât în staţiunea Vidra. Acolo eram aşteptaţi de familia doctorului Retegy, medici stagiari la şantierul de construcţii aflat acolo. Ne-au întâmpinat cu bucurie şi cu el – soţia aştepta să nască în curând -, am făcut plimbări interesante. Pe munte era încă zăpadă pe creste şi doar jos, pe văi, primăvara începea să apară. Am urcat pe valea Pietrelor şi pe lângă stâna de sub vârful cu acelaşi nume, am ajuns sus în creasta, în şaua largă de acolo. Am urcat toţi trei până în vârful Purului, la 2049m. Ne-am retras din vârful bătut de vânt, undeva sub cel al Zănoguţei. De când stătea acolo, Retegy, cunoscuse mai bine decât noi locurile, ba chiar le străbătuse pe schiuri. Acum ne propunea să coborâm pe la stânele din Puru şi apoi pe muchie, până jos, pe şoseaua de pe malul lacului Vidra. A fost un drum interesant, pe muchia largă, în prima parte cu privelişti către munţii Lotrului. Doar că pe ultima parte am avut de traversat numeroase doborâturi de copaci, de-a dreptul încâlciţi. Până la urmă am ajuns din nou în staţiune. În ziua următoare, tot cu Retegy, care-şi luase cu el şi schiurile, am ieşit în creastă, undeva în drumul alpin ce străbătea cununa munţilor Latoriţei. Acolo ne-am despărţit şi noi doi, cei de la început, am coborât singuri către Voineasa. Drumul a fost însorit tot timpul şi am avut timp să ne împărtăşim necazurile de zi cu zi. Când ne-am apropiat de plaiul însorit al Balţurilor, ne-a întâmpinat o postată de flori galbene, care smălţau poiana proaspăt înverzită. Drumul s-a sfârşit la Voineasa şi la autobuzul care ne-a dus spre casă.

Nu mult ma itârziu, tot în anul acela, 1985 şi tot cu doctorul Iliescu, am umblat din nou pe căile deschise de Valea Latoriţei. Am ajuns cu maşina aproape de coada lacului Galbenu, apoi pe jos, am traversat pârâul tumultos al Urdelor – altfel denumit şi Latoriţa de Jos – şi am intrat pe poteca ce întovărăşea pârâul Muntinului, ramura de Mijloc a aceleaşi Latoriţe. Doctorul mai fusese pe acolo, ştia locurile şi chiar de sus, de pe vârful Purului, încercase să-mi arate de acolo, cam pe unde se afla Iezerul Latoriţei, la care doream să ajungem şi acum. Se străduise să-mi dea de sus, reperele necesare, dar cum să-l poţi localiza în peria pădurilor de brad. La început, am mers pe malul înalt al Muntinului, apoi ne-am abătut la stânga şi am ajuns la potecuţa firavă din coasta muntelui. Pe ea am mers ceva vreme, mai puţin de o oră şi poteca s-a frânt deodată. Sub noi clocotea apa Muntinului, ieşită din zăpezile care încă se mai topeau, frământată de stâncile mari aflate în cale. Până acolo trebuia să coborâm peste malul abrupt. Erau stâncile umezite de funigeii de apă trimişi de clocot, dar altă cale nu aveam şi cu atenţie, am ajuns pe malul apei. Apoi am urcat din nou malul înalt, pe râmătura de poteca ce se însăila mai departe. Când am urcat malul înalt, am zărit furcitura pâraielor îmbinate sub noi cu zbucium mare. Aici se întâlneau apele Muntinului cu cele ale Latoriţei cea adevărată. Dar profesorul Ploaie le denumise pe toate Latoriţa şi pe hartă cele două erau Latoriţa de Mijloc şi Latoriţa de Sus, cea în care aruncându-ne privirea am zărit cascada cea frumoasă, a Dracilor, la care de atâtea ori dorisem să ajung. Am plecat mai departe. Pe malul stâng al apei, se zărea potecuţa care avea să ne ducă la lacul mult visat. Am traversat pârâul şi scurtă vreme am mers pe celălalt mal, după care urcând din greu, cu tumultul apei lângî noi, alunecând grăbită către vale, am ajuns pe malul iezerului. Eram la începutul lunii mai şi pe munte mai erau multe petice de zăpadă, ba chiar unele consistente. În poiana iezerului, iarba era încă tăvălită de greul zăpezii îndurat peste iarnă. Pe alocuri, în apa limpede cu aspectul cristalului verzui, limbi de zăpadă cufundate în unda lacului, îşi pierdeau înfăţişarea către adâncuri. De jur împrejur era linişte şi mai sus, foşnetul brazilor, mai risipea tăcerea. Câtăva vreme am rămas pironit pe malul lacului. Îl vedeam prima oară şi rămăsesem uimit de frumuseţea locurilor. Ajunsesem în toiul zilei şi în ochiul de poiană care înconjura lacul şi al noianului pădurilor de brad, eram parcă pe alt tărâm. Mai aveam încă mult de mers din ce ne propusesem, aşa că ne-am desprins repede din tărâmul fermecat. Am ajuns din nou pe malul Muntinului şi cu gândul la lacurile acestuia, la care năzuiam, am pornit mai departe. Acum valea se lărgea, de parcă n-am fi fost în strâmtoarea muntelui. Dar şi zăpada, pe măsură ce înaintam, era din ce în ce mai mare. Până la urmă aceasta ne-a învins şi cum mai aveam şi drumul spra casă de făcut, ne-am întors în locurile mai umbalte pe care le părăsisem. Acasă am ajuns târziu, gândindu-mă mereu la frumuseţile unice pe care le văzusem.

Mai către primăvară, am ajuns pe Valea Latoriţei,cu toată familia. Mai rămânea ca acolo să avem şi unde dormi. Prima noastră opţiune a fost la casa şcolară, aşa cum era denumită vechea constructie folosită la începuturile ei, pentru cazarea hidrotehnicienilor. Numai că acolo am dat peste coana Adela, femeie trupeşă, cu bărbat pirpiriu, care păzea edificiul. Cu chiu cu vai am convins-o să ne deschidă una din camere. Acolo ne-am odihnit şi a doua zi am ieşit la plimbare. Doream să ajungem cât mai sus, pe muchia şi poteca ce ducea către vârful Petrimanului. Vremea ne era potrivnică, cam umedă şi cu multă ceaţă. Dar in pădurea de fag bătrână, prin care mergeam urmărind marcajul crucii roşii, am găsit aninaţi de copaci,o mulţime de păstrăvi. Am cules o bună parte din ei şi când ne-am întors şi coana Adela a văzut cu ce ne întorsesem, a fugărit bietul bărbat pe care-l avea să-i aducă şi ei, măcar cât adusesem noi. Am rămas în relaţii bune cu coana Adela, mai ales că într-o privinţă soţia mea putea să o ajute. Ajutorul l-a primit ulterior, dar preopinenta noastră, s-a dovedit absolut nerecunoscătoare şi altădată ne-a întors spatele şi nu ne-a mai primit.

Înaintea podului de la coada lacului Vidra, am zărit pe stânga, cum mergi spre Obârşia Lotrului, o vale şi la gura ei, un punct albastru. Harta pe care o aveam spunea că acolo curgea pârâul de la Stână. Pe acolo trebuia să se strecoare o potecă, pe care doream să o cunosc. Puţin după pod, pe un drumeag lateral, exista un canton, cu oarecare forfotă în incintă. Acolo mi-am lăsat maşina, soţia şi copiii. Mai întâi am urcat singur. Am găsit repede urmarea punctului albastru ce urca mai întâi pe valea îngustă,cu arbori doborâţi de timpul care trecuse peste ei. Astăzi pe acolo s-au abătut defrişări masive şi sigur valea nu mai arată la fel. Câtăva vreme am urmat valea, apoi poteca s-a abătut pe malul ei stâng, urcând zdravăn. Apoi panta s-a domolit şi până la urmă am ajuns la stâna din Mieru. Ciobăniţa de acolo mi-a tot povestit vrute şi nevrute, mai ales despre fica ei care dovedea însuşiri literare şi dintre acestea cele poetice erau recunoscute într-o revistă gorjenească.. Printre altele mi-a spus că soţul crease cu toporul culoar printre jnepeni, care să-l scoată mai repede la plai, cu turma la păscut. Eu mi-am continuat drumul pe poteca cea mare care se abătea la stânga şi urca domol către plai. Acolo, printre jnepeni, poteca a dispărut. Unde am ajuns, era un punct de privelişte deosebit. Se vedeau crestele Făgăraşilor, creasta principală a Latoriţei şi cea apropiată a munţilor Lotrului. Am continuat drumul. Eram doar eu şi muntele. Pe creasta pe care ajunsesem, printre tufe de jneapăn, am mers câtăva vreme, până când am dat de un fost bordei, aşezat într-o şa. Eram cu vârful înalt al Ştefanului în faţă şi undeva spre dreapta părea să fie alt vârf înalt. Până aici m-am încumetat să merg. Nici mult timp nu mai aveam la dispoziţie. M-am întors pe aceeaşi potecă, până în apropierea stânei, după care am luat-o pe o altă muchie, tot cu potecă pe ea, care până la urmă m-a condus la şoseaua de pe conturul lacului. În scurtă vreme am ajuns la cantonul la care îmi lăsasem maşina şi unde mă aşteptau copiii şi soţia, puţin supăraţi că zăbovisem pe munte, mai mult decât promisesem.

În altă împrejurare, tot în anul 1989, am ajuns la acelaşi canton, dar de data asta eram doar cu copiii. Am urcat prin aceleaşi locuri, cu un pic de rătăceală,datorită taierilor care şi pe atunci, doar în anumte locuri, tot sălbatece erau. Până la urmă am ajuns la aceeaşi stână şi de acolo în locul de privelişte. Bătea vântul năpraznic. Ne încovoia. Am mai mers pe creastă câtăva vreme, după care m-am convins că înaintarea era prea grea şi pentru copii şi pentru mine, aşa că ne-am întors cam prin aceleaşi locuri.

Cercetarea zonei mi-a dat ghes şi în altă împrejurare, când am urcat împreună cu toată familia. Maşina tot acolo am lăsat-o. Poteca şi stâna tot acolo le-am găsit, doar că acum am mers mai departe de locul vechiului bordei. Am înaintat pe creastă până când am urcat vârful înalt din faţă. Ajunsesem pe vârful Mierului, unul din cele peste 2000m ale Latoriţei. Am dat de o stână, în uşa căruia am aflat un puştan care se zgâia la noi. Am cerut oarecari informaţii de la el, dar stătea în continuare cu degetele în nas şi n-a scos nicio vorbă. De pe hartă rezulta că pe aici ar fi fost o păotecă ce ar fi trebuit să iasă în valea Lotrului nu departe de cantonul la care trebuia să ne întoarcem. N-am aflat-o şi atunci am hotărât să coborâm prin pădure, la întâmplare, sperând să ajungem pe malul Lotrului, de unde mai departe ne-am fi descurcat. Aşa am făcut şi până la urmă chiar pe malul râului am ieşit, dar n-am găsit trecerea comodă pecare mi-am închipuit-o. A trebuit să mergem câtăva vreme pe malul râului şi ceva mai târziu am luat-o prin apă – noroc că ajunsesem aproape de un vad – şi cu copiii în spate, fiecare câte unul, am traversat apa Lortului. Nu eram prea departe de cabana de la Obârşia Lotrului şi după un scurt popas, am închis circuitul. Mi-au trebuit ani mulţi până să ajung din nou pe aceste meleaguri frumoase al Mierului.

Tot în acelaşi an, că doar stăteam într-unul din hotelurile de la Vidra – pe atunci erau toate locuibile şi arătau chiar foarte bine – am plecat pe drumul de pe malul lacului Vidra, cu intenţia să găsesec poteca de pe Pârâul Sec, marcat cu triunghi galben şi să ajung până în creasta munţilor Latoriţei. Am găsit intrarea pe poteca dorită şi prin pădurea de brad, am început să urcăm. Era frumoasă poteca, bine croită în coasta muntelui. Era şi mult umblată, judecând după stâna aflată la golul muntelui. Când am ajuns la plai, poteca s-a risipit şi în faţă nu ne mai stătea decât creasta muntelui. Până acolo am ajuns doar cu Andrei şi de acolo am privit prima oară minunăţiile muntelui care ne stăteau în faţă. Era una din zilele frumoase din mijlocul lunii septembrie. La Vidra lăsasem în urmă adunarea lăstunilor, la sfatul cel mare dinaintea părăsiriio meleagurilor care le fuseseră leagăn peste vară. Aici priveam crestele senine ale munţilor. În zarea ceva mai depărtată stăteua vârfurile semeţe ale Parângului. În vale, poiana verde din căuşul Latoriţei, de parcă am fi fost în mijlocul verii, ce întovărăşea malurile pârâului şi undeva,minusculă, stâna locurilor. Mai departe stătea în calea crestei, Coasta Benghii şi mai departe cuşma vârfuului Bora, decanul acestor munti cu cei 2055m ai săi. Doar până aici ne-a îngădui timpul pe care-l aveam la dispoziţie, dar mi-a fost suficient să aflu că pe aici sunt taine pe care mai devreme sau mai târziu aveam să le descopăr.

În preajma sărbătorilor Paştelui din 1988, când de pe munţi încă nu se dusese toată zăpada, am plecat cu copiii la Voineasa. Ne-am luat şi schiurile, gândind că pe locurile înalte din preajma staţiunii, aveam să mai găsim zăpadă, cât să schiem un pic. Atât cât ştiam noi. Într-una din zile am plecat spre Balţuri, plaiul înalt aflat pe muchia principală a Latoriţei. Acolo pe înaltul plai, se mai afla încă zăpadă şi speram să putem schia şi să ne bronzăm. Cât ne zbănţuiam noi de colo-colo, a apărut un om, poate cu ceva treabă pe la sălaşele de pe plai. Ni se făcuse sete şi omul ne-a învăţat atunci un lucru pe care n-am să-l uit toată viaţa. Ne-a dus la un pâlc de mesteceni. Într-unul din ei a făcut o crestătură. Şi din mesteacăn a ţâşnit apă. Din ea am sorbit şi ni s-a părut apa aceea, ţâşnită din inima mesteacănului, bună ca niciunde. Aşa am învăţat că mesteacănul plânge primăvara.

Ne făceam un concediu la Voineasa. Eram doar eu şi copiii. Ne căutam mereu plimbări prin împrejurimi. Epuizându-le pe cele apropiate staţinuii, vârful Pleaşăi, Chica Lupului şi Balţuri, Dâlmele, vârful Runculeţului şi cel al Săscioarelor, am ajuns să ne gândim la una mai depărtată. Ne-am siut în maşină şi amplecat spre Valea Latoriţei. Am trecut de motelul de astăzi al Petrimanului şi am ajuns la coada lacului Galbenu. De acolo am plecat pe poteca firavă care urca pe malul drepr al Muntinului. Am ajuns până la locul unde trebuia să ajungem la nivelul acestuia. Trebuia să coborâm o zonă stâncoasă desupra apei, care la vremea aceea, era la începutul lunii mai, se dovedea a fi una mai mult decât învolburată. Copiii mai ales, dar mai cu deosebire pericolul apei care ne putea lua oricând, ne-au făcut să ne întoarcem.

Asta însă nu ne-a împiedicat ca într-o altă împrejurare, cu ape ceva mai mici şi desigur într-alt an, când copii mai avansaseră în vârstă, am ajuns tot împreună prin acele locuri. De data asta am coborât la firul apei, apoi am traversat Muntinul, nu înainte de a privi minunata privelişte a Cascadei Moara Dracilor, aflată pe firul apei Latoriţei de sus, Latoriţa cea adevărată ( nici acum nu-mi explic de ce Nae Popescu, autor exeprimentat în alcătuirea ghidurilor şi articolelor despre munţii din această zonă, în loc să numească cu denumirile împământenite, Urdele,Muntinul şi Latoriţa, firele care alcătuesc râul cel mare al Latoriţei, a preferat să le amintească ca fiind Latoriţade Sus, de Mijloc şi de Jos ). De când am părăsit firul apei vijelioase şi acum, am mai făcut 500 de paşi şi am traversat apa mai liniştită a Muntinului. Înainte de urca spre Iezerul Latoriţei, ne-am abătut la dreapta potecii, pe malul apei şi apoi traversând un picior de munte şi coborându-l, am ajuns la firul Latoriţei, cea care cobora pe un mal înalt, stâncos, venind de pe plaiurile alpine, transformându-se în impresionanta cascadă de la Moara Dracilor. Până la ea am străbătut albia cu stânci multe şi mari şi ne-am apropiat de ea, cât să nu ne ude perdeaua de stropi coloraţi în bătaia soarelui. Apoi ne-am întors şi am urcat pe poteca cunoscută care ne-a dus pe malul lacului bine cunoscut, am admirat din nou zborul lăcustelor, mari şi nimunat colorate, cuibăritul raţelor în stufărişul de pe maluri şi saltul lostriţelor încercând să prindă gâze. Andrei a găsit pe malul lacului un pet în care oameni răi adunaseră peştişori de lostriţă. Mici, atunci când îi băgaseră, dar acum deveniţi mari se zbăteau neputincioşi în încercarea de a ieşi sin locul strâmtorat în care fuseseră închişi. Sigur că le-am dat drumul, să se întoarcă acolo unde le era locul, dar nici acum nu-mi pot închipui, cam câtă răutate poate încăpea în minţile bolnave ale unor oameni. Ne-am întors din excursia frumoasă făcută şi muluţumiţi că le făcusem un bine viitorelor lostriţe din lacul dintre brazi.

Am să amintesc o întâmplare cînd am urcat doar cu Andrei, până în creasta Latoriţei. Am ajuns în creastă şi am început să urc către vârful stâncos al Mogoşului. Urcam un horn scurt, uşor, dar atât cât să-i dea lui Andrei senzaţia marilor ascensiuni. Îi rămseseră în minte povestirle mele despre ascensinuea din Elbrus şi urcând hornul, mi-a spus că şi el ar vrea să urce aşa cum altă dată am urcat eu. Sigur că m-a impresionat declaraţia lui, dar viitorul a arătat că doar Floriana a ajuns în locuri înalte, dovedind dragoste nelimitată pentru munte. Şi doat pentru asta am amintit întâmplarea, sfârşită mai departe pe poteca ce ne-a dus la stâna din Părănginosu şi mai departe în Curmătura Vidruţei, până unde ne-a dus o autobasculantă care tocmai adusese materiale pentru îmbunătăţirea aspectului stânei de acolo. În curând o delegaţie chineză trebuia să viziteze o stână model şi fusese tocmai asta aleasă !.

Am lucrat o perioadă ca inspector de calitate la Inspectoratul de profil din judeţul Vâlcea. Ar fi fost frumoasă activitatea, dacă nu aş fi avut de controlat prea mulţi certaţi cu regulile necesare. Ar fi trebuit mereu să aplic amenzi, atunci când vorba bună, dezinteresată şi pe alocuri chiar prietenească, nu era ascultată. Tocmai de aceea nu am putut rămâne în această, aproape nouă profesie decât o jumătate de an. Mă trăgea aţa tot la şantier, pe care, cu toate necazurile lui îl îndrăgisem. Aşa că am plecat din nou acolo, la centrala de constructii din Bucureşti, care pe vremea aceea avea mari lucrări, una dintre ele fiind staţia de epurare Glina, aflată într-un avansat stadiu fizic. Era în vara anului 1989 şi vă puteţi gândi chiar la ce termen a putut fi pusă în funcţie mai apoi. Apoximativ 2010 !. Dar nu despre asta este vorba. Eram în ultimele zile de activitate la Inspectorat. Unul din colegi avea de făcut un control la Vidra. L-am întovărăşit. Ajuns acolo am cerut permisiunea colegului să urc pe munte şi i-am promis că în patru ore am să fiu înapoi. Am pornit într-o cursă contra-cronometru. Am urcat pe capătul de drum forestier de pe valea Mogoşelului, cel mai apropiat de staţiunea Vidra de unde placasem. S-a sfârşit drumul curând şi atunci am început să urc fără potecă, prin pădure, către creasta pe care o ştiam aproape. Mergeam repede prin pădure,care pe măsură ce mă apropiam de creastă, se rărea vaăzând cu ochii. Am ieşit la golul alpin sub vârful Mogoşului. Ştiam poteca de sub vârful calcaros la a cărui bază ajunsesem. Prin grohotişul specific locurilor calcaroase, peste cele două fire de pâraie, pe poteca ce venea dinspre stâna Părănginosului, pe sub stâncăriile mai înalte ale Boarneşului, am ieşit în drumul alpin ce străbate creasta munţilor Latoriţei în întregime. Ajuns sub moţoţoiul de calcar al ultimului vârf calcaros al acesor munţi, vârful Pietrele, am urcat pe unul din hornurile sale, până pe creastă. Am întânit urcând, tufe de bujor de munte, cu atât mai frumoase,cu cât nu puteam să-mi dai seama când am să mai am ocazia să urc pe aceşti munţi. Nu-mi făceam multe iluzii că odată ajuns pe şantierele bucureştene, am să mai am răgaz să-i urc. Am sorbit aerul de munte cu nesaţ. Am privit către cupola masivă a Purului, aflat nu prea departe,către creasta înaltă a Căpăţânii unde petrecusem atâtea clipe minunate, sau către masivitatea celor ai Lotrului, care mai aveau atât de multe să-mi povestească. Cu regret în suflet, am început o coborâre rapidă. Am trecut pe la stâna din Pietrele, am urmat aproape alergând poteca marcată cu cruce roşie ce mă scotea pe şoseaua care înconjura lacul Vidra şi la ieşirea din pădure, într-o şeuţă proapăt golită de brazi, am hotărât să cobor spre dreapta, către valea Mogoşului. Am găsit printre brădui chiar şi o potecuţă şi curând am ajuns la drumul forestier. De aici nu mi-a mai trebuit mult să ajung la staţiunea Vidra, minunându-l pe colegul care mă aştepta, de cât de punctual fusesem şi de ....cât de mult drum făcusem. Aveam pe atunci 55 de ani şi pe potecile de munte, încă îmi puteam lăsa în urmă, tovarăşii de drum !.

Eram în 1990. schimbasem o orânduire pe care îndelung o bârfisem pe cărările de munte, acolo unde în mod sigur nu ne auzea nimeni. Venise una nouă, cu speranţe câr roata carului de mare. Era epoca efervescentă, a multor idealuri şi mai ales idei pe care în cursul acelor ani care le frânseseră, aşteptau acum să iasă la iveală. Am ajuns cu toată familia,din nou la Vidra, acolo unde administratorul Cârstea, ne-a primit ca deobicei, bine. Am avut o cameră confortabilă, cu spaţii genroase şi grup sanitar bine echipat, într-unul din hotelurile aflate acum în paragină, din cauza unui nevolnic, concesionar, care le adusese la dezastru. Dar cu aseemena atitudini aveam să mă obişnuesc în anii care au urmat anului 1990. Ne-am instalat confortabil şi ne-am petrecut zilele de concediu cât am putut mai bine. Într-una din acestea am încins un foc cu jăratec mult, unde am prăjit crapul imens, de crescătorie, adus cu mine de la Bucureşti. Într-alta mi-am lăsat familia să se lăfăie la soare pe malul lacului Vidra şi eu am dat o fugă către creasta Latoriţei. Am urcat pe valea Pietrelor şi până în Şaua cu acelaşi nume, am ţinut-o tot într-o fugă. De acolo am urcat pe drumul alpin, până în şaua care separa vârful Puru – 2049m -,de cel al Petrimanului – 1966m. Sus, pe acesta din urmă, am zărit un cioban. M-am urcat până la el, am aflat că este din Vaideeni şi am schimbat câteva vorbe. Ştiam că noul prefect urma să fie din comuna lor şi pe acest amănunt s-a înfiripat o conversaţie, doar că ciobanul nu s-a arătat prea interesant de schimbările politice din ţară şi poate ştia el ceva. L-am părăsit curând, am ajuns din nou în şaua amintită şi am urcat coasta Purului. Pe vârf am stat cât să-mi bucur ochii cu frumseţea munţilor care mă înconjurau din toate părţile. Făgăraşul îndepărtat mă fascina. Creasta înaltă a Căpăţânii, cu marile vârfuri ale sale, înşirate de la Ursu până la Nedeia, bine cunoscute, parcă stăteau să pun mâna pe ele. Cele ale Lotrului, de la vârful Sterpului paână la Piatra Albă, se desenau pe cerul albastru, iar aici, pe unul din cele mai înalte vârfuri ale Latoriţei, mă simţeam aproape stâpân. N-am,zăbovit totuşi prea mult şi gândindu-mă la familia lăsată jos, am purces la o coborâre la fel de rapidă cum îmi fusese urcuşul. Numai că ajuns într-un loc de unde puteam privi drumul forestier de pe valea Mogoşului, am coborât spre dreapta, prin desişul brăduilor care stăpânea versantul. Dar am ajuns cu bine şi în scurtă vreme la firul văii, iar drumul de pe ea, m-a scos mult mai aproape se staţiunea Vidra pe care o părăsisem dimineaţa.

Am plecat cu Andrei într-o excursie care avea să se desfăşoaree după cât timp bun avea să fie. Am avut mult noroc încă de la început. Era prin vara anului 1993. Era o perioadă de timp frumos şi muntele îmi făcea cu ochiul. L-am convins pe Andrei – cam greu dar l-am convins – să meargă cu mine. Am plecat dis-de-dimineaţă cu un autobuz până la Brezoi. De acolo depindeam de ocaziile pe care trebuia să le aşteptăm. Ne-a surâs norocul şi doar în câteva minute, un „ ia-mă nene ”, a oprit şi în scurtă vreme am ajuns chiar în Ciunget, acolo unde omul atrebuit să se oprească. Am luat-o voiniceşte pe lungul drum de pe Valea Latoriţei, gândindu-ne ce bine ne-ar prinde o maşină care să ne ia din picioare kilometri cei mulţi până la Petrimanu. Nu ne-a fost aşteptarea lungă şi din urmă sfârâitul unui motor, a adus lângă noi o dubiţă care ne-a dus pe nesimţite până la Borogeana Răgăliei, la vechile cabane forestiere ale locului. Până acolo mergea maşina. Noroacele parcă se ţineau lanţ de noi şi doar ce ne pusesem rucsacii în spate, că o altă maşină ne-a luat şi ne-a dus până la motelul Petrimanu. Degeaba am tot sperat noi că maşina avea să treacă peste Curmătura Olteţului. Norocul zilei aceea, aici se termina. Am urcat apoi spre Curmătură. Mai întâi pe potecă, apoi din când în când pe drum şi ceva mai mult pe scurtăturile pe care le ştiam bine. Am ajuns în Curmătură, odată cu ceaţa care învăluise muntele. Aveam încă drum lung de făcut. Ne propusesem să străbatem ramura estică a Parângului, să dormim la Căşeria de sub vârful Ştefanului şi apoi să ne întoarcem pe creasta Latoriţei până în Curmătura Vidruţei, unde urma să ne aştepte o maşină. Am început urcuşul spre primele înălţimi apreciabile din Parâng. Am trecut peste vârful Pristos, primul de peste 2000m, peste cel înalt al Micăii, acolo unde ceaţa s-a îndesit de nu mai ştiam încotro să o luăm. Noroc cu turma de oi care-şi scutura talăngile prin apropiere şi a ciobanului, care ne-a arătat drumul până la lăcuţul din Şaua dintre Muşetoaia şi Micaia. De acolo înainte poteca se desfăşura clar înaintea noastră şi marcajul se vedea ceva mai bine – câţiva ani mai târziu el a fost refăcut şi drumul nu mai avea încurcături. Am trecut pe poteca de sub vârful Galbenu – o potecă se desprinde peste muchia Bălescului şi coboară pâna spra lacul hidro Galbenu din valea Latoriţei –, apoi aproape de cel al Cioarei, unde ne-am întâlnit cu un grup numeros de cehi, aflaţi într-un lung periplu prin aceşti munţi. Când am ajuns lângă drumul alpin, soarele s-a arătat milostiv cu noi şi a împrăştiat ceaţa. O frumuseţede munţi ne stăteau în faţă. Vârfurile cele mari ale Parângului ni se arătau în toată măreţia lor. Mai aveam însă destul drum în faţa noastră, dar acum aveam sub picioare o cale bătută şi teama de rătăcire era exclusă. Am trecut pe deaupra lacurilor Muntinului, pe lângă vârfurile cu acelaşi nume, pe deasupra căuşului verde al văii Latoriţei şi curând am ajuns în Şaua Ştefanului. Intrasem pe tărâmul munţilor Latoriţei. Începusem să obosim şi până la locul de mas peste noapte şi acela ipotetic, mai aveam cale lungă. Am întâlnit o turmă păzită de un băietan, care ne-a îndrumat către noua stână a Căşeriei. Ne-a încurajat,spunându-ne că vom fi primiţi bine. Când pe şosea, când pe scurtături, am ajuns la noua stână. Erau cu toţii la mulsul de seară al oilor. O femeie gureşă ne-a întâmpinat, potolind avântul câinilor. Ne-am apropiat şi i-am spus că i-am adus ţigăril pe pe care ni le ceruse cu vreo două săptămâni înainte, când oprise maşina în care eram, îndreptându-ne către creasta Parângului. „ Multumesc, dar dumneavoastră sunteţi domnul Boghez, că celălalt nume vi l-am uitat ! ; - Bine, dar de unde mă cunoaşteţi ?; - Păi de când aţi rămas o moapte la noi, la vechea Căşerie ! ”. Şi aşa s-au dezlegat limbile. Ne-au primit în stâna deabia încropită şi ne-au omenit cu ce aveau la îndemână şi mai ales femeia ne-a povestit vrute şi nevrute. Avea o fată cu veleităţi poetice şi versuri publicate într-un ziar gorjan şi să recunosc fata avea destul talent. Se cunoştea că era de pe melagurile lui Titulescu,e drept cu alte talente. Şi iar mi-am adus aminte de cele povestite de un unchi care hălăduise pe aceste melaguri, prin anii ’40, care întâlnise un băietan ce ştia pedin afară discursuri de ale omului amintit. Apoi ne-a pocestit cum se duseseră la Petroşeni, după cumpărături, mamă şi fiică, îmbrăcate frumos, orăşeneşte şi într-un magazin, cineva a adulmecat miros de oaie şi se întreba de unde poate veni. Apoi ne-au povestit de bunica lor, care nu se îndura să plece din vechea Căşerie, unde îşi petrecuse amar de ani. Stătea acolo chiar şi când dădea iarna peste ea şi îmi aduc aminte că într-o primăvară, am văzut-o coborând din munte trecând vechiul pod al Ştefanului. Până ’ntr-o zi, când au luat-o de acolo cu o motocicletă şi bunica a făcut cale întoarsă spre casă.şi parcă mi-o închipui cu panaşul fluturând în vânt, aşa, cam cum arătau soldaţii pe bibiclete din Mark Twain, din al său Yankeu la curtea refelui Arthur !. :Poate să fi fost partea comică a plecării bătrânei de pe pe meleagurile Căşeriei de la poalele Ştefanului,dacă în spate nu s-ar fi ascuns drama unui om smuls pentru toptdeauna din locurile în care pe care le îndrăgise atâta. A trecut noaptea – nu chiar aşa comodă – şi ne-am luat rămas bun în zori, când am început cealaltă parte a excursiei. Aveam să mai revăd stâna, atunci doar încropită la nevoia vremurilor mai noi, cu dor de viaţă nouă, dar parfumul vechii Căşerii, din ce în ce mai derăpănată, pluteşte peste locurile de odinioară.

Hotărâsem, mai mult eu, să urcăm vârful Ştefanului,daar nu pe şosea şi potecă, ci direct pe panta cam abruptă a muntelui. N-a fost ceva de speriat,dar nici comodă n-a fost. În vârful Ştefanului, ultimul bastion înalt al Latoriţei, era soare mult şi drumul peste crestele pe care ni-l propusesem era incă lung. Dar iarba plaiurilor strălucea în zorii dimineţii, pe care ici-colo turmele ieşiseră la păscut. Vârfurile erau însă multe şi calea pe care ni-o propusesem peste ele era tare lungă. Aproape de noi, turmele de la stânele din Mieru deabia ieşiseră la plai şi câinii aproape că nici nu ne-au luat în seamă. Crestele Parângului, la a cărui graniţă ajunsesem, se ridicau semeţe în soare şi în spatele lor, bănuiam căldările care ascundeau minunea lacurilor încreţite de boarea dimineţii. Noi ne-am reluat drumul pe creste, am ajuns pe Bora, decan de înălţime al acestor munţi, cu cei 2055m ai săi. Nu eram prima oară acolo şi osuarul rămas în urma oamenilor care se războise cu muntele tăindu-i jneapănul din creastă, lăsase urme adânci şi triste. Dar asta era atunci, în anul 1993, dar astăzi, în 2012, pe versantul nordic s-a instalat pârtia de schi şi tăierea desişului verde ce scundea firul pârâului dătător de viaţă a căzut sub secure şi parcă bătălia omului cu muntele a fost desăvârşită.

Am străbătut Coasta Benghii, pe care adevărate herghelii de cai – mereu 18, de parcă cineva îi orânduise cu intenţie- , sălăşluiau nestingheriţi la păscut, până aveau să care din nou la vale, tărhatul stânelor. Peste Zănoguţa am trecut repede şi drumul tăiat în coasta Purului l-am făcut în bătaia soarelui de vară, năpraznic, care parcă ne-a sleit puterile şi nici firişoarele de apă întâlnite în cale nu ni le-au redat. Pe Puru nu am mai ajuns, deşi cupola lui înaltă ne-ar fi oferit aceleşi măreţe privelişti către munţii parcă de pretutindeni. De acolo de sus privisem de atâtea ori Făgăraşul îndepărtat şi legendele Retezatului, pierdut în zări. Ne-am mulţumit doar să ajungem în strunga înaltă, străjuită de Puru şi Petrimanu, de unde drumul cobora către alte locuri de poveste ale munţilor pe care-i străbăteam. Am lăsat în urmă poteca ce ducea spre căldarea „ marelui ” pe care-l lăsasem în urmă şi care ascundea misterul vremurilor uitate, cu iezer ascuns sub turbării şi am ajuns pe şesul înierbat al Şeii Pietrelor. În faţă ne stăteau meterezele roase de vânturi ale casteleor închipuite, din calcar argintiu, din locurilor pe care le străbăteam. Drumul se strecura pe la poalele lor, pe sub vârfurile Pietrelor, ale Boarenşului, ori ale Mogoşului şi Noptesei, dar noi ne-am abătut pe poteca firavă ştiută bine ce se desprindea anonimă la stânga, imediat ce treceam de ultimele cleanţuri ale Pietrelor. Eram sfârşiţi de oboseala drumului făcut prin soarele arzător şi dornici de umbra pădurii şi mai ales de vreun firişor de apă ce ne-ar fi potolit setea amarnică. Pădurea cu brazi bătrâni, cu rădăcini ieşite la iveală dintre stâncile care-i adăpostiseră de-o viaţă lungă, adăpostea poteca aşezată la poalele grohotişului măcinat din crestele înalte. Când am ieşit din pădure şi am întâlnit primul firişor de apă, aproape clocit de căldura soarelui,ne-am repezit asupra lui, de parcă am fi vrut să-l sorbim cu totul. Deabia la stâna din Părănginosu, unde un şuvoi puternic de apă ţâşnea din inima muntelui, am înţeles din nou care-i puterea miraculoasă a apei răcoroase ieşită din adâncuri. Mai departe drumul ne-a condus la stâna din Nopteasa şi mai apoi în Curmătura Vidruţei,acolo unde eram aşteptaţi cam de multişor.

Cu copiii şi nu numai ai mei am încercat odată să ajung la Plaiul Poienii. Era vreme de vară şi timpul era tare schimbător. Am ajuns la Voineasa,după care am urcat direct, pe o potecă pe care o aflasem nu de prea multă vreme. Printre brazii care străjuiau staţiunea şi mai apoi pe plai,către conacele risipite pe pajişti. N-a fost drum uşor şi panta cam mare nu prea s-a acomodat cu cele dorite de copiii. La unul din conace a trebuit să ne oprim. Ne ajunsese ploaia din urmă. Am zăbovit aici cam mult, până să se potolească aversa. Apoi am plecat spre Balţuri şi am intrat repede în lungul drum alpin, străjuit de pădure. Am urcat cele câteva scurtături, am mai avut locuri de privelişte şi pe înserat am ajuns la cabana de la Plaiul Poienii. Ne-a înghesuit cabanierul, Săndel, într-o singură cameră ce-i rămăsese disponibilă. Unii în pat de-a curmezişul, ceilaţi pe jos, până la urmă a trecut noaptea. Doar că peste noapte peste munte se abătuse ploaia mocănească şi în zori nu încetase şi după cât de învolburat era cerul nici nu dădea semne că ar înceta curând. Orice plan făcut, de ieşiri la plaiul alpin sau mai sus, erau date peste cap. Nu ne-a mai rămas de făcut decât să începem lungul drum al coborârii. Cel dinspre Voineasa ni s-a părut prea lung şi l-am ales pe cel care ne scotea la Ciunget. Pe ploaie am ajuns ladrumul din valea Rudăresei, acolo un camoin încărcat cu lemne stătea să plece la vale. Ne-a luat cu el şi prin zbiceala ploii care ne bătea în faţă, am ajuns la casele din Ciunget. Aici şoferul afăcut o pauză lungă la una din case şi după mult timp şi-a continuat drumul. Noroc că ploaia încetase între timp. Am ajuns totuşi cu bine la Gura Latoriţei, ba încă am avut de aşteptat o bună bucată de vreme până la sosirea autobuzului. Nu ştiu câtă plăecere le-a făcut copiilor care ne-au însoţit, ştiu doar că Floriana m-a turnat maică-sii, că am dus-o prin ploaie şi nu i-a plăcut deloc.

O lungă perioadă de timp mi-am găsit cu greutate tovarăşi de drumeţie. Poate şi pentru că eu doream mereu drumuri noi, cele vechi şi mai ales pe Cozia, cu atâţia munţi în faţă, încă nestrăbătuţi, îmi venea greu să accept mereu cărările îndelung străbătute. Aşa că în această împrejurare mi-am adus aminte de locurile cărora întotdeauna le apreciasem frumuseţea. Mi-am luat rucsacul în spate,m-am urcat în autobuzul de Voineasa – pe atunci exista o cursă direct Bucureşti, într-atâta de solocitată era staţiunea -, care intra şi până la Ciunget. În faţa hidrocentralei mi-am început călătoria. Era prin anul 1998. Aveam în faţă un drum lung, de 17 km şi şanse să mă ia cineva cu maşina erau puţine. Rămăsesem singur, doar cu frumuseţile văii în faţă. Pe lângă mine a trecut doar o motoretă şi aia încărcată. Mergeam singur pe vale şi în curând am ajuns la podul care altădată se construia. Mai aveam încă 10 km, când din urma mea a sosit lângă mine o maşină, al cărui şofer m-a poftit înăuntru, doar să am grijă cummă aşez, sănucumva să-i sparg cartoanele de ouă aflate lângă locul din faţă. Am aflat repede că era cel care avusese ideea, ca dintr-o veche dinamitieră, să incropească viitorul motel Petrimanu. Până acolo am tot schimbat vorbe despre frumuseţea locurilor, care doar acestea îl îndemnaseră să înjghebeze adăpostul din acele locuri. Am ajuns repede şi am avut prilejul să descopăr casa, cam rudimentară, ce urma să se desvolte mai apoi. Nu vroiam să rămân acolo şi mi-am căutat loc de dormit la vechea casă a şcolară,acolo unde femeia-paznic, planturoasa doamnă Adela, mă adăpostise în alte împrejurări. De data asta n-a vrut şi am fost nevoit să-mi găsesec loc de mas peste noapte la cantonul silvic de alături. A fost tare bine acolo şi odihna mi-a priit, mai ales că a doua zi mă aştepta un drum lung şi total necunoscut. Aveam de gând să urc pe pârâul lui Tocan, să ajung în creasta munţilor Latoriţei şi de acolo la Voineasa. Locurile nu-mi erau deloc clare şi pe deasupra şi drumul până la capătul pe care mi-l propusesm, nu era deloc aproape. Am pornit cu noaptea’n cap, chiar fără să-mi iau rămas bun de la gazde, noroc că-mi achitasem plata nopţii petrecute la ei. Am trecut pe lângă motel, am traversat pârâul Latoriţei către coada lacului şi am apucat-o pe drumul de contur al lacului. Frumos, dar pe alocuri noroios. Am avut de acolo privelişiti minunate către malul pe care-l părăsisem şi către întunecata oglindă a lacului Petrimanu. Am depăşit marcajul cu cruce roşie, care ducea către v\rful Petrimanului şi mai departe către staţiunea Vidra şi am intrat în lungul văii, către una din ramificaţiile lacului. Am trecut pe sub conducta de aducţiune care ducea apa din lacul de mai sus al Galbenului, către staţia de pompare spre Vidra şi am ajuns într-un loc cu apă linştită, înegrită de culoarea brazilor care-o înconjura. Am intrat pe o podişcă împrovizată şi, pe poteca spre stânga care se însăila am intrat pe valea adevărată a pârâului lui Tocan. Am sărit apa pârâului pe malul drept şi m-am angajat pe poteca de brână de deasupra lui. O buna bucată de drum am tot mers pe malul pârâului. Până într’un loc în care am întâlnit o furcitură de pâraie. Acolo brazii începeau să se rărească şi poiana stătea să mijească în spatele lor. Poteca dispăruse şi doar un cal pripăşit la păscut, trăda oarecare familiaritate locurilor. Au dispărut brazii şi doar întinsul poienii îmi stătea în faţă. În mijlocul poienii, stavilă parcă între plai şi muntele pietros, era un bloc mare de stâncă. Acolo, pe tipsia acestuia, mi-am întins masa de prânz. Deabia mai încolo, cu creştetul muntelui de calcar argintiu deasupra, am găsit un fir de potecă. Am ajuns la un izvor bogat şi apoi la stâna locurilor, cea din Boarneş. Înăuntru era doi bătrâni, moşul şi baba lui şi bucuroşi de oaspeţi, m-au îmbiat la masă cu bunătăţile pe care le aveau. Am luat doar un pahar de jintiţă – berea ciobanului – şi alături de ei am infiripat vorbe de suflet, cu oamenii care-mi ofereau ospeţia. Apoi m-au îndrumat prin locuri bune de urcat căître drumul alpin de deasupra. Mi-au amintit de „ bisericuţă ”, arcada străpunsă de vântuiri, din răsăritul soarelui către apusul lui. Şi tot ei mi-au spus oarecari vorbe despre semnificaţia acesteia. Apoi ne-am despărţit. Am urcat din greu până la drumul alpin, cel croit prn ’914 şi odată ajuns acolo nu mi-a mai rămas de făcut decât să-mi zoresc paşii către Voineasa. Am trecut pe sub Fratoşteanu cel Mare, în faţă cu pâraele de pe coasta muntelui, pornite vijelios, acum în parg de vară. Apoi pe lângă cabana de la Plaiul Poienii, ultimul loc de unde am mai luat ceva informaţii despre drumul pe mai departe. Când am ajuns în plaiul Balţurilor, panta ce o aveam de urcat mi s-a părut una infernală şi când am întâlnit stâlpul de înaltă tensiune de care-mi amintise femeia de la cabană, am ştiut că trebuie să cobor spre Voineasa şi că drumul meu cel lung, avea să se apropie de sfârşit. Făcusem, străbătând păduri, plaiuri şi drum lat, poate mai bine de 30 km.dar cine le ţinea numărul atunci, în 1997, când deabia trecusem de 60 de ani.

Acum ştiam bine traseul de pe Valea lui Tocan, aşa că mi-am permis să merg cu copiii prin locurile acelea. De înnoptat am făcut-o pe malul lacului Petrimanu, acolo unde altădată fusese colonia de muncitori ai barajului. Printre fundaţiile acestora, având în faţă oglinda lacului şi casele de pe celălalt mal, am petrecut o după amiază cu oarecari reprize de ploaie şi printre ele mult soare. Până a doua zi, timpul s-a stabilizat şi ne-am pregătit de plecare. Pe drumul de contur al lacului, tocmai treceau doctorii Iliescu şi Găvănescu, care ca şi noi se îndreptau către creasta Latoriţei. Câtâva vreme mai târziu am plecat şi noi. Am ajuns tot la capătul drumului de contur, tot pe sub conducta de aducţiune am trecut şi pe malul lăcuţului format de captarea pârâului, am zăbovit câtăva vreme. Ştiam de când fusesem în plimbarea de unul singur, că pe celălalt mal, cel stâng, apărea o potecă bine conturată. De data asta pe acolo am luat-o. A fost o potecă frumoasă. Am străbătut pădurea de fag multă vreme, până când aceasta s-a înfrăţit cu cea de brad. Am trecut prin locuri cu stâncării, prin altele cu ascunzişuri, de credeai că acu-acu, ţâşneşte din locuri bine pitite, vreun animăluţ care să ne dea ceva emoţii. Până la urmă pădurea s-a rărit, a apărut imaginea plaiului, care ne stătea în faţă, dar şi poteca a dispărut ca prin farmec. Nu aveam mult de ales şi am luat-o la dreapta, urcând spre plaiul luminos de deasupra. Când l-am depăşit, am ajuns în poiana stânei din Turcinu Mare. Erau acolo strânse în jurul focului,ciobăniţele, dintre cele tinere şi din cele care de mulţi ani îşi petreceau zilele verii pe plaiurile întinse ale munţilor. Au văzut liota de copii pe care-i aveam după mine şi ne-au poftit în stână şi ne-au ospătat ba cu jintiţă, ba cu urdă proaspătă şi o bună bucată de vreme, ne-au tot ţinut de vorbă. Până la urmă ne-am luat bagajele în spinare şi pe poteca ce tăia plaiul Turcinelor, ne-am continuat drumul. Ne-am oprit tocmai în creasta care ducea spre vârful pietros al Turcinului Mare, până unde mi-am dus după mine şi copiii. Apoi am plecat către Şaua Fratoşteanului Mic. Era poteca clară şi tăia coasta muntelui de ziceai că trasarea ei fusese făcută după vrun proect bine studiat. Parcă aş fi vrut să urcăm şi către vârful Repezi, săltat doar cu ceva metri peste 2000m, dar oboseala copiilor şi de ce nu şi a mea, m-au făcut să renunţ la planul, ăsta cam depărtat. Aşa că din şaua în care ajunsesem, am coborât poteca ce ducea către maulul lacului Negru, singurul lac activ al Latoriţei. Am coborât până la firul apei Rudăresei care în lac îşi avea obârşia şi am urcat către serpentinele drumului alpin. Când am ajuns, eram desupra stânei din Fratoşteanu şi copiii de acolo ne-au simţit şi parcă ar fi venit spre noi. S-au oprit pînă la urmă, dar odată cu ei şi câinii cam lătrători şi parcă de ei ne era un pic teamă. Ne-am continuat drumul şi destul de obosiţi, am ajuns la casa din Plaiul Poienii. Săndel ne-a primit bine şi obosiţi cum eram ne-am odihnit ca lumea. A doua zi ne aştepta drumul nu prea lung către Voineasa, unde periplul nostru a luat sfârşit.

Eram pe creasta munţillor Latoriţei, nici măcar nu îmi aduc aminte de unde veneam. Poate de la Plaiul Poienii, unde de obicei innoptam. Sigur este că undeva dincolo de Fratoşteanu, m-am întâlnit cu doctorii Găvănescu şi Iliescu. Pe vremea aceea mergeau des împreună. Îşi lăsaseră maşina pe valea Latoriţei şi probabil urcaseră pe Pârâul lui Tocan. Mi-au propus să mă întorc cu ei şi tot pe unde veniseră. Doar că eu, care ştiam acum potecile, le-am propus să coborâm pe acolo pe unde urcasem cu copiii. Era toamnă, la stâna din Turcinu Mare,nu mai era nimeni. Am coborât limba de plai până când am intrat în pădure. Ştiam că pe acolo poteca nu se vedea de loc. Am continuat să coborâm până când ne-am convins că ne rătăcisem. Găvănescu, fire mai colerică,era aproape să dea în clocot. Iliescu avea mai multă răbdare,aşa că împreună am început să urcăm către plai. Câtâva vreme am mai cercetat locurile, până când însfârşit am dat de capătul potecii. Era largă, cu serpentine frumoase şi ziua caldă de toamnă cu frunza copacilor ce-şi începuse viaţa amurgului, ne-a făcut umbletul mîngâietor şi până jos la lacul captării nici măcar Găvănescu nu a mai avut nimic de zis. Acolo era maşina cu care urcaseră dimineaţa şi întorsul ne-a fost scurt până acasă. Îmi mai aduc aminte că atunci, Găvănescu mi-a propus să merg cu el a doua zi la căbănuţa de la Puturoasa Lotrişorului şi de atunci multă vreme sfârşitul de săptămână mă găsea cu el sambăta pe munţi înalţi şi duminca la căsuţa aceasta minunată..

Conduceam lucrările unui mare ansamblu de locuinţe în Bucureşti şi doar arareori izbuteam să ajung acasă. Îmi era dor de munte. Aşa că ce puteam face mai bine, decât să merg la munte. Cu bătrâna şi credincioasa mea Dacie 1300, mi-am urcat familia în maşină şi amplecat spre valea Latoriţei. Am depăşit motelul deabia înjghebat şi am ajuns la coafa lacului Galbenu, acolo unde drumul de contur îşi avea capătul. La stânga, pe valea Urdelor, a Latotiţei de Jos cum i-a spus prof. Gh Ploaie, mai era un drum, pe care cu puţin timp înainte mai fusesem, până la cantonul de la capătul lui. Acum am pornit pe poteca bine cunoscută ce ducea pe valea Muntinului. Am coborât stâncile aninate deasupra vâltorii Latoriţei, am zărit frumoasa Cascadă a Dracilor şi după încă o bucată de drum, am trecut apa Muntinului pe celălalt mal. Am căutat începutul potecii ce urca spre iezerul Latoriţei şi am ajuns curând pe malul său. Era o zi de vară,cu soare mult şi călduri mari. Aici, pe malul lacului era doar o boare placută. Căldurile lunii august,care mă chinuiau zi de zi în Bucureşti, aici erau doar o amintire. De jur împrejur era linişte şi parcă din pădurea de brad care ne înconjura, aşteptam să se ivească, blana miţoasă a vreunui Moş Martin. Pe lac cuibăriseră raţele şi din când în când zborul greoi a căte uneia din ele, mai risipiea liniştea. Câte o lostriţă mai ieşea din oglinda fermecată a lacului, în zbor după vreo insectă care se apropiase prea mult de luciul apei. Pe mal câte o libelulă, proaspăt ieşită de la vreun croitor ceresc care tocmai o îmbrăcase în felurite culori, mai poposea pe malul lacului. Şi peste tot domnea o linşte neobişnuită. Aşa ne-am petrecut câtăva vreme timpul pe malul lacului. Când am socotit că venise vremea întorcerii, ne-am desprins cu greu din locurile acelea. Şi vorba aceea a lui Hogaş „ mare minune să nu fi fost fermecate locurile acelea”. Am ajuns din nou la maşină şi drumul, altfel lung până acasă,nici nu l-am simţit. Era în anul 1990, după ce trecusem de evenimentele din decembrie şi parcă totul avea un parfum al unei libertăţi pe care ne-o doream şi mă stăpânea gândul că de acum încolo tot ce ştiam eu, că ar fi bine în meseria mea şi cunoştinţele acumulate în lungii ani de şantier petrecuţi în Vâlcea, despre lucruri care ar fi trebuir să fie făcute, tocmai le venise vremea. Când am ajuns acasă,am găsit un bilet, care îmi arăta dorinţa viitorului prefect al judeţului, de a sta de vorbă cu mine. Şi aşa, pe negândite – fără vreun partid în spate,că doar unul îmi ajunsese -, am ocupat mai apoi unul din postuile importante ale judeţului. Mi-am lăsat deoparte pentru o perioadă, meseria mea pe care nu o părăsisem o viaţă şi m-am apucat de treaba pe care funcţia în care ajunsesem, gândeam că mi-o cerea.Nu eram membru al vreunuia din partide, că doar îmi ajunsese unul, dar s-adovedit că toată strădania mea fost degeaba. Hotârât postul nu era din acelea în care contează munca şi rezultatele, ci din celelate, din care atâţia oameni s-au îmbogăţit fără merite profesionale. Şi parcă e păcat. Dar ziua frumoasă pe care o petrecusem pe malul iezerului Latoriţei, au rămas amintirile de mai sus !.

Lucram acum la prefectură şi timpul nu-mi mai era la dispoziţie. Aveam, n-aveam treaba, de dimineaţa până seara târziu eram la birou. Nici măcar duminca nu-mi mai era liberă. Şi totuşi într-o duminică din sfârşitul lunii octombrie, am plecat pe munte. Eram împreună cu doctorul Iliescu. Cu el am ajuns la Ciunget, când încă nu se luminase bine de ziuă. Am urcat din greu pe poteca ce ducea spre castelul de echilibru al hidrocentralei ,i de acolo ne-am avântat în poteca ce trebuia să ne ducă pe vârful Repezi şi mai apoi pe cel al Fratoşteanullui. După castel, până în dreptul varfului Vânăta, pe care era releul tv al comunei, am urmărit un drum, apoi am intrat în lungul unei poteci, care pe vremea aceea era îndelung umblată de turmele de oi. Pădure era una întunecoasă şi barzii atât de deşi încât acopereau cerul. Erau şi locuri neclare, în care doar intuiţia ne-au îndrumat bine. Uneori eram aproape de creastă, alteori ne îndepărtam de ea şi doar către finalul drumului spre stâna din Groapă, poteca a devenit una clară. În poiana stânei, am zăbovit o clipă la poalele stâncii uriaşe din mijlocul ei. Era poiana înconjurată de pădure. Am apucat pe un intrând printre brazi – doar altădată am găsit poteca cea bună. Poteca s-a sfârşit repede şi a trebuit să ne chinuim prin încălcişul şi prin mărăcinişul care a urmat. Părea că nu mai ieşim niciodată la golul alpin. Până la urmă am ieşit către vârful Părăginosului. Era vreme frumoasă şi nu ne-a fost greu mai departe să ajungem pe vârful cu stânci pripăşite pe aici, ale Repezilor,primul sau ultimul din creasta Latoriţei de peste 2000m – 2013m. Ne-am adăpostit printre stânci şi ne-am făcut un plan pe mai departe. Parcă nici nu ne dădeam seama căt mai avem de mers. Am coborât în Şaua Lespezilor, pe o parte cu stâna cu acelaşi nume, pe cealaltă cu cea a Mesei de Piatră. Am ocolit vârful Fratoşteanu Mic, am depăşit şaua din care un drum mai scurt ne-ar fi dus pe lângă Lacul Negru şi am urcat panta nu prea lungă către vârful Fratoşteanului cel Mare. Ne-am privit unul pe altul şi ne-am mărturisit teama drumului încă lung pe care-l mai aveam de parcurs. Am coborât către drumul alpin, i-am străbătut pădurea de brad şi o clipă ne-am abătut pe la cabana de la Plaiul Poienii. Apoi ne-am îndrumat paşii pe drumul ce ne scotea la Ciuhnget, acolo unde ne lăsasem maşina. Am trecut pe lângă amenajările hidrotehnice, fără să ne oprim. Aveam în faţă un drum de 12 km şi ziua scurtă a sfârşitului de ocombrie ne zorea cu întunericul care se apropia. Pe lângă stâncile care întruchipau un fragment de chei, am trecut doar aruncându-le o privire, iar când am intrat în sat, întunericul stăpânea locurile. Pe la cîte-o fereastră mai zăream lumină, câte un sătean întârziat ne-a mai ieşit în cale. Peste tot mirosul fumului serilor de toamnă stăpânea locurile. La locul unde ne lăsasem maşina întunericul era deplin şi chiar ne-am mirat că ajunsesem cu bine acolo. Acasă am ajuns după ora 22, obosiiţi, după tura lungă făcută, poate chiar dincolo de 30 km.

Veneam, împreună cu doctorul Iliescu, din Voineasa pe drumul lung de pe creasta Mănbăilesei. Am coborât la Vidra, unde de altfel aveam de făcut un control asupra calităţii lucrărilor ce se executau la lucrările de alimentare cu apă a viitorei staţiuni. Aici, la Vidra, eram aşteptaţi de doctorii staţiunii, famila Retegy. S-au dovedit gazde primitoare şi nu uit că ne pregătiseră o ladă cu sticle de vin, pe care noi, le-am refuzat cu oarecare stânjeneală, nicunul din noi nefiind băutori decât de apă de izvor. Ne-am cazat la hotelurile in funcţiune, dar din păcate ne-am încălzit peste noapte doar cu un amărât de calorifer electric. A doua zi am plecat cu doctorul Retegy pe potecile Latoriţei ştiute bine de el, care le bătuse toată iarna, în ture lungi pe schiuri. Acum ne-a condus, pentru noi prima oară, pe drumul către Puru. La început pe poteca marcată cu cruce roşie până în Şaua Pietrelor, apoi scurtă vreme pe drumul alpin şi apoi direct pe coasta Purului. Ziua frumoasă de primăvară încă la începutul ei, ne-a prilejuit de pe vârful acesta, privelişti către creasta Parângului mai ales, dar şi cea a Lotrului, de neuitat. Vârfurile acoperite de zăpadă, căldările alpine ale Parângului, unde ştiam că stâteau lacuri minunate, ne-au prilejuit gânduri pentru excursii de tot felul. Pe multe din acestea, la vrema verilor ce au venit, le-am admirat oglinzile vălurite, dar din păcate nu cu doctorul Iliescu, excelent camarad de munte. Pe vârful Purului bătea vântul tare şi de pe el am coborât către stânele locurilor şi de acolo întoarcerea am făcut-o pe muchia acestuia şi am ajuns până la urmă pe malul lacului Vidra. Poteca era largă şi părea una îndelung străbătută, dar din păcate cu foarte mulţi copaci doborâţ în cale. Am trecut prin apriopierea unei frumoase căsuţe silvice, bine ascunsă în pădure. De pe drum am ajuns din nou la Vidra, cu o altă noapte petrecută în compania caloriferului electric. A doua zi, ne-a condus Retegy, pe Valea Mogoşului, multă vreme pe un drum forestier, apoi prin pădure, până în apropierea drumului alpin cunoscut din alte împrejurări. Ne-am luat rămas bun de la gazda noastră atât de plăcută şi am început lungul drum către Voineasa. Am sporovăit multe şi nevrute şi ne-am împărtăşit necazuirle cotidiene izvorâte din orânduirea care nu se mai sfâşea. A venit până la urmă şi rândul acesteia, dar din nefericire cu alte necazuri, care ne-au risipit entuziasmul acelor zile. Din lungul drum al crestei, de pe care urmele iernii încă nu se risipiseră, ne-am trezit în poiana Balţurilor, cu iarbă proaspătă şi flori galbene de piciorul cocoşului. Era un spectacol surpinzător şi peste anii de până acum, peisajul acesta nu mi s-a dus din memorie. Într-atâta a fost de fermecător. Drumul până la Voineasa a fost scurt de aici încolo şi ajunşi la Voineasa am mai avut de aşteptat până la pkecarea autobuzului.

A reprezentat muntele Fratoşteanu, multă vreme unul din ţelurile excursiilor săptămânale, unul din locurile cele mai umblate. Fusese de mult, prin anii ’80, unul din primele lccuri în care-mi urcasem copiii. Plecaţi de la Vidra, cu Dacia mea, obişnuită cu drumuri grele, urcasem până la stâna din Nopteasa, pe drumul acela ca vai de capul lui. La stână mă oprisem şi pe jos, urcasem pe vârf. Fusese ceaţă deasă de s-o tai cu cuţitul şi cred că le-a rămas copiilor doar spaima drumului brutal pe care urcasem. Încolo nicio privelişte.

Într-altă împrejurare, era iarnă în toată puterea cuvântului şi am ajuns aproape de fosta colonie Nopteasa, prin preajma locului numit Despina, cu o maşină ceva mai elevată. Să fi fost prin anii ’96-97. Eram cu Găvănescu, Edfy şi Sandu. Nu prea ştiam bine pe unde se urcă spre Fratoşteanu, dar ăsta ne era ţelul. Din curba dinaintea urcării serpentinei ce urma, se desprindea un drum şi mai departe o potecă ce ducea sus, la cabana de la Plaiul Poienii. Pe acolo am început să urcăm. Am trecut de punctul hidro, am continuat pe drumu forestier şi am luat-o la dreapta, pe sub pădurea încă în picioare. Drumeagul de exploatare s-a terminat repede şi nu ne-a mai rămas de făcut,decât să înfruntăm pădurea, în speranţa că vom ajunge la vechiul drum alpin. Nu prea ştiu ce era în mintea noastră, că oameni în toată firea eram, că doar aveam cam o jumătate se secol în spate, necum că eu trecuse mult şi de aceasta. Bătea vântul tare şi vârfurile brazilor se cam îndoiau. Funigeii zbuaru prin aer, duşi de vânt sau chiar aevea căzuţi din cer. O vreme ceţoasă înconjura muntele. Ajunşi la drumul alpin, am continuat să urcăm pe el, uneori depăşind brazii căzuţi. Până la urmă am ajuns la golul muntelui şi pe un crac al lui, am început ultimul urcuş. Nu ştiu câţi km/h o fi avut vântoasa, dar urcam îndoiţi de puterea ei. Am ajuns pe vârf, printre stâncăriile de acolo, care nici ele nu ne ajutau să ne ferim de furia viscolului. Ştiu doar că am încercat să ne lăsăm pe spate, în furia vântului, ca într-un şezlong şi stăteam chiar „ comod ” pe spătarul lui. Oricâtă tinereţe mai aveam în noi, până la urmă vântul ne-a gonit la vale şi pe urmele încă neacoprite, prin pădure, am ajuns din nou la maşină. Nu văzusem nimc, doar că ne luptasem cu viscolul şi îl învinsesm. Ar mai fi ceva de adăugat, mai cu iz de legendă. Chiar la intrarea în pădure, scăpaţi întregi din vitregia viscolului, am făcut vreo două fotografii de grup. La developare, şi numai pe acestea, au apărut prin preajma noastră, nişte mici pete albe, care păreau spiriduşi în mişcare iute, căci aveau în spatele lor urmă de coadă albicioasă. Şi ne-am închipuit mai apoi că sunt legende cu astfel de spirite, cărora le place apropierea de oameni !.

Dar Fratoşteanu ne-a oferit în anii care au urmat şi multe zile frumoase,cu cer albastru şi privelişti depărtate, mai cu deosebire iarna. Atunci cerul era limpede şi privirile zburdau până spre orozontul depărtat. De era soare cald, sau cu dinţi, de cele mai multe ori, stâteam adăpostiţi de stâncile grupate pe vârf, ne scoteam bruma de mâncare adusă cu noi şi ne delectam privirile cu filmul munţilor care ne înconjurau. Parângul era alb şi căldările adânci, erau acum bine tencuite de omătul care părea acolo aşternut pe vecie. Făgăraşul avea creste înalte cu zimţi ridicaţi până la cer şi din ele mai răzbăteau stânci golaşe. Fiecare muchie sudică, lungă ca o zi de post, părea înfrăţită cu cerul albastru şi odată cu el sf’rşea în văile adânci. Munţii Căpăţânii şi Lotrului atât de apropiaţi, cu vârfurile lor cele mari, păreau doar toboganuri uriaşe, pe care numai bine ai fi alunecat cu schiurile sau vreo săniuţă măiastră. De câte ori n-am visat aici la crestele Căpăţânii mai ales, pe care de atâtea ori le străbătusem iarna, plecând pe doagele fermecate, din poveştile scrise la lumina lămpii cu gaz din căsuţade la poalele Romanului şi până pe crestele înalte.

Drumul până pe vârful Fratoşteanului nu era tocmai uşor iarna,când zăpezile mari trebuiau învinse. Atunci urcuşul pe vârful Noptesei îl făceam pe o brână uneori sticloasă şi ieşrea în creasta sa, printr-un horn cu zâpadă până la brâu. Doar sus, după ce treceam de vârf, pe platoul Părănginosului aveam şi noi clipe de linişte. Iar de zăpezile iernilor grele, de cum depăşeam stâna din Nopteasa, ce să spun, că ne luptam cu ele, ajunse până la brâu.

Am urcat şi în zile de primăvară, ori de vară,, în care de pe coaste plecau şuvoaie de apă înspumată, când plaiurile erau acoperite de covor de picioare de cocoş galbene, dar parcă niciodată zilele nu erau la fel de frumoase ca cele în care ne luptam cu zăpezile mari, deasupra cu cer albastru, înconjuraţi de munţi înalţi,albiţi de bătrâneţea vremelnic căzută peste ei.

Dar anii aceia au fost frumoşi, au trecut ca gândul şi doar amitirile vremurilor de atunci,au rămas neşterse.

Alături de vârful Fratoşteanului,un alt vârf,aproiat ca altitudine – 2049m -, ne-a captata atenţia bună bucată de vreme. Doar că vârful Purului, pemtru căde acesta e vorba, ne-ar fi fost greu să-l abordăm la vreme de iarnă, în doar o zi cât mergeam noi iarna. Aşa că acvest vârf frumos,ne-a fost leagăn de drumuri din primăvară până în toamnă târziu. Îl cunoţteam de ceva ani. Îl urcasem singur,cu copiii, ba uneori şi cu cţiva câini,veniţi după mine de la Vidra. Bruno, un câine lup cu laba cam beteagă, unul cu picioare mai scurte şi căţeluşa credincioasă, Florica, m-au întovărăşit odată până pe vârf. Privisem vârful acesta înalt, ondulat pe firmamentul cerului albastru ori împovărat de ceţuri ce-l făceau invizibil, încă din primele zile când ajunsesem la Vidra. Îl văzusem înroşit, dintr-un foc mocnit, cu jăratec pe coaste şi atunci ştiam că bujorul înflorise şi coastele sale îmbracă frumuseţea deplină. Dar timpurile acelea trecuseră şi acum eram într-o echipă cu doctorii Dumitrescu şi Găvănescu şi nu numai cu ei. Au fost de atunci drumri multe şi parcă nu-mi vine să-mi aştern amitirile chiar pe toate şi de altfel unele au început să se contopească.

Erau drumri multe către Puru. Cel mai cunoscut dintre ele era pe valea Pietrelor. Altul, poate chiar foarte lung,venea din Curmătura Vidruţei, acolo unde ne abişnuisem să lăsăm maşina. Avea acesta farmecul lui. Străbăteam o parte frumoasă a drumului alpin pe la poalele vârfurilor calcaroase ale Mogoşului, Boarneşului şi Pietrelor, fiecare dintre acestea având farmecul stâncilor argintii, al hornurilor care-l brăzdau şi de ce nu şi al florilor care le întovărăşeau. Şi înfârşit mai era şi cel de pe valea Mogoşului. Acesta din urmă, a stârnit într-una din zile, o veritabilă dispută, în care doctorul Găvănescu, care nu mai urcase pe acolo, avea mari îndoeli că vom ajunge până pe vârf. S-a dovedit că nu avea dreptate şi de atunci încolo ăsta a fost drumul cel mai mult întrebuinţat.

Au fost zile frumoase şi parcă îmi amintesc doar pe cele cu soare mult, cu privelişti în toate părţile, de cum îţi roteai ochii de jur împrejur. Au fost zile de început de vară, când pe coastele vârfului mai sălăşluiau limbi mari de zăpadă, dar şi tufe de bujor înflorit, dese de nu ştiai cum să-ţi aşterni paşii să nu le striveşti inocenţa purpurie.

Dar oricare ar fi fost drumurile pe care le-am fi urmat, tot în şesul Şeii Pitrelor începea urcuşul către vârf. O bună bucată de timp urmăream drumul alpin, până într-un loc de unde îl părăseam şi urcam direct pe plai până ajungeam pe vârf. Erau pe coastele acestuia, la vreme potrivită, bogăţie de tufe de rododendrom.

O întâmplare totuşi, avea să-mi rămână agăţată în memorie,mai mult decât celelalte. Urcasem pe drumul lung, venit din Curmătura Vidruţei. Am urcat pe vârf. Era soare cu dinţi şi pe vârf bătea vântul tare. Câtăva vreme am rămas în bătaia lui şi căutând locuri mai ferite, am coborât până aproape de vechile stâne. De acolo nu mi-a trebuit decât o scânteie,, să doresc să cobor pe poteca stânei, până în căuşul văii, pe care aveam să o traversez şi mai departe să ajung în drumul alpin. Se cam pierduse poteca şi într-un loc a trebuit să coborâm fără ea până la firul văii. Îmi amintesc şi acumm spusele pline de humor ale doctorului Dumitrescu „ să vezi ce o să-ţi facă Găvănescu !”. Dar eu ajunsesem la firul văii şi ce găsisem acolo, mă fermecase, chiar dacă din urma mea ajungeau frânturi din bodogănelile de care fusesm avertizat.

Din înaltul vârfului cobora, mai mult prăvălindu-se, un torent înspumat. Ajungea în căuşul îngust al văii, pierdut în moliciunea turbării locului. O întindere în care ţi se afundau paşii trădau existenţa apei împrăştiată pe postata ce începea să înverzească. Zăpadă mai era şi din ea ţâşnea covorul de brânduşe gingaşe. Cu siguranţă aici fusese un lac glaciar,acum colmatat. La capătul de jos al acestuia, peste un prag înalt, apa sărea o treaptă şi cobora mai apoi pe o albie a ei, strecurată printre maluri înalte. Până la urmă reveria s-a sfârşit, în goana care a urmat până la maşină. Am revenit la vreme de vară. Zăpadă nu mai era. Brânduşele muriseră de mult. Doar torentul înspumat cobora fără încetare pe coastele abrupte ale muntelui. Cu siguranţă locul acesta din Puru mi-a rămas cel mai drag.

Într-o dimineaţă, plecaţi într-un hai-hui, doar dr Găvănescu şi cu mine, am ajuns, ca şi în multe alte împrejurări, în Curmătura Vidruţei. Era în nziua de 12 mai 2001. Era vreme frumoasă, chiar dacă norii păreau să ameninţe cerul. Pe vremea aceea doctorul avea entuziasmul uneia din tinereţi şi eu dorul locurilor pe care mereu vroiam să ajung. Am coborât din maşină şi am luat calea bine ştiută a înălţimilor. Era soare mult şi vremea fotogenică. Pe lângă stâna din Nopteasa am trecut ca gândul. Sub vârful Noptesei am găsit poteca de sub creste, după care, ieşiţi în drumul alpin, am prins ramura de sus a acestuia, până deasupra căldării lacului Negru. Fratoşteanu cel Mare, l-am ocolit de data asta. După traversarea coastelor sale, năpădite de tufe de bujor care aveau să le cuprindă în jăratec peste puţină vreme, trecând peste şuvoaiele care se prăvăleau în oglinda lacului deabia ieşită de sub zăpezi, am ajuns în şaua care despărţeau fraţii de cruce ai Fratoşteanului, pe cel Mare, de cel Mic. Pe coasta acestuia din urmă, ceva mai mezin ca înălţime, am coborât în Şaua Lespezilor şi de acolo am uircat panta aspră şi lungă, până în vârful cu stâncării risipte pe creastă, al Repezilor, ultimul bastion de peste 2000m al munţilor Latoriţei. Mult n-am zăbovit acolo, doar cât să ne povestim câte ceva şi să înfulecăm ce ne adusesem cu noi. Ne-au gonit de acolo nişte nori negri care tot veneau către noi. Ne-a fost întoarcerea mai uşoară şi când a fost să ocolim din nou Fratoşteanu cel Mare, norii cei negri s-au descărcat peste noi. Doar că aveam de a face cu un fenomen ceva mai rar. Pe partea stângă a potecii, cea înaltă, norii descărcau peste noi mulţime de funigei iernatici, iar pe dreapta, pe plaiurile deabia înverzite, soarele se lăfăia ca într-o zi de primăvară frumoasă. Şi cam aşa ne-a fost ziua de coborâre cât mai rămăsese din ea. La întoarcerea de pe valea Mănăilesei, mai către Voineasa,ne-am oprit în dreptul uneia din văi. Ştia doctorul secretul uneia dintre ele. Creşteau pe aici lapiotele, ciuperci roşcat-maronii şi delicioase când ajungeai să le prepari. Am plecat de acolo cu o sacoşă plină şi din ele a ieşit o tocăniţi greu de uitat, ca şi ziua de iarnă-primăvară, pe care o străbătusem.

Doar vreo două-trei săptămâni mai târziu, prin aceste locuri, muntele avea să se umple de jăratecul florilor de bujor şi coastele Fratoşteanului, aveau sp fie cuprinse de parfumul suav al căpşoarelor rozalii. Gâze de tot felul cercetau minunile dintâi ale muntelui şi printre tufele cu frunze proaspete, verzi şi uşor cerate, sălăşluiau genţienele cele mari şi albastrul lor era îngrămădit în colonii izolate, de parcă aşa se apărau mai bine. Şi excursia pornită către alte înălţimi, s-a stins printre florile frumoase de care parcă ne părea rău să ne despărţim.

Într-o dimineaţa de vară, poate în 1999, am plecat ca mai întotdeauna sâmbăta, către munţii mari pe care-i aveam la îndemână. Nu aveam un scop anume, urma ca doar pe drum să ni-l stabilim. Eram ca deobicei, în maşina doctorului Dumitrescu, cu Găvănescu alături şi Anda în spate cu mine. Pe drum am început să discutăm despre locul unde să începem drumul pe jos. Dintr-una într-alta am ajuns la alte locuri de cât cele obiuşnuite şi până la urmă am căzut de acord să urcăm Coasta Benghii. Cu o mică hârîială, căci Găvănescu nu prea agrea drumuri pe care nu le mai făcuse, de parcă n-ar fi fost întotdeauna un început. Am depăşit Curmătura Vidruţei cea obişnuită drept staţie de coborâre, am ajuns pe malul lacului Vidra şi până la urmă ne-am oprit în dreptul unui stâlp electric cu numărul 36 sau 37, acolo unde se afla un semn de marcaj: un triunghi galben.

Am traversat drunul şi am intrat în pădurea de brad. Pe atunci aşa era, dar acum tăierile masive din zona au transformat locurile. Şi din păcate ele încă nu s-au oprit. Urmările însă, nu ne vor privi numai pe noi, ci încet dar sigur se vor extinde şi asupra ţării căreia i-a fost încredinţată defrişarea. Globalizarea nu are limite. Singurul miracol care ar putea diminua acest fenomen necugetat, ar fi că pe aici se fac şi împăduriri., spre deosebire de locurile în care le facem doar noi. Acolo barbaria este deplină şi goana doar după câştig, nelimitată. Dar astea sunt doar gânduri şi excursia de atunci a urcat mai întâi prin pădure, în lungul pârâului Sec. Deocamdată era drum de tractor, dar Găvănescu parcă aştepta să intrăm în vreu hăţiş din care să nu ne mai rămână decât calea întoarcerii. N-a fost să fie aşa şi când am ajuns în kocul în care trebuia să urcăm, drumegul s-a transformat într-o potecă ciobănească de toată frumuseţea. Pe potecă am urcat continuu, încolăcindu-ne pe coasta muntelui, până am ajuns la plai. Plaiul era punctat de brazi rari şi până în creastă şi aceştia au dispărut. Aproape de noi era o stână veche şi ceva mai departe o turmă de oi liniştită. Cunoşteam locurile. Până în creastă mai fusesem cu Andrei şi ştiam ce privelişti minunate se deshid de acolo. Aşa s-a întâmplat şi acum şi cârtitorul nostru de mai înainte, a rămas fremecat de locurile minunate ce se arătau odată ajunşi sus. Mai ales că peisajele ce se arătau erau din cele fotogenice, iar el era un fotograf cu un deosebit simţ al frumosului. Eram pe Coasta Benghii şi nu am pregetat să urcăm mai departe, dorind să ajungem pe vârful Bora, cel mai înalt loc din întreaga culme a munţilor latoriţei. Curând am ajuns pe vârful Bora, cel căutat, 2055m. Se deschidea de aici un orizont fantastic. În primul rând către munţii Parângului, ce-şi etalau crestele înalte în minunata zi de avră în care ne aflam. Şi despre ei nu mai conteneam să ne propunem unul altuia excursii prin locurile îndrăgite de mult, ale acestora. Lanţul de vârfuri înalte ale Căpăţânii şi Lotrului, erau atât de aproape, încât parcă doar întindeai pasul şi erai deasupra lor. În depărtare se iveau Făgăraşii,mai pâcloşi acum către amaiză. Iar Valea Latoriţei, acest minunat căuş înverzit prin mijlocul căruia curgea apa vie a locurilor, făcea toţi banii. Acolo jos, minuscule se afau două stâne şi băieţandrul cu turma ieşită la păscut ceva mai sus, ne-a tot povestit de novăceanul David, la care care păstorea el.. Până la urmă am ajuns pe vârful dorit. Acolo însă ne-a întâmpinat o privelişte dezolantă: Jneapănul era tăiat, fără putinţă de regenerare..Nu numai că-l tăiaseră, dar luaseră din el doar crengile şi crăcile rămăseseră pe loc. Acum erau uscate şi te simţeai dintr-odată în mijlocul unui adevărat osuar risipit pe munte. Îmi venea parcă, săpăstrez un moment de reculegere. Apoi amprivit pe versantul nordic. Avea o căldare glaciară şi dupămodelul vârfului Puru,parcă aş fi aşteptat să văd măcar urma unul lac glaciar,cât de mic ar fi fost. Nu era decât un firişor de apă sclipitoare în bătaia soarelui, strecurat printr-o umbră de poieniţă. Încoloperdea cpmpactă de jneapăn. Pierdut mai apoi în pădurea de brad, până în vale totul era o perie deasă dinăuntrul căreia nu răzbăteaniciun sunet. Din visul montan,ne-a trezit vremea plecării şi peacelaşi drum, cu aceeaşi maşină, ne-am întors acasă. Dar ziua aceea, cu istoria trecută ajneapănului în ochii minţii şi în suflet şi cu întreaga cunună de munţi care ne fermecase, o vedeam aevea mereu. Până într-o zi din sfârşitul lunii decembrie a anului 2011, când trecând în goană cu maşina pe şoseaua modernizată de pe malul lacului Vidra,m-am oprit ne-am oprit într-un loc unde utilejelemuşcătoare de pământ,trădau lucrări mari de construcţii. Amcăpătat informaţiacă aici se desfăşura un mare comple3x turistic, cu hoteluri, linii de transport pe cablu şi pârtii de schi. Curios,am întrebat cam până unde ajunge pârtia şi mi s-a răspuns că până în vârfzl Bora. „ Bine dar acolo era o mare de jneapăn ! – Păi s-a tăiat toată,c ă altfel nu aveampă unde să ducem linia de telegondolă –sau cxe-o fi fost „ ”. Şi atunci m-a încercat o umbră de tristeţe. Nu că mi-ar fi trecut tinereţea, că asta o ştiam şimă împăcasem cu ce eram astăzi, ci pentru că muntele fusese învins pentru totdeauna. În ultima sa bătălie.

Dintr-o perioadă când grupul cu care aveam să merg multă vreme de acum încolo pe munte, a mai rămas o poveste de spus despre locurile îndrăgite din munţii Latoriţei. La oraş primăvara se instalase de ceva vreme şi la munte gândeam că va fi la fel. Era ziua de 10 mai 2003. La Voineasa am ajuns repede şi din maşina care ne dusese până aici, am coborât după care am trecut podul de lângă biserica satului. Am străbătutul uliţa din lungul apei Lotrului, după care am urmat calea de pe lângă ultimul gard al caselor de pe aici. Poteca devenea din ce în ce mai abruptă şi când am ajuns printre brazii înalţi, aş zice aproape veşnici, pădurea ne-a fost ca un leagăn de aci înainte. Dar intermezzo-ul brazilor care înconjoară Voineasa, s-a treminat repede şi curând au apărut fagii, bătrâni şi ei şi pe alocuri cu trunchiuri încărcate cu bureţi numai buni de mâncat. O aşa recoltă bogată, a stimulat „ fetele ”, care s-au repezit care mai de care să-şi facă provizii pentru seara care urma. Panta cea mare şi dură de până atunci s-a terminat şi a început plaiul cu mesteceni aruncaţi în pâlcuri ici-colo, până când am ieşit sus pe muchia Balţurilor. Eram în luna mai şi natura se trezea la viaţă. Prin iarba proaspătă apăruseră florile galbene ale piciorului cocoşului şi cele mai discrete ale părăluţelor. Mestecenii care mărgineau plaiul înflorat, căpătaseră frunze proaspete. cerul era senin şi în pauza de sortare a bureţilor, am avut răgaz să privim culmea înaltă a munţilor Lotrului, care mai păstrau cuşma marilor zăpezi. Am pornit la drum şi în cale ne-a apărut atelajul ciudat al unui cal încărcat zdravăn, pe lângă care mergea un copil şi o femeie. Veneau din munte şi cum ne-am apropiat am văzut că ne cunoşteam bine, chiar dacă nu ne mai văzusem de mult. Trecuseră ani de când nu mai fusesem la cabana de la Plaiul Poienii şi noi de acolo ne cunoşteam. A fost o revedere plăcută,chiar daca femeia ne-a spus că la cabană nu era nimeni. Am sfârşit repede drumul pe plai, după care am intrat în umbra pădurii şi nu ne-a părăsit aceasta decât atunci cănd am ajuns aproape de cabana amintită. Era totuşi o zi călduroasă şi rezerva mea de apă se isprăvise repede. Femeia avusese dreptate şi la cabană, acolo unde speram că cineva îmi va putea da un pahar cu apă se sfârşise repede. Ştiam că ceva mai sus se afla sursa de apă a cabanei şi acolo,la izvor, bănuiam că îmi voi potoli setea. N-a fost să fie aşa. Acolo ajunsese să fie doar o groapă plină cu apă şi dacă stau să mă gândesc bine, parcă erau şi ceva urme de broaşte prin încâlcişul ierburilor de pe maluri. Eram totuşi atât de însetat încât nu am ţinut seama de nimic şi am sorbit din apă, atât cât să-mi amăgesc puţin setea. Am plecat mai departe, pe drumul bine bătut al vechiului război din ’916, până când am ieşit la plai, cam acolo unde exista o potecă ce ducea spre stâna din Fratoşteanu. Numai că, atunci când am ajuns acolo, nu prea departe de stână, cerul până atunci senin începea să fie acoperit de un nor aproape negru. Parcă până atunci nu mai văzusem un asemenea balaur care să vină spre noi. Am grăbit pasul, nu înainte de a-mi potoli setea cu apă proaspătă de la izvoarele care întovărăşau poteca. Am ajuns repede la stână, acolo unde am găsit marele săivan, în curs de reconstrucţie şi acoperit cu şiţă nouă, doar pe jumătatea lui lungă. Aveam aşadar un adăpost doar pe jumătate şi deloc închis faţă de urgia care se apropia. Am mai apucat să cercetăm o altă casă aflată în apropiere, dar noroiul din ea era atât de mare, încât tot la stâna găsită la început ne-am adăpostit. Tocmai la timp, cât să ne prindă sub acoperiş urgia care s-a abătut peste noi. A fost cumplit. Parcă nicând nu apucasem în munte o aseemena dezlănuire cerească. Dintre vălătucii de nori negri, scăpărau fulgere şi trăznete care luimnau muntele,sfărâmând întunericul care se lăsase peste noi. Din cer veneau venea valuri de grindină şi căldura pe care o îndurasem până atunci,s-a risipit ca prin farmec. În stâna pejumătate acoperită, aproape că tremuram de frig. Ne-am aşezat pe una din laviţele stânei – mai mult săivan – şi ne-am scos sacii de dormit şi aşa parcă am izbutit să ne mai încălzim cât de cât. Noroc că urgia nu a durat mult şi norii au început să se risipiească şi pe cer, cât mai rămăsese din el până la apus, a apărut soarele. Afară iarba cea verde era acoprită de un start gros de bobiţe albe. Până la izvorul din preajmă,a trebuit mai mult să alunecăm pe noroiul, lăsat în urmă de grindina apoasă. Am profitat de soarele care-şi făcuse apariţia şi am urcat coasta spre vârful Fratoşteanului cel Mare. În căldarea de sub acesta am crezut că vom vedea oglinda lacului Negru, dar acolo nu era decât zăpada îngrămădită peste iarnă. Când se lăsase înserarea peste munte, am ajuns din nou la stâna noastră. Peste noapte, din jumătatea neacoprită a săivanului şi-a aruncat peste noi, lumina ei cea rece, luna plină şi bună parte din noapte mi-am petrecut-o admirând jocurile de lumină şi întuneric şi ale avioanelor care spintecau cerul cu zgomotul şi sclipiciul luminilor lor.

A trecut cu bine noaptea şi la izvorul din apropiere ne-am înviorat feţele. Afară era încă frig straşnic, aşa că am luat-o la picior repede, cât de cât să ne încălzim. Am traversat apa Rudăresei şi am început urcuşul, care de la început ne-a luat tare. Ştiam bine poteca, cea de pe versantul nordic al Fratoşteanului Mic. Ştiam şi că vom merge, mai întâi către stâna din Repezi, în lungul izvorului cu şanţ dirijat către aşezarea ciobănească, aşa că n-am avut nicio teamă că nu vom ajunge unde vroiam. Lăsasem în urmă căciula înaltă a Fratoşteanului Mare, la care nu ştiu de ce Mioara ţinea morţiş să mai ajungă şi acum, pe soare, că nu-i ajunseseră priveliştile din înserat. E drept că de acolo totul era magnific. Până la urmă a trebuit să se supună majorităţii şi ne-am continuat drumul până desupra stânei din Repezi. Primăvara ţâşnise din iarna cea lungă şi verdele crud al ierbii proaspete ieşise la iveală.

Din cei trei călători unul a rămas în Şaua Repepezilor, să se lăfăiască la soare. Şi noi ceilalţi doi am urcat până pe vârful cu stâncării cu acelaşi nume. Era o zi minunată şi privirile ajungeau până departe spre culmi încă înzăpezite. Retezatul se vdea undeva în zarea depărtată şi din ele teşitura vârfului înalt spintecat de săbiile uriaşilor care se luptaseră acolo în vremuri depărtate. Mai apropiatul Parâng, îşi etala culmea zdrenţuită a vârfurilor cele mari, aproape, de să pui mâna pe ele. Cuşma cea albă era bine aşezată acolo şi nu părea să se ducă curând. Apoi spectacolul crestelor Făgăraşilor, ale Bucegilor şi Iezerului, dominau partea aste de cer. Peste tot zăpezile erau incă la ele acasă. Frumuseţea locurilor ne pironise pe creştetul Repezilor şi poate tocmai de aceea Mioara îşi începuse încă de acum călătoriile din vară, mai pe toţi munţii pe care-i vedea. Am coborât în Şaua Repezilor, acolo unde partenera noastră de drum începuse să se plictisească de atâta aşteptare. Am pornit pe coasta nordică a muntelui, pe poteca bine înfiptă în munte. Plăcerea asta liniştită, în bătaia soarelui primăvăratec s-a sfârşit brusc, odată cu apariţia zăpezii dintre brazii pădurii în care intrasem. Eram cu toţii echipaţi de primăvară, cu ţurloaiele la vederea soarelui care avea să ne dea culoarea înălţimilor, dar ce avea să urmeze ne-a tăiat pofta de bronz alpin. Am intrat în nămeţi de zăpadă, până dincolo de genunchi şi fiecare găsea alt fel de bodogăneli. Cel mai înjurat am fost eu, pentrucă adusesem cucoanele prin locurile acelea. Mai grav însă, era găsirea potecii, prin zăpada asta mare. Era torul acoperit şi nici urmă de potecă, altfel, la vremne de vară foarte clară. Poiana stânei din Groapă era una foarte mică şi spaima mea cel puţin, era că cine ştie unde vom nimeri şi atunci nici poteca pe mai departe nu puteam să o găsim. S-a întâmplat însă, să nimerim exact acolo unde am găsit poiana stânei. Sub piatra cea mare din mijlocul ei, pe iarba proaspătă, cu soare mult care ar fi trebuit să ne mai usuce oleacă, ne-am odihnit. „ Doamnele ”, nici nu ştiau bine prin ce miracol ajunsesem unde trebuia. Ne-am odihnit cât de cât, după care ne-am afundat în pădurea de brad tânăr, pe potecă bună. Numai că poteca cea bună s-a sfârşit repede şi nu ne-a mai rămas decât să ne strecurăm printre brazi, unii dintre ei doborâţi. Nu prea era poteca bătută şi doar pe ici pe colo se mai vedea. Cu admonestări la tot pasul, orientându-ne după creasta din dreapta, pe lângă care trebuia să mergem, până la urmă am ajuns la castelul de echilibru al hidrocentralei. În ce mă priveşte, chiar dacă obosisem mai mult decât trebuia, am fost mulţumit că izbutisem să-mi duc tovarăşele de drum până într-un loc din care mai departe nu ne mai rătăceam. Le-am dat drumul să meargă mai repede. Aveau de prins autobuzul de la Gura Latoriţei, iar eu nu mă simţeam în stare să merg prea repede. Le-am pierdut repede din priviri, aşa că pe coborâşul râpos, am rămas singur. Nu mai aveam nicio picătură de apă şi pe soarele năpraznic setea a început repede să mă chinuie. Când oarecum mă apropiasem de satul Giunget, undeva ascunsă în pădure, am zărit o gospodărie. Era atât de ascunsă în pădure şi de jur împrejur nu vedeam vreo sursă de apă apropiată, încât mi-am continuat drumul. Am mai făcut o bucată bună de drum până să ajung la casele bine închegate ale satului. Oamenii erau strânşi în faţa porţilor, pe bămcile din faţa caselor. Parcă îmi era ruşine să cer un pahar de apă. Am trecut de biserica veche a satului – monument istoric – şi până la urmă am lăsat pudoarea deoparte şi am deschis gura cerând un pahar cu apă. Femeia dintr-una din porţi tocmai se ridicase să-mi satisfacă dorinţa, când din mijolcul uliţei, am auzit o voce „ lasă că-i dau eu ”. S-a dovedit a fi soţia celui care ne primise de atâtea ori la casele de la Vidra. Nu numai că mi-a oferit apă cât să-mi potolească setea, dar m-a îmbiat şi la o cană de cafea. Apoi ne-am depănat amintiri de la zilele petrecute la Vidra şi multe din necazurile femeii le-am auzit povestite, unele cu durere în glas. Până la urmă mi-a spus că mă vor lua cu maşina până la Râmnicu Vîlcea, unde tocmai se pregăteau să plece. Pe lângă autobuzul care-mi ducea partenerele spre casă am trecut ca gândul şi acasă am ajuns cu bine şi mult mai repede decât ele. Am sfârşit una din cele mai pline de întâmplări bune de povestit mai târziu, din cele multe petrecute în munţii Latoriţei.

Mai sunt multe altel excursii prin munţii Latoriţei, făcute în alte perioade, când ori rămăsesem singur călător prin munţi, ori îmi schimbasem partenerii, din motive pe care nu doresc să mi le mai amintesc. Aşadar, aceasta de acum este din perioda când srăbăteam potecile singur. Era în toamna anului 1996. Plănuisem să urc spre Plaiul Poienii, cu unul din colegii cu care şi altădată mai străbătusem poteci vâlcene. Întâmplarea neprevăzută şi mai ales nedorită, organizarea urbană a staţiilor autobuzelor, tocmai se schimbase şi mult şi bine am tot aşteptat autobuzul de Voineasa. Colegul a urcat fără mine şi deabia mai târziu, cu altul în aceeaşi direcţie, am încercat să-l ajung din urmă. Bănuiam că şi el ajunsese la cabana Plaiul Poienii şi acolo înnoptase. N-a fost să fie aşa şi cu toată alergătura mea pe drumul alpin ce trecea prin Plaiul Balţurilor, nu am izbutit să-l mai ajung. Inserarea cuprinsese muntele şi nu vroiam să încerc să ajung noaptea la vreuna din stânele din zonă. Aşa că am rămas în locul păstorit de Săndel, unde camera cu pat bun mi-era bine cunoscută. Am întrebat pe cei de acolo dacă nu zăriseră vreun călător stingher. Nici nu este de închipuit că în imensitatea muntelui, cea mai fugară trecere a vreunui om, este atât de bine observată. Oameni care vremelnic stau prin locuri aproape neobservate, inregistrează orice umbră care trece prin apropierea lor. Nu numai de oameni dar şi de animale. Şi nu odată mi-a fost dat să aflu că trecerea mea prin locuri aproape pustii, fusese remarcată şi chiar amănunte din acele împrejurări să-mi fie mai apoi povestite cu de-amănuntul. Şi aşa a fost şi cu Gore, cel cu care ar fi trebuit să urc atunci. Tăietori de lemne şi mai apoi ciobani de la stâna din Pleiul Poienii, îl observaseră şi ştiau că se dusese mai departe şi chiar înnoptase la stâna din Fratoşteanu. Ajuns la un loc cu tăieri de pădure, unul dintre cei de acolo, tatăl lui Săndel, cel care mă găzduise de atâtea ori la Plaiul Poienii, m-a recunoscut şi mi-a luat din picioare ultimii 2-.3km până la cabană, ducându-mă cu maşina deabia încărcată cu lemne. Am întrebat de Gore, care oricum pe aici trebuise să ajungă. Am aflat că trecuse într-adevăr un călător singuratec, dar nu stătuse de vorbă cu ei. Dar asta era cam de mult şi nu aveam nicio speranţă de a-l mai putea prinde. Am rămas la cabană şi mi-am făcut un plan pe a doua zi. Dacă vremea ar fi fost frumoasă mi-am propus să urc Fratoşteanu Mic, apoi să ajung pe vârful Repezi şi la întoarcere să ajung şi pe Fratoşteanu Mare, urmând să înoptez tot aici şi deabia duminică să cobor în Voineasa. Am plecat cât de dimineaţă am putut. Era vreme frumoasă şi totul arăta că îmi voi duce planul la bun sfârşit. Am urcat pe drumul alpin până în apropierea săivanului din Fratoşteanu. Apoi de acolo am traversat apa Rudăresei şi am ajuns aproape de stâna din Repezi. Nu m-am putut abţine să nu urc direct prin pădure, până pe vârful Fratoşteanului Mic. Până acolo am muncit ceva, străbătând pădurea cam încălcită şi doar sus, când s-a mai rărit un pic, mi s-a luat grija de pe frunte, ajunsesem la capătul drumului, chiar sus, la cota 1980. Aveam în faţă drumul încă lung către vârful Repezi, aşa că aici n-am zăbovit mult. Am coborât pe drumeagul pe care veneau ciobanii cu ARO până la stână şi am ajuns curând în şaua Repezi. Era atâta iarbă verde pe aici încât nici nu-ţi venea să crezi că erai în toiul toamnei. Ceva mai jos de şa, era un loc aproape neted şi parcă mai verde decât în restul locului şi de aceea am bănuit că pe aici trebuie să fi fost vreun vechi iezer colmatat. N-ar fi fost singurul loc asemănător din munţii Latoriţei şi oricum prin preajmă mai exista şi lacul Negru, aşa că n-ar fi fost de mirare, ca să fi fost chiar aşa. În şa, de o parte era stâna din Repezi şi părea bine gospodărită, judecând cel puţin după strădania ciobanilor de aş fi adus până aproape izvorul, printr-un şanţ cam lung. Pe cealaltă parte tot o stână trebuia să fi fost, dar acum era doar o casă părăsită şi locul se numea Masa de Piatră. Eu mi-am continuat drumul pe urcuşul lung până pe vârful Repezi. Era coama acestuia, înălţată la cei 2013m ai săi, plină de stâncării. Adăpostit lângă acestea, am privit cu nesaţ către culmile depărtate ale Parângului. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie şi încă mai aveam de urcat şi pe Fratoşteanul Mare şi după aceea şi drumul de întoarcere. Am plecat, am urcat vârful pecare mi-l propusesem, de unde am mai aruncat priviri către munţii din toate zările. Se vedeau chiar şi vârfuri din Retezat. Stăteau prin preajmă cele înalte din Căpăţânii, Lotrului, Cindrelului şi Şireanului, dar şi mândrteţea de vârfuri înalte ale Făgăraşilor. Am coborât din vârf pe muchia care m-a scos rerpede la drumul alpin. Obosit, dar mulţumit de priveliştile avute, am ajuns din nou la cabană. A doua zi mi-am luat ziua bună de la gazde şi am coborât prin Plaiul Balţurilor până la Voineasa.

Mai sunt multe alte împrejurări când am străbătut cărările acestor munţi. Atât de deosebiţi prin frumuseţea peisajelor întâlnite, prin altitudinea lor aflată la graniţa celor mai înalţi care-i străjuesc, prin flora minunată care le îmbracă plaiurile şi coastele stâncoase, sau stânele bine închegate din adâmcul văilor sau pe coastele alpine. Dar acestea şi sper încă altele în viitorul care mi-a mai rămas, le-am înscris şi poate le voi mai înscrie, în texte de sine stătătoare.

La Gura Latoritei

Biserica veche din Ciunget, monument istoric

Varful Pietrele (1881m)

Varful Puru (2049m)

Cabana Plaiul Poienii

Varful Vanata (1467m) cu cabana Luminita si Castelul de echilibru

Pe varful Fratosteanu Mare (2053m)

Parangul iarna, vazut din Fratosteanu Mare

Floare-de-colt din Muntine

Pevarful Repezi (2013m)

Varful Puru (2049m) si Varful Pietrele (1881m)

Pe Varful Fratosteanu Mare

Spre Parang

Varful Fratosteanu Mare

Gentiana si Piciorul-cocosului

La stana din Turcinu Mare

Varful Boarnesu

Spre Fratosteanu Mare

Varful Puru

Text: Dinu Boghez

Notă: fotografiile anexate, pentru exprimarea frumuseţii deoseebite a acestor munţi, sunt din cele ale d-lui dr. Găvănescu, dar şi din cele ale mele; calitatea imaginilor, făcând diferenţa dintre autori.

Piatra fermecata, Piatra Craiului (cum am indragit muntele de argint)

2011-11-06T06:23:00.000-08:00

Moto: Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.
Vasile Voiculescu

Întotdeauna jinduisem dupa munţi înalţi şi mai ales după aceea care reprezentau câte-o aventură pe crestele lor. Nu era nimic deosebit în dorinţele unui adolescent, acela care eram pe vremea aceea şi desigur şi astăzi tot aşa gândesc. Doar felul tipului de aventuri dorite, s-a schimbat radical. Pe atunci îmi doream munţi cât mai înalţi, cer albastru, stânci de tot felul şi jinduiam după acestea cam toată perioada iernii, petrecute în Bucureşti. Avusesem norocul să găsesc în casa unui unchi, hărţi vechie, ale lui Ionescu-Dunăreanu – Piatra Craiului, Făgăraş şi Iezer-Păpuşa -, editate prin anii ’47, când curbele de nivel erau încă permise. Le copiasem pe calc, cu multă migală şi visam deasupra lor câte-un an întreg. Despre Piatra Craiului nu ştiam mai nimic, nici măcar că e muntele de calcar argintiu, care strălucea în bătaia soarelui, atunci când îl privisem prima oară într-un apus, de pe prispa refugiului din Iezer. Era atunci august 1948 şi la refugiu ajunsesem cu un unchi, care aplica punctul albastru, al marcajului pe valea Căţunului şi avea în rucsac yala pe care a montat-o acolo. Pe vremea aceea cine vroia să înnopteze la refugiul de lângă lac, lua cheia de jos, de la vechea cabană Voina, de la nea Petrică Jderarul.
Primul meu drum în Piatra Craiului, este aşa de vechi de deabia îmi aduc aminte. Era prin anul....1955 !. Terminasem anul III al facultaţii şi îmi doream nespus o excursie în munţi. Cât mai lungă. Aceasta pe care mi-o îngăduisem, cu ajutorul bănesc al părinţilor, viza un drum care trebuia să înceapă din Bucegi, începând în Sinaia, să ajungă la cabana Omu, pe un drum ceva mai întortochiat şi să continue în Piatra Craiului, sfârşind la Câmpulung, la casa bunicilor.
Eram singur, dar asta n-a durat mult. Odată ajuns la vechea cabana Piatra Arsă, mi-am găsit un partener, ceva mai în vârstă, cu care am ajuns la cabana Omu, după ce mai întâi am poposit la cea de la Peştera. A doua zi am urcat pe drumul din preajma cascadei Ialomiţei. Când am ajuns la cabană, vremea era înceţoşată şi doar după amiaza am avut parte de ceva soare, atunci când am privit prima oară abrupturile dinspre Bucşoiul. Ce privelişti erau pe vremea aceea şi cu câtă dorinţă în ochi le admiram !. Nu mai ştiu cum arăta cabana pe atunci, dar îmi închipui că schimbări majore nu aveau cum să se producă. A fost o seară liniştită, cu turişti puţini, dar printre ei câţiva tineri de vârstă apropiată, care doreau să coboare în Bran şi de acolo să ajungă în Piatra Craiului. Nimic mai bun pentru mine. Nici ei, nici eu, nu ştiam nimic despre Piatra Craiului. Ba chiar eu aveam un avantaj. Unchiul din Câmpulung, cu vechi state de mers prin munţi, îmi alcătuise un fel de plan al excursiei, aşa că măcar aveam idee pe unde vroiam să apuc. Am luat drumul Clincii, tot pe ceaţă şi despre cum arăta drumul, cum am trecut printre turnurile Ţigăneştilor, nu-mi aduc aminte deloc. Ştiu doar că am ajuns în Bran şi pe un drum ceva mai scurt am ajuns în Zărneşti şi mai departe am poposit la cabana Gura Râului. Am simţit atunci cabana cam rece şi cam depărtată de ceeace vroiam eu de la ea. Apoi am plecat spre Curmatură. O fi fost în ajunul unui wekend sau poate în plin sezon şi de aceea n-am găsit locuri de cazare. Aşa că am fost cazaţi într-o dependinţă, o magazie de fapt, cu pături, dar pe jos. Şi mai ştiu că magazia era cunoscută drept „ la măgăreaţă ”. Toată noaptea a plouat şi doua zi tot ploua şi orice om cu oarecare experienţă nu pleca pe creastă pe o astfel de vreme. Dar noi ne-am luat câte un bidon de apă, mic , cum erau pe vremea aceea – un recipient de aluminiu care amintea de forma celor militare de pe vremuri - şi am plecat. Toată ziua a burniţat. Apa s-a treminat repede şi norocul nostru a fost cu crengile de jneapăn, pline de picături de apă, pe care le sorbeam mereu şi oarecum ne muiam buzele în ele. Piatra udă putea să ne joace feste, dar nu s-a întâmplat nimic rău. Poate şi din cauză că de jur împrejur era ceaţă deasă şi noi deabia de ne zăream unul pe altul şi marcajul din faţă. Despre cum arăta minunata creastă a Pietrii, nici vorbă să vedem ceva. Aşa că una peste alta, n-am aflat nimic din creasta asta minunată. Doar jnepenii ce mi-au rămas în memorie. De coborât, am coborât la Brusturet şi nici acolo n-am stat prea mult. Ne-am continuat drumul până la şoseaua principală, care pe vremea aceea era încă neasfaltată. Om fi găsit vreun mijloc de transport, pentrucă în aceeaşi zi am ajuns la Câmpulung. Colegii de tură şi-au continuat drumul spre gara oraşului şi eu m-am oprit la bunici. Unchiului, dornic de amănunte montane, nu i-am putut spune despre Piatra Craiului, decât de pe câţi jnepeni luasem picăturile de apă şi cam cum arăta piatra dinaintea mea. Să fi fost tura asta un eşec, sau dimpotrivă, succesul unei mici aventuri ?.
Un an mai târziu, cu unul din colegii de facultate, bunul meu prieten Radu, am mai făcut o incursiune în Piatra Craiului. Am intrat tot prin Zărneşti, pe lângă cabana de la Gura Râului şi mai apoi am intrat în Prăpăstiile Zărneştilor. De acolo, pe un drum marcat am ajuns în creastă. Era vreme frumoasă şi caldă şi în condiţiile acestea am putut vedea şi eu frumuseţile deosebite ale crestei muntelui de argint. Eram spre toamna anului 1964, înaintea începerii facultăţii. Am ajuns la vechiul refugiu din lemn din creastă, botezat pe atunci 7 noembrie – ce avea revoluţia rusă din ’917 cu Piatra Craiului, nu am putut înţelege niciodată. Dar ce îmi aduc aminte foarte bine, este inscripţia pusă pe peretele refugiului, de unul Vlad zis şi Vlaicu, care îşi descria noaptea friguroasă petrecută singur în refugiu „ cu hârtie băgată în chip de fular şi cu ţuică de Piteşti, dar era sortit morţii lente, pentru că mâine ...reîncepeau cursurile ! ”. Am notat textul integral pe una din coperţile ghidului pe care îl aveam. O aşa memorie chiar nu aveam, încât să-l reţin după atâta amar de ani. Apoi coborârea am făcut-o pe la cabana Curmătura şi întoarcrea în Bucureşti, prin Zărneşti.
Era în vara anului 1965. suferisem de o afecţiune care îmi decimaseră forţele şi mai mult, îmi diminuase capacitatea pshică. Lucram pe şantierul combinatului chimic de la Târgu Mureş şi nişte crize violente de astm, mă chinuiseră multă vreme. Căutam mijloace care să mă redea vieţii normale. Cele medicale nu prea dădeau rezultate, deşi umblam cu ele după mine. Aproape disperat de posibilitatea de a purta după mine toată viaţa acest handicap, deabia aveam 30 de ani, mi-am găsit tovarăşi de drum, mi-am luat rucsacul în spate, cortul şi sacul de dormit, pompiţa şi picăturile de novodrin cu care-mi preveneam crizele de astm şi.....am plecat prin munţi. Mai întâi la Voina, la poalele Iezerului. Mi-am povestit amintirile de acolo, când a venit rândul acestui masiv. Doar atât am să precizez, pentru a lega între ele amintirile acelei excursii, că după ce am coborât din vârful Păpuşii, pe culmea Dracsinului, am ajuns în valea Dâmboviţei şi de acolo, după ceva căutări, am intrat pe poteca de pe Plaiul Turcilor, marcată pe atunci – poate şi astăzi – cu triunghi galben. Îmi aduc aminte că poteca avea o înclinare deosebită, dintre acelea despre care eu spun că o urci cu genunchii la gură. Aveam cu mine un cort unguresc, dintre primele apărute la noi şi care cântărea 9 kg. Am să mai adaog şi sacul cehoslovac, umplut cu ceva lână şi el de vreo 3 kg şi ceva, mâncarea şi ce mai aveam prin rucsac, aşa că urcuşul a fost un chin. Cu toţi anii mei cam puţini la vremea aceea, dar şi ei atinşi de flagelul care mă lovise., am ajuns la stâna din Tămăşel istovit de-a binelea. Era vară şi afară căldura era una infernală. La stâna amintită, părăsită pe vremea aceea, ne-am refăcut rezerva de apă şi am plecat mai departe. Am ajuns la Marele Grohotiş. Oboseala îşi spunea cuvântul şi poteca până aici, dar şi de acolo înainte, m-a obosit. Margareta, colega de drumeţie care mă însoţea, nu avea cine ştie ce experienţă montană, dar cel puţin era teafără, medical vorbind. Am ajuns până la urmă pe hornul care ne scotea în creastă, în Şaua Funduri. Până acolo mai mult m-am târât decât am păşit în picioare. Nici poteca nu mi se părea prea uşoară şi Margareta a avut atâta răbdare, cât să meargă în urma mea şi să mă încurajeze mereu. Ne chinuia pe amândoi o sete turbată, apa terminându-se de mult. Când însfârşit am dat de creastă, ceva mai jos am întâlnit bordeiul de sterpe, păzit de un băietan ciobănaş. Avea în bordei o căldare cu apă şi ne-am repezit asupra ei, de nu ştiu ce i-a mai rămas şi lui. Ne-a lăsat băietanul să dormim în bordeiul lui, cam mic, dar ne-am ghemuit cât am putut şi n-am mai ieşit de acolo decât în zorii zilei. A doua zi am pornit pe sub munte, către cabana Curmătura. Până lângă cantonul sivic din Funduri poteca ne-a prilejuit un drum frumos pe sub seninările Pietrii, dar mai apoi a trebuit să străbatem pădurea de brad, doborâtă de curând de o furtună năpraznică. La cabană ne-am odihnit ca lumea şi ne-a dat cabanierul câte o porţie de ochiuri la capac, atât de bune de parcă nu mai mâncasem niciodată aşa ceva. Odihniţi, am urcat Turnul Pietrii Craiului şi Piatra Mică şi ceeace a fost pentru mine deosebit, când am ajuns în Braşov, am uitat de medicamentul pe care-l purtam cu mine. Devenisem din nou om întreg !.
Într-o împrejurare, din vara anului 1967, am plecat din nou în Piatra Craiului. Eram însoţit de o bună prietenă, iubitoare de munte spunea ea, care şi-a luat cu ea o verişoară aproape copilă. Şi poate nu aş fi reţinut excursia asta, dacă Silvia, prietena care mă însoţea, nu-mi spunea în chiar mijlocul crestei nordice, că vara sa suferă de inimă. Mă întreb astăzi, de unde luasem atâta curaj să continui drumul până pe vârful La Om. Dar mai întâi am ajuns la refugiul Diana, aşa cum arăta în anii aceea. Apoi am urcat pe una din cele două cărări existente spre creastă, pe Brâna Caprelor. De acolo am continuat drumul pe creasta nordică, căruia şi atunci i-am admirat priveliştile desfăşurate de jur împrejur, seninările pe care trebuia să le traversăm şi flora discretă, atât de deosebită pe care o întâlneam în cale. Până la urmă am coborât şi pentru că eram obosiţi, am înnoptat la stâna din Funduri. Îmi aduc aminte că pe lângă noi a trecut un pădurar care ne-a atras atenţia să nu lăsăm focul aprins. De dormit am dormit zdravăn şi doar a doua zi dimineaţa, am constatat că împrejurul stânei, mistreţii avusesră mult de lucru, scormonind peste noapte toată pajiştea. Apoi am sfârşit excursia, fără incidentele medicale de care mi-a fost teamă, la cabana din Curmătură.
Începusem să prind gustul Pietrii Craiului. Ghidul lui Ionescu-Dunăreanu, romantic în felul său şi mai apoi cel al lui Emilian Cristea, îmi înfăţişau căi deosbite de pătrundere în inima masivului. Unul din primele trasee pe care le-am identificat ca a-mi fi accesibile, cu un oarecare grad alpin, un pic de căţărătură, care pe mine mă atrăgea în mod deosebit, a fost cel care parcurgea Vâlcelul cu Fereastră. Am ajuns în apropierea acestuia, urcând de la cabana Plaiul Foii, pe la Izvorul lui Orlovschi. Am depăşit săritoarea de la baza traseului, lângă care am stat câtăva vreme până să ne dumirim cam cum să o abordăm. Nici drumul mai departe nu ni s-a părut prea uşor, dar abordabil, mai ales că în cale aveam rădăcinile brazilor care ne-au uşurat urcuşul. Am trecut pe lângă Adăpătoarea Caprelor, am continuat urcuşul şi până la urmă am descoperit Cabana Acunsă, pe care ne-o doream atâta. Era cabănuţa asta un fel de simbol al Pietrii Craiului, pe care, aşa cum spunea Ionescu-Dunăreanu, „ fiecare a descoperit-o cum a putut ”. Aşezată printre brazii înălţimilor, bine ascunsă, cam umedă datorită soarelui care nu prea ajungea până la ea, dar cu loc de dormit pentru 3-4 oameni. Aveam oricum un acoperiş deasupra capului. Odată descoperită această emblemă a Pietrii, mai rămânea ca a doua zi să ajungem la Vâlcelul cu Fereastră şi mai ales să-l urcăm.
După noaptea petrecută în Cabana Acunsă, am pornit pe poteca Brâului Ciorânga, căutând întrarea în Vâlcel. Am găsit-o repede şi pe grohotişul vâlcelului am început să urcăm. Sigur, sunt ani mulţi de atunci – era prin anul 1972 – şi aş minţi dacă aş spune că acum, îmi aduc aminte toate amănuntele acestei prime ascensiuni, dar unele fapte mi-au rămas în memorie. Mai întâi cei trei buni prieteni de munte: Toni, Grig şi subsemnatul. Mai apoi frânghia de rufe, pe care Grig o adusese cu el în chip de coardă de alpinism, cu care bănuiam că avem să ne ajutăm în locurile mai dificile, pe care le vom întâlni. Surplomba amintită de Cristea, hornul, săritorile nu ne speriau de loc. Săritoarea surplombată cu jneapăn, am trecut-o cu uşurinţă, că şi celelalte locuri desemenea. Am trecut prin arcada Vâlcelului şi nu ne-am oprit decât pe iarba mătăsoasă din locul „ La Amvon ”, amintit în ghid. Nu era o vreme prea senină, dar nici teamă de ploaie nu ne era. Ceva flori specifice zonei de abrupt a Pietrii erau răspândite prin oaza de verdeaţă dintre stâncile argintii. A venit şi coborâşul şi ăsta nu a mai fost atât de uşor. Sub fereastră au venit locurile dificile şi cel mai ager dintre noi, Grig – nu cred că şi-ar închipui volumul său de astăzi strecurat prin locurile înguste pe care le aveam de străbătut -, le-a depăşit pe toate, cu uşurinţă, ba ne-a mai şi ajutat şi chiar încurajat să le coborâm şi noi, că doar nu era să rămânem acolo. Până la Plaiul Foii am urmat acelaşi drum pe care venisem.
Începusem cu prilejul acesta să intrăm în secretele Pietrii Craiului. Eram doar la început şi aveam să ne lămurim în anii care au urmat, că acestea sunt atât de multe că nu le puteam cunoaşte niciodată îndeajuns. Şi era vorba doar de cele ale căror aspecte alpine puteau fi depăşite de noi fără să fim „ de meserie ”.
Grig mi-a fost multă vreme coleg de ture interesante şi nu numai în Piatra Craiului. Citeam mereu in ghidurile pe care le aveam la îndemână, seara, când veneam de la şantier şi găseam în ele ture cu grad alpin scăzut pe care mi le doream a le realiza. Printre acestea a fost şi Padina Lăncii. Cu maşina venind din Vâlcea, luându-l pe Grig de la Curtea de Argeş unde aveam unul din şantiere şi dacă mă ţine bine memoria, pe la cabana de la Plaiul Foii, am ajuns în Şaua Tămăşelului. Avea Grig un cort, aproape o raritate pe vremea aceea. În el am înnoptat în şa. Vorba vine că am înnoptat, că mai mult am stat treaz, Grig sforăind într-un asemenea fel încât chiar dacă pe aici ar fi fost ceva animale, de spaima zgomotului, nu s-ar fi apropiat de noi. Am găsit lesne intrarea pe firul Padinei, că doar fusese însemnat cu vopsea de Emilian Cristea. Primele săritori le-am depăşit cu uşurinţă. Doar una dintre ele ne-a produs oarecare emoţie. Aveam cu noi frânghia de rufe a lui Grig şi eram legaţi în coarda asta efemeră. Nu ştiam deloc ce fel de noduri se fac şi făcusem în jurul mijlocului fiecăruia unul clasic, ca la o frânghie de rufe ce era. La una din săritori, îl asiguram pe Grig şi când acesta se ridica pe stâncă, am văzut cum unul din firele frânghiei s-a rupt şi parcă şi celelalte nu erau prea departe. Şi Grig era asigurat în sfoara asta care se destrăma. A ajuns totuşi cu bine lângă mine. Săritorile le-am depăşit una după alta, cu destulă uşurinţă, doar în faţa uneia ne-am împiedicat. Stăteam înaintea ei neştiind cum să urcăm mai departe. Din spate au venit doi indivizi. Scurtă vreme au stat în spatele nostru, sperând să ne vadă urcaţi mai repede, fără să ştie că noi habar n-aveam cum să depăşim săritoare. Până la urmă ne-au cerut voie să treacă înaintea noastră. Au pus câte o mână, câte un picior şi Dumnezeu ştie cum, într-o clipă au fost deasupra. Ne-au lăsat cu gura căscată. Apoi cu încetul, am făcut şi noi ceeace făcuseră ei, dar cu mare atenţie şi oarecum mai greu. Până la urmă am trecut. Spălătura de deasupra săritorii, puţin înainte de a ajunge la hăţaşul Brâului de Mijloc şi mai departe la Poiana Inchisă, nu ni s-a părut mai grea. Coborârea am făcut-o prin Marele Grohotiş, după care ne-am strâns cortul şi am coborât la maşina cu care am ajuns acasă.
Căpătasem curaj şi echipa făcută cu Grig era una de foarte mare încredere. De la Padina Lăncii, acum vroiam să parcurg traseul Umerilor Pietrii Craiului. Nu ştiam nimic despre traseu, dar din aproape în aproape, în afara celor scrise în ghduri, am aflat un nume, parcă Lupaşcu şi numărul de telefon al acestuia. El parcursese de curând traseul şi îmi putea da oarecare informaţii. I-am dat telefon, mi-a spus cam ce ştia dânsul despre aceste locuri, aproape mai nimic despre indiciile care mi-ar putea fi fe folos şi aşa am purces către locurile apreciate de Ionescu-Dunăreanu şi Emilian Cristea, de o frumuseţe deosebită, iar dificultatea fiind doar una ce părea accesibilă, de gradul 2A. L-am luat pe Grig de la Curtea de Argeş şi am plecat spre Plaiul Foii, acolo de unde aveam să ne începem aventura. Acum eram înarmaţi cam cu tot ce ne-ar fi fost de folos. Grig făcuse rost de la vânătorii de munte din Curtea de Argeş de corzi, eu venisem cu scăriţe, pitoane şi ciocan şi ceeace era mai important, ambii învăţasem câte ceva – foarte puţin – din tainele alpinismului. Un destoinic alpinist, cu câteva trasee de gradul VI la activ, ne dăduse câteva lecţii care speram să ne fie de folos. Mici măcar nu ne dădea prin minte, că dacă ar fi fost nevoie să aplicăm ceeace ne învăţase Titi Pandiu, ne-am fi desprins de stâncă înainte de a ne agăţa de ea. Am ajuns repede în Şaua Tămăşelului şi de acolo pe creasta muchiei, chiar lângă ascuţişul peretelui. Ne aşteptam să găsim acolo indicii despre traseul pe care ni-l doream. Negăsindu-l, am coborât puţin pe lângă perete, către Marele Grohotiş. Am găsit aproape imediat intrarea în traseu. De altfel ştiam că Emilian Cistea, care pe vremea aceea cutreierase Piatra Craiului în lung şi lat şi scosese ghidul acesteia, unul foarte complect şi cred, încă neegalat, însemnase intrarea în traseu. Era intrarea în traseu, sub nişte tufe de jneapăn şi până la ele nu ne-a fost greu să ajungem. Ne-am agăţat de jneapăn şi am intrat în traseu aproape imediat. Se vedea printre stâncile albe, hăţaşul înşirat pe creasta îngustă. Numai că peste munte s-a lăsat ceaţa, din ce în ce mai deasă. Aşa ceva nu avusesem în vedere. Nici când plecasem de la Plaiul Foii, vremea nu era prea frumoasă şi pe cer stăteau nori destul de încărcaţi şi şanse ca în ziua aceea să mai şi plouă, erau destule. Dar nicio clipă nu ne-a dat prin minte să ne întoarcem. Hăţaş înaintea noastră era, materiale alpine aveam destule cu noi, iar entuziasmul era la cote mari. Zăngănitul fiarelor agăţate de gâtul nostru, se auzeau în toată Piatra şi conversaţiile noastre, vădit încurcate de necunoscutul în care ne avântam, se auzeau până către poteca din vale. Ceaţa era deplină şi acustica Pietrii răspândea zvonul încercării noastre până departe. De aceea la un moment dat, de undeva din potecă, o voce şugubeaţă ne-a strigat „ ţin-te de pălărie ”. Poate că n-ar fi fost rău să îi urmăm sfatul, dar noi deabia aveam pe cap nişte căciuliţe !. Pe măsură ce înaintam, constatam că nu ne e greu deloc şi pasaje deosebite nu am întâlnit în cale. Desigur am întâlnit câteva săritori, dar pentru tinereţea noastră de atunci – deabia de mă apropiam de 40 de ani şi Grig nici atâta -, acestea nici nu contau. Ştiam că undeva înaintea noastră trebuia să găsim poteca Brâului de Mijloc şi că pe aici trebuie să găsim şi momâi, dar indicii despre locul acesta chiar nu aveam. Mai ştiam că undeva sub ultimul abrupt, trebuie să întâlnim o piatră ca un acoperiş de casă şi pe asta o căutam noi din priviri. Ajunsesem într-un fel de covată a muntelui, deasupra căruia se înălţau seninările Pietrii. Multe ni se păreau acoperişuri de casă, dar niciunul nu ne dădea siguranţa că este cel căutat. Până la urmă ne-am decis şi l-am ales pe unul dintre ele ca fiind cel căutat. Ceaţa se mai risipise şi acum tot vedeam ceva de jur împrejur. Lângă o stâncă mare prăvălită din înaltul muntelui, începea un horn, al cărui final ar fi putut fi în creastă. Am mizat pe el şi ne-am avântat în susul lui, sperând că vom izbuti să-i învingem săritorile. S-a dovedit hornul mai lesnicios decât ne aşteptam şi l-am străbătut doar cu atenţia de a nu ne arunca în cap unul altuia, ceva pietre întâlnite în echilibrul instabil al grohotişului mişcător. Până sus în creastă s-a dovedit că nu aveam drum lung de parcurs şi curând am ajuns într-o strungă foarte îngustă din creastă. Eram de felicitat. Parcursesem primul nostru traseu alpin, în premieră, pe ceaţă şi izbutisem să ajungem sus şi fără „ să ne ţinem de pălărie ”. Acum nu aveam decât să ne hotărâm încotro o luăm. Spre stânga nu aveam decât să ajungem pe vârful „ La Om ”, iar spre dreapta urmam creasta sudică şi am fi încercat să găsim coborârea în Poiana Închisă. Deabia de ieşisem în strunga din creastă, că lângă noi au apărut doi oameni şi nu ne-a venit să credem când am constatat că cei doi ne erau bine cunoscuţi. Din slujba noastră cea de toate zilele. Am schimbat câteva cuvinte şi ne-am despărţit. Ei urmau drumul peste vârful cel mare şi coborau pe drumul lui Deubel şi noi o luam pe creasta sudică, să încercăm să găsim întrarea către Poiana Închisă. Am admirat în fugă frumuseţea crestei şi pe alocuri şi îngustimea sa şi am găsit până la urmă, întrarea către locurile pe care ni le doream. Erau însemnate cu vopsea albastră, cam aruncată inestetic, cu bidineaua pe peretele alb, dar era bine că se afla acolo. Aşa am început coborârea pe hornul îngust, cu destule prize pe el, care să ne permită să coborâm spre locurile dorite. Ne-am legat în coardă şi am început coborârea, dar prea mult de ea nu ne-am folosit. După ce am trecut de horn, am mai coborât puţin şi ne-am lăsat cu atenţie pe lespezile înclinate, până când am dat de grohotişul ce ne-a scos pe covorul verde, mătăsos, al Poienii. Am găsit izvorul, am admirat seninările care înconjurau poiana şi am început coborârea pe Padina Lăncii. Acum ştiam clenciurile ei, ştiam cum să le depăşim, dar tot ne-am foit oleacă până să trecem de săritoarea cea mare, un pic surplombată, care mai de mult ne făcuse să stăm mult în faţa ei. Până la Plaiul Foii am dus-o tot într-o veselie, după atâta succes cât avusesem în ziua aceea, mai ales că, uitasem să spun, odată ajunşi în creastă, cerul deasupra noastră a fost tot restul zilei senin.
De 1 mai 1974, când izbuteam să adunăm mai multe zile libere, am plecat din nou în Piatră. N-am găsit locuri la cabană, în schimb am găsit la cantonul forestier aşezat pe un dâmb deasupra văii Bârsei. Până la urmă şi acolo s-au epuizat locurile, dar noi, întâii sosiţi le aveam pe ale noastre ocupate din timp. Vremea nu ne-a fost prielnică şi incursiunea noastră pe une din potecile marcate - nici nu-mi mai bat capul să identific pe cea pe care urcasem – s-a izbit de ceaţa şi zăpada care acopereau încă seninările Pietrii. Nu s-a dovedit prea inspirată plimbarea noastră.
Eram dornic de a cunoaşte Piatra Craiului în multele sale locuri încă neştiute de mine. Visam adeseori cu ghidul lui Emilian Cristea în faţă, în seri lungi de iarnă, la locurile pe care vroiam să le cunosc, dincolo de cele marcate, nici acelea îndeajuns cercetate de mine. Era tărâmul fermecat al locurilor prin care dorinţa mea de aventură şi mai ales „ dragostea fulgerătoare ”, născută de acest munte prea frumos. „ În copilăria minţii îţi priveam măreaţa creastă ” şi cam aşa gândeam eu despre traseele încă necunoscute pe care deabia aşteptam să le străbat. De când ajunsesem pe meleagurile vâlcene, apucasem să străbat cărările fără sfârşit ale munţilor din preajmă, de multe ori singur. Prin preajma mea mai apucaseră să se strângă câţiva iubitori ai muntelui. Unul dintre ei era Grig, de care am mai pomenit, altul era Ilie, bucovinean zdravăn şi iubitor de drumuri aventuroase şi peste toţi aceştia, era Sofi. O excelentă camaradă şi pe deasupra, femeia-suveică, ce nu obosea niciodată. Mai era Toni, un tovarăş de drumuri, elevat, cu o înţelegere deosebită pentru frumuseţile montane, dar şi cu multe toane, mai târziu justicate de o năpraznică afecţiune pshică. Acum, în împrejurarea care urmează, de prin anul 1972, doar primii trei îşi aveau rolul lor.
Hotărâsem să urcăm în Piatra Craiului, pe trasee întortochiate. Trebuia să pornim din valea Bârsei şi asta pentru că eu nu puteam pleca din şantier atunci când aş fi vrut. Ilie şi o prietenă a sa, cam nedusă pe munte, plecau mai devreme şi urma să ne întâlnim undeva pe valea amintită. Ne-am întâlnit îintr-o dimineaţă însorită, fără pic de nor pe cer, chiar în locul pe care-l stabilisem. De acolo am început să urcăm. Am depăşit plaiul şi am intrat pe Valea Crăpăturii. Nu ne-a fost prea uşor. Aveam rucsaci zdravăn încărcaţi. Valea însă, dincolo de urcuşul dificil, uneori pe grohotiş mişcător, s-a dovedit a fi una minunată, iar turnurile svelte pe lângă care treceam, unele de neuitat. Ajunşi în creastă, nu ne-am putut abţine să nu ne mai avântăm odată pe Turnul Pietrii. Apoi ne-am întors, am continuat drumul pe creastă, până la coborârea pe Brâna Caprelor. Am ajuns oarecum repede la refugiul Diana. Era pe atunci o casă de lemn, în preajmă cu o poiană strălucind în bătaia soarelui dimineţii din care am plecat mai departe. De urcat, am urcat pe Padin Popii. Doream să prindem intrarea în Brâul Ciorângăi. Cam pe acolo pe unde intuiam că ar fi începutul brâului, era o mare de jneapăn. Nu vedeam niciun început de potecă şi imprudent, cum am mai făcut-o şi în alte împrejurări, am propus să intrăm prin marea de jneapăn. O bună bucată de vreme am orbăcăit prin încâlcişul jneapănului. Ştiam că pe undeva trebuie să găsim o scară de lemn şi ea nu dădea semne că ne-ar răsări în cale, aşa, dintr-odată. Într-un luminiş am căzut cu toţii leşinaţi de oboseala străbaterii junglei în care intrasem. Doar Grig şi-a luat inima în dinţi şi a continuat să mergă mai departe. S-a întors curând şi ne-a spus că ceva mai departe a găsit o scară de lemn, întrebându-se dacă nu cumva este cea căutată. Ne-am repezit ca nebunii, fără să mai ţinem seama de oboseala şi spaima care intrase în noi. Am coborât scara şi am intrat pe hăţaşul de pe Brâul Ciorânga Mare. Coborând am dat de Izvorul din Găvan. Eram desigur însetaţi. Am băut cu nesaţ apa pură picurată din stâncă şi ne-am refăcut rezerva de apă. Ilie însă, s-a dezbrăcat până la brâu şi a început să se spele. Pe lângă noi a trecut un om, înalt, cu siluetă aproape fragilă, brunet şi cu o coardă aninată de gât. A trecut pe lângă noi mormăind, dar suficient de tare ca să-l auzim bine : „ am apucat veri când pe aici se făcea coadă la un pahar de apă ”. Doar atât şi a plecat mai departe. Ilie s-a îmbrăcat repede şi ruşinaţi am plecat şi noi. Am ajuns după aceea la Cabana Ascunsă. Am avut atâta timp cât să coborâm la Izvorul lui Orlovschi de unde ne-am refăcut rezerva de apă, cât să ne ajungă de băut. Cât despre spălat nici vorbă. Am urcat în ziua următoare Vâlcelul cu Fereastră. Desigur dintre fete, Sofi nu a lipsit. Dar spre seară, Ilie şi fata cu care venise, ne-au spus că s-au hotărât să coboare şi au făcut-o imediat, chiar dacă ziua trecuse de miezul ei. Am rămas la cabană doar noi trei !. A doua zi ne-am trezit cu o ceaţă de s-o tai cu cuţitul. Nu vedeai nici la doi paşi. Sofi s-a îndepărtat până lângă o stâncă nu prea depărtată. Am auzit un mic ţipăt şi ne-a spus când a revenit, că în timpul îndeletnicirii fiziologice, o capră neagră îi sărise peste cap, deabia izbutind biata de ea – capra -, să o ferească, după care a dispărut în ceaţa văii. Dar asta a fost singura întâmplare care ne-a umplut ziua ceţoasă în care eram. Către după amiază, când soarele umpluse din nou cerul, acelaşi bărbat singuratec, a trecut din nou pe aici, tot cu coarda aninată în bandulieră şi a stat de vorbă cu noi. I-am spus că aveam de gând să străbatem Brâul de Mijloc, dar că habar n-aveam de drumul pe acolo. Ne-a spus că pe hăţaş, aplicată discret, se află o cruciuliţă verde, o pusă din loc în loc nu de mult, împreună cu un bun prieten şi ea ne va călăuzi până spre Lanţuri. După ziua cam închiondorată, dimineaţa care a urmat părea una promiţătoare. Ilie şi fata lui se retrăseseră, spunând că lor le ajunge câtă Piatra Craiului văzuseră, aşa că am rămas numai noi trei. Împreună cu Grig şi Sofi, am coborât scara de fier şi am intrat pe hăţaşul Brâului de Mijloc. Am găsit repede prima cruciuliţă verde şi chiar momâile din piatră care ne-au punctat din loc în loc drumul pe care ni-l alesesem. Poate astăzi Brâul ăsta frumos e bătut mai mult şi înfăţişarea lui o fi devenit mai comercială, dar atunci, era un fel de „ terra incognito ”, pe care începeam să păşim cu sfială şi un pic de teamă. Pentru noi, cei veniti aici pentru prima oară, minunăţiile întâlnite în cale, erau cu totul deosebite. Locurile aflate „ în mâna noastră ”, in filele extrase din ghidul lui Emilian Cristea, ne făceau doar să ghicim cam pe unde suntem. Dar cred că intuiţia şi descrierea s-au cam potrivit de cele mai multe ori. Întrările în „ amfiteatrele alpine ”, cu grad mare de dificultate, ne-a făcut să visăm la ceeace niciodată nu aveam să ajungem. Dar şi obstacolele întâlnite în cale ne-au satisfăcut pe deplin. Astfel am identificat cu siguranţă inconfundabila „ Trecătoare Termopile ”, apoi „ Săritoarea cu Bolovan ”, hăţaşul de coborâre prin pădurea de brad apropiată, către Plaiul Foii, care chiar ne-a tentat pentru o clipă. Doar ziua frumoasă pe care o prinsesem şi gândul că cine ştie când vom mai ajunge pe aici, ne-a oprit din drum. şi ne-am bucurat din nou cu dantelăriile Pietrii întâlnite în cale. Ba cruciuliţa verde, ba momâile întânite în cale, ba frumoasele şi aproape ritmicile treceri pe hăţaşe înverzite, talonate de tufe compacte de jneapăn, peste crestele coborâte din înaltul argintiu, până la urmă am întâlnit Grota „ La Ulcior ”. Acolo ne-am odihnit, am băut apă din cutiile aşezate sub picăturile strânse din tavanul grotei şi ne-am bucurat de priveliştea către masivul Iezerului şi a mai apropiatei Păpuşa, pe care le ştiam din copilărie. Mai departe ne-am îndreptata către „ Lanţuri ” şi pe alocuri, am traversat cu mare atenţie – parcă n-aş zice teamă – trecerile pe brânele înguste aşezate sub seninări înalte şi deasupra unor hăuri ale căror adâncuri nu doream să le atingem. Totul a decurs normal, doar buricele degetelor noastre s-au cam bătucit. Mai aveam o temere, că atunci când vom ajunge să traversăm „ Lanţurile ”, nu vom găsi continuarea drumului. Banda roşie a coborârii pe faimosul horn, am găsit-o repede şi deasemenea şi continuarea hăţaşului. Numai că acum nu ne mai întovărăşea cruciulţa verde, de care ne pomenise „ omul de la cabana Ascunsă ”. Şi pentru că a venit din nou vorba de personajul amintit, peste ani, când am avut prilejul unei întâlniri directe, într-o tură din Stogul munţilor Căpăţânii, silueta de atunci s-a transformat dintr-odată în cel ce a fost şi va mai fi, marele montaniard, alpinist şi deosebit cunoscător şi iubitor al Pietrii Craiului, Dinu Mititeanu. Între timp trecuseră cam 15 ani !. După ce ieşisem din clinciurile Brâului de până la „ Lanţuri ”, acum trebuia să găsim drumul cel bun, prin locuri prin care nici măcar cruciuliţa verde nu mai exista. Brâul devenise o adevărată junglă şi noi, novicii Pietrii, mergeam mereu, străduindu-ne să găsim drumul cel bun. Poate că astăzi calea încâlcită a Brâului să fie mai desluşită şi momâi mai multe – zvonuri spun că rangerii parcului, le-ar fi distrus - decât cele găsite de noi, să puncteze mai bine drumul, dar pe atunci, fără alte indicii decât cele din ghid şi cele spuse de Dinu Mititeanu, totul era o aventură în care ne avântasem cu capul înainte. Pe această a doua parte a Brâului, muchiile pe care trebuia să le depăşim se înmulţiseră. Se depănau una după alta acestea şi pentru fiecare dintre ele trebuia să urcăm pe hăţaşul firav dintre jnepeni, uneori dând la o parte crengile mătăsoase şi alteori cam dure, să găsim sus în creastă câte o momâie şi apoi să coborâm. De câte ori om fi făcut asta nu prea am ţinut seama. Ştiam doar că trebuie să-l străbatem. Am întâlnit în cale şi pereţi înalţi, cu grohotiş la poalele lor, cam instabil ni se părea nouă, cu brână îngustă la poalele lor şi sub noi cu abis, nu de nepătruns, dar deloc ademenitor. Am traversat toate acestea cu bine şi asta mai ales datorită sfintei noastre inconştienţe tinereşti. Eu eram cel mai în vârstă, aveam aproape 38 de ani şi ceilalţi aproape de 30 de ani, dar entuziasmul nostru avea atunci cotele cele mai înalte. Până la urmă am ajuns în Poiana Închisă. Am găsit izvorul şi ne-am odihnit cât să prindem puteri pentru ce ne aştepta în continuare. Am găsit poteca de coborâre către Marele Grohotiş. Sub peretele imens de deasupra noastră, am găsit o firidă în perete, cu câteva flori şi o lumânare stinsă. Acolo era locul de aducere aminte al tragediei, deabia sfârşită, a lui Anghelide, căzut de puţină vreme dintr-unul din traseele alpine nu chiar atâtât de dificile din preajmă. Fusese îndelung frământată tragedia, care deşi se petrecuse cu unul din alpinştii buni din vremea aceea, făcuse multă vâlvă. Circulau tot felul de legende, poate doar zvonuri. Cum că cei din Zărneşti ar fi încercat recuperarea corpului aninat în coardă şi din invidie că răposatul cunoştea mai bine Piatra decât ei, l-au prăbuşit intenţionat în prăpastie, parcă dorind să-l omoare încă odată. Şi însfârşit cei din Câmpulung – dr. Popa - l-au recuperat şi cât decât au încercat să-l cârpească. Pe deasupra, Anghelide era unul din cei mai buni fotografi ai muntelui, ale căror poze am avut prilejul să le privesc. Am continuat drumul în urcuş brutal, pe hăţaşul Brâului Roşu. Printre jnepeni, urcând şi coborând muchii abrupte, dar năpădite de flora deosebită a Pietrii Craiului, parcă aici mai bogată ca în alte părţi, traversând vâlcele interesante dintre care Valea lui Ivan mi s-a părur mai deosebită decât celelalte, am ajuns din nou în creastă. De acolo am prins poteca marcată şi am coborât spre Brusturet. Nu uit întâlnirea cu un turist cu mers agale, cam pantofar dânsul, care ne-a întrebat dacă am făcut creasta. Când a auzit că n-am fost pe ea, a dat din mână a dispreţ total. Ajunşi la cabană primul gând a fost să facem o baie şi cred că pentru o clipă am infestat pârâul. Ne-am întins cortul, am suportat sforăiturile lui Grig care au inundat locurile şi a doua zi ne-am indreptat spre Câmpulung, trecand pe la peştera Dâmbovicioarei. Cred că asta a fost cea mai reusită excursie din Piatra Craiului şi oricum cea mai complexă.
A fost odată o fată, Marta, pe care cu foarte mulţi ani în urmă o cunoscusem la Suceava, oraşul în care îmi petrecusem trei ani de şantier. Nu-mi reţinuse vreodată atenţia, în anii aceia, dar acum în iarna anului 1976, o reîntâlnisem la....Piteşti, în acelaşi trust în care lucram şi eu. Sigur, nu eu am fost cel care a recunoscut-o, ci ea, aducându-mi aminte de locuri şi fapte care prin anii ’ 60, îmi fuseseră leagăn de tinereţe. Acum am schimbat câteva cuvinte şi nu ne-a trebuit prea mult să închipuim întâlniri, care până la urmă s-au întruchipat în frumoase excursii montane. Au început acestea cu una prin Cozia, prin februarie, când pe acolo domnea iarna din plin şi subsemnatul deabia îşi scosese gipsul de la glezna care tocmai suferise o entorsă gravă. Dar acum, vara, excursiile se ţineau lanţ şi una dintre ele a fost în Piatra Craiului. Citisem despre Padina lui Călineţ, lucruri incitante, atât în Dunăreanu, cât se poate de romanţate, cât şi în Emilian Cristea, de data asta absolut tehnice. Gândeam că va fi un traseu frumos, cu mici aventuri alpine şi tocmai de aceea mi-l doream atâta. Am ajuns la Plaiul Foii cu Marta şi Grig. Pe el mă bizuiam mai mult, atunci când peste săritori aveam să trec împreună cu Marta. Am ajuns la Plaiul Foii, am urcat pe la Izvorul lui Orlovschi până la Cabana Ascunsă şi ne-am bucurat de ziua frumoasă ce ne mai rămăsese. A doua zi cât mai de dimineaţă am coborât Scara de Fier şi ne-am început ascensiunea. Noi, cei doi bărbaţi, păşeam cu siguranţă. Marta ne urma fără să crâcnească, deşi era evident că era un pic înfricoşată şi nici încălţările nu erau cine ştie ce. Dar trebuie să spun că echipamntul vremii aceea, era unul de care parcă mi-ar fi ruşine astăzi. După ce am depăşit hăţaşul Brâului de Mijloc, am început ascensiunea pe grohotişul hornului pe care eram. De data asta aveam cu noi o cordă veritabilă, pe care Grig o obţinuse de la unitatea de vânători de munte din Curtea de Argeş. N-a fost totuşi nevoie de ea până la capătul ascensiunii. Urcam pe horunul îngust, minunându-ne de frumuseţile pe care ni le oferea Piatra. Am depăşit săritorile – unele mai lungi, altele mai scurte, depăşite relativ uşor -, aflate acolo unde ne spunea monografia lui Emilian Cristea. Surplomba de care amintea acesta, nici n-am simţit-o şi după aproape 3 ore de încordare, petrecuţi printre pereţii înguşti ai hornului, uneori şi cu petice de zăpadă, am ajuns la limanul înverzit care ne-a scos în creasta Pietrii Craiului. Odihna şi felicitările, ni le-am ţinut lanţ. Peste creasta nordică a Pietrii, cât mai rămăsese din ea, am trecut fluerând, ca şi coborârea pe la Lanţuri. Când am sosit în Şaua Tămăşelului, eram tot aşa de fericiţi, doar făcusem unul din cele mai interesante trasee alpine ale Pietrii. Ne-am întins corturile cu gândul să ne odihnim, dar sforăitul vestit al lui Grig, nu ne-a prea lăsat să dormim. Ne-am reîntors la maşina lăsată la Plaiul Foii şi de acolo acasă, după ce pe Marta am lăsat-o în Piteşti.
Îl cunoscusem de puţină vreme pe Mircea Florian. Aflasem că în oraş, poposise de ceva vreme un mare iubitor al Pietrii Craiului. Cum-necum, am luat legătura cu el şi într-un sfârşit de săptămână, l-am aşteptat la mine acasă. Acolo ne-am depănat amintiri din muntele îndrăgit. Eu cu poveştile mele de începător într-ale Pietrii, el pe cele ale unui statornic pribeag pe meleagurile ei. Atunci, în după amiaza acelei zile, cei doi rătăciţi de pe meleagurile capitalei, am pus de-o prietenie care a
durat atâta vreme, cât firul de viaţă al unuia dintre noi s-a răsucit în noianul zilelor petrecute cu harul muntelui deasupra noastră. Atunci ne-am mărturisit dragostea pentru muntele de argint, cel care nu ne-a înşelat niciodată. Şi camtotatunci am aflat că suntem de aceeaşi vârstă şi că viaţa ne oferise cam aceleaşi încercări sufleteşti.
Peretele central din Marele Grohotiş, devenise o mare atracţie pentru mine. Vroiam să-l urc,iar aprecierea lui ca fiind doar de gradul II A, mă făcea să cred că am să-l pot urca. Prima oară i-am încercat năbădăile într-un sfârşit de septembrie, când am ajuns la cabana din Valea lui Ivan. De acolo am pornit să facem prima incursiune pe Peretele Central. Chissy, Grig şi doctorul
Văcaru mă însoţeau. Am plecat cu toţii spre Crucea Grănicerului şi mai departe,prin Marele Grohotiş, până la baza peretelui râvnit. Eram înarmaţi cu corzi, scăriţe şi pitoane şi pe deasupra, ascensiunea o pornisem după amiaza. Am întins corzile şi am început ascensiunea. Cel mai neobişnuit cu căţărările pe stâncă,era doctorul. Am parcurs două lungimi de coardă şi am ajuns într-un punct de unde mai departe mai departe nu vedeam cum am mai putea înainta. Pe deasupra ora era înaintată, aşa că am hotărât coborârea. Din locul acela, coborârea nu o puteam face decât în rapel. Din grup, singurul care nu mai făcuse o astfel de coborâre era doctorul. Speriat, ne-a mărturisit că el de acolo nu mai coboară. Între timp noi bătusem pitonul de rapel şi ne pregăteam de coborâre. Până la urmă doctorul s-a hotârât să coboare, dar ne-a întrebat cât de siguri suntem pe pitonul bătut. Noi l-am asigurat că „ poate ţine ”. I-am dat coarda în mână şi ca să fim mai siguri, l-am legat şi cu o cordelină pe care o aveam cu noi. Doctorul, crispat de groază, a coborat pe stânca verticală. Îl auzeam vorbind pe când cobora, spunând mereu „ aoleo ce frică-mi e ”. Până jos am, ajuns cu toţi teferi. Atunci ne-am dat seama că peretele, nu face de noi şi urcarea lui trebuie făcută împreună cu unul cunoscător într-ale alpinsmului. Când ne-am strâns lucrurile, la cabană, în preajma plecării, am constatat că pierdusem una din scăriţe şi tare mi-a părut rău.
Cu Mircea Florian aveam să punem la cale excursii memorabile pentru mine. Cred că prima dintre ele avea să mă ducă în „ sanctuarul ” pe care grupul acestuia, din care făcea parte Dinu Mititeanu, Stoica şi un alt personaj al cărui nume nu îl mai reţin, au construit cu migală şi sacrificii, refugiul Castelul Crăiţei. Îmi povestise cum au cărat în spate materialele, cum au dormit nopţi întregi sub cerul liber, până au reuşit să încropească refugiul Cu mare grijă şi rugămintea să nu care cumva să dezvăluim locul unde se află refugiul, ne-a promis să ne conducă până la locul fermecat. L-am luat de la Curtea de Arges pe Grig şi împreună am ajuns la Plaiul Foii. De acolo pe la Izvorul lui Orlovschi, când peste munte se lăsase noaptea, am urcat la Cabana Ascunsă. Am străbătut poiana locurilor, la lumina lunii pline, ascultând cu oarecare teamă, grohăiturile porcilor mistreţi care îşi făceau de lucru prin pădurea care mărginea poiana. Mai mult la lumina de sus, am depăşit săritoarea de la începutul care avea să ne poarte până sus şi nu arareori ne-am folosit de rădăcinile brazilor ca să putem înainta. Norocul nostru că ştiam poteca bine. Am înnoptat acolo, la căbănuţa bine cunoscută, unde a doua zi ne-am lăsat rucsacii. Şi am început alergătura prin Piatră. Am urcat Vâlcelul cu Fereastră şi am ajuns la Amvon. Am parcurs Brâul Soarelui până deasupra Hornului Închis, pe care de altfel am şi coborât. Era aici, cam înclinată panta pe care ajunsesem la un moment dat. Eram înaintea lui Grig, când dintr-odată, au început să-mi tremure genunchii. Mă apucase „ maşina de scris ” şi speriat i-am strigat lui Grig să-mi arunce coarda. Mi-am revenit repede şi am continuat coborârea, rămasă astfel fără urmări neplăcute. Dar aşa am învăţat şi eu ce înseamnă acest fenomen. Am ajuns la Cabana Ascunsă unde ne-am luat rucsacii şi am pormit mai departe !. Am plecat pe Brâul de Mijloc, urmărind cruciuliţa verde. Am depăşit toate punctele importante pe care le memorasem în prima vizită făcută acestor prea frumoase locuri. Am ajuns la Grota „ La Ulcior ” şi doar scurtă vreme am mai urmat hăţaşul Brâului. Am trecut pe lângă locul de cort Elis sau Ela, găsit acolo de Dinu Mititeanu şi denumit astfel după numele primei lui soţii, răpusă de o boală nemiloasă. Eram destul de obosiţi şi atunci nici n-am memorat drumul de coborâre pe care l-am urmat. Eram totuşi pe un hăţaş şi pe el am ajuns lângă Castelul Crăiţei. Deşi eram obosiţi locul m-a impresionat peste măsură. Era o căsuţă din poveşti. Totul înăuntru era miniatural. Priciurile în care cu bunăvoinţă puteau încăpea 4 oameni, sobiţa care răspândea căldura de care aveai nevoie şi masa cu băncuţă la care pe rând, puteai mânca. Apoi merindea lăsată de înaintaşi şi caietul în care trecătorii, puţini pe vremea aceea, îşi lăsau impresiile şi mai ales unul altuia mesajele pe care vroiau să şi le transmită. Afară un loc de foc, ascuns bine de ochii celor de la Şpirla, care cu niciun preţ nu trebuiau să identifice locul refugiului. În altă împrejurare am aflat şi de ce trebuia să fie ferit locul de năbădăile cu accente golăneşti ale celor care urcau la Şpirla, pe vremea aceea. Poteca ce ducea la Castel, era una pe marginea unui repeziş, mărginit de brazi falnici. Între doi dintre ei, cu crăci tăiate de care să te ţii zdravăn deasupra pantei, era amenajat....wc-ul. În susul muntelui, pe margini prăpăstioase, pe alocuri cu verutabile mânre naturale aflate în perete, accesibile totuşi, se ţesea hăţaşul care duce la „ vacă ”, locul în care un căuş în stâncă, sclivisit cu ciment, prevăzut cu prea plin şi o sticlă la capătul lui, asigura celor de le refugiu rezerva de apă necesară. Mereu adunai de acolo doi litri de apă. Unul din căuş şi celălalt din sticla care peste timp, se umplea. A urmat o noapte liniştită, cu sforăeli totuşi şi o dimineaţă frumoasă. Aşteptam alţi cunoscători ai locului. Printre ei Stoica, cel care lucrând la fabrica de avioane, adusese la refugiu pe vremea când se construise, o ferestruică de avion, bine etanşată, care asigura lumina înăuntru. Au sosit aceştia şi cu ei am parcurs alte locuri minunate din Piatră. Alergam ca nebunii şi printre altele am urcat un horn care îmi aduc aminte că se numea al Vulturului. Sau poate mă înşel. Am escaladat locuri prin care nu mi-aş fi închipuit că am să ajung şi până la urmă a trebuit să coborâm. De la Plaiul Foii am plecat spre casă. Pe Mircea Florian l-am lăsat la Braşov. Mi-a povestit că în gară l-a întâlnit pe Emilian Cristea, căruia i-a povestit pe unde am fost în puţinele zile cât stătusem în Piatră. Ne-a gratulat nea Cristea cu epitetul de nebuni şi poate chiar fusesem. În două zile şi un pic, străbătusem poteci mule şi rar umblate ale Pietrii Craiului.
Nu mult mai târziu, în acelaşi an, am urcat din nou la Cabana Ascunsă. Coca şi Chissy, împreună cu Florian şi subsemnatul am ajuns într-o după amiază la Plaiul Foii. De acolo am început urcuşul prin Padina lui Râie. Ne-am strecurat prrintre jnepeni, ne-am agăţat de ei şi spre seară am poposit la Cabana Ascunsă. A doua zi am pornit altă alergătură. Am început mai întâi cu ascensiunea Vâlcelului cu Fereastră, până sus, la Amvon. Am străbătut Brâul Sorelui şi pe cel al Florilor şi ne-am aşezat la odihnă pe pajiştea întâlnită în cale. Am coborât pe Hornul Închis şi pe poteca Brâului Ciorânga, ne-am abătut pe despicătura monumentală a Canionului Ciorânga, până în locul în care cunoştinţele noastre alpine şi mijloacele avute la îndemână, ne-au convins că e mai bine să ne întoarcem. După amiază am urcat până la Brâul Răchiţii şi de acolo am ajuns în Padina lui Călineţ. Am urcat pe hornul îngust până la locul în care ne-am abătut spre Creasta Frmoasă. Aveam cu noi corzi şi pitoane pentru eventualitatea că ne-am fi încurcat. Ştiam că traseul este de gradul 3A şi cel puţin mie îmi era un pic de teamă. Dar totul a decurs normal, fără să fie nevoie să întindem coarda şi poate cel mai dificil loc a fost acela în care trebuia să ne strecurăm prin strânsoarea stâncilor întâlnite în cale şi printre care nu încăpeai decât dacă aveai o anumită talie. Când am ajuns sus, osteniţi şi fericiţi, ne-am odihnit în ochiul de pajişte alpină. Din josul pereţilor care ne înconjurau, veneau voci şi zăngănit de fiare. Sub noi era unul din traseele cu adevărat de alpinism, cel al Piticului. Curând vocile au ajuns lângă noi şi din ele a răsărit silueta lui Dinu Mititeanu. Atunci mi-am dat seama că îl mai întâlnisem pe Brâul Ciorângăi, la izvorul din Găvan şi la Cabana Ascunsă, când ne dăduse oarecari informaţii despre Brâul de Mijloc şi crucuiliţa verde ce-l întovărăşea.
În acelaşi an, a organizat Mircea Florian, o excursie în Piatra Craiului, cu un grup mare. Erau printre ei Grig Prunescu, Chissy, Eva Vass şi alţi câţiva. Ştiu doar că am ajuns la Plaiul Foii şi eu cu Dacia mea. Cu ce-or fi ajuns şi ceilalţi chiar nu ştiu. De acolo am pleacat spre refugiul Şpirla, aşa cum arăta el în anii ’70. Ne-am aprovizionat cu apă le izvorul dinaintea refugiului şi am fost fericiţi când ajungând acolo, nu am găsit pe nimeni. Era înăuntrul refugiului un miros groaznic şi a trecut ceva vreme până când să ne dumirim de unde venea. Cineva agăţase de un cui din perete, o pereche de strampi. Nu ştiu de când or fi fost acolo, dar răspândeau în refugiu o adevărată duhoare. Eu oricum mă hotărâsem să dorm în pod şi „ parfumul ” de jos, nu mă prea deranja. Mai pe seară a urcat un turist. Singuratec individ şi paşnic după câte părea. N-a durat mult şi alţii l-au urmat. De data asta cam zurbagii. S-au arătat indignaţi că aici ajumseseră şi alţii – că doar ei construiseră refigiul - şi nici măcar din zons apropiată a Braşovului sau Zărneştilor. Aveau printre ei o fată, un fel de vivandieră, un pic grăsuţă şi cu gura mare. Asta n-ar fi fost nimic, dar s-au pus pe băut şi până la urmă chiar s-au îmbătat. Pe vremea aceea echipele de fotbal din Braşov şi Râmnicu Vâlcea, erau rivale mari şi cum aflaseră de unde veneam, au început strigături imjurioase, doar-doar om riposta. Gândeau că poate aşa vor deschide ostillităţi nedorite. Am fost cuminţi şi aşa am scăpat de vreo bătaie plănuită, care ne-ar fi gonit din refugiu. Alături de noi, în pod, au mai venit câţiva din beţvanii de jos, de lângă focul încins. Cu tot podul prin care vântul bătea în voia lui, duhoarea de băutură ieşită din stomacurile celor care urcaseră să doarnă alături de noi, era groaznică, cu toată aerisirea ccomplectă din pod. Când ne-am sculat în zori, beţivii noştri care spurcaseră Piatra Craiului, cu vivanadieră cu tot, dormeau buştean. Când am părăsit refugiul, am scos ccâteva răcnete de trezeam şi muntele din somn, dar de la ei n-am căpătat decât vreo câteva mormăieli. Aşa am scăpat de huligani !. Apoi ne-am îndreptata spre Şaua Tămăşelului şi de acolo am început ascensiunea pe Umerii Pietrii Craiului. Nu chiar toţi am dorit să ajungem pe Umeri, dar cei ce hotărâsem să urcăm, eram din cei obişnuiţi cu dificultăţile Pietrii şi ascensiunea a durat chiar puţin. Urcuşul nu a fost ca primul prin aceste locuri, când traseul ne era necunoscut şi pe deasupra mai era şi ceaţă. Acum nu era ceaţă şi am ajuns repede în creastă şi de acolo un pic pe vârful La Om şi mai departe pe drumul lui Deubel, am ajuns din nou la Plaiul Foii unde ne aşteptau şi ceilalţi, care nu urcaseră cu noi.
În toamna târzie a aceluiaşi an, am încercat din nou să urc în Peretele Central. Eram cu Mircea Florian şi acum aveam ceva mai multă speranţă că am putea sfârşi ascensiunea. Mai erau cu noi Chissy,Cornelia şi Grig. Aveam tot materialul alpin necasar. Era o zi de toamnă,cam mohorâtă. Intrasem în Piatră tot pe la cabana din Valea lui Ivan. Trecuseră de la prima încercare prin aceste locuri, cam doi ani. Am ajuns pe marele Grohotiş şi am început repede ascensiunea. Pe una din primele prispe întâlnite în cale, spre marea mea surprindere, am găsit intactă, scăriţa pierdută de mult. Trecuseră peste ea două ierni. O mai am şi acum acasă. Am continuat să urcăm şi pe înlănţuirea hornurilor din cale,să tot fi urcat 2-3 lungimi de coardă. Între timp venise peste noi ceaţa şi pe muchia despărţitoare adouă hornuri, am hotărât întoarcerea. Nu prea aveam multe pitoane şi când Mircea a găsit unul de rapel, înfipt în stâncă, am hotărât coborârea pe acolo. Pe Grig l-a apucat stomacul şi s-a retras ceva mai încolo. Grijuliu, a făcut în urmă o grămăjoară de pietre, dar aflată într-un echilibru instabil, s-a dărâmat spre hăul unui din hormuri. Am auzit zgomotu pietrelor căzânde şi era chiar locul în care găsisem pitonul de rapel. Pe acolo a făcut rapelul Mircea Florian şi tot timpul l-am auzit blestemându-l pe Grig, cum că „ înfestase ” Piatra Craiului. Dar jos am ajuns cu toţii bine şi pânăla urmă întâmplarea a avaut şi oarecare humor.
La începutul verii şi îmi aduc bine aminte localizarea în timp a excursie, pentru că apăruseră păstrăvii de fag, am ajuns la Garofiţa şi după amiaza, am urcat în Şaua Tămăşelului, unde ne-am întins corturile. Ne-am aşezat tabăra şi am petrecut o seară minunată, la un foculeţ de tabără şi la fript bunătatea de păstrăvi, nu înainte de a face o vizită izvorului din vale, de la care ne-am luat rezerva de apă, chiar şi pentru adoua zi. Şi tot atunci,în seara aceea minunată, s-a pus la cale sfârşitul burlăciei mele şi iată, se împlinesc curând 32 de ani de când împart cu Zoia viaţa, uneori liniştită,alteori năpădită de greutăţile inerente. Dimineaţa, doar o parte din noi, am început urcuşul pe Umeri. Îl învăţasem bine şi cei cu care eram, s-au dovedit toţi oameni destoinici, cu care am urcat cu bine până sus. Unul din noi o luase cu paşi mari, mult înaintea celorlalţi şi deabia sus în creastă l-am reîntâlnit. Atunci ne-a mărturisit, că puţin înaintea sa, din seninările muntelui, s-a desprins un imens bloc de stâncă, ce s-a prăbuşit în adâncuri, din fericire fără nepălceri pentru el şi întregul grup. Noi, cei din urmă nici măcar zgomotul, care trebuie să fi fost apreciabil, nu l-am perceput. Am ajuns cu bine în creastă, mai apoi şi pe vârful La Om,după care a urmat o coborâre pe drumul lui Deubel, pe la Lanţuri. Am trecut pe lângă stâncile Zaplazului, din nou pe la izvor şi la corturi ne-am întâlnit cu cei care doar se plimbaseră pe ici pe colo. Când am ajuns din nou la Garofiţa,excursia noastră luase sfârşit.
Eram în anul pregătirilor pentru Caucaz şi căutam locuri în care urcuşul să fie cât mai accentuat. Aşa am ajuns, împreună cu Zoe şi Chissy, într-un sfârşit de săptămână, la cabana Plaiul Foii, de unde ne-am îndreptat pe calea cunoscută, către Poiana lui Orlovschi. De la izvorul de acolo ne-am luat apa trebuincioasă şi am ajuns la treapta stâncoasă pe care trebuia să o învingem. Ne-am ajutat unul pe celălalt şi am depăşit-o cu bine. Mai agăţându-ne câte o rădăcină de brad scoasă la iveală de munte, mai împingând vârtos în picioare, în lungul traseului frumos pe care-l ştiam bine, am ajuns la Cabana Ascunsă. Pe atunci se ridicase alături şi noul refugiu sferic, dar noi tot în cel vechi am înnoptat. Era o vreme numai bună de stat la soare, cât mai rămăsese din el. Adoua zi am urcat prin Vâlcelul cu Fereastră, până sus, la „ Amvon ”, după care a urmat coborîrea şi întoarcerea către casă.
Dacă tot ne năimisem la abruptul nordic al Pietrii, de ce n-am fi încercat o ascensiune către Castelul Crăiţei, acolo unde ar fi trebuit să ajungă şi Mircea Florian. Tot cu maşina şi tot la Plaiul Foii am ajuns. O inspiraţie de moment, m-a îndemnat să parchez maşina la cabana forestieră aşezată pe dâmbul de peste apa Bârsei. Era o vreme splendidă şi pe valea Vlăduşcăi şi mai apoi pe coastă, cu ceva opinteli în săritorile pe care le-am înfruntat – o luasem pe varianta mai scurtă şi mai stâncoasă – am ajuns la „ Castel ”. Eram acolo singurii călători şi ne-am bucurat de câtă singurătate ne doream. Doar că peste noapte s-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare, cu potop de apă revărsat peste munte şi noian de trăznete abătut peste munte, care se zguduia la fiecare nouă bubuială cerească. Dimineaţa furtuna s-a potolit de-abinelea şi petecele de cer senin revărsate peste seninări, ne-au îngăduit să urcăm repezişul coastei,cu multe săritori depăşite cu ştiinţa altor împrejurări şi tufele de bujor aflate în plină floare. Am ajuns repede până la poteca Brâului de Mijloc. Ne-am întors fericiţi de întorăstura vremii care ne îngăduiseră să ne isprăvim cu bine tura propusă. La coborâre,am întâlnid urcând, doi turişti. O clipă am crezut că era Mircea Florian. Nu era el, ci alţi doi oameni. Ne-am salutat şi niciunul dintre noi nu ne-am mărturisit de unde şi încotro mergem, deşi fiecare ştia bine locul pe care ni-l alesesm. Pe atunci secretul refugiului era bine păstrat şi nu-l ştiau decât cei iniţiaţi. Când am ajuns jos, pe malul Bârsei, am constatat că apa revărsată, măturase parcarea din faţa cabanei. Nu ştiu dacă luase cu ea vreuna din maşinile parcate cu o zi înainte, acum aici nu mai era niciuna, dar m-am felicitat că avusesm inpiraţia să mi-o urc la cantonul de deasupra văii. Cu încă un vis împlinit, am ajuns cu bine acasă.
Anul 1979 a fost cel in care excursiile făcute au avut şi un apreciabil rol de antrenament. Urma să plec într-o veritabilă expediţie în Caucaz şi rolul plimbărilor montane îl îndeplinea şi pe cel amintit. Însoţit de soţia mea şi de Chissy, dar mai ales de Titi Pandiu, alpinist cu mare experienţă, am plecat să cucerim Peretele Central din Piatră. Mai întâi pe valea Dâmboviţei, mai apoi pe cea a Dragoslăvenilor si pana la urma la cabana Garofiţa Pietrii Craiului, unde am şi înnoptat. În zori am plecat spre Marele Grohotiş,pe care l-am urcat până sub perete, cam acolo pe unde se afla firida cu flori de munte şi lumânărică, în memoria lui Anghelide, cel sfârşit în tura de pe Muchia Roşie. Acolo ne-am despărţit. Fetele urmau să urce în Poiana Închisă şi mai apoi în creastă,unde aveam să ne întâlnim. Noi ne-am legat în coardă şi am început să urcăm. Titi în cap de coardă, experimentat şi mai ales mult mai tânăr şi eu după el. Peretele era, privit din poalele sale, unul înspăimântîtor. Ştiam despre el doar că traseul are treisprezece lungimi de coardă şi deci o apreciabila diferenţă de nivel, de circa 500m. Mă aşteptam că urcarea să fie una alpină, cu pitoane găsite pe traseu sau bătute de noi şi pe ici pecolo să mai întrebuinţăm şi scăriţe. Eram înarmaţi cu toate cele trebuincioase şi în ce mă priveşte adusesem cu mine şi ceva curaj. Spre surprinderea mea, aproape că nu a trebuit să folosim asigurarea la coardă şi în aproape toate lungimile am urcat aproape concomitent. Doar de una dintre lungimi, aveam să îmi aduc aminte multă vreme. Urcam printr-un horn, destul de îngust. Titi a urcat până la regruparea de deasupra lui şi a început filajul. Eu am pus mâna pe piatra cam cât o jantă de autoturism şi m-am tras zdravăn de ea. S-a desprins imediat şi mi-a căzut pe partea superioară a piciorului. Am crezut că mi-a secţionat muşchiul şi chiar am scos un strigăt de durere. Titi, de sus, m-a întrebat ce am păţit. I-am spus la repezeală ce păţisem, dar după câteva momente de odihnă, mi-am revenit şi am început urcuşul pe hornul la baza căruia eram. Doar că hornul se lărgea apreciabil până sus. Câtăva vreme am ramonat cu bine marginile lui, iar sus, am ajuns aproape în poziţie orizontală şi doar cu ajutorul lui Titi, m-am rostogolit în regrupare. Am povestit ce păţisem şi chiar m-am arătat mirat, pentru că de bolovanul de care mă agaţasem, doar îl văzusem şi peTiti făcând la fel. „ Da, dar eu doar m-am sprijint şi tu chiar te-ai agăţat de el „ a venit prompt răspunsul. De aici încolo panta traseului s-adomolit, în curând am păşit pe iarbă şi până sus în creastă, n-am mai avut mult. Ne-am întâlnit în creastă cu fetele, oarecum speriate de zgomotele produse de piatra care-mi făcuse necazuri. Îmi ajunseseră ochii în fundul capului, dar îmi sticleau de fericire. Învinsesem peretele la care jinduisem atâta vreme şi căpătasem încredere că am să pot învinge Elbrusul pe care aveam să fiu peste puţină vreme. Împreună am mers pe creastă până la coborârea sudică spre Poiana Închisă. Am coborât hornul acesteia şi când l-am sfârşit, am aruncat coarda pe petecul de iarbă pe care ajunsesem, înaintea celeilalte coborâri spre Poiană. Când am privit spre iarbă ochiurile corzii, am zărit printre acestea, lujerul firav al unei stinghere flori de „ sângele voinicului ”, prima şi ultima pe care am văzut-o până acum. A fost surpriza zliei, aproape la fel de mare cu cea a traseului pe care tocmai îl sfârşisem. Am trecut şi de spălăturile din urmă ce aveau să ne scoată în curând în Poiana cu izvor, din care ne-am potolit setea ce ne stăpânea. Am ales coborârea până în Grohotiş, pe brâna Brâului de Mijloc şi mai apoi direct prin pădurea de la poalele acestuia, până la Garofiţă. Ne-am mărturisit isprava, povestindui-o lui Bălan, omul cu cei doi câini ciobăneşti impresionanţi, cabanierul de atunci. Un pic de odihnă, ne-am suit în maşină şi ne-am îndreptat către casă.
Mai aveam puţine zile până la plecarea în Caucaz şi nu m-am putut abţine să nu urc din nou în Piatră. Ne adunasem în două maşini, vreo patru colegi de drumeţie. Cu ei aveam să ajung din nou la Garofiţa Pietrii Craiului. A fost o seară minunată, iar apusul soarelui arunca culorile sale pe abruptul Pietrii. Sclipea în razele sale Ceardacul Stranciului şi petecul verde al Poienii Închise.erau locurile către care vroiam să ne îndreptăm adoua zi. Doar că dimineaţa cerul se învolburase. Am plecat totuşi şi până la Marele Grohotiş, am ajuns cu bine. Acolo însă ceaţa a coborât peste munte şi curând, picurii de ploaie au ajuns peste noi. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să coborâm. Ne-am luat maşinile şi până ce am trecut de Piteşti, cam pe la Valea Ursului, nu ne-am oprit. Acolo a urmat despărţirea, cu îmbrăţişări de rămas bun, că doar Chissy şi cu mine, urma să urcăm în Caucaz şi cine ştie....dacă ne-om mai vedea.
Mă întorsesem din Caucaz şi încă îmi ardea de excursii importante, in locuri cât mai excentrice. Aşa s-a născut ideea de a merge în Piatra Craiului, pe traseul din Umerii acesteia. Chissy s-a ocupat de procurarea unui microbuz de la ONT, dar în care trebuia să ne adunăm cam 17 inşi, cât era capacitatea acestuia. Nu agream atunci şi nici astăzi, o excursie cu un grup aşa mare, dar excursia era tentantă. Chiar şi aşa, deşi costurile erau mici, nu am fost în stare să ne adunăm cei care trebuia să epuizăm capacitatea microbuzului şi până la urmă am mai adunat şi vreo câţiva de pe stradă, unii absolut necunoscăîtori, erau chiar în pantofi de stradă. Dar printre ei erau şi oameni zdraveni, cunoscători ai muntelui - poate mai puţin al Pietrii Craiului – şi printre ei Ilie Juravle, Eva Vass, Doina-Felicia, parcă se detaşau. Era în octombrie şi vremea, în plină zi era chiar caldă, dar când am intrat pe valea Dragoslăvenilor, se făcuse întuneric şi curând am ajuns la bariara care ne-a închis drumul. A trebuit să urcăm pe jos cei 4km până la cabană, să-l aducem pe cabanier cu cheia şi deabia după aceea am izbutit să ajungem la locul de odihnă. Era cabana unul din locurile frumoase pe care le ştiam şi unul în deobşte aşteptat de mine în toate împrejurările când gândeam la ture în Piatră. La cabana nu era lume multă, dar toţi erau cunoscători ai muntelui şi unul dintre ei, arhitectul Peculea a dorit să ne întovărăşească adoua zi. Era fiul unui mare fizician atomist, clujean, ajuns mai apoi secretar al Academiei Române şi cu care colaborasem fructuos la construirea pilotului de apa grea de la Râmnicu Vâlcea. Atunci băiatul era un tânăr entuziast şi tovărăşia lui ne-afăcut chiar multă plăcere. Din nefericire viaţa lui s-a stins mult prea devreme şi doar amintirea tatălui mi-a rămas întipărită în minte. Dimineaţa, toţi cei 17 care ne adunasem, am pornit spre Şaua Tămăşelului. Ne-am înşirat cam dezordonat în lungul potecii şi cu unele destul de mari întârzieri, am ajuns la locul de intrare în traseul Umerilor. Judec acum, ca şi atunci când am purces la drum, că nu ştiu chiar ce ne apucase să cărăm după noi atâta lume, prea puţin obişnuită cu obstacolele Pietrii Craiului. Dar lucrul era făcut şi acum trebuia doar să-l ducem la capăt. Mă bizuiam pe experienţa lui Ilie, Chissy, Eva şi Doina – Felicia, aveam cu noi două corzi de câte 40 m şi speram să ajungem sus cu bine. Intrarea în traseu am sfârşit-o mai agăţându-ne de jnepeni, mai împingând în picioare şi trăgându-i de mână pe căte unii, am ajuns cu bine pe hăţaşul cu jnepeni care avea să ne conducă bună parte din drum. Doar că locurile nu erau chiar paşnice şi abrupturile laterale, ba chiar şi seninările de deasupra noastră, pe vremea senină de octombrie, au cam stins enuziasmul câtorva dintre noi. Am trecut cele câteva săritori, mai greu cu unii dintre noi, dar când panta a început să fie mai accentuată, au apărut primele greutăţi. Era cu noi familia Mercea, amândoi ingineri la combinat şi uzina de apă grea. El, un excepţional fotograf şi sper să-i fi rămas pasiunea asta şi astăzi. La un moment dat,soţia lui s-a apropiat de mine şi pe şoptite mi-a spus că soţul ei are rău de înălţime. Asta-mi mai trebuia !. Am linişit-o,spunându-i că am să-l leg în coardă şi am să-l duc în siguranţă până sus. Doar că puţină vreme după aceea, am văzut-o şi pe dânsa, mergând de-abuşilea pe hăţaş „ -Ce face-ţi doamnă, că aşa nu mai ajungem sus nici la noapte şi ne apucă frigul pe coastă !. -Aşa merg eu mai bine ! ”. L-am căutat din ochi pe Ilie, dar plecase teleleu cu una din corzi şi Dumnezeu ştie pe unde dorea el să ajungă în creastă. N-am avut încotro şi mi-am trecut unica coardă peste gât, ca un fel de jug, atârnându-i pe cei doi soţi de fiecare capăt. Şi pe atunci erau doar rucsaci cu cadru !. Eram înjugat ca boul la plug !. Le-am spus doar celor doi, că trebuie să meargă în ritmul meu şi pe atunci, proaspăt sosit din Caucaz şi pe deasupra şi mult mai tânăr ca astăzi, mergeam zdravăn. Eram gonit şi de timpul care se scurgea peste măsură de repede. Soţul mergea liniştit, dar soaţa devenise aproape violentă şi înjurăturile dintre cele cu sfinţi şi amănunte fizioşogice uzuale, m-au întovărăşit până sus. Doar într-o împrejurare când doamna depăşise oarecari limite, pentru care soţul i-a tras vreo două palme, că prea devenise isterică, i-am replicat că „ poate să înjure oricât, că până în creastă o duc ca pe un pachet, chiar târâş, dacă nu se poate altfel ”. Pe ultimul horn a mai scâncit doar, la fiecre săritoare pe care o depăşeam, dar i-am adus pe amândoi până sus. Acasă doar aveam, să-mi admir urma jugului pe gât. Când am ajuns în poteca de creastă, am răsuflat uşurat şi sătul, le-am spus colegilor „ luaţi-i după mine şi faceţi ce vreţi cu ei ”. I-a luat în primire Chissy şi mai apoi şi Ilie care apăruse de undeva. I-a dus cu bine până la hornul de coborâre, dar eu o luasem înainte şi aveam de cine să am grijă până jos. Am ajuns în Poiana Închisă, am coborât Marele Grohotiş şi la intrarea în pădure eram cu toţii aproape împreună. Ne despărţeau doar câţiva metri. Se apropia înunericul şi până la cabană trebuia să trecem prin pădurea care atrăgea noaptea mai repede. I-am dat drumul la picioare şi cei cinci care eram împreună au înţeles bine că trebuie să se grăbească. La cabană am ajuns pe ultima geană de lumină. Şi a început aşteptarea celorlaţi pe care parcă îi inghiţise întunericul. Nicunul nu avea lanternă şi destui din ei erau sperioşi. Mă bizuiam doar pe Chissy, Eva şi Ilie, care rămăsesră cu ei şi pe luna plină care mai arunca ceva lumină prin desişul pădurii. Am pornit cu cabanierul, însoţit de cei doi ciobăneşti. Am parcurs bună parte din cele două poteci posibile şi ei nu apăreau deloc. De data asta am început eu să înjur cât mă ţineau bojocii. Şi slavă Domnului, ştiam să o fac ca lumea. Îmi era teamă, că într-un anume fel îi aveam în grijă. Până la urmă au ajuns, cam răvăşiţi şi oarecum tăcuţi de spaima drumului prin pădure şi rupţi de oboseală. În maşină, am întrebat unul din personajele întârziate, de ce nu au răspuns la strigătele mele. Poate nu mă auziseră. Ba da mă auziseră foarte bine şi nici astăzi nu ştiu cum mi-au primit înjurăturile. Una peste alta, către miezul nopţii am ajuna acasă. Pe mulţi din cei de atunci nu i-am mai întâlnit. Şi de la unii a răms doar amintirea, pe care ne-om împărtăşi-o pe celălat tărâm.
A mai fost în anul acela o ieşire întârziată, în prag de iarnă, cu brumă groasă pe jos, cu urme de zăpadă pe alocuri şi tot de la Garofiţa am pornit. Numai că de data asta eram doar cu Chissy şi Mircea Florian. Excursia nu avea vreun ţel anume şi doar Piatra ne-a fascinat tot timpul. Era frig, era brumă groasă şi doar constatarea că Mircea şi-a pierdut căciluiţa, agăţată de creanga vreunui copac, a fost evenimentul mai deosebit. Şi parcă nu aş fi amintit de această întâmplare, dacă un an mai târziu, urcând cu Chissy prin aceleaşi locuri, nu am fi găsit căciuliţa, agăţată chiar de craca care-o smulsese. Era intactă şi bună de folosit în continuare !.
Era în vara anului 1980, cam prin luna august, când am pătruns din nou pe potecile Pietrii Craiului. Dintre traseele cu oarecare caracter alpin, care puteau fi abordate cu cunoştinţele mele de alpinsm, Valea lui Ivan îmi stăruia în minte. Cu maşina am străbătut frumosul drum prin Câmpulung, unde am zăbovit puţină vreme la unchiul meu Moşu, un bun cunoscător al zonei montane apropiate, apoi prin Dragoslavele şi Rucăr. Am coborât serpentinele drumului către valea Dâmboviţei şi ne-am abătut pe drumul ce-i întovărăşa cursul. Traversând după o bună bucată de drum apa, pe valea Dragoslăvenilor, am ajuns cu oarecari peripeţii rutiere şi am poposit la cabana Garofiţa Pietrii Craiului, unde eram aşteptaţi. A fost o seară plăcută, ca de altfel şi celelalte pe care le-am petrecut aici. Cabanierul ne era bine cunoscut şi reprezentativi pentru el, erau cei doi imenşi câini ciobăneşti. Eram însoţit de soţia mea şi cu ea, cât mai de dimineaţă cu putinţă, am început să urcăm către Marele Grohotiş. Poate acum potecile sunt marcate, dar pe atunci erau doar hăţaşe prin pădure şi doar intuiţia te scotea pe drumul cel bun. Noi nu am ales drumul pe vale, care ne-ar fi scos mai întâi în Şaua Tămăşelului, de unde am fi purces pe poteca de sub abruptul Pietrii, ci pe cel care aborda muchia care ne scotea mult mai repede chiar la poalele Marelui Grohotiş. Mai dur, dar mult mai direct. Am ajuns destul de repede la poalele grohotişului atât de caracteristic pentru Piatra Craiului. Am urmat poteca spre dreapta, urmărind apariţia vârfului ascuţit, atât de caracteristic intrării pe Valea lui Ivan. Curajoşi am intrat pe hornul văii, la început destul de îngust. Nu ni s-a părut nimic greu şi Săritoare Prelucie, amintită de Dunăreanu şi Emilian Cristea, am ocolit-o fără greutate. Nici celelalte săritori întâlnite în cale nu ne-au produs bătăi de cap. Mie traseul îmi plăcea mult, dar nu ştiu dacă soţia mea îmi împărtăşea opiniile. La un moment dat, când căpătasem înălţime nu glumă, am crezut că ne-am împotmolit. Or fi dat ghidurile amintite ceva detalii, dar niciunul nu părea să ne poată îndruma paşii. În stânga noastră cum urcam, sub pereţi verticali impresionanţi, la baza lor, aşa ca un semn încurajator, se afla o cruce, amintind tragedia unui tânăr călărăşan, sfârşit prin locurile acestea. Poate căzuse de sus, poate încercase escaladarea pereţilor sub care era crucea, cine putea să ştie. De aici, căutând locuri prrin care să ne strecurăm, am comtinuat să urcăm. Am găsit ceva brâne subţiratice, am depăşit câteva praguri nu prea înalte, asugurându-mi de fiecare dată soţia cu coarda pe care o aveam cu noi. S-a întâmplat că am ajuns până la urmă în poteca de creastă. Era vreme însorită. În cale ne-au ieşit doi oameni. Am schimbat câteva cuvinte. Erau din Piteşti şi când ne-au spus cum îi chiamă, mi-am adus aminte că măcar unul dintre ei, ar fi trebuit, cu un an în urmă, să ne întovărăşească pe Elbrus. S-au înfiripat discuţii, multe pornid de la excursia aceasta. Până la urmă ne-am despărţit, fiecare urmându-şi drumul. Ei continuând drumul către vârful „ La Om ” şi noi către locul din care coboram în Poiana Închisă. Am coborât destul de uşor pe hornul care ne ducea în Poiană. De acolo am coborât pe poteca Brâului de Mijloc până în Marele Grohotiş şi am prins repede hăţaşul pe care urcasem dimineaţa. Am ajuns din nou la Garofiţa, de unde ne-am luat rămas bun de le cabanier, promiţându-i că ne vom revedea cât de curând.
Prin anul 1987, mi-am dus copiii prin Piatra mea dragă. Poate îşi vor aduce aminte peste ani de plimbarea asta dintâi, pe muntele de argint. Excursia nu a fost una deosebită. Am înnoptat la Garofiţa, am urcat până sub Peretele Central, înfruntând grohotişul şi admonestările Florianei, care tare dorea să ajungă mai repede acasă. Poate peste ani îşi va aduce aminte de nazurile pe care le făcea atunci, poate când o urca vârfuri înalte din alţi munţi,mai depărtaţi. Sau poate când o fi fost pe Aconcagua sau Elbrus şi-o fi amintit de perioada aceea. Atunci am urcat din Grohotiş în Poiana Închisă. La izvor am zăbovit câtăva vreme şi prin aceleaşi locuri am coborât la cabană.
Au urmat câţiva ani în care boala care îmi reapăruse m-a chinuit mult. Aproape cinci ani nu am urcat deloc în munţii mei dragi. Dar prin 1985, cu precauţii şi adjutantele pe care le aveam la îndemână, am început să urc din nou.
Era în vara anului 1985. cu câţiva amatori de drumeţii, nici experimenaţi, nici prea binecunoscuţi, am ajuns din nou în Piatră şi tot pe la Garofiţa. Am înnoptat şi dimineaţa am urcat în Şaua Tămăşelului. În cei câţiva ani cât poposisem de pe aici, aş putea spune, lucrurile nu se schimbaseră deloc. Am urcat pâmă sub pereţi, acolo unde începea traseul din Umeri. Drumul foarte binecunoscut a fost acelaşi ca întotdeauna şi l-am parcurs, alături de ceilalţi, de parcă aş fi fost în ziua dintâi. Din creastă am ajuns La Om şi am început coborârea pe la Lanţuri. O bucată de drum totul a fost în regulă, dar spre mijlocul traseului, criza de astm m-a cuprins din nou. Orice am încercat nu a dat roade, aşa că a trebuit să o înfrunt până la capăt. Unul din tovarăşii mei a rămas cu mine şi oarecum mi-a fost un reazim moral. Cât priveşte sprijinul fizic nu prea avea cum să mi-l dea. Am coborât, am urcat în Şaua Tămăşelului şi deabia jos, în vale, când nu prea mai aveam mult până la cabană, s-a hotărât şi criza să mă părăsească. Am fost de atunci mai prudent şi am căutat medicamente mai puternice, care folosite să-şi facă efectul cu repeziciune, cel puţin până când efectele nedorite ale bolii să-şi fi încetat atacurile.
În vara şi toamna anului 1985, am întreprins o excursie în Piatră, cu plecare tot de la Garofiţa. Am petrecut o seară cam zbuciumată în cabana care era plină ochi. Eram cu doctorul Iliescu, „medicul meu curant ”, aş putea spune şi în orice caz cel care mi-a făcut să depăşesc vicisitudinile bolii şi să-mi redea încrederea în forţele mele. Deşi ştia ce boală mă macină, a avut mereu curajul să umble pe munţi înalţi împreună cu mine. Îi sunt toată viaţa recunoscător. Am stat acolo până s-a mai potolit hărmălaia şi deabia atunci ne-am dus la culcare. Asta nu ne-a împiedicat să ne sculăm printre primii şi să pornim la drum. Am ales drumul cel mai direct către Şaua Tămăşelului şi ajunşi acolo ne-am îndreptat către Padina Lăncii. O cunoşteam bine, aşa că obstacolul care m-a făcut în altă împrejurare, să zăbovesc în faţa lui ceva vreme, acum l-am depăşit uşor. Am ajuns în Poiana Închisă, la izvor, am admirat o capră neagră cu iedul ei şi ne-am întors la hăţaşul Brâului de Mijloc. M-a încântat acesta ca şi prima oară şi până la grota La Urcior n-am mai contenit cu exclamări de admiraţie pentru frumuseţea şi sălbăticia locurilor. La grotă am zăbovit ceva vreme, admirând şi panorama desăvârşită a masivului Iezer şi în special a Păpuşii, prmul dintre vârfurile acestuia care ne stătea în faţă. De la grotă, am găsit repede hăţaşul care ne-a condus la „ Castelul Crăiţei ”, doar că acum l-am găsit aproape transformat. Era mai întunecat. Îl descoperiseră mulţi alţii şi se vedea că nu toţi aceştia erau bine chitiţi pe dragostea de munte şi respectarea muncii altora. Prin preajmă şi înăuntru mai era oameni, aşa că n-am zăbovit mult. Am coborât la hăţaşul Brâului de Jos şi pe el am ajuns la găvanul izvorului de sub Şaua Tămăşelului. Am mai admirat odată seninările Umerilor şi am coborât la cabana Garofiţa,de unde ne-am strâns lucrurile, ne-am urcat în maşină şi am părăsit meleagurile Pietrii Craiului.
A urmat o nouă ieşire prin aceleaşi meleguri. De data asta eram tot noi cei doi dinainte, dar şi fiul acestuia, devenit ani mai tărziu, un important neuro-chirurg. Acum doream să urcăm direct în Şaua Tămăşelului şi adusesem cu noi corturile necesare. Curând după ce am plecat de la Garofiţa, am avut una din crizele mele aproape violente. S-a remediat cu o injecţie făcută acolo, pe potecă, dar până să-mi revin cu totul, rucsacul meu şi cortul au fost luate de cei doi prieteni şi aşa, aproape pe întuneric, am ajuns în Şaua Tămăşelului. Ne-am întins corturile şi până la ziuă nu ne-am mai trezit. În zori am plecat spre hornul din Padina Lăncii, pe care am urcat aproape cu spinteneală, mai ales eu, care cu ceva mai mult de 12 ore înainte, deabia mă mişcam. Pe drum, după ce am depăşit săritoarea ştiută, băiatul doctorului, Adrian, a luat-o pe de lături şi a urcat vârful ce mărginea Poiana Închisă. Ca şi altă dată, la izvor, ne-am odihnit. Am urcat în creastă prin ieşirea sudică, am parcurs creasta până la coborârea Drumului lui Deubel şi pe sub frumoasele sfredelituri în stâncă de la Zaplaz, am ajuns la izvor şi mai departe în Şaua Tămăşelului. Corturile ne aşteptau cuminţi şi nimeni nu avusese măcar intenţia să le cerceteze.
Ca lucrurile să fie într-o ordine oarecum cronologică, trebuie să amintesc că într-o dimineaţă mohorâtă de noembrie, m-a sunat Ică Giurgiu, cel ce se ocupa pe atunci de interesaanta revistă de turism „ Munţii Carpaţi ”. Aveam cu el o colaborare, care avea să dăinuiască vreme îndelungată. Tocmai de aceea telefonul său, ajuns într-o dimineaţă, nu m-a surprins. Doar că anunţul unei veşti proaste m-a descumpănit. Mă gândeam că nu va mai apare revista şi sincer, mi-ar fi părut rău. Nu m-am gândit o clipă că–mi va aduce la cunoştiinţă dispariţia lui Mircea Florian, datorată unei boli necruţătoare, pe care nu mi-aş fi închipuit-o. Câteva clipe am rămas fără cuvinte şi la telefon cu greu mi-am păstrat cumpătul. Am închis telefonul şi îndurerat, pentru că nu-l văzusem de mult, iar ultima lui imagine fusese cea rămasă din Piatra Craiului, atât de îndrăgită de el, m-am aplecat peste hârtie şi i-am adresat postum, cuvintele smulse din suflet:
In memoriam,
Tic-tacul timpului pe care nu-l auzim,
a făcut să plece dintre noi,
Mircea Florian.
Piatra Craiului, în clipa despărţirii,
îşi va fi pierdut un îndrăgostit statornic.
Castelulu Crăiţei, al cărui fondator a fost,
va fi o clipă îndoliat.
Brâul Soarelui, o clipă,
va păstra pe fruntea lui un nor.
Creasta Frumoasă, va avea pentru o clipă,
lacrimi de rouă mai multe ca oricând.
Prietenii de munte
care te-au cunoscut şi iubit,
pentru tot ce le-ai dăruit,
nu te vor uita niciodată.
După ce te-ai întors din Caucaz, ai scris:
„ Cândva, .....undeva,....
Acolo sus, totul se termină ”.
Nu poţi fi uitat, MIRCEA FLORIAN.
Ai dăruit mai mult decât ai primit.
Nu adio, ci la revedere prietene !.
Iată că a venit şi vremea ultimului moment petrecut în Piatra Craiului. Era in vara anului 1998. eram proaspătul posesor al unei Dacii Nova, deabia apărută pe piaţa românească. Acum îmi permiteam să fac o excursie ceva mai depărtată. Şi ce mi-avenit la îndemână decât o excusie în Piatra Craiului. Cu doi buni prieteni iubitori de munte, din Slatina, am purces la drum. Ne-am întâlnit în gara Râmnicului şi de acolo prin Curtea de Argeş, Câmpulung şi Rucăr am ajuns pe Valea Dâmbiviţei, unde eram la un pas de Piatra Craiului. Drumul pe valea Dragoslăvenilor mi s-a părut mai rău decât ultima oară de când îl urcasem cu maşina. E drept că de atunci trecuseră 13 ani şi chiar şi orânduirea socială suferise transformări mari. Cabana era păstorită tot de vechiul cabanier, doar câinii păreau mai bătrâni. Dacă or fi fost tot aceea. A fost o seară plăcută şi cei doi prieteni de munte din Slatina, au fost deosebit de agreabili, iar eu eram într-o adevărată stare de exuberanţă. Bucuira de fi din nou în Piatra Craiului era una desebită. Am urcat dimineaţa în Şaua Tămăşelului. Vremea nu era una grozavă, dar promitea o zi liniştită. Din şaua amintită, am ajuns repede la locul din care se intra în traseul Umerilor. M-am apucat de crengile jnepenilor, aşa cum făcusem întotdeauna. Dar surpriză !. n-a mai mers ca pe vremuri. Trecuseră totuşi 13 ani de când pe aici zburdasem fără grijă. Aveam acuma 64 de ani şi poate tocmai de aceea adusesem cu mine corzile necesare. Pe parcursul hăţaşului au mai apărut câteva săritori şi la una dintre ele, pe care mereu o depăşisem cu uşurinţă,acum am avut nevoie de o mână întinsă ca să o depăşesc. Era un fapt fără doar şi poate petrecut. Începusem să îmbătrânesc !. Am ajuns cu bine sus în creastă şi tot cu bine am coborât prin intrarea sudică, în Poiana Închisă. Izvorul părea amenajat de curând şi, ca deobicei acolo am luat masa de prânz. Nu prea eram hotărât pe unde să coborîm. Optasem iniţial pentru cea care ne-ar fi scos în Marele Grohotiş. Acum însă mă gândeam că celor doi preieteni, mai rar ajunşi prin locurile acestea ascunse ale Pietrii, Aurică şi Vali, aş putea să le ofer o coborâre prin Padina Lăncii. Spălătura de început am trecut-o cu bine.chiar şi săritoarea înaltă, de mai jos, la care a trebuit să mă asigur în coardă. A urmat partea uşoară. Mergeam pe partea stângă a hornului, pe unde chiar era un hăţaş, care vădit era întrebuinţat. Eram în luna iunie şi pe firul hornului mai erau încă troiene de zăpadă întărită. Pe unul din ele l-am traversat sau mai bine zis am încercat să-l traversez. Ce a urmat a fost începutul unei posibile drame. Făcându-mi loc în zăpada întărită cu tocul bocancilor de vânător de munte pe care îi aveam în picioare, la un moment dat acesta n-a prins, iar eu am început să alunec la vale. Disperat am scos un strigăt: am luat-o la valeeee !. Cu ulitimele puteri, m-am azvârlit către peretele din dreapta al hornului, acolo unde zăpada se topise şi lăsase un spaţiu îngust până la stâncă. Acolo m-am înţepenit. Sigur aveam cîteva zgârieturi,câteva vânătăi, dar scăpasem cu viaţă. Ceva sîngerări am avut tot drumul şi chiar la cabană încă mai erau active, dar principalul era că scăpasem cu viaţă. La Curtea de Argeş ne-am despărţit. A fost să fie aceasta ultima mea aventură pe seninările Pietrii, sau poate chiar la anii ăştia mai pot spera la măcar încă una ?...

Text: Dinu Boghez

Momentul adevarului

2011-05-01T13:00:00.000-07:00

Moto:

.........nici eu nici altul

n-o să poată să-ţi ajungă tot seninul şi înaltul.

Nicolae Labiş

Am aflat despre munţii Făgăraşului, în vacanţele copilăriei, petrecute la Câmpulungul Muscelului. Acolo, într-un loc numit „ La tei ”, unchiul meu Moşu, mi-a arătat panorama acestor munţi îndepărtaţi, întruchipaţi într-o succesiine de creste înalte, având în ele chemarea depărtărilor. Am găsit tot atunci, o hartă veche, poate a lui Ionescu-Dunăreanu, cu puţine detalii, dar care avea trasate şi curbe de nivel. Am avut atâta răbdare încât am copiat-o pe calc şi în serile lungi de iarnă, în Bucureştiul copilăriei mele, departe de munţii pe care-i îndrăgisem, am visat adeseori drumuri pe creastă şi seri la cabanele înşirate în lungul ei, care pe vremea aceea mi se păreau oaze de fericire. Visam cu ochii deschişi, aşteptând cu nerăbdare copilărească, ziua când voi ajunge prin locuri pe care oarecum, spiritul de aventură îl dorea.

Era la sfârşitul studenţiei, în anul 1957. Plănuisem cu Radu, bunul meu prieten din acei ani, să facem împreună o traversare a întregii creste a Făgăraşului. Vroiam să ajungem apoi în Iezer şi mai departe în Piatra Craiului. Era o tură pe cinste şi după ce terminasem examenul de stat, doar de asta discutam. Am mers mai întâi la mare, să ne lăfăim pe nisipul fierbine. Acolo pe plajă, stabileam amănuntele. Un trăznet a picat din senin. Radu şi-a pierdut buletinul şi fără el nu-l primea la cabană. A plecat repede la Bucureşti să încerce să şi-l scoată cât mai curând. Am mai rămas pe plajă, dar îngrijorat mă gândeam cum aş face să plec singur pe munte. Nu-mi era la îndemână, mai ales că pe vremea aceea în munţi se dădeau bătălii adevărate cu aşa zişii partizani, despre care se care se povesteau lucruri de care te puteai teme. Atacuri la stână, la cabane chiar. Şi Făgăraşul era unul din masivii bântuiţi de astfel de fantome. Deabia acum, în anii de după ’90, am aflat intenţia lor cea bună şi eroismul ce se ascundea în spatele zvonurilor răspândite larg. Când am ajuns în Bucureşti, primul lucru a fost să mă întâlnesc cu Radu. Aranjase lucrurile, dar, spunea el, va mai dura vreo două zile până să-şi recapete buletinul. M-am hotărât să plec singur, urmând să ne întâlnim la cabana Bâlea-Lac. Am plecat cu un tren de noapte şi încă pe întuneric, m-am dat jos în halta Sebeşul de Jos. Nu avea nici atunci altă înfăţişare decât astăzi. Am găsit pe cineva care mi-a îndrumat paşii. Am nimerit o zi ploioasă şi mai ales ceţoasă. Urcam prin pădure singur şi temător. Aveam la mine un cuţitaş, a cărui lamă cu greu depăşea 5 cm. Aveam pe mine hanoracul şi în mâneca acestuia ascundeam cuţitaşul. Chipurile dacă mă acosta vreun partizan, aveam cu ce să mă apăr. Mersesem pe munte, dar niciodată singur. Acum străbăteam, Făgăraşul pe ploaie, ceaţă şi singur printre „ partizani ”. Nu-mi amintesc prea multe lucruri din acel prim contact cu Făgăraşul. Din imaginile întâlnite nu puteam să reţin nimic, mai ales că, mai mult decât celălat marcaj din faţă nici nu vedeam. Moşu, unchiul meu, îmi spusese câte ceva despre aceşti munţi şi debia aşteptam să ajung la cabana Suru, către care mă îndreptam. Până la urmă am ajuns. Eram ud şi obosit după o noapte petrecută în tren. Auzisem că atunci când ajungi la cabană, mai ales dacă erai înfrigurat, trebuia să te duci la cabanier şi să-i ceri ceva de băut. Şi aşa am şi făcut. M-am repezit la bufet şi am cerut un...rom. Cabana era plină şi am intrat uşor în vorbă cu grupurile de turişti de acolo. Era printre ei unul care vroia să facă traseul de creastă şi de aceea mă interesa mai mult. Altuia, din Braşov, în care erau şi salariaţi ai secţiei L5 de întreţinere a căii ferate din acest oraş, le-am mărturisit că sunt repartizat la ei şi din toamnă urmează să ajung acolo. A fost o seară de cabană deosebită, petrecută la lumina lămpii cu gaz, dar veselă şi cu multe cântece de munte. Unul mai ales, era considerat un fel de imn al Făgăraşului. Fiecare cabană avea strofa lui. Despre Negoi se spunea „ la cabana la Negoi ne-a plouat ca vai de noi ”. Despre cabana Bâlea-Lac, cam deplasată exprimarea, „ la cabana Bâlea-Lac, am venit ca să mă....” şi aşa mai departe. Apoi dimineaţa la ora fixată de cu seară, am plecat cu grupul spre cabana Negoiu. Era o vreme urâtă şi mare lucru nu-mi aduc aminte, doar că după noi s-a luat un câine maroniu, un pic de rasă,. Cu picioare scurte, pe care grupul l-a adoptat numaidecât. Câinele era obişnuit să facă ture lungi pe munte, alăturându-se grupurilor care-l purtau de la o cabană la alta, dar şi înapoi. A ajums cu bine la cabană. Era pe atunci cabana cea veche, nu hotelul de astăzi. Ar mai fi de spus că la cabană am ajuns pe drumul care cobora înainte de a traversa Custura Sărăţii, încă de atunci anunţată ca fiind un drum pentru turişi experimantaţi. Mi se părea normal să merg pe acolo. Doar fusesem pe Iezer şi chiar pe alţi munţi. Niciodată nu m-am gândit că experienţa montană reprezintă multe excursii, multe întâmplări chiar dificile, iar obişnuinţa cu stânca se obţinea cu timpul. Am plecat şi de aici. Către cabana Bâlea, acolo unde ar fi trebuit să mă întâlnesc cu Radu. Am plecat însă tot cu câinele după noi. Nu ştiu cum s-o fi strecurat printre stâncile Acelor Cleopatrei sau cum o fi urcat hornul care ducea spre vârful Negoiului, ştiu doar că a ajuns pe vârf. Pentru mine locurile prin care treceam deveneau unice şi aşa au rămas toată viaţa. Îngrămădirea haotică de stânci din preajma acelor, m-a impresoinat peste măsură. De coborât din vârf am coborât prin Strunga Dracului, pe acolo pe unde mâinile şi picioarele erau întrebuinţate din plin. Iar câinele scâncea neputând trece. Atunci conducătorul grupului, poate cel mai cu experienţă făgărăşană, l-a luat pur şi simplu în braţe şi aşa a coborât până acolo unde a putut merge din nou singur. Nu mai ştiu alte amănunte, doar că atunci când coboram din Şaua Paltinului către cabana Bâlea, silueta firavă a lui Radu, mi-a ieşit în întâmpinare. Sigur, pentru mine întâlnirea a fost una entuziastă, ca şi pentru Radu de altfel. Aveam fiecare de povestit câte ceva şi mai ales locurile prin care trecusem. Când i-am spus că am urcat Negoiul, Radu mi-a mărturisit că şi el vrea să facă acelaşi lucru. De dimineaţă fiecare dintre noi am pornit pe drumuri diferite. El spre Negoiu şi eu spre Vânătoarea lui Buteanu. De bine de rău vremea se stabilizase şi oricum nu mai era ceaţă. Am pornit hotărât spre Văiuga, valea care mă scotea în strunga cu acelaşi nume. Valea a fost impresionantă, cu bolovani uriaşi aruncaţi peste tot. Punctul albastru al marcajului era destul de rar şi de potecă, prin haosul stâncos al acelor locuri, nici nu putea fi vorba. Am ajuns la strunga din creastă şi a trebuit să mă caţăr puţin. Apoi urcuşul pe Vânătoare a fost şi acela riscant, cum mi se pare şi astăzi. De acolo cine ştie ce vizibilitate nu am avut, doar că mai urcasem un vârf de peste 2500m, în condiţii de puţină căţărare. De ajuns înapoi la cabană, am ajuns pe la lacul Cpra, unde mi.-am aşteptat prietenul. A venit mult mai târziu, dar fericit că a urcat Negoiul. Nu cred că de atunci încolo a mai urcat vreodată pe vârf. Mi-a povestit un fapt amuzant până la un punct. Ajunsese pe vârf, evident urcând pe Strunga Dracului. Din urmă auzea mereu mormăeli, dar şi cuvinte care se legau oarecum, de tipul: „ nu puteai să rămâi acasă ”, ţi-a trebuit Negoiul ” şi altelede genul acesta, ba chiar şi înjurături. Şi totul de la o singură voce, a unui bărbat. A presupus că cineva îşi blestema zilele pentru că avusese ideia să urce până aici. Când colo, când însfârşit ajunsese pe vârf, a văzut un bărbat care urca cu un câine în braţe. Era căţelul care venise cu noi de la Suru şi acum căuta pe cineva să-l ducă înapoi. L-a adus cu el înapoi, dar la cabana Bâlea. Mai departe nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu căţelul, poate o fi găsit pe cineva să-l ducă înapoi, sau poate s-o fi prăpădit pe coclaurile Făgăraşilor, încercând să se întoarcă singur. Cine ştie. În ziua următoare am plecat spre Podragu, luând drumul prin căldările Arpaşului. Pe malul Podrăgelului am zăbovit o clipă, cât un veac şi aceasta mi-a rămas amintirea cea mai pegnantă din excurisia făcut atunci, de mult, cu Radu, prietenul săvârşit dintre noi, cu ani buni mai târziu. Vremea părea să se fi schimbat în bine şi noi am ajuns obosiţi, dar fericiţi de priveliştile pe care le vedeam pentru prima oară. Şi de aici am plecat mai departe. Am ajuns pe Viştea şi de acolo pe Moldoveanu. Aici însă vremea ne-a fost potrivnică. Ceaţa domnea pretutindeni. Şi chiar dacă nu vedeam nimic, eram mulţumiţi că ajunsesem pe cel mai înalt vârf al ţării. Mai departe, tot pe ceaţă am mers şi nici măcar nu am coborât la cabana din Valea Sâmbetei, ci am mers direct la cea de la Urlea. Nu ne-a prea încântat cabana, mai ales că nişte localnici, au benchetuit toată noaptea, mimând o nuntă, la care vroiau să ne atragă şi pe noi. Deabia către ziuă s-au potolit. Fericiţi că am scăpat de pseudo-nuntaşi, după o noapte cam fără somn, am plecat spre cealaltă etapă, spre refugiul din Iezer. Vremea fără ceaţă dar cu nori întunecaţi, ne-a rezervat o surpriză neplăcută. Curând văile s-au umplut de zgomotul nesfârşit al tunetelor şi relativul întuneric revărsat peste munte, a început să fie sfâşiat de limbile de foc ale fulgerelor. Cu inconştienţa vârstei, în loc să ne întoarcem, am plecat mai departe. Deabia când peste noi s-a abătut potopul ploii, ne-am gândit încotro să o luăm. Nu prea ştiu ce-o fi fost în mintea noastră, dar atunci când am găsit un indicator care ne arăta drumul spre cabana din valea Sâmbetei, pe acolo am luat-o. Ne-am îndepărtat mult de Iezer, dar am ajuns la cabană teferi şi...muraţi. Am nimerit într-o cameră cu 16 paturi, de pe care am luat toate păturile şi le-am pus pe noi. Nu ne-am mai sculat decât când ne-a răzbit foamea. Afară vremea nu se îmbunătăţise deloc. Doar peste noapte ploaia a încetat şi muntele s-a acoperit de ceaţă. Pe o astfel de vreme am plecat dimineaţa. O potecă marcată încă de pe atunci cu punct roşu, ne scurta drumul spre creastă şi deci spre Iezer. Pe acolo am luat-o. Nu vedeam nimic de jur împrejur, dar ştiam că peste 12 ore trebuia să ajungem la refugiul din Iezer. Poteca clară şi drumul marcat bine, ne-au uşurat alegătura. Şi spun alergătură, pentru că pe drum am întâlnit un cioban, care a vrut să ne conducă o bucată de drum, dar a renunţat repede, neputând să se ţină după noi. Chiar şi masa am luat-o din mers, fiecare scoţând din rucsacul celuilalt, câte ceva de mâncare. Şi asta fără să ne oprim din mers. Am mai făcut de atunci încoace drumul Iezerului şi de fiecre dată am găsit poteca, pe alocuri neclară, dar atunci n-am greşit drumul nici măcar cu un pas. Am ajuns în Curmătura Oticului – nu prea ştiam noi cum li se spune locurilor, pentru că nu aveam cu noi nici măcar o hartă -, de unde mai departe ceaţa s-a ridicat şi drumul până în vârful Roşu, ne-a fost uşor. Nici de vârful Roşu nu ştiam şi credeam că am ajuns pe cel al Iezerului. Am mai mers puţin şi de sus am zărit refugiul. Ştiam, de când fusesem cu Moşu, că puteam coborî direct, ba chiar acesta pusese pe pietre un punct alb, pe care atunci l-am mai găsit şi astfel drumul până la refugiu ne-a fost mai scurt. Făcusem până aici 10 ore. L-am găsit acolo pe nea Petrică-Jderarul, cel care avea în grijă refugiul. Ne-a găzduit şi chiar dacă paturile erau cam tari, aici era cald şi nu a trebuit să ne uscăm hainele, cum făcusem la Sâmbăta, băgându-le sub noi. Eram leşinaţi de oboseală după drumul făcut până aici şi am dormit duşi. A doua zi am hpotărât să renunţăm la Piatra Craiului şi am coborât la Câmpulung, la bunicii mei, unde prima mea traversare a crestei Făgăraşului a luat sfârşit.

Aproape 20 de ani mi-au trebuit până când am făcut din nou o traversare a crestei Făgăraşului. Acum eram în Râmnicu Vâlcea şi împreună cu o minunată camaradă de munte, Chissy, am hotărât să facem drumul de creastă al acestor munţi. De data asta am început drumul chiar de la capătul lor. Am pornit de la Turnu Roşu. Pe vremea primei traversări satul se chema Porceşti. Am coborât din tren, tot într-o zi întunecată şi curând, când am început să ne depărtăm de sat, muntele a fost cuprins de ceaţă. Înaintea noastră am zărit un personaj îmbrăcat cam bizar, dar cu rucsac în spate. Nu ne puteam da seama dacă este turist sau vreunul din săteni. Avea pe el haine kaki, parcă de militar, iar pe cap o pânză albă, ca un fel de burnuz. Curând l-am ajuns şi ciudăţeniile personajului au continuat. Avea la brâu, fixate pe centura chiar de miltar, înşirate o grămadă de obiecte. Un cuţit, un bidon cu apă, unul cu lapte bătut şi asta nu era tot. Ne-a spus că făcuse un pariu cu nişte prieteni, că va străbate creasta Făgăraşului, fără să se abată pe la cabane. Era din Ploeşti şi era marinar. A continuat drumul cu noi. Înainte de a ajunge la golul alpin, ceaţa nu ne-a mai dat voie să vedem mai departe de câţiva paşi. Undeva ne-au lătrat nişte câini, în alta ne-am oprit să mâncăm. Locurile aveau desigur nume, pe care astăzi le-aş recunoaşte în orice condiţii meteo, dar atunci ştiam doar că suntem în Făgăraş. Poate eram pe la Chica Fedeleşului sau către vârful Tătarului, mai apoi pe la vârful Moaşei şi dacă nu era ceaţă, pentru că acum aveam hartă, le-am fi identificat. Între timp începuse o ploaie măruntă, care încet dar sigur ne pătrundea hainele de pe noi. Când am întâlnit triunghiul albastru către cabana Suru, n-am mai stat pe gânduri şi am coborât spre ea. Cu marinarul nostru după noi am ajuns la Suru. În acest fel parcă şi-a ratat pariul. Dar cine stătea să-l controleze. La cabană mulţime de turişti îşi întindeau echipamentul, aflat cam aşa cum am ajuns şi noi aici. Adică muraţi zdravăn. A doua ti am plecat mai departe. Am ajuns cu bine la lacul Avrig, unde ne-am întâlnit cu doi braşoveni, care se întrebau dacă să-şi strângă cortul sau nu. Doreau să plece mai departe. Am intrat în vorbă cu ei şi am constatat că ne cunoşteau, dovedindu-se până la urmă, că de fapr erau amândoi din Vâlcea şi doar de puţină vreme stabiliţi în Braşov. Stătea să plouă şi n-am mai stat mult pe gânduri şi ne-am întins cortul. Marinarul însă a plecat mai departe. Curând am rămas singuri pe malul lacului. Şi a urmat infernul. O furtună năpraznică a coborât peste căldarea Avrigului, cu întreg cortegiul după ea. Fulgere ţi trăznete, urmate de o ploaie torenţială. Nu a trecut mult şi apa a început să pătrundă în cort. La un moment dat, totul s-a potolit. Curios am îndrăznit să scot capul din cort. Afară nu mai ploua şi ceaţa stăpânea locurile. Pe oglinda lacului însă, apăreau cercuri, dovadă că pe apă cădeau stropi de apă. Nu era apă ci doar fulgi de zăpadă. Şi era doar 9 august. Totul în jur era acoperit de un strat subţire de nea. Înfrigurat am intrat din nou în cort. Mai către după amiază, ceaţa s-a ridicat şi am ieşit amândoi din cort, gândindu-ne cam ce vom face mai departe. Dacă vremea va continua tot aşa, am hotărât că vom coborî la Bârcaciu. N-a durat mult vremea ceva mai bună, că iar a început canonada cerească şi cu ea şi potopul revărsat din cer. Când s-a făcut ziuă şi am ieşit din cort, am constatat că fusesem prizonierii lui, din cauza furtunii, nu mai puţin de 19 ore. Ne-am făcut repede rucsacii, am strâns cortul şi cu gândul la coborârea la Bârcaciu....., ne-am continuat drumul spre Negoiu. Vântul începuse să bată dinspre creastă şi asta pentru noi însemna că vremea se va îmbunătăţi. Ceaţa stăpânea muntele şi deabia desluşeam poteca şi semnele de marcaj. Trecusem de vârful Scara, când în faţa noastră a apărut o siluetă care venea spre noi. Îi flutura în jurul capului un fel de burnuz. Era marinarul nostru. L-am întrebat încotro merge şi ne-a răspuns că se îndreaptă spre vârful Negoiu. Era năucit de tot. Stătuse toată noaptea adăpostit sub o stâncă. Era ud leoarcă şi dezorientat total. A mers după aceea cu noi mai departe. Am trecut de Custura Sărăţii şi am coborât împreună pe Strunga Dracului. Pe hornul strungii, zăpada căzută cu o zi înainte se topea în forţă. Apa şiroia pe horn şi bine înţeles ne uda din belşug. Am ajuns pe malul lacului Călţun şi am intrat în refugiul de acolo. Marinarul a plecat mai departe spre Bâlea şi credeam că nu vom mai auzi de el. Era frig în refugiu, dar noaptea ni s-a părut fericită, în comparaţie cu ceace îndurasem pe malul lacului Avrig. Numai că toată noaptea, vântul ce bătea dinspre vârful Negoiului, aducea până la noi pietricele ce băteau darabana pe acoperişul refugiului. Când ne-am sculat în dimineaţa următoare, cerul era de un albastrui neverosimil pentru câtă ceaţă şi ploaie îndurasem până atunci. De sus începeau să coboare grupuri de turişti şi primul care a ajuns lângă noi, a fost unul din Bulgaria. Ne-am pregătit de plecare, dar nu ne mai săturam de imaginea desăvârşită a Negoiulul, profilat pe cerul albastru. Până la urmă am plecat şi am străbătut noianul de vârfuri înalte peste care am trecut. Lăiţa, Lăiţelul, ne-au prilejuit alte imagini de neuitat. Dar mai ales alte vârfuri pe care le vedeam profilate pe cerul albastru, cu cununi de norişori, agăţate undeva sus, pe înaltul lor, ne-au încântat ochii. Când am sfârşit de coborât de pe Iezerul Caprei şi am ajuns pe malul lacului cu acest nume, ne-am întins din nou cortul. Acolo am găsit şi pe vâlcenii mascaţi în braşoveni, pe care-i întâlnisem pe malul Avrigului. A fost o zi caldă, cu cer senin, în care am lenevit mult, scoţându-ne pârleala de timpul rău de care avusesem parte. Când am plecat în cealaltă zi, pe cer apăruseră norişori albicioşi, din aceia care se risipeau pe înaltul cerului ca fumul de ţigară. Era semn că timpul avea să se strice din nou şi alte ploi aveau să se abată peste noi. Ne-am grăbit cât am putut, nu fără a admira frumuseţile crestelor pe lângă care am trecut. Apoi am ajuns la locul numit „ La trei paşi de moarte ” şi nimic nu ne-a înspăimântat. Când am ajuns la „ Monumentul Nerlinger ”, aproape de vârful Arpaşului Mic, nu ne-am putut abţine să nu urcăm pe el. Şi de aici, la aproape 2500m, am privit un spectacol aproape unic. Am zărit pe coasta sudică a lui, o adevărată turmă de capre negre, care păşteau liniştite. Din vale urca o turmă de oi. Şi amândouă turmele păreau că doresc să se conbtopească. Numai că n-a fost aşa şi câinii turmei de oi, s-au năpustit în întâmpinarea caprelor negre, care s-au risipit pe coasta muntelui. Am continuat drumul, trecând peste vârful Mircii şi pe lângă lacul Podul Giurgiului. Am început să ne grăbim cât puteam, pentru că norii începuseră să se adune pe cer. Când am ajuns în Şaua Podragului, ploaia stătea să cadă şi când am intrat pe uşa cabanei, primii stropi au căzut pe oglinda lacului din căldare. Au urmat trei zile chinuitoare, în care am stat ţintuiţi în cabană. Dar tot a avut o parte bună, pentru că acolo ne-am întâlnit din nou cu grupul de bulgari, de la care am luat informaţii despre munţii Pirin, de la ei din ţară, pe care aveam intenţia să-i vizităm. Oamenii erau din Gabrovo, ba chiar ne-au dat adresa lor de acolo, ca eventual să le facem o vizită, atunci când vom face excursia plănuită. Excursia am făcut-o, dar pe la ei n-am mai dat. Până la urmă ploaia s-a sfârşit şi noi am izbutit să plecăm mai departe. Am urcat din greu din Şaua Orzănelei până pe Viştea Mare şi am dat o fugă pe Moldoveanu. Trebuia să ne scoatem timpul pierdut şi nu vroiam nici să ne mai întindem cortul, nici să ne mai oprim la vrero cabană. Aşa că vârfurile treceau unul după altul şi doar din mers furam cu coada ochiului, câte ceva din imaginile întâlnite în cale. Timpul era frumos şi doar pentru scurtă vreme, am întâlnit unul din fenomenele rare din aceşti munţi. Dinspre versantul sudic, veneau spre creastă, vălătuci de ceaţă. Odată ajunşi lângă poteca noastră, se întorceau de unde veniseră. A durat o bucată de drum acest interesant fenomen. Am trecut şi de Curmătura Zârnei – pe atunci nu era ridicat refugiul, cel sferic – şi de vârful Ludişorului şi am ajuns în Curmătura Brătilei. Am zărit spre vale un bordei şi către el ne-am îndreptat. Nu mai vroiam să întindem din nou cortul. Ne ajunsese experienţa de la Avrig. Doar că atunci când am ajuns la bordei, ne-a întâmpinat un câine fioros. De câte ori dam să ne apropiem de bordei, câinele făcea şi el un pas spre noi. N-am avut altceva de făcut, decât să aşteptăm să vină ciobanul. N-a întârziat prea mult şi dinspre vale, pe potecă, urca un om care mâna un măgar încărcat cu desagi. Era un bătrân venerabil. Aveam să aflăm mai târziu că avea pe atunci 75 de ani. A ajuns lângă noi şi ne-a poftit în bordei. Aveam unde să dormim, pentru că el oricum stătea noaptea între oi. Ceva mai târziu a mai venit un alt cioban. Un munte de om, care când a intrat în bordei, a umplut toată uşa şi s-a făcut întuneric înăuntru. Mai târziu, după ce a tras un gât de ţuică, la care ne-a invitat şi pe noi, ne-a istorisit câte ceva din întâmplarea petrecută mai an prin aceste locuri. Urcase cu mioarele la munte, peste care, la vreme de vară, s-a năpustit un viscol ca în toiul iernii. A început să coboare de la bordeiul în care eram acum, către stână, trecând oile una câte una peste un pârâu devenit torent năpraznic. El stătea cu picioarele în apă şi lua în braţe câte o oaie. A mai apucat să ajungă la stâna care şi ea era părăsită de spaima viscolului. Deabia peste trei zile l-au găsit ortacii, zăcând în stână cu picioarele degerate. L-au dus la spital şi acum, stătea în faţa noastră, povestindu-ne amarul de întâmplare care era să-l răpună. Ne-am simţit obligaţi să-i povestim şi noi câte ceva. Şi le-am spus de marinarul nostru, pe care nu-l mai văzusem de la Călţun. Şi bătrânul ne-a spus că pe la ei trecuse un individ ciudat, care făcuse pariu pe o sticlă de şampanie, cu nişte prieteni din Ploeşti, că va străbate creasta Făgăraşilor. El era, am exclamat noi veseli nevoie mare, că aflasem veşti de la marinarul nostru. A doua zi am plecat mai departe spre Iezer şi tot într-o goană am ţinut-o. Plaiul întins, cu vreme bună pe cer, nu ne-a dat bătaie de cap cu orientarea. Doar urcuşul pe vârful Roşu ne-a dat de furcă. Eram obosiţi şi simţeam urcuşul din plin. Pe vârf s-a apropiat din nou furtuna şi de departe ajungeau până la noi zgomote de tunet. Precipitaţi, am coborât direct de pe vârf, în căldarea de sub noi. Bănuiam că aceea era căldarea Iezerului. Ne-am trezit cu tufe de jneapăn de jur împrejur, iar căldarea Iezerului era cheală de tot. Dacă am mai fi scotocit căldarea în care intrasem, aveam să descoperim şi lacurile Boarcăşului, pentru că acolo nimerisem. Cu spaima furtunii în spate, am urcat din nou pe vârful Roşu, apoi pe pe potecă, ne-am îndrepătat către vârful Iezerului Mare şi mai departe către refugiul de lângă lac. În cealaltă zi, ultima din această excursie, am făcut potcoava Iezerului, până peste Păpuşa şi am coborât la Voina.

Prinsesem gustul Făgăraşului şi cum aveam în Chissy o tovarăşă de nădejde, am plănuit un urcuş inedit pentru noi, dar ceva mai greu de atins. Vroiam să ajungem pe Negoiu, urcând pe valea Topologului. Am plecat cu maşina, Dacia mea 1300, cu Chissy şi Zoia. Am rămas peste noapte într-un amărât de dormotor de tăietori de lemne, aflat undeva în afara drumului de pe Topolog. A doua zi am ajuns la poiana în care se uneau pâraiele Scara cu Izvorul Negoiului. Pe acesta din urmă am urcat. Pentru noi acest drum era cu totul nou şi frumuseţea locului ne-a fermecat. Cât era de fermecător frumul, atât eram eu de fermecat de Zoia care avea să-mi devină soţie. Drumul curgea fără să simt efortul urcuşului. De departe se vedea o cascadă prelungă şi pe primul cioban întâlnit, l-am întrebat cam pe unde era drumul. Şi ne.a arătat, luând reper „ pişătoarea ”, cum îi spunea el. Pe dreapta ei cum urcam, am mers şi am ajuns în căldarea Negoiului. Marcajul era relativ bun şi urcuşul din căldare l-am nimerit uşor. Şi tot uşor am ajuns pe vârful Negoiului. Acolo ne-am întâlnit cu Ceani, Eva şi alţii, cunoştinţe din Vâlcea, care urcaseră de la Bârcaciu şi se îndreptau spre Bâlea. Ne-am despărţit, fiecare luând-o pe drumul său. Noi am urmat creasta, dorind să coborâm pe pârâul Scara. Am ajuns la Custura Sărăţii şi când am depăşit vârful Şerbotei, a venit de undeva, de nu ştiu unde, un vânt năpraznic, aşa cum nu mai apucasem. Cel puţin pe Zoia, vântul ar fi zburat-o dacă nu o ţineam de mână. Cele vreo 50 de kilograme pe care le avea ea, nu reprezenatau vreo problemă pentru vântul din creastă. Am ales să coborâm pe coasta muntelzu, fără potecă. Aşa am scăpat de vânt. Am trecut pe lângă stâna din Scara, unde am găsit ciobani din Băbeni, am ajuns la confluenţa cu Izvorul Negoiului şi la maşina care ne aştepta cuminte. Drumul până acasă s-a scurs repede. Era vremea cireşelor şi undeva pe drum ne-am oprit să cumpărăm câteva. Peste noapte am căzut într-un somn adânc, care m-a făcut să nu aud furtuna care s-a abătut peste oraş. A smuls copaci din rădăcini şi acoperişuri de casă, dar eu nu am auzit nimic.

Aveam în Piteşti cunoştinţe bune, la cercul România Pitorească, cu care adesori ne povesteam amintiri din munţii prin care trecusem. Soţii Mizof, pentru că de ei era vorba, ne-au invitat să mergem cu un grup mare, într-o excursie al cărei ţel era urcuşul pe Moldoveanu. Am plecat din Râmnicu Vâlcea cu două maşini. Într-una Costin, Chissy şi Gabriela Mastacan. În cealaltă Zoia şi cu mine. Ne-am urcat la Piteşti într-un autobuz nou-.nouţ şi am pornit către Valea Rea. Când am ajuns la ramificaţia către valea Cernatului, am început să urcăm pe acolo. Am parcurs cheile minunate ale acestui pârâu şi mai departe, când valea s-a lărgit, serpentinele spectaculoase ale drumului, ne-au scos la cantonul Maliţa, la mai bine de 1900m. Eram cu toţii vrei 50 şi am încăput fără probleme. Dimineaşa era superbă şi cu toţii ne-am avântat spre Moldoveanu. Era drum de vreo 3-4 ore. Plecam de la o cotă înaltă şi nu era prea mare oboseala. Pe drum ne-am răsfirat rău de tot, aşa că nici nu ştiu dacă toţi om fi ajuns pe vârf. Pe drumul marcat cu un triunghi albastru, ne opream adesori să admirăm crestele adiacente. Când am ajuns pe vârful Scărişoareei, de sus, am privit îndelung lacul cu acelaşi nume – astăzi ştiu bine ca acesta făcea parte din lacurile cele multe ale Galbenei. Splendid ochi de apă albastru, cuibărit într-o căldare adâncă. Apoi am urcat vârful Roşu şi deabia după aceea am zărit pe cel al Moldoveanului, atunci parcă invadat de mulţime de oameni. Când am ajuns pe vârf, aglomeraşia nu se sfârşise şi pacă n-am gustat înălţimea aşa cum se cuvenea. N-am stat mult şi am început drumul întoarcerii. Pe drum am întâlnit grupuri care deabia urcau. Noi i-am depăşit repede şi bine am făcut, pentru că peste munte s-a abătut o ploaie torenţială, însoţită de fuigere şi trăznete. Mergeam şi ne închinam repede de fiecare dată când cerul era brăzdat de o limbă de foc. Am ajuns la canton uzi leoarcă. Ne-am strecurat în pat ca să ne încălzim. Şi am avut tot timpul, până când ultimul grup s-a întors după munte. Târziu, după alte ropote de ploaie, ne-am urcat în autobuz şi am început coborârea. Când am ajuns în vale, la firul apei, a apărut primul obstacol. Din munte aluncase spre vale o viitură care acoperise drumul, făcând pe el o gâlmă, peste care dacă trecea autobuzul, ar fi rămas suspendat. A trebuit să o îndepărtăm mai mult cu mâinile şi deabia apoi să plecăm mai departe. Nu mult mai încolo, roata din spatre a maşinii, a alunecat într-o groapă şi a trebuit cu un mangealâc improvizat, să o săltăm, să punem pietre sub ea, ca să putem pleca mai departe. Şi toate operaţiunile acestea le-am făcut afară, sub o ploaie torenţială care nu mai contenea. Şi a venit obstacolul cel mare. Când am ajuns în chei, apa umflată a pârâului, se opintise într-un zăgaz, format din trunchiuri de copaci aduşi de toernt. Drumul era inundat de vreo 30-40 cm de apă, ba poate chiar mai mult. Doar câţiva au rămas în maşină, ceilalţi au coborât. Am pus pe marginea apei un fel de bordură din copaci smulşi din torent, care să ghideze şoferul. Maşina a izbutit să treacă, dar şi-a spart radiatorul. Cu el spart, umplându-l la ficare fântână, am ajuns la Piteşti. Dincolo de miezul nopţii am ajuns la Râmnicu Vâlcea.

Nu ne-am potolit şi la următoarea invitaţie, am plecat din nou, tot cu soţii Mizof şi tot către Moldoveanu. De data asta pe altă cale şi cu alt autobuz. Până la Piteşti am ajuns tot cu Dacia mea. De data asta, alături de Zoia a mers şi Iancu. Autobuzul era altul, ieşit din reparaţia capitală unde i se schimbase moroul. Fără niciun fel de rodaj, a plecat cu noi la munte. În autobuz era înghesuială mare şi pe deasupra mergea şi încet. Ba pe drum , la cea mai mică pantă, trebuia să ne dăm jos ca să poată să urce. Şi până la urmă, pe Valea Rea, s-a terminat cutia de viteze. N-am ştiut când am plecat de lângă el ce defecţiune avea, aşa că veseli ne-am îndreptat către Nisipuri – locul nu era departe -, pentru că la casele de acolo vroiam să înnoptăm. A doua zi, dimineaţa ne-a întâmpinat cu ploaie. Excursia era ratată. Am încercat totuşi să urcăm. Am depăşit stâna din Buduri şi am început să urcăm pe coasta muntelui. Ploaia nu contenea, aşa că ne-am întors. Despre autobuz nu mai ştiam nimic, aşa că spre prânz ne-am făcut rucsacii şi am luat drumul întoarcerii. Atunci nu ştia, că până la capătul drumului era 40 km. dar oricum, altă variantă nu aveam. Când am ajuns la maşină, deabia atunci ne-am convins că autobuzul nu mai putea să se urnească din loc. Am mers pe drum, pe jos, până spre capătul lui şi deabia atunci ne-a ajuns din urmă un convoi auto ciudat. Un tractor remorcase autobuzul şi venea spre vale cu el. Ne-am urcat şi am ajuns cu toţii la tabăra de pionieri de la Slatina. Acolo altă dandana. Era aproape noapte şi nu mai aveam autobuz decât a doua zi dimineaţa. Noroc cu una dintre fetele care erau cu noi şi ai cărei părinţi, anunţaţi telefonic au venit să o ia şi Zoia şi cu mine, ne-am aciuiat pe lângă ei. Am ajuns la Piteşti dincolo de miezul nopţii. Ne-am luat maşina şi am ajuns la Vâlcea.

În anul următor mi s-a năzărit să urc muchiile nordice ale Făgăraşului. Citisem în monografia lui Cristea, că sunt câteva din ele cu grad alpin minor şi deci accesibile nouă, căţărători de oazie. Prima dintre ele a fost Muchia Drguşului. Cu mine a venit Ceani. Am depăşit mânăstirea Sâmbăta şi în dreptul uneia din vechile cabane de atunci, ne-am lăsat maşina. Am început să urcăm pe valea Sâmbetei. Când ne-am dat seama că nu prea găsim poteca care să ne conducă pe muchia Drăguşului, ne-am hotîrât să o luăm direct pe versant. Sus, pe muchie, trebuia să găsim poteca ciobănească. Aşa a fost, numai că până acolo am ostenit din greu. Dar când am ajuns sus, am găsit poteca lată, îndelung bătută pe care am urmat-o fără grija rătăcirii. Nu eram departe de golul alpin, când ne-a ajuns la nări miros de fum. Am bănuit că vine de la casa de vânătoare amintită de Cristea. Aşa a fost. Numai că acolo am găsit un grup de 6-7 tineri din Mediaş, care ocupaseră întregul refugiu. Ne-a făcut loc şi am intrat în vorbă cu ei. Aveau cu ei o fată, care până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi m-a întrebat dacă nu cumva am fost de curând în Caucaz. Sigur, aşa era, dar de unde ştia. M-a lăîmurit că fusese la un simpozion turistica la Vâlcea, unde eu prezentasem diapozitive din Caucaz. Ba mai mult, în acele zile îi condusesem pe Stogu, pe un traseu cu veleităţi alpine. Aşa că ne cunoşteam. Mi-au arătat că aveau cu ei o frânghie, cu un ochete metalic la capăt, cu care sperau să treacă de locurile dificile. Noi aveam cu noi o coardă, scăriţe, carabiniere şi câteva pitoane. Inarmaţi cum spuneam, am plecat dimineţa pe creasta Drăguşului. Cu cât înaitam, locurile erau din ce în ce maI frumoase. Spre căldarea din stânga, cea a Răcorelelor, păştea o turmă de oi şi pe fundul văii sclipeau ochiuri de apă. Ne-a fost puţin mai greu la coborârea către Curmătura Răcorelelor, dar am trecut cu toţii cu bine. Urma urcuşul către vârful Gălăşescu Mare, la 2470,. Aceasta era partea dificilă a traseului, sau cel puţin la asta ne aşteptam. Ne-am legat în coardă eu şi Ceani. Au urmat porţiuni de grohotiş, scurte căţărări pe stâncă, fără pericol, sau mici hornuri pe care le-am depăşit cu uşurinţă. Apoi panta s-a îndulcit, a apărut zona de plai şi curând am ajuns pe vârf. Nu cred că am făcut trei ore până sus. Trebuia să ne întoarcem la cabana Valea Sâmbetei, pe drumul de creastă. Am ajuns în dreptul unei Ferestre, pe care grupul de tineri a început să coboare. Spuneau că au mai coborât pe aici şi ştiau drumul foarte bine. Le-am spus că nu asta-i Fereastra pe care trebuiau să coboare, dar...ne-am luat după ei. Hornul pe care ne aflam, la început avea o pantă acceptabilă, dar pe măsură ce coboram, devenea din ce în ce mai dură. Nu ne mai venea să ne întoarcem. Acum ştiu că nimerisem pe Hornul Mare al Răcorelelor şi că este clasificat ca fiind unul de gradul 2A. Curând a trebuit să întindem coarda. Mai întâi doar pentru asigurări, apoi pentru 2-3 rapeluri. A trebuit să bat pitoane la fiecare rapel. Cel mai greu am coborât eu, nu pentru că am făcut rapelurile amintite, dar pentru că aveam un rucsac cu cadru şi coarda îmi trecea peste gât ca un fel de jug, şi multă vreme am avut pe gât o dungă de parcă aş fi tras la plug, cu jugul pe gât. Până la urmă am ajuns la baza peretelui pe care coborâsem, într-o pajişte presărată cu jnepeni. Apoi la masa din faţa cabanei, le-am arătat medieşenilor, peretele pe care coborîsem şi care de aici, ştiind că am coborât pe el, părea înspăimântător. Am coborât apoi împreună şi jos, la maşină, ne-am despărţit, cu schimb de adrese şi telefoane. Nu ne-am mai văzut de atunci. Ce ne-am fi făcut dacă nu aveam la noi coarda şi pitoanele şi ar fi trebuit să ne bizuim doar pe frânghia cu ochete a tinerilor !.

Următoarea muchie pe care am urcat, a fost cea a Viştei. Am plecat cu Toni şi cu Traian Costin, cu corturi, să facem muchia amintită. Am ajuns la Victoria şi apoi la casa silvică de pe valea Viştei. Casa Verde cum i se spune şi asta pentru că este într-adevăr vopsită în verde şi atunci în 1980, dar şi acum în 2004, când am văzut-o ultima oară. Acolo am lăsat maşina. Am început să urcăm prin locuri prin care nu mai fusesem. Am terminat drumul forestier şi ne-am angajat pe poteca necunoscută, dar marcată cu triunghi roşu. Pe drum am întâlnit un izvor puternic, ce izvora de sub o stâncă. M-a impresionat atunci, dar şi de câte ori l-am mai revăzut. Se însera cu repeziciune. Curând am ajuns în dreptul unor ruine. Aici fusese cândva casa de vânătoare amintită de Cristea în monografia sa. Nu a mai durat mult până să ajungem la stâna din Viştea, aflată pe malul stâng al apei. Am întins corturile şi până dimineaţa nu ne-am mai trezit. Stâna era în dreptul unei hoge plină de grohotiş, dar pe care ni se părea că vom ajunge repede în creastă. Ne-am cam chinuit noi prin grohotişul mişcător, dar până la urmă am ajuns în creastă. Priveliştile către crestele nai apropiate sau mai depărtate erau magnifice. Dar cele spre creastă, în ziua frumoasă în care eram, întreceau aşteptîrile. Eram cu Viştea Mare în faţă, cu peretele Ucişoarei şi privirile zburdau până spre Podragu. Am parcurs creasta fără nicio greutate. Am coborât în curmătura adâncă, ce ne despărţea de peretele vertical, umed şi negru, al Ucişoarei. Urma coborârea pe valea pe care o părăsisem, pe un horn despre care Cristea spunea că are pe el mai tot timpul, zăpadă întărită şi pe care orice pas trebuie făcut cu atenţie. Am găsit zăpada. Spunea Cristea, că pentru a evita alunecarea, să săpăm cu atenţie şi fără grabă, trepte pentru picior. Da de unde. Traian a luat-o înainte şi deodată l-am văzut cum am luat-o la vale. Am înmărmurit. Într-un târziu, de jos, au ajuns până la noi, vorbele lui Traian: sunt teafăr. Prea teafăr nu era el, pentru că fundul îi era făcut ferfeniţă şi la înapoiere, numai el a ştiut cum a stat în maşină. Toni şi cu mine am fost atenţi, am făcut trepte şi am ajuns jos cu bine. Apoi împreună am ajuns la corturi şi la maşină. Plimbarea noastră putea să se sfârşească rău.

În vara aceea am mai încercat să ajung în valea Viştei şi de acolo pe muchia cu aceşaşi nume. Cu Chissy şi cu Iancu. Am lăsat maşina în acelaşi loc şi am pornit pe vale. Ne-a apucat ploaia şi ne-am adăpostit sub o stâncă. Un băieţandru care urca spre stână şi pe care îl cunoşteam din cealalată împrejurare, a trecut pe lângă noi şi ne-a aruncat din fugă „ cin-ne udă, ne şi uscă ”.noi însă n-am avut curajul să-i încercăm previziunea, ne-am întors şi ne-am îndreptat spre Piatra Craiului.

Asta nu înseamnă că în acel an, nu am mai încercat alte ascensiuni pe muchiile nordice ale Făgăraşului. Aşa a fost încercarea, reuşită până la un punct, făcută pe muchia Zănoagei. A fost de departe cea mai grea dintre muchiile a căror urcare am încercat-o. Am plecat cu maşina prin Victoria, pe care am lăsat-o tot la Casa Verde, cantonul silvic de la gura văii Viştea. Eram de data asta cu Ceani şi Ilie. Eram în plină toamnă, după ce turmele părăsiseră muntele. Am ajuns la stână când întunericul stăpânea muntele. De data asta am plecat fără cort, cu inten’ia de a ne adăposti peste noapte în stână. Atunci am intrat prima oară în stână, cea veche şi am constatat că avea în utilizare, apropierea unei stânci, ba chiar laviţele erau pe un fel de prispă naturală, pe care chiar mi-am întins sacul de dormit. A doua zi am plecat să urcăm pe muchioa Viştei. Eram destul de sus pe vale şi astfel am încercat să găsim un loc de urcare pe coasta muntelui, cât mai comodă. N-a fost deloc uşor, panta fiind foarte mare şi pe unde am urcat, nefiind niciun hăţaş. S-ar putea spune că am ircat cam de-a ’nboulea. Am ajuns pe creastă şi nu mult mai sus, am întâlnit vârful Zănoaga – 2378m -, unde spre uimirea noastră, am găsit doborâtă o imensă cruce metalică. Asta pentru noi a însemnat că pe aici ar fi putut fi chiar o potecă marcată sau măcar umblată timp ăndelungat. Câtăva vreme ne-am plimbat pe creastă. Ştiam că vom ajunge în Spintecătura Zănoagei, după care ne vom mai gândi dacă Peretele Gălbenelelor, este sau nu de nasul nostru. Am coborât la liber în Spintecătură, deşi partea nordică era de fapt un perete, chiar dacă avea numeroase prize. De fapt datorită lor am putut coborî. Aveam la noi o coardă, pitoane, carabiniere şi scăriţe şi când am ajuns în Spintecătură, o clipă am crezut că ne putem urca în continuare. De aici traseul nu părea prea dificil pentru cât alpinism şţiam noi. O fisură cu multe prize, un horn destul de expus, păreau locuri tentante. Un minim de prudenţă ne-a îndemnat să renunţam. Altfel ar fi stat lucrurile dacă am fi avut un cap de coardă experimentat !. Privind spre valea Viştişoarei, acolo unde se afla micuţul lac al căldării, am observat că un horn estic , comod chiar, ne-ar fi permis cu uşurinţă să ajungem acolo. Noi însă ne-am hotărât să coborâm, cu atât mai mult cu cât colegul Ilie, ne părăsise şi nu-l mai vedeam deloc. Îl ştiam imprudent, cu mult mai mult decât eram noi. O luase de capul lui, ba mai mult îl pierdusem din vedere de mult timp. Îl bombăneam mereu, cu atât mai mult cu cât privind înaintea noastră, vedeam cât de dificilă era înaintarea prin aceste locuri. Parcă ne-ar fi dus mintea că ar fi încercat să ajungă pe Moldoveanu, de care chiar ne pomenise. Dar priveam coastele muntelui şi vedeam că pe acolo locurile erau destul de periculoase. Am emis ideea că ar fi putut să cadă de pe o stâncă, ba chiar ni s-a părut că jos, la baza peretelui Gălbinelelor, în parttea vestică, s-ar vedea o pată neagră, aşa cum era el îmbrăcat şi care semăna cu trupul unui om căzut. Nici nu ştiam ce puteam face. Deocamdată am hotărât să coborâm pe versantul vestic, dar nici pe acesta nu era prea uşor. La început am avut de coborât prin locuri asemănătoare cu cele pe care le întâlnisem când coborîsem în Spintecătură şi debia după aceea prin grohotişul instabil. Până la urmă am ajuns spre vale, în locuri mai domestice. Pe măsură ce coboram, pata întunecată pe care o văzusem de sus, nu mai semăna atât de mutl cu a unui om căzut şi asta ne dădea oarecari speranţe. Totuşi Ilie nu venea şi timpul trecea, mai ales că Ceani trebuia să ajungă în Vâlcea devreme , pentru că în acea noapte să plece cu trenul într-o delegaţie. Am mâncat, ne-am strâns lucrurile şi Ilie nu venea. Într-un târziu, l-am văzut coborând pe potecă şi curând a ajuns lângă noi. Sigur că ne-am cam dat drumul la gură şi l-am beştelit, dar el, inocent, ne-a spus că prea era aproape de Moldoveanu ca să nu încerce să ajungă acolo. Aşa a făcut, dar ne-a produs o mare întârziere.

Muntă vreme o boală nemiloasă, dar nedreaptă cu mine, m-a ţinut departe de munte. Efortul de genul unui urcuş montan fiindu-mi nu interzis, dar imposibil. Crize prelungite de astm, m-au transformat, cel puţin pentru munte, într-un veritabil invalid. Au trecut aproape 5 ani, până când am putut din nou să fac ascensiuni. Poate printre primele şi în orice caz în Făgăraş, chiar aşa a fost, am încercat să urcăm muchia Podeanului, începând din valea Topologului. Am plecat cu Zoia, soţia mea între timp, cu doctorul Iliescu şi fiul acestuia. Intenţia mea, era să încerc pe aici, să ajung pe vârful Călţunului. Era acest vârf un vis mai vechi şi bănuiam că odată ajunşi în preajma abruptului, vom găsi o cale de acces. Noroc cu ploaia care ne-a prins când eram pe la începutul muchiei Podeanului şi a trebuit să ne întoarcem. Am ajuns în poiana de la confluenţa Scării ci Izvorul Negoiului şi de acolo ne-am îndreptat către un canton silvic, de pe versantul estic al văii. Până acolo am întâlnit o turmă de oi păzită de un cioban. Nimic deosebit. Numai că întrebându-l pe acesta ce face la stână, ne-a spus foarte mândru, că este.... şef de cârd. Avea omul mania şefiei !. Noi ne-am continuat drumul urcând pe o potecă foarte clară, care doar la gol a început să se estompeze. Când am ajuns pe o muchie foarte clară care părea să ducă spre abruptul Călţunului, a început ploaia. Am mai apucat să vedem un drum alpin lung, încolăcit pe munte şi care cobora foarte lent. Ploaia s-a înteţit şi noi ne-am întors, adăpostindu-ne o vreme, până când ploaia s-a mai domolit. Între timp a coborât şi ceaţa, aşa că plănuita acsensiune pe muchia Podeanului a eşuat. Mi-au trebuit ani buni până când am reuţit însfârşit să urc Călţunul.

Tot în anul acela, dar toamna târziu, prin sfârşitul lui octombrie, am avut o idee care chiar mi-a reuşit. Tot cu Zoia şi doctorul Iliescu, am plănuit să urcăm, pe Brâul Darei. Sfârştul lunii avea timp frumos şi excepţional de cald, ni se părea nouă, judecând după cel de la oraş. Cum doctorului nu trebuia să-i propui ceva cu cât de puţină excentricitate, că era imediat de acord – ne potriveam în privinţa asta perfect -, excursia a fost ca şi făcută. Am plecat sâmbăta, atunci când în ziua următoare nu aveam voie să circulăm, pentru că aveam număr nepotrivit. Aşa era pe vremea aceea. Nu aveam decât sacii de dormit la noi, contând că vom găsi vreo casă forestieră care să ne primească. Mult timp am mers pe Valea Rea, fără să întâlnim casa la care am fi putut sî ne aciuim şi noi. Până la urmă, când seara se lăsase peste munte, am găsit ce căutam. Din casa care era luminată slab de o lampă cu gaz, a apărut un om. Era paznicul casei – un dormitor de muncitori forestieri -, cel care ne-a ieşit în întâmpinare şi ne-a poftit înăuntru. Nu ne-a prea plăcut cum arăta casa pe dinăuntru, dar nu aveam ce face. Paturile păreau mult întrebuinţate şi nu prea des curăţate. Am gândit că peste păturile de-a dreptul jegoase, ne punem sacii de dormit şi noaptea va trece într-un fel. Mai guraliv, dovtorul a intrat în vorbă cu nea Onuţan, aşa îl chema pe paznicul cantonului. Ştia doctorul că pe aici, un inginer silvic, la o vânătoare prezidenţială, fusese omorât de urs şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre această întâmplare. Ştia. Şi ne-a spus că inginerul se aflase printre gonaci, că ursul îi ieşise în faţă şi-l gherăise până îl omorâse. „ Bine, dar n-avea puşcă ? ”, l-a întrebat doctorul. „ N-avea, că le era frică că-l împuşcă ! ”- pe el, pe Ceauşescu. Era întuneric în cabană, dar l-am simţit cum se bate peste gură, gândind că prea vorbise mult şi nici nu ştia cu cine sta de vorbă. Şi replica finală a venit repede: „ Dar cine să-l împuşte ? ”. După care liniştea s-a aşternut în cabană şi am adormit cu toţii. A doua zi cum s-a luminat de ziuă, ne-am dus la maşină şi ne-am pregătit de drum. Pe parbrizul maşinii era pojghiţă de ghiaţă şi afară era frig straşnic. Nea Onuţan ne-a spus cum să trecem puntea la Balta Pojarnei şi am pornit la drum. Am ajuns la punte, am traversat-o şi am prins potecuţa clară de pe marginea apei. Câtăva vreme am mers siguri pe poteca din faţă. Apoi am început să urcăm şi undeva mai sus, n-am mai găsit-o. În faţă era doar un mal râpos şi nici urmă de potecă. Cam pe aici a început una din crizele mele de astm şi a trebuit să-i dau rucsacul lui Zoe. Am urcat câtăva vreme fără potecă şi tocmai sus, lângă nişte brazi bătrâni, am regăsit poteca şi odată cu ea, urmele apropiatei stâne din Dara. Acolo, sub cerul senin al toamnei frumoase în care ne afllam, am început să ne întrebăm care e drumul mai departe, pentru că deasupra era un vârf cu jneapăn compact care nu ne dădea prea mari speranţe să-l străbatem. Stâna arăta grozav şi de mult nu mai găsisem una la fel de curată şi ordonată. Ba mai mult, pe uşa stânei, la interior, se afla posterul lui Burebista. De aici de la stână, aveam privelişti largi. Către Iezer şi creste făgărăşene până spre Moldoveanu. Spre mucha împădurită a Boureţului, iar spre vest, până spre muchia Scărişoarei. Spre surprinderea noastră, doar am urcat puţin către pădurea de jneapăn şi am găsit poteca strecurată printre împăienjenişul de care ne era teamă. Apoi multă vreme poteca s-a desfăşurat pe coasta dinspre Valea Rea şi după aceea s-a ridicat pe creastă. Aici, pe vremea însorită şi caldă care a urmat dimineţii reci, ne-am bucurat nu numai de spectacolul munţilor ci şi de unul dat de vietăţile de pe aici. Înaintea lui Zoe, zburda o capră neagră şi deasupra ei, în volte spectaculoase, plutea un corb. Îi venise corbului chef de joacă cu căpriţa şi se hârjoneau de mama focului. Către Valea Darei, în căldarea ei, sclipeau ochuri de apă, care nici atunci nici acum , nu ştiu cum le cheamă. Poate acum, după ce am fost în căldarea Leaotei, să mai merg odată pe creastă şi să-mi dau seama care din lacurile de acolo le-oi fi văzut atunci. Creasta era destul de îngustă şi poate că îşi merita numele de Brâul Darei. Nu se urca prea mult, deşi acum eram cu destul peste 2000m. Din păcate criza de astm nu vroia să treacă cu una cu două. Apoi am dat de un platou, pe care înaintarea era uşoară. A urmat un alt vârf şi o nouă şa. Urma vârful Darei, pe care doar doctorul Iliescu a a plecat să urce. Eu eram doborât de efortul făcut până aici. Doctorul s-a urcat pe Dara, apoi s-a dus pe vârful Fundul Bândei, de unde s-a întors cu imaginea lacului Urlea în priviri. N-am mai vrut să ne întoarcem pe acelaşi drum şi am început un coborâş prelung către firul văii Bândea, presupunând că pe acolo vom ajunge în Valea Rea, nu prea departe de locul unde lăsasem maşina. N-a fost prea uşoară coborârea printre clonţanii stâncoşi ai văii, dar ne-am bucurat de imagini inedite. Nu cu oricine şi nu oricând, ai prilejul să mergi prin acele locuri. Iarba verde de pe lângă apa care sărea din cascadă în cascadă, imaginile dinspre creastă, luminate de soarele aflat către apus, totul era parcă din altă lume. Cu încetul, pe firul apei s-a însăilat o potecă, cea a oilor, care pe aici se îndreptau spre păşune. Curând am ajuns la stâna din căldarea Bândei, aflată pe o ridicătură a mutelui. Am intrat în ea şi am rămas uimit de curăţenia desăvârşită pe care o lăsaseră ciobanii. Ba chiar şi lemne tăiate şi frumos aranjate, erau în stână, ca şi cum oaspeţi stăteau să vină. De acolo am intrat în pădurea de brad şi deabia atunci mi-a revenit respiraţia la normal şi m-am putut şi eu bucura din plin de locurile pe lângă care treceam. Când am ajuns în vale, am constatat că eram la Nisipuri, unde cu câţiva ani mai înainte, fusesem cu soţii Mizof şi piteştenii. Am trecut pe lângă casa de acolo, astăzi devenită bază salvamont şi când întunericul se lăsase peste vale, am ajuns la maşină. Nea Onuţan ne rugase să-l luăm şi pe el la vale şi ca să fie sigur că nu-l uităm, pusese peste drum un trunchi de brad. Trebuia să oprim. L-am prins când mânca nişte cârnaţi cu mult usturoi, judecând după miros. Vroia să vină cu noi, dar nici de cârnaţi nu vroia să se despartă. Până la urmă a ieşit din canton şi am plecat. O grămadă de lucruri ne-a povestit paznicul, despre el şi rudele sale, uneori urmărite de vreun miliţian zelos sau despre cele petrecute pe aici pe vremea colectivizării şi cum scăpaseră de această campanie. A văzut şmecherul numărul maşinii şi a ştiut că nu avem voie să circulăm, aşa că ne-a dus pe un drum ocolit, chipurile să scăpăm de miliţianul cel rău din Domneşti. De fapt ne-a dus pe drumul care-l lăsa pe el la poarta casei. Ne-am amuzat tot drumul de isteţimea lui. Acasă am ajuns fără să avem incidente cu miliţieni.

Anul 1979 a fost pentru mine unul de excepţie. Atunci am făcut cea mai frumoasă excursie din viaţa mea. Am urcat în Caucaz şi asta m-a marcat pentru tot restul vieţii. Şi tot pentru tot restul vieţii, m-a marcat desemenea finalul anului, când m-am căsătirit cu Zoia. Cu ea, dar şi cu Titi Pandiu, alpinist de performanţă, am fost, după ce am venit din Caucaz, de două ori la Bâlea. Prima oară am ajuns acolo cu intenţia de a face cu Titi creasta Arpăşelului. N-am avut noroc. Dimineaţa se lăsase ceaţa şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem. A rămas doar frumuseţea transfăgărăşanului, pe care l-am făcut în întregime, mergând din Cârţişoara până la Curtea de Argeş. La întoarcerea spre sud, am constatat că numai pe versantul nordic era ceaţă, aşa că cel puţin ne-am bucurat de soare. A doua oară timpul ne-a ajutat şi ne-am putut duce planul la bun sfârşit. Acum, după amiaza când am ajuns la cabana Bâlea Lac, pe timp mai mult decât frumos, după o noapte liniştită, am plecat cu Chissy, Zoia şi Titi, să urcăm mai întâi Vânătoarea lui Buteanu. Am urcat pe la lacul Capra şi apoi pe traseul clasic marcat cu cruce albastră. Am depăşit Şaua Văiugii şi am ajuns la Spintecătura Buteanului. Am trecut cu toţii peretele ce ne despărţea de vârf şi am avut de acolo privelişti către puzderia de vârfuri şi coame ale Făgăraşilor şi a altora până spre Iezer şi Bucegi. Ne-am întors cu toţii peste vârful Capra şi el înalt de 2494m şi de acolo ne-am despărţit. Fetele s-au întors la cabană, urmând să ne aştepte acolo, deşi Chissy cred că a făcut-o cu mare greutate, iar cu Titi, ne-am îndreptat către creasta Arpăşelului. Am ajuns în Spintecătura Caprei, dar altfel este un horn pe care se poate coborî în valea Arpăşelului, fără dificultate, decât cu grija să nu dizloci pietre şi grohotiş în capul celor mai de jos. Am ajuns în faţa unui perete înalt, aproape negru şi mai ales umed. Ne-am pregătit materialul pentru căţărare şi ne-am legat în coardă. Când a pornit Titi, evident cap de coardă, îngrijorat l-am întrebat „ Titi, dar cum mă urc ?. Păi vii după mine ! ” şi a dispărut căţărându-se repede pe peretele care mă înspăimânta. L-am aşteptat până a ajuns la prima regrupare, după care am pornit şi eu. Nu era grea ascensiunea, mai ales când te ştiai asigurat de sus. La un moment dat am ajuns sub o surplombă, unde m-am oprit să mă odihnesc. Era deasupra mea un piton şi mi-am, scos de la brâu o scăriţă. Titi a auzit zdrăngănitul scăriţei şi mi-a strigat de sus „ dom ’ Boghez, e păcat, se poate trece şi fără scăriţă ! ”. Şi chiar aşa a fost, am depăşit surplomba fără ajutorul scăriţei. De acol.o înainte, traseul mi s-a părut uşor şi mai niciodată nu am recurs la asigurare. De aceea durata parcurgerii traseului a fost scurtă, mai întotdeauna mergând în paralel. Am trecut şi peste Urechile de Iepure cu uşurinţă, dar şi de alte porţiuni de urcuş sau de coborâş, uneori pe stâncă înclinată dar lipsită de prize, doar prin aderenţă. Am depăşit creasta Arpăşelului şi am ajuns la cea a Vârtopelului. Mi s-a părut doar înierbată, fără dificultăţi alpine. Din păcate, când am ajuns la capătul ei, ne-a cuprins ceţa. Am stat puţin sperând că lumina sorelui de deasupra ceţii o va învinge şi noi vom putea coborî fără probleme de orientare, mai ales că ştiam că sub noi trebuie să întâlnim poteca marcată cu dungă roşie a traseului de creastă. Nu s-a ridicat ceaţa şi noi am început să coborâm. Mergeam repede şi pe măsură ce coboram panta, începea să se ridice ceaţa. În curând am început să vedem pădurea de brad şi ne-am dat seamacă o luasem spre nord, probabil către valea Arpăşelului sau Albotei. Speriaţi, am început să urcăm înapoi, am depăşit din nou creasta, am coborât pe celălalt versant şi am ajuns repede la monumentul alpiniştilor de lângă lacul Capra. Cam pe acolo ne-am întâlnit cu fetele, care speriate că întârziem atâta, ne-au ieşit în întâmpinare. Ne-am întors la cabană, de unde am plecat spre casă. Coborând tot pe transfăgărăşan, dar pe latura sudică, prin Curtea de Argeş.

În acelaşi an, dar aproape spre iarnă, mi-am mai satisfăcut o toană. Încă de când bivuacasem pe malul lacului Avrig, pe furtuna năpraznică pe care o înfruntasem acolo, abruptul Ciortei mă impresionase atât de mult, încât doream să încerc să urc pe el. Era către mijlocul lunii noembrie, mai era puţin şi zăpada urma să acopre crestele Făgăraşilor. Am plecat cu Zoia, Chissy şi Ceani, către cabana de la Suru. Am fost singuri în cabană şi tocmai de aceea seara a fost una deosebită. Cât mai de dimineaţă, cu tot materialul de alpinism în spate, am pornit spre Ciortea. Căzuse prima zăpadăşi un strat subţire acoperea valea Moaşei. Urcam repede şi curând am ajuns la golul alpin. Pe întinderea albă, în faţa noastră se jucau câteva din caprele negre ale locului. Am ajuns în Şaua Surului, am urcat panta repede a Budislavului şi am coborât în Portiţa Avrigului. Era vreme călduţă cu tot stratul de zăpadă. Aici în Portiţă, iarna parcă nu venise ca pe meleagurile Surului. Zoia a rămas să ne aştepte, ascunzându-se cumva de răcoarea muntelui, iar noi ne-am grăbit să ajungem către grohotişul de sub peretele Ciortei. Am căutat cu privirea, încă din Portiţa Avrigului, locul din care aveam de gând să ne căţărăm. Când am, ajuns acolo ne-am legat în coardă, unul dintre noi fiind legat la două corzi şi am început ascensiunea. Pe alocuri zăpada se topea cu repeziciune, pe altele umezeala era destul de mare sau chiar şiroia. Înaintarea nu era deloc dificilă şi niciodată nu a trebuit să batem vreun piton sau să ne asigurăm unul pe celălalt. Doar din când în când, ca să evităm căderea pietrelor, ne regrupam în câte un loc mai comod. Evident nici noi nu căutam verticala absolută, ci ne strecuram prin locurile care ni se păreau mai uşor accesibile. N-a durat mult urcuşul, doar ceva mai mult de 1 ½ oră. Am ajuns pe creasta Ciortei, cam între vârful de 2427m şi ceşl de 2422m. Învinsesem Ciortea şi eram fericiţi. Apoi am luat-o grăbiţi pe creastă. Nici pe aici nu ne-a părut a fi greu, doar că uneori a trebuit să depăşim câteva stânci, de pe unele chiar a trebuit să coborâm cu ceva prudenţă. Apoi ultima parte am făcut-o pe plai, după care am ajuns în Şaua Gârbovei. Fleac ni s-a părut coborârea la lacul Avrig, iar urcuşul până în Portiţă, nici nu l-am simţit. Când am ajuns în Portiţă, am găsit-o pe Zoia aproape îngheţată, aşa că alergătura până la cabana Suru, ne-a prins bine la toţi. Când am ajuns la cabană, doar ce ne-am strâns lucrurile şi am început coborârea. Când am ajuns la capătul satului, acolo unde lăsasem maşina, întunericul ne ajunsese din urmă. La Vâlcea am ajhuns pe întuneric, obosiţi dar cu ochii ssclipind de bucurie. Erau Chissy şi Ceani, dar mai ales ea, printre cei mai buni tovarăşi de drumeţie pe care-i avusesem vreodată.

S-a întâmplat ca în anul acela, 23 august să pice în aşa fel încât să avem trei zile libere. Nu puteam să scap prilejul să fac o excursie serioasă. Aşa că am propus să urcăm muchia Albotei. Zoia, Chissy şi Traian, au acceptat provocarea. Nu vroiam să urcăm numai muchia aminitiă, dar doream să ajungem la cabana Podragu şi de acolo să coborâm. Am ajuns la cabana Arpaş sau pe numele ei mai alintat, Fata Pădurii – acum a rămas doar o amintire –, cam pe la ora prânzului, pe ploaie. Aşa cum era timpul, dar tot am plecat mai departe. Nu aveam multe informaţii despre traseu, doar ce citisem în revista România Pitorească. Am prins bucata de drum forestier de pe valea Arpaşului, apoi drumnul de căruţă care ne-a scos în pădure şi deabia mai târziu am ajuns către golul alpin. În pădure, pe un fag, am avut surpriza plăcută să găsim o adevărată colonie de bureţi. Am luat cât am putut, asigurându-ne o masă de seară copioasă. O bună bucată de drum am mers printr-o zonă defrişată, apoi printr-una cu ierburi mari. Cam de pe aici am putut privi până către cabana Turnuri. Pe celălalt versant, cel dinspre valea Arpăşelului, suia pe munte, mai-mai să se apropie de noi, un drum forestier. Noi am mers mai departe, până când, spre orele serii, am ajuns sub un vârf înalt. Eram la Furca Albotei, înalt de 1941m. Acolo am hotărât să punem corturile. Am izbutit să facem un foc din crengi de ienupăr, la care am fript bureţii luaţi mai jos. Apă nu aveam prin prejmă, aşa încât a trebuit să o economisim pe cea pe care o aveam. Noroc însă cu bureţii, care ne-au făcut ca 36 de ore, după ce i-am mâncat, să nu fim chinuiţi de sete. Am dormit bine noaptea şi nimic nu ne-a deranjat. Dimineaţa însă, când am ieşit din cort, pe vârfurile crestei, stătea o ceaţă compactă. Iar pe versanţi şi chiar pe lângă noi, se aşternuse o pojghiţă subţire de zăpadă autentică. Nu aveam prea munte variante. Să ne întoarcem sau să ne continuăm ascensiunea. Pe aceasta din urmă am ales-o. Câtăva vreme am avut în faţa noastră o potecă, dar ea a devenit din ce în ce mai firavă. Apoi plaiul acoperit de iarbă, pe alocuri chiar mare, a pus stăpânire pe munte. Eram în permanenţă pe versantul dinspre valea Arpăşelului. Fără să simţim că urcăm, vârfurile pe lângă care treceam, erau din ce în ce mai înalte. Se simţea cî începem să ne ridicăm dincolo de 2000m. Am început să trecem pe lângă vârfuri stâncoase, probabil primul dintre ele a fost Sgăucul Mic. Apoi am ajuns în Curmătura Albotei. Mai departe creasta a devenit din ce în ce mai dificilă. A fost prima oară când mi-am dat seama că planul de a ajunge în aceeaşi zi la Podragu, este nerealizabil şi nu din vina noastră, ci pentru că traseul era prea greu şi deci consuma timp prea mult. Începem să traversăm zone de stâncării, pe unele le puteam evita şi trebuia să trecem peste ele. Lui Zoe a început să-i fie rău. Era cea dintre noi cu cel mai slab antrenament şi până la urmă a trebuit să căutăm un loc de coborâre. Până să-l găsim, pe versantul înierbat către Arpăşel, am zărit un berbec deosebit de frumos. Era săracul rătăcit de turma care plecase de pe munte. Tot atunci am zărit în vale o căsuţă şi ne-am spus că vom avea noaptea un adăpost mai trainic decât pânza cortului. Dar am zărit şi oameni care alergau de colo-colo. Am strigat la ei, încercând să-i facem să înţeleagă că aici, la noi, se află berbecul pe care-l căutau. Aşa credeam noi, că de aceea aleargă ei, să caute berbecul. Am trecut probabil pe lângă vârful Sgăucului şi am ajuns în Şaua Afundă, la 2115m şi de aici am început coborârea. Câtăva vreme a fost bine. Apoi am pătruns pe un horn greu accesibil şi până la urmă,. ca şi cum nu ne-ar fi fost de ajuns doar acesta, pe aici a început să curgă şi pârâul, de care nu ne-am despărţit până jos. Eram probabil pe pârâul lui Gavrilă. Ne-a prins totuşi bine pârâul, pentru că nu mai băusem apă de la Furca Albotei. Dar a fost şi un neajuns, pentru că ne-am udat zdravăn. Coboram destul de greu şi nu odată a trebuit să ne dăm unul altuia rucsacul. Dar până la urmă am ajuns cu bine jos. Pe vale nu mai era nimeni, plecaseră între timp. Dar de pe versantul Buteanului, cobora un grup de turişti. Am strigat cât am putut la ei şi nu ne-au răspuns. La căsuţa de jos, am ajuns mult înaintea grupului de turişti. Am avut timp să căutăm cheia de la căsuţă şi am găsit-o deasupra uşii. Am luat-o, nedorind să-i avem şi pe ei oaspeţi. Căsuţa deabia de ne putea primi pe noi, atât era de mică. Au ajuns lângă noi şi....surpriză, erau vechi cunoştinţe. Ne-au dojenit pentru că strigasem atâta, pentru că acolo era o rezervaţie. Ne-am cerut scuze pentru că noi habar n-aveam de aşa ceva. Ne-au întrebat dacă am găsit cheia, care stătea deobicei deasupra uşii. Au căutat-o şi n-au găsit-o. Era normal, doar era în buzunarul meu. Au plecat mai jos, unde spuneau că este o casă forestieră. Noi am rămas peste noapte aici. Ne-am simţit bine, doar că a trebuit să întrebuinţăm şi patul şi masa ca să putem dormi cu toţii. Adică cu trunchiul în pat şi cu picioarele pe masă. A doua zi am plecat. Trebuia să ajungem la cabana Arpaş, să ne recuperăm maşina. S-a dovedit valea a fi deosebit de sălbatecă. Avea pe ea o potecă vizibilă, pe care se mergea foarte bine, dar am întâlnit prin zonă o floră deosebită, pe care nu am văzut-o în alte părţi ale Făgăraşului. Dar nu numai florile au făcut drumul deosebitci şi îmbinarea acesteia cu jnepenii şi mai jos cu zimbrii şi brazii. Am dat şi de casa forestieră, care se vedea a fi intens locuită. Am coborât şi am ajuns la drumul forestier, dar şi la o ramificaţie. Aici am luat-o pe cea nepotrivită şi până la urmă după multe ore de la plecarea de la căsuţă, ne-am trezit pe malul stâng al Arpaşului şi cabana era pe celălalt mal. Începuse şi ploaia şi ca să scurtăm drumul – pe celălalt mal era un alt drum -, am găsit un loc în care apa era mică şi am trecutt râul fără să ne descălţăm. Siogur ne-am udat, dar oricum eram uzi de ploaia care cădea pe noi şi pe ierburile prin care trecusem. De unde am ieşit din apă, până la cabană, nu a mai fost mult. La maşină ne-am schimbat cât de cât şi am luat drumul întoarcerii spre casă.

În toamna anului 1987, cu puţin înaintea plecării mele de pe şantierul de la Făgăraş, am făcut o excursie frumoasă în aceşti munţi, împreună cu doctorul Iliescu. Îmi plăcuse foarte mult valea Arpăşelului şi nu numai valea în sine, ci şi tot peisajul înconjurător. Erau de jur împrejur şi muchia Albotei şi cea a Buteanului şi mai ales cea a Arpăşelului, cu multitudinea sa de creneluri cum parcă nimic din Făgăraş nu-i seamănă. Aşadar am plecat într-o zi de început de septembrie, spre oraşul Victoria. Aveam acolo colegi de şantier, care-mi promosesră că îmi vor da un mijloc de transport, care să mă ducă până la capătul drumului forestier de pe valea Arpăşelului. Am mers până acolo cu o basculantă. Era destul de târziu câna am ajuns la capătul drunului. Am plecat repede, ne era teamă să nu ne prindă noaptea, încât nici nu am observat tabla mare pe care era semnalizată rezervaţia naturală a văii Arpăşelului. Poteca era clară şi nimic nu împiedica orientarea. Doar înserarea se lăsa repede peste munte. Când noaptea a stăpânit muntele şi noi aprinsesem lanternele, a început să mă îngrijoreze faptul că încă nu găsisem casa silvică, pe care o ştiam din cealaltă împrejurare când fusesem pe aici. La un moment dat m-am oprit şi i-am spus doctorului că aici ar trebui să fie casa. El a părăsit poteca şi nu prea departe, a găsit un morman de cenuşă şi lemne arse pe jumătate. Acolo fusese cabana şi doar atâta mai rămăsese din ea. Măcar mi-a rămas satisfacţia că am ghicit, cu tot întunericul, locul exact în care ar fi trebuit să găsim cabana. Am purces mai departe, eventuala oprire aici fiind exclusă. Până la urmă am ajuns la golul muntelui şi imediat la căbănuţa de pe vale. Era ocupată de culegătorii de afine şi noi a trebuit să mergem mai sus şi să ne întindem corturile. Afară începuse să fulgere şi bănuiam că nu vom avea o noapte prea liniştită. Ne-am culcat. Deodată m-am trezit brusc din somn. Pătrunsese muntele în cort !. O pală de vânt năpraznică, a dezlegat gura cortului şi înăuntru a pătruns perdeaua de apă a ploii. Am închis gura cortului din nou am avut noroc că ploaia şi vântul s-au potolit repede şi am apucat să ne continuăm somnul. A doua zi ceaţa stăpânea muntele. Din adâncul văii, în afara murmurului Arpăşelului, de ici de colo se auzeau şuerături ascuţite şi dese. Am crezut multă vreme că ţapii îşi protejează turma de capre negre, aflând de intruşii veniţi prin locurile lor de păşunat. Ceva mai încolo, când am văzut numeroasele galerii săpate în pământ, ne-am dat seama că de fapt şuerăturile erau scoase de marmote, înpământenite de curând prin aceste locuri. Trebuia să facem ceva în ziua asta ceţoasă. Şi ne-am hotărât să încercăm să urcăm în muchia Albotei. Şi aşa o aveam în plan. Din faţa căsuţei am privit către panta muntelui şi ni s-a părut că pe acolo ar fi un hăţaş, care ne-a dat de furcă. Sus era ceaţă de s-o tai cu cuţitul. Ajunsesem în Curmătura Albotei. Numai nişte nebuni credeau că ar găsi drumul mai departe, pe vremea asta lăptoasă. Am început totuşi să urcăm. Ba chiar am depăşit primele stâncării şi urmau încă altele. Ceaţa şi vremea umedă, mi-au mai venit odată de hac. S-a declanşat una din crizele mele respiratorii, aşa că eu oricum nu mai puteam înainta.a trebuit să ne întoarcem. Poate a fost ăsta un motiv salvator, pentru că nu ştiu cât am fi putut înainta pe creastă şi mai ales nu ştiu cum ne-am fi întors, pe o vreme ca cea care acoperea muntele. Am trecut pe la căsuţă şi i-am propus doctorului să ne strângem cortul şi să dormim aici. Am fi fost scutiţi de vreo furtună care s-ar fi dezlănţuit peste noapte. N-a vrut, aşa că după amiaza şi noaptea ne-am petrecut-o tot în cort. După ce ne-am făcut somnul de după prânz, am ieşit afară să prospectăm locurile. Aveam în plan să încercăm să urcăm muchia Buteanului, până pe vârf, la 2507m !. Când ne-am sculat în cealaltă zi, ultima pe care ne-o planificasem, afară era cer senin şi chiar cald, faţă de ziua precedentă. Ne-am lăsat corturile, ne-am luat ceva mâncare şi am plecat să urcăm Buteanu. Găsisem cu o zi înainte, pe coasta muntelui, o potecă cu serpentine multe, care evident fusese lucrată de om. Pe ea am urcat şi am ajuns sus, în Şaua Netedului, aproape fără efort. Pe drum ne-au ieşit în cale adevărate turme de capre negre, care n-aveau de gând să se sperie de noi. Am găsit din loc în loc, găuri în pământ din care ne aşteptam să iasă câte-o marmotă. Când eram aproape sus, am găsit un fel de zid, clădit din pietre, acoperit cu muşchi şi brazde de iarbă. De acolo presupuneam noi, că vâna Ceauşescu caprele negre. Şi l-am blestemat, netrecându-mi prin cap, că odată el dispărut, o să apară alţii, care nu numai că-l vor depăşi, dar vor prăsi prin preajma lor mulţi alţii. Sus în creastă, am văzut pe pământ, un mare careu de pietre albe, care semnalizau un loc de aterizare pentru helicopterul celui mai mare vânător al ţării. Şi iar l-am bodogănit. Eram în Şaua Netedului. De aici încolo urma muchia Buteanului, despre care nu ştiam altceva decât că are gradul 1A. Aveam la noi o coardă, scăriţe şi pitoane. Am început ascensiunea. Doctorul mergea în faţă. Urmam eu. Până la un punct, totul a fost în regulă. Dar am ajuns într-un loc în care ascensiunea presupunea o căţărare pe un perete înalt şi puternic înclinat. Nu avea grozav de multe prize. Doctorul a luat-o înainte. Eu mai temător, uitându-mă cum urcă, l-am întrebat „ doctore, eu pe unde urc ? ”. Răspunsul a venit prompt, „ pe unde urc şi eu ! ”. „ Da, dar eu am copii de crescut ! ”.Şi m-am căţărat şi eu tot pe acolo. N-am întins coarda, dar frică, trebuie să spun că mi-a fost oleacă. Apoi drumul a fost uşor, deşi am trecut prin locuri delicate, inclusiv pe lângă Turnul Înclinat. Curând am ajuns sus. De când plecasem de la cort trecuseă cel mult 3 ore. Pe vârf n-am fost singuri. De la cabana Bâlea mai urcaseră şi alţii. Ne-am dat bună ziua şi am căutat cel mai rapid loc prin care să ajungem la cort şi să plecăm acasă. Am ocolit vârful Capra şi am ajuns în Portiţa Arpăşelului, la 2303m. Am zărit un horn şi cu sfânta inconştienţă a celor care nu ştiu nimic despre locurile prin care vor trece, ne-am lăsat în jos. Nu a fost deloc uşor, dar nu am întâlnit locuri insurmontabile. Când am ajuns la grohotiş, ne-am văzut scăpaţi de locurile dificile şi curând am ajuns la cortuir. Din Vânătoarea lui Buteanu până la cort, făcusem cam 1 ½ oră. Nici să mâncăm nu am mai avut timp. Doar ce ne-am strâns marafeturile şi am început să coborâm. Era mai puţin de ora 14. rucsacii tot grei erau şi drumul avea să fie unul lung. Când am ajuns la capătul drumului forestier, am zărit, şi noi avertizarea că intrăm în rezervaţie. Am luat-o voiniceşte pe drumul forestiert şi până către ora 22, am tot mers până la curtea şantierului, unde-mi lăsasem maşina. Doar ce-am aruncat rucsacii în maşină şi am şi plecat. Drumul până la Vâlcea a fost liniştit, doar la Râul Vadului, mi-a sărit în faţă un ditamai dulăul şi n-am mai avut cum să-l ocolesc. Câinele cred că a scăpat, pentru că a fugit schelălăind, dar radiatorul meu s-a spart. Mai aveam 60 km până acasă. O vreme am mers din fântână ’n fântână, de fiecare dată umplând radiatorul cu apă. Dar pe cât umpleam, pe atâta curgea. Aşa că de la o vreme încolo, acceleram şi când se aprindea becul roşu la bord, întrerupeam contactul şi mergeam până aproape să se oprească maşina, după care repetam manevra. Şi aşa până am ajuns acasă. Dar a fost o excursie frumpâoasă, cu peirpeţii multe, cu locuri minunate, pe care şi astăzi aştept să le mai văd odată.

Doream să fac din nou creasta. Copiii se făcuseră destul de mari, aşa că am avut curajul să-i iau pe drumul de creastă. Ne-am înarmat cu saci de dormit şi am luat cortul meu de două persoane. Am plecat din Vâlcea cu un tren de noapte şi am ajuns la Turnu Roşu pe jumătate buimăciţi de nesomn. Am întrebat localnicii pe unde e mai bine de urcat spre creastă şi spre surprindera mea, ne-au îndrumat pe valea Caselor, pe un drum, care după 4 km, ne-a scos la mânăstirea Turnu Roşu, acolo unde ne-am odihnit şi am mâncat zdravăn, nu atât de foame, cât din dorinţa de a mai uşura rucsacii. Ne-au îndrumat călugării spre capătul drumuli, acolo unde vom găsi şi poteca ce ne va scoate în drumul de creastă. La capătul drumului, am găsit într-adevăr poteca. Era acolo o furcitură de pâraie şi pe muchia dintre ele, începea să urce poteca. Urca ce-i drept abrupt, dar era bine bătută şi nicio clipă nu ne-am temut că nu vom ajunge la liman. După aproape 1 oră, am ajuns în creastă, la Lunca Pleşii. Era acolo o poiană minunată, numai bună de odihnă. Sub ea, spre valea Strâmbanului, erau alte plaiuri, păşunea de vară a vitelor din Turnu Roşu. Aici am întâlnit şi marcajul cruce roşie, care ne conducea spre creasta Făgăraşilor, în Şaua Corbului. Pe drum am avut un incident neplăcut. S-a rupt una din bretelele rucsacului meu pe cadru şi mai bine de o oră, am stat să-l cârpesc. Apoi obosit şi nervos, am plecat cu copiii mai departe. Am ajuns în Şaua Corbului şi de acolo în loc să apucăm pe poteca de sub Chicile Fedeleşului, am urcat pe ele. Am întâlnit acolo un cioban din Câineni, căruia spunându-i ce vrem să facem, ne-a sfătuit să coborâm pe Zănoaga Câinenilor. Probabil a văzut cât eram eu de obosit. Altul, ne-a luat cu el şi ne-a scos pe o potecă pe sub munte, până la Apa Cumpănită. Acolo ne-am oprit şi ne-am întins cortul. Apă aveam, noaptea a fost caldă şi înstelată, aşa că ne-am odihnit bine. Ar fi trebuit să fim în prima zi la lacul Avrig, dar oboseala iată unde ne-a dus. Şi nu numai oboseala copiilor, a fost motivul principal, dar şi a mea. Acum, dimineaţa, am început să urcăm. Floriana a început ca deobicei: cât mai mergem, unde ne oprim şi mai ales când ne întoarcem acasă. Am trecut de vârful Moaşa, de Găvanu şi la Şaua Surului, am făcut un popas mai lung. Am străbătut calea lungă de sub Suru şi am urcat din greu Budislavu. Mai departe, până în Portiţa Avrigului, mai ales că am prins din urmă pe alţii care mergeau mai încet decât noi, drumul ni s-a părut uşor. Coborârea la lac, cu momeala odihnei în faţă, parcă nici nu am simţit-o. Până după amiază, malurile s-au umplut de corturi şi noi ne-am considerat fericiţi că avusesem cum să ne alegem locul care ne plăcuse. Am plecat în ziua următoare, către adevărata potecă de creastă a Făgăraşului, care deabia de acum încolo începea. Am urcat ceva mai greu pe ultima porţiune a potecii până în Şaua Gârbovei, pe acolo pe unde coasta muntelui se cam dărâmase - şi aşa a rămas şi astăzi - , apoi ce a urmat a fost mai uşor. Am trecut Gârbova – Mâna Dracului -, am urcat Scara, am coborât şi undeva ceva mai jos am zărit refugiul Scara. Nu m-am putut abţine să nu cobor până la el, să văd cum arată înăuntru şi să-mi dau seama cam pe unde găsesc apă. Atunci interiorul era confortabil, dar în anii din urmă s-a mai deteriorat şi se pare chiar că în preajma lui va răsări unul mai nou şi poate mai atrăgător. Am conotinuat drumul şi am depăşit şi vârful Şerbota. A început coborârea până la partea cea mai grea a Făgăraşilor, Custura Sărăţii. Începea brutal, cu o ruptură. Trebuia să cobom, pe falia stâncoasă, cu puţine prize. Prima a coborât Floriana, căreia i-am aruncat şi rucsacii. Apoi a urmat Andrei şi ultimul am fost eu. Ne adunasem pe Custură trei grupuri, cam 10 oameni. S-a stricat şi timpul şi mai timid la început, a început să plouă. Un grup mai robust, bărbaţi şi femei, era din Ardeal. Fuseseră în munţii Rodnei şi se văitau că le-au furat ciobanii lucrurile lăsate în cort. Cu ei ne-am mai ajutat reciproc la pasajele mai dificile. În urma noastră mai veneau alţi doi, poate mai neexperimentaţi ca noi. Am ajuns cu bine în Şaua Cleopatrei, grupul din faţă îi mai spunea masa lui Mihai. Mi s-a părut atunci, că aici ar încăpea un cort, cu ceva bunăvoinţă. A urmat urcuşul pe hornul Negoiului. Andrei şi Floriana au luat-o înainte şi când am ajuns sus, am constatat că băiatului îi era rău şi vomita mereu. Probabil efortul şi poate altitudinea îl doborâseră. Aşa cum eram, am început coborârea. Ne-a ieşit în faţă un salvamontist. Cu voce rugătoare şi foarte politicoasă, ne-a sfătuit să coborâm pe Struga Doamnei, acum, după ploaia căzută. Aşa am făcut. A observat tânărul, că îi era rău lui Andrei. I-a luat rucsacul şi a plecat înaintea noastră. Nici Strunga Doamnei nu era prea odihnitoare, dar evident era mai puţin periculoasă. Salvamontistul a ajuns la Portiţa Negoiului şi-a anunţat colegii că a întâlnit nişte amărâţi care deabia mai merg şi s-a întors să-i ia şi Florianei rucsacul. Apoi când am ajuns şi eu în Portiţă, mi l-a luat şi mie. Şi aşa cam pe două cărări, am ajuns la refugiul Călţun. Am dat să punem cortul, dar tânărul nostru salvator, ne-a mai ajutat odată. Ne-a invitat să intrăm în refugiu. Le-am mulţumit a doua zi şi am plecat mai departe. Am trecut peste Lăiţa, Lăiţel, am ajuns la lacurile Paltinului – colmatate -, apoi în Şaua Paltinului, am urcat Iezerul Caprei şi însfârşit am coborât la lacul Capra. Vroiam să întindem cortul aici, dar la insistenţele copiilor, am coborât la Bâlea. După „ atâta efort ”, am mâncat ca lumea la cabana Paltinu şi ne-am întins cortul ceva mai departe. A doua zi, tot cu soare s-a dovedit a fi. Dar la insistenţele Florianei, ne-am îndreptat către telecabină. Cu ea am coborât până la Bâlea-Cascadă şi de acolo înainte, a urmat un drum chinuitor. Cei 27 km până la halta Cârţişoara, i-am făcut pe jos. A fost toată ziua o căldură înăbuşitoare şi la tren am ajuns epuizaţi şi pe deasupra nici nu terminasem tura de creastă.

Nu puteam renunţa uşor la gândul de a face creasta Făgăraşului în anul aceela. Aşa că l-am convins pe Andrei să mă întovărăşească într-o altă încercare. Tura trebuia să înceapă la Voina, să trecem prin Iezer şi să sfârşim la Bâlea. Pentru asta am plecat din Câmpulung, ne-am oprit la mătuşa mea octogenară şi am ajuns în ziua următoare la Voina. De acolo am plecat la cabana Cuca, unde am înnoptat. L-am întâlnit acolo pe Fane, cabanierul, om la destui ani peste 60 şi care ne-a făcut o ceminstraţie de vitalitate, cu exerciţii la bară fixă !. Apoi am plecat pe Piciorul Grădişteanului. Urcuş greu. Când am ajuns la stâna din Grădişteanu, deşi mi s-a părut că am avut o conversaţie amabilă cu ciobanii, după ce ne-am despărţit, au azmuţit un câine pe noi. Nu l-am obsrevat la timp şi m-a muşcat de picior. Nu atât cât să-mi sfâşie pantalonul, dar de însângerat tot a făcut-o. La insistenţe deosebite, spunându-le ce am păţit şi că am nevoie de apă să-mi spăl rana, au trimis un băiat cu o cănuţă de apă. Am continuat să merg, dar aveam dureri în picior. Am ajuns la golul Păpuşii, unde am găsit o fântână la care ne-am odihnit şi mi-am oblojit rana mai bine decât o făcusem cu apa de la ciobani. Apoi ne-am îndreptat către vârful Păpuşii, pe care ]nsă nu l-am urcat. Am ieşit pe plaiul Tamburei şi Frăcei, apoi pe cel al Bătrânei, de unde subit, deşi aveam de gând să trecem de vârful Roşu şi să coborâm în Curmătura Oticului, am coborât la stâna din Boarcăş. Mare greşeală, pentru că am fost primiţi cu răceală, deşi în afara găzduirii nu le-am cerut nimic. Însăşi coborârea la stână, unde am fost ocrotiţi de câinii mulţi care ne-au întâmpinat, au făcut-o pentru că aşteptau pe unul de-al lor care trebuia să sosească. Era un băieţandru pe care-l văzusem pe creastă, trăgând un măgar după el. A doua zi, când i-am întrebat cum ieşim mai repede în Curmătura Oticului, s-au făcut că nu ştiu şi ne-au tot spus că trebuie să coborâm la Gura Văii Vadului. Până la urmă am apucat-o spre mutătoarea lor – probabil de asta se făceau că nu înţeleg pe unde vroiam să mergem – şi puţin mai sus ne-am întâlnit cu una din minunile locului: cascada unuia din pâraiele locului. Puiţin mai sus se termina şi poteca, foarte bună până în acel loc. Mai departe am pătruns în căldarea Boarcăşului. Şi era acolo o minune de loc. Ape repezi venind din lacurile Boarcăşului, jnepeni sclipind în bătaia soarelui şi iarbă mătăsoasă din braţele căreia nu te-ai mai fi dat dus. Până la urmă a trebuit să ne gândim şi cum ajungem în Curmătura Oticului, graniţa dintre Făgăraş şi Iezer. Undeva sus, pe coama muntelui, se zărea un stâlp de marcaj şi noi acolo vroiam să ajungem. Am zărit de jos un fel de lăsătoare de oi, al cărui fir părea să ne conducă spre creastă. Către locul acela ne-am îndreptat. Am urcat greu pînă acolo, dar odată ajunşi, calea până la Otic ne-a fost scurtă. Ne-am potolit setea la izvorul Dâmboviţei şi ca şi altădată, am simţit aceeaşi plăcere de a întrerupe pentru o clipă alimentarea cu apa a Bucureştiului !. Lângă noi a ajuns un cioban, călare. Am tot discutat cu el, cât vom face până în Curmătura Brătilei, acolo unde vroiam să întindem cortul şi ne-a spus că facem mnai puţinn de 5 ore. Ne-am convins după aceea că se referea doar la drumul făcut pe cal, nu pe jos, sau mai ştii !. Am trecut de Mezea – 2125m- , urcând din greu panta, apoi am coborât în şaua adâncă ce preceda vârful Căţunului. Eram în Şaua Mezei la 1865m. Acolo s-a pus ceaţă deasă. Drumul era jalonat de stâlpi rari de marcaj şi ne-a fost frică să nu ne rătăcim mergând mai departe. Aşa că am pus cortul. Fără apă, prin preajmă nu era niciun izvor, am petrecut altfel, o noapte liniştită. La ziuă, când ceaţa se ridicase şi lumea alpină se umpluse de soare, am constatat că nu mai aveam mult de mers până la vârful următor, cel al Căţunului, de 2206m, iar de aici şi până la Curmătura Brătilei, mai era o zvârlitură de băţ. De când am început să coborâm de pe Căţun, în faţă ni s-au deschis plaiuri largi, pe care o potecă clară ne conducea fără greş. Am întâlnit la traversarea unei văi, un izvor puternic. Ne-am oprit, ne-am luat masa de dimineaţă şi ne-am spălat, acum că aveam apa care ne lipsise atâta vreme. Venea pe potecă, dinspre Brătila, un bătrân. Am purtat cu el o discuţie lungă. Mai întâi am aflat de ce aici, toate stânele se numeau Brătila. Exista una singură, dar cu mai multe „ filiale ” şi toate purtau acelaşi nume. Văzându-l mai în vârstă, i-am spus că de mult, înnoptasem la bordeiul din Curmătura Builei. Că acolo întâlnisem un bătrân de 75 de ani şi unul tânăr de doar vreo 40 de ani, căruia îi degeraseră picioarele, într-o vară cu viscol mare. Bătrânul murise de mult, dar şi cel tânăr murise, de inimă. Ne-am despărţit şi fiecare a luat-o pe drumul lui. Curând am ajuns în Curmătura Brătilei, unde am întâlnit un grup de polonezi care se îndreptau spre Iezer. Noi am ajuns repede în Curmătură, de unde fără odihnă, am început să urcăm către vârful Ludişorului. L-am urcat greu, cu multe pauze şi când am zărit din coasta lui punctul alb care însemna refugiul din Curmătura Zârnei, eu cel puţin am fost fericit. Nu vroiam să merg mai departe. Nu era grozav în refugiu, a cărui uşă nu mai avea de mult balamale, dar avea un prici pe care ne-am întins sacii de dormit. Îl luasem în stăpânire. Eram singuri. Nu după multă vreme, au mai sosit doi inşi care vroiau să ajungă la lacul Urlea, unde probabil doreau să-şi întindă cortul. Primii stropi de ploaie se abăteau peste munte şi i-am sfătuit să intre cu noi în refugiu. Nici nu au pătruns bine în refugiu şi s-a dezlănţuit un adevărat potop. Mai spre după amiază, ploaia s-a potolit şi cerul s-a luminat. Ne-am plimbat prin împrejurimi, am identificat cam care erau potecile din preajmă, de unde puteam lua apă şi pe nesimţite s-a lăsat seara. Am intrat fiecare în sacul lui. Peste noapte s-a dezlănţuit un alt potop, cu trăznete şi fulgere şi apă care intra prin acoperişul refugiului. Andrei şi soţia al cărui soţ dormea adânc – şi eu făceam la fel -, împreună s-au străduit să pună deasupra folii de polietilenă, ca să nu mai pătrundă apa şi noi să putem dormi mai departe. Şi la ziuă când ne-am trezit, ploaia continua şi nu părea să se opreasc curând.din potopul care se revărsa peste munte, au mai apărut doi călători, tatăl şi fiul, din Ploeşti. S-au adăpostit şi ei alături de noi. Până la urmă, văzând că nu se potoleşte ploaia, am hotărât să plecăm spre cabana Urlea. Bună parte din drum, ploaia n-a contenit. Deabia dup ce am trecut de vârful Moşului a încetat. Din locurile acelea nu-mi amintesc decât bordeiul de mioare din valea Urlei şi hornul pietros care ne-a scos în vârf. Apoi am coborârea la cabană a fost o joacă. Cabana arăta altfel decât o ştiam eu în vremea studenţiei, se mai construise un corp şi dacă n-ar fi fost nişte zurbagii, tot timpul cu instrumente bărbăteşti în gură, poate că atmosfera chiar ar fi fost frumoasă. Timpul nu părea să se îmbunătăţească şi nici noi nu aveam chef să refacem drumul până în creastă, ca de aici să ne reluăm tura, aşa că am coborât pe valea Pojarnei, până în Breaza, de unde am luat autobuzul spre Făgăraş. De acolo am luat trenul spre Vâlcea.

Deşi nu în ordine cronologică, trebuie să amintesc de un An Nou petrecut la Negoiu, în cabana cea nouă. Un grup mare, cât încăpea într-un autobuz, a plecat din Râmnicu Vâlcea. Eu am fost cu Margareta, prietena mea din Târgu Mureş, cu care făcusem cele mai însemnate excursii din munţii Apuseni. Venise la Vâlcea, de unde am plecat împreună la Negoiu. Margareta a fost una din cele mai bune şi loiale prietene din cursul vieţii. A venit la Vîlcea, de unde cu un autocar, am plecat spre Negoiu. Autobuzul ne-a lăsat la capătul drumului forestier de pe valea Porumbacului. De acolo am luat-o pe jos, prin zăpada mare pe care noi o tăiam primii. Petrecerea de anul nou a fost una obişnuită – nu de aceea venisem noi -, dacă nu pun la socoteală cearta care ar fi putut să degenereze, între ardeleni şi oltenii care eram aici pe teritoriul altora. A doua zi, deşi ninsese din belşug, am pornit spre Negoiu !. Am plecat cu Grig. Până la un moment dat, până când am ajuns între blocurile mari de stâncă ce preced Acele Cleopatrei, am mers împreună. De acolo, eu m-am retras. Golurile dintre stânci, acoperite de zăpadă, deveneau periculoase. Grig a plecat înainte. S-a întors de acolo cu piciorul sfâşiat şi a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală, pe viu, făcută de vâlceanul Micky Zeana. Cu acest doctor, dar şi cu alţii, am încercat o altă ieşire, spre şaua Puha. Ne-am întors şi de acolo, zăpada fiind atât de mare, încât din stâlpul unui marcaj, nu se vedea decât placa de sus. Altfel, cu micile neajunsuri pe care le-am uitat repede, petrecerea în decorul unei ierni perfecte, excursia a lăsat amintiri plăcute tuturor.

Nu chiar în ordine cronologică, ecursia de pe muchia Sfântului Ilie, intră în domeniul celor de suflet. Unii spun că muntele este frumos numai pe creastă. Şi poate au dreptate în felul lor. Dar nimic nu poate fi mai frumos, decât să umbli pe un picior de munte, coborând spre vale sau urcând spre cununa muntelui. Muchia Sfântului Ilie, visată de mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, în afara lungimii deosebite, se prezintă ca una dintre cele mai reprezentative ale Făgăraşului. M-a însoţit, rămăşiţă a unui grup întreg, Valeria, fata din Slatina cu ochi negri – de la Minulescu învăţasem despre „ fetele din Slatina cu ochi mari cât strachina ” -, o camaradă de excepţie. Am hotărât ca atunci când fiecare dintre noi poate pune cap la cap trei zile libere, să plecăm într-acolo. Am plecat din Vâlcea cu un tren de noapte şi cu unn altul am ajuns la Avrig. Am avut norocul să prindem o maşină spre Poiana Neamţului şi de acolo am plecat spre cabana Bârcaciu. Până aici traseul nu a prezentat greutăţi. Era o zi frumoasă, aşa cum de altfel aveam nevoie în continuare. Fără timp senin, fără ceaţă, nu izbândeam. Am plecat către lacul Avrig, acolo unde aveam de gând să facem prima tabără. Am coborât îndelung prin pădurea de brad, printre pragurile stâncoase ale potecii. Curând am ajuns în valea Avrigelului, pe care am traversat-o nu departe de stână. De aici încolo drumul a început să-şi arate frumuseţile deosebite. O vreme am mers paralel cu apa Avrigelului, fără să simţim urcuşul. Apoi poteca a început să se caţare pe coasta muntelui. Pe măsură ce urcam, priveliştea către cascadele înspumate ce umplea muntele cu muzica lor, era din ce în ce mai impunătoare. Urcam din greu şi zgomotul apei se transforma cu încetul, într-un murmur permanent. Dar coastele muntelui, aspre, dominate de stâncării şi creasta zdernţuită către care ne îndreptam, suplinea spectacolul apei năbădăioase, care parcă se îndepărta de noi. Am trecut pe faţa muntelui prin viroage de pe care fire de apă se strecurau spre vale. Veneau firişoarele de apă din locuri nevăzute, alunecând prin albia stâncoasă pe care fiecare şi-o făuriseră în timp îndelungat. Şi deodată panta s-a sfârşit şi căldarea lacului Avrig a alunecat liniştită înaintea noastră. Oglinda apei era străbătută de pale de vânt potolit. Şi când acestea dispăreau pentru nu ştiu câtă vreme,aplele lacului oglindeau fără seamăn, seninările Ciortei, cu înfăţişarea sa nu numai sobră, ci parcă şi înspăimântătoare. Abruptul peretelui înspăimânta deopotrivă cu farmecul încremenit în stânca prăbuşită până la noi, cu grohotişul mărunţit de trecerea timpului. Imagini trecute, de când pe aici găsisem calea sfârşită pe ţancurile înălţate până la cer, mi-au reevenit într-o frântură de gând, adormită în vremea tinereţii pe care o caut mereu pe muntele dătător de mângâieri ascunse. Uneori muntele e rău şi-ţi încearcă puterile. Puterea ta, alături de a lui. Şi mereu îţi spune fără vorbe, că trebuie să-l admiri, dar să-l respecţi deopotrivă. Acum eram din nou pe malul lacului liniştit, în căutarea unui loc în care să ne întindem cortul şi să aşteptăm voinţa muntelui, căruia a doua zi îi ceream să ne dea ziua frumoasă de care aveam nevoie să străbatem nu numai muchia lui pe care ne-o propusesem, dar să ne arate şi calea până acolo. S-a lăsat înserarea peste munte. Unii au mai venit să ne întrebe câte ceva. Unii au fost încântaţi , când au constatat că primii români pe care-l întâlniseră în Făgăraş, erau tot din Vâlcea. Până la urmă ne-am culcat cu gândul fiecăruia ascuns acolo unde nu se vede. Era a doua zi linişte peste tot şi soarele stătea să izbucnească peste creastă. Era ora 7 când am plecat către marele necunoscut. Discutasem de cu seară că nu o vom lua pe poteca marcată, ci pe un horn care părea să ne scoată mai repede către locul pe care-l doream. Când am ajuns sus, pe un plai întins, în dreapta noastră stăteau stâncile aspre ale Ciortei. Pe acolo coborâsem cu ani în urmă de pe înaltul său. Acum mi s-a părut că ascensiunea crestei stâncoase ar fi cam periculoasă şi am ales calea străbaterii mai pe la poalele abruptului. Bine am făcut, pentru că o asccensiune pe creastă ne-ar fi condus către Boia mare, de unde alte custuri ne-ar fi stat în calea coborârii către Faţa Sfântului Ilie, locul prin care doream să ajungem în Perişani şi pe valea Băiaşului. Am coborât până în firul unui horn şi chiar şi până acolo a trebuit să ne luptăm cu stâncile. Apoi celălalt mal al hornului ne-a scos pe panta în care iarba, ienupărul şi tufele de jneapăn, dominau locul. Din adâncul văii Scara, pentru că deasupra ei eram, urca spre plai o turmă de oi. Iar printre stâncile mai de jos, păşteau liniştite, caprele negre. Mergând pe curba de nivel, an traversat firul unui izvor de munte. Apoi alt urcuş, pe altă curbă de nivel, ne-au scos pe o muchie. De aici am privit căldarea de sub noi, plină de ochiuri de apă sclpitoare. Erau lăcuţurile acestea cuibărite în nişte funduri de oale pietroase şi stâncile care le adăposteau, erau la fel de sclipitoare ca oglinda apei din căuşul fiecăruia. Eram într-o dilemă. Încotro să o luăm. În dreapta noastră era o culme stâncoasă pe care am fi putut să o învingem. Apoi ar fi urmat o creastă zdrenţuită, după care am fi ajuns pe ultimul ţanc, acela care domina locul. După gândirea noastră, harta nefiindu-ne de niciun ajutor, acela ar fi fost Boia Mare. Dar cum am fi coborât de pe el, de la 2431m, nu ştiam. În faţă fără să coborâm prea mult, ci doar înconjurând căldarea, părea să ajungem pe o coastă plină de jneapăn, de unde o cărăruie, ni se părea de aici de unde eram, că ne-ar fi scos de pe muchia care cobora din vârful cel pietros. Când am ajuns la baza coastei pe care doream să o urcăm, întrasem în altă lume, puţin mai blândă. Eram pe o dâră a muntelui, poate o lăsătoare, acoperită de jneapăn şi cu un şir de stânci pe lângă el, cât să te strecori nu prea uşor. De sus răzbăteau până la noi, zvon de glas omenesc şi talangă de oi. Când am ajuns aproape de creastă, de sus, o voce de cioban şugubăţ, ne-a întrebat cam cât de greu ne e. Am ajuns sus şi ne-am prăvălit pe iarba plaiului alpin, de care parcă ne desobişnuisem. Am stat de vorbă cu ciobanul. Era din Peirişani şi cum eu aveam cunoştinţe pe acolo, l-am întrebat de cel pe care îl întâlnisem la stâna din Rotunda Coziei, cu mulţi ani nîn urmă. Foarte greu l-au identificat şi mi-au spus că mai trăeşte. Apoi ne-au spus că vârful din spatele lor, cel care ne îngrijorase, se numea Guguleiul. Să fi fost o altă denumire dată aceluiaşi munte pe care-l bănuiam noi ?. Apoi ne-a spus că până în Perişani facem doar vreo 6 ore şi că în dimineaţa aceea, coborâse un ciopor de oi, pe care dacă ne-om strădui, îl nom ajunge. Era doarc ora 11 şi asta însemna că în Perişani o să ajungem tocmai la apusul soarelui, sau poate mai devreme. Am trecut repede pe lângă vârful Petriceaua de 2378m, cu un norişor de ceaţă pe vârf, apoi pe lângă Mâzgavu, ceva mai scund – 2312m – şi am continuat coborârea în ritm alert. În drumul nostru de coborâre, pe care urmele cioporului de oi se cunoşteau bine, am dat de o veritabilă barieră de patră. Altădată, pe vreme senină, coborând pe muchia Vemeşoaiei, am zărit bariera de piatră, coborând pe versantul dinspre Boia Mare, până aproape de căldarea Grohotişului. Noi am trecut repede pe lângă alt vârf de doar 2182m, apoi pe lângă muntele Titescu – 1954m -, de la care au început să apară stânele. Ne îndreptam către ultimul vârf de peste 2000m, care dădea numele întregii muchii pe care ccoboram: muntele Faţa Sfântului Ilie de 2009m. Sub el ne-am oprit, lângă un izvor dătător de viaţă şi acolo ne-am luat masa de prânz. Era trecut de ora 1 şi asta era prima pauză serioasă de când plecasem de lângă lacul Avrig. Apoi ne-am pus din nou pe mers. Am depăşit vârful amintit şi mai mîncolo şi pe cel al Leului – 1754m -. De acolo aspectul muntelui a început să se schimbe. Faţa muntelui era dominată de ienuperi şi mai rar de tufe de jneapăn. Curând am ajuns în Şaua Leului. Acolo ne-am adăpostit într-o micuţă construcţie de lemn, din acelea cu care de acum încolo ne vom întâlni mai des. Au răsărit oameni, veniţi din pădure, de undeva dinspre valea Topologului. Erau culegători de mânătărci. I-am întrebat cât mai facem până în Perişani şi ne-au răspuns că cel mult trei ore. Era ora 3 pm, mergeam de 8 ore, aşa că tot am fi ajuns bine. Doar că nu odată mi s-a întâmplat să nu-mi dau seama că ritmul paşilor scade mult când cele petrecute într-un mers îndelungau pe munte, ating un anume prag de oboseală. De aici încolo am intrat în pădure de brad şi rareori am întâlnit ochiuri de poiană. Om fi trecut pe lângă vârful Călugărul – 1715m -, pe lângă marea poiană a acestuia şi pe lângă stâna de aici. Apoi pe lângă altul mai scund – 1633m – şi iar pe lângă stâna din preajmă şi până la urmă am ajuns într-o altă poiană, în care ne-au întâmpinat, fioroşi, o întregă liotă de dulăi. La strigătele noastre a ieşit să-i domolească, un baci mai în vârstă, care nu s-a lăsat până nu ne-a adus la stână, să ne dea un pahar de jintiţă. Ne-am săturat de câtă ne-a dat şi mă uitam cu jind cum îndesa baciul brânză de burduf, într-un săcotei mare. Şi aşa miros îmbietor venea de la brânza moşului, de nu m-am abţinut şi i-am cerut de poftă, o fărâmă din aurul untos pe care-l îndesa de zor. Şi mi-a dat moşul, nu o fărâmă cât vroiam eu, ci un pumn întreg, al cărui gust cred că-l voi simţi toată viaţa de atunci încoace. A venit un ortac de-al lui şi ne-a arătat drumul mai departe, care acum trecea printr-un loc cu încâlceală de copaci doborâţi de o exploatare forestieră. Şi a venit un moment de cumpănă, pe acolo pe unde poteca părea să se abată spre vale şi noi pe acolo am luat-o. Noroc că ne-a surprins coborâşul prea repede. Ne-am întors, am suit până în vârful gâlmei din dreapta şi am găsit poteca cea bună. Poate dacă l-am fi lăsat pe baci să ne spună care este cel mai bun drum de coborâre, ne-ar fi amintit de drumul către Boişoara şi ne-am fi scutit oboseala. Aşa am continuat drumul, care pe măsură ce înaintam, se lărgea. Am trecut pe lângă golul Clăbucetului şi coborârea a continuat. Apoi apoi am ajuns în satul Podeni . mai departe am ajuns în Spânu şi până să ajungem în Perişani, ne-a ajuns noaptea din urmă. Pe când ultimele licăriri de lumină, erau învinse de întuneric, am ajuns într-un loc unde se descărca o căruţă cu fân. L-am rugat pe cel a cărui înfăţişare îl arăta ca un fel de şef al locului, să ne dea voie să întindem cortul în grădina lui. Ne-a arătat alta peste drum şi acolo ne-am prăvălit doborâţi de oboseală. Era trecut de ora 9 seara. Mersesem 14 ore !. Ne-am întins cortul şi în ce mă priveşte, nu am avut nici măcar puterea să mă duc până la fântâna din apropiere, să mă spăl cât de cât. Aşa m-am aruncat în sacul de dormit. Când ne-am sculat a doua zi, afară era acelaşi soare şi cer senin. Gândisem că vom ajunge în timp scurt la Perişani şi ne va arde să urcăm Cozia şi să coborâm pe cealaltă parte a muntelui. Acum, dimineaţa, când oboseala drumului făcut ne stătea încă în picioare, nici măcar n-am deschis gura să amintim de aşa ceva. Am avut un drum lung până la gara din Cornet, de 12 km. Valea Băiaşului era însă frumoasă şi nu ne-a dat prilejul să ne plictisim. La gară însă, am constatat că trenul pe care-l ştiam, tocmai se desfinţase, aşa că a trebuit să mai aşteptăm. Şi ne-am petrecut timpul la un suc şi o cafea, la barul de peste drum. Să fi fost oboseala sau drumul lung pe care-l făcusem împreună, de aşa de greu se înfiripa o conversaţie. Apropierea unor întâmplări lasă întotdeauna o amprentă ciudată asupra oamenilor. Şi când a fost să ne luăm rămas bun, în apropierea gării de unde ne despărţeam, o pală de părere de rău, o apropiere de o clipă, fugară, ne-a apropiat fără să ne dăm seama. A fost acel zâmbet fugar, ultima imagine a cuiva, pe care cel puţin până acum nu l-am mai văzut.

A venit altă perioadă, cu alt grup, cu oameni mai tot timpul interesanţi, cu nîntâmplări care-mi produceau satisfacţii şi unele dimpotrivă. Oricum o bună perioadă de timp, ne-am aflat alăturea în toate sfârşiturile de săptămână.

Prima excursie făcută împreună, în Făgăraş, a fost pe Călţun. Tocmai pe vârful pe care mi-l dorisem atât de munlt. Şi l-am urcat şi încă pe un drum pe care nu-l bănuiam. Am mers până la cabana Piscul Negru, pe transfăgărăşan. De acolo ne-am abătut la stânga, pe lângă locul în care atunci se construia o mânăstire. Ne-am pierdut repede în ascunzişul unei poteci care intra direct în pădure. Era marcată poteca cu o cruce galbenă, care ducea pe muchia Podeanului. Alături era şi o cruce albastră, care tot pe acolo ducea. Dar cine ştie care-o fi fost întenţia marcatorului. Până în apropierea stânei din Lespezi, pe acestea am mers. De acolo înainte am intrat în marele necunoscut, care urma să ne scoată sus, în Călţun. Eram cu doctorul Găvănescu, cu Sandu şi cu Edy. Mergeam repede, deşi un genunchi betegit în Cozia, mă durea cumplit. Multă vreme am mers pe muchia paralelă cu izvorul Lespezi. Apoi am ocolit bazinul pârâului. Am trecut peste primele vârfuri mari, de peste 2000m. A urmat apoi ascensiunea finală, mai grea decât oricare din cele de până acum. În jos, în partea dreaptă, se lăsa un vâlcel prelung, pe care urca la păşunea muntelui, o turmă de oi. Dar tot pe acolo, la capătul său de jos, se zăreau corturile celor de lângă lacul Călţun şi bănuesc că tot prin acest loc se poate ajunge de jos pe vârful înalt către care ne îndreptam. Urcam din greu stâncile înalte şi când am ajuns pe vârf, tocmai ajungeau aici noureţi de ceaţă fugară. Deabia atunci am aflat că suntem pe unul din vârfurile Călţunului, pe Lespezi, înalt şi el de 2517m. Ne-am odihnit, am mâncat şi ne-am plimbat pe micuţul platou. Am zărit şi capre negre, fugind din calea intruşilor. Dar ne-am apropiat de despicătura uriaşă care despărţea vîfurile. Cu asigurare zdravăn, aş fi avut curajul să cobor, ca să ajung pe celălalt frate al vârfului pe care eram. Am mai apucat să zărim vâful Negoiului, înainte ca ceaţa să-l cuprindă. Prea îmi dprisem să privesc lumea din Călţun până spre Negoiu. Acum îl priveam şi pe acesta de acolo. Întoarcerea am făcut-o repede, mai mult din cauza ceţii care s-a instalat pe vârf şi ne lua toată vizibilitatea. Mi s-a părut că dacă ajung pe firul Lespezilor, pe acolo pe unde se zărea o potecuţă, am să ajung mai repede şi chiar aşa a fost. Apoi după ce ne-am reîntâlnit, coborârea a fost uşoară. Drumul până acasă mi s-a părut mai lung şi asta din cauza genunchiului, pentru care nu-mi găseam loc de stat, ca să-mi ia durerea.

Au urmat o serie de excursii pe Vânătoarea lui Buteanu. Prima dintre ele a început din transfăgărăşan. Cu maşina pânâ ’ntr-o curbă din drum, dincolo de cabana Capra Neagră. Puţin mai sus de locul unde am parcat maşina, acolo unde poteca ce venea dinspre cabană atingea şoseaua, am început ascensiunea. Cam pământoasă prima porţiune şi pentru aceasta, brâna pe care eram a fost cam dificilă. Apoi poteca a devenit una din cele cu care eram obişnuit în Făgăraş. Florile erau cele cunoscute şi plaiul alpin avea caracteristicile cunoscute. Era totuşi o potecă nouă, pe care nu mai fusesem niciodată. Un aspect al peretelui nuntelui din faţa noastră, m-a surprins. Era acoperit în întregime de o floare albă, în ciorchine bogat, fiecare un adevărat buchet de lăcrămioare. Un asemenea endemism, de o atât de mare întindere, parcă nu mai văzusem. Erau flori de şteregoaie. Nu ştiu alţii cum consideră această floare, cu denumire bizară, apropiată de cea a unora mai vulgară, dar aspectul ei, cu frunza lată, ca a celui de crin, tulpină puternică şi corola cu aspectul lăcămioarelor, născută discret din ea, m-a impresionat mereu. Mai departe poteca învinge o primă treaptă glaciară, trecând pe lângă şiroiri de izvoare şi pe lângă petice de apă ce se pregătesc să anunţe marele iezer al Caprei. Apare şi acesta, cu oglinda lui surprinzător de mare. Ţărmul înalt care-l domină în cea mai mare parte, dă locului o notă aparte faţă de altele asemănătoare. De aici se vede marea Vânătoare a Buteanului, chiar dacă amănunte ale vârfului nu se văd în totalitate. Trecem pe lângă monumentul alpiniştilor şi ne îndreptăm către poteca ce urcă spre vârf. Urcuşul se desfăşoară pe coasta muntelui, cea dinspre lac şi avem prilejul să-l vedem în multele sale ipostaze. Cel mai adesea îl vedem vălurit de vânt, dar apucăm şi răgaze în care întinderea întunecată a lacului, liniştită, oglindeşte multele vârfuri din preajmă. Noi urcăm susţinut şi trecem repede pe lângă vârful Văiuga. Trecem şi de Portiţa Văiugii, pe acolo pe unde iese din căldarea nordică vechea potecă ce vine dinspre Bâlea, trecând peste muchia Netedului. Am acum prilejul unor amintiri de demult, atunci când singur prin aceste locuri, căutam înălţimea cea mare. Ajungem pe coasta vârfului Capra. Unii dintre mai temătorii noştri colegi, se opresc. Ceilalţi coborâm în Spintecătura Buteanului şi ne căţărăm pe ruptura muntelui, destul de aeriană, care ne scoate pe platoul Vânătoarei. E soare şi ziua senină, cu nori decorativi, dă prilejul doctorului Găvănescu, unor fotografii pe măsura talentului pe care îl are. Întoarcerea pe acelaşi drum, după recuperarea celor rămaşi jos, curge uşor şi admirarea cerstei Muşeteica, cu sriurile calcaroase specifice, mă face să gândesc la vreo ascensiune prin acele locuri. Când ajungem la maşină, mai facem un popas la fântâna din prejmă şi ne îndreptăm spre casă. Am mai fost încă de două ori în aceeaşi companie şi tot prin acele locuri. Într-una din ele am apucat vreme de îngheţ şi zăpadă, pe coastele Văiugii mai ales, pentru că atunci când am ajuns pe Buteanu, soarele doborâse îngheţul. Coasta Văiugii nu ne prea dădea siguranţă la mers şi atunci ne-a părut rău că nu ne luiasem şi colţarii. Am ieşit din încurcătură urcând pe vârful Văiugii acolo unde zăpada fusese curăţată de soarele izbucnit peste munte. Aşa am ajuns pentru prima şi poate pentru ultima oară pe acest vârf, pe lângă care lângă care aş fi trecut încă de multe ori fără să mă gândesc să-l urc, deşi avea şi el 2441m. Când am ajuns pe vârf, cu vizibilitatea unei zile răcoroase, cu zăpadă căzută la mai sus de 1800m, am avut, încotro vedeai cu ochii, privelişti nemai văzute. Vârfurile făgărăşene defilau unul după altul, cu căciulă albă pe creştet. Şi atunci sătui de înfăţişarea neobişnuită a crestelor din preajmă, pentru zilele de vară în care eram, ne-am aruncat ochii către nord. Atunci albeaţa munţilor ne-au oferit privelişti arareori posibile. Poate doar imaginaţia sau de ce nu, chiar aşa o fi fost, ni s-a părut că identificăm vârfuri şi cupole de munţi, până spre Rodna şi Căliman.

În altă împrejurare am mers pe acelaşi drum, dar eu m-am oprit pe malul lacului Capra şi am lenevit pe malul însorit, până când ceilalţi au coborât de pe munte. Am ales atunci, poate doar să-mi fac mie plăcerea, calea spre şosea, pe alt drum, cel care ajunngea la cabana 2000. Arsese corpul de clădire care fusese transformat în cabană, cu entuziasmul omului de munte Mizof. Vroia să-şi sfârşească zilele acolo, în înaltul muntelui. Pentru că a ars cabana sau poate din alte motive, soarta i-a hărăzit alt sfârşit şi inima nu i-a mai rezistat. Cam aşa a sfârşit un Don Quijote al munţilor româneşti. Pe acolo am coborât, pe lângă fosta colonie a militarilor constructori ai transfăgărăşanului. Coborând pe acolo mi-am amintit o scriere, poate într-un almanah turistic, care povestea aventura unor alpinşti, care coborând năuciţi, dintro tură de iarnă pe creasta Arpăşelului, nimeriseră prin fulgii mari de zăpadă ai unei ierni veritabile, chiar peste sentinela coloniei. La şosea am ajuns cu b bine şi nu ne-a trebuit mult să ajungem în locul unde ne lăîsasem maşina. Am sfârşit frumoase ascensiuni în acea vreme pe Vânătoarea lui Buteanu.

Într-o dimineaţă, ajunşi la casa doctorului Dumitresci din Jiblea, am hotărât traseul excursiei din acea zi. Am trecut dealurile dinspre valea Topologului, ieşind la Sălătruc. De acolo am pornit în susul Topologului, parcurgând până la capăt frumoasa vale a acestuia. De la prima ieşire prin aceste locuri, trecuseră mai bine de 20 de ani. Am încercat să identific casa în care-mi petrecusem o noapte, aşteptând ca a doua zi să realizez marea ascensiune de pe Izvorul Negoiului. N-am găsit casa, dar amintirea încă mai persista. Şi acum tot aşa de nerăbdător eram să ajung pe vârful Negoiului. Am ajuns la poiana locului unde părăul Scara se unea cu cel al Izvorului Negoiului şi de acolo am pornit mai departe. Marcajul nu mai era aşa de clar, la începutul potecii. Pe acolo pe unde altădaă era doar potecă de picior, un drum forestier îşi făcuse apariţia şi muntele era încă rănit de exploatarea forestieră a unor ani trecuţi. Am găsit până la urmă poteca şi am intrat printre brazii de pe versantul drept al văii, care scăpaseră deocamdată tăierii. Pe celălalt mal, stâna şi casa silvică, încă mai dăinuiau. O vreme am mers pe coasta muntelui, fără să găsim marcajul. Când am ajuns la liziera pădurii de brad, ne-am dat seama că trebuie să urcăm şi imediat imediat am dat de potecă şi marcaj. A trebuit să urcăm mai mult decât ar fi fost necesar, dacă marcajul nu ar fi fost distrus de tăierea pădurii. De aici încolo am pătruns repede în împărăţia jneapănului şi a stâncilor, printre care ne-am stercurat şi după scurtă vreme am ajuns la plai. Am coborât la firul văii, acolo unde două pâraie îşi uneau apele. Eu i-am spus piciorului de munte dintre ele, Piciorul lui Cazan, dar poate că se chiamă altfel. Oricum, unul din pâraie venea din căldarea Mioarelor şi celălalt, Izvorul Negoiului, venea din căldarea Pietroasă. Către acesta ne-am îndreptat şi noi, numai că în loc să mergem către Cascada Negoiului, frumoasa „ pişătoare ” cum îi spun ciobanii, am luat-o pe malul drept al ei şi ne-am căţărat pe coasta muntelui, pe care am găsit o potecă cu serpentine multe, care a învins diferenţa de nivel pe care ar fi trebuit să o urcăm pe marginea cascadei. Apoi ne-a fost uşor să atingem firul căldării. Înainte de a coborî, am văzut pe coasta muntelui de pe celălalt mal, prin jnepenişul compact, o tăietură zdravănă, care, ne-am dat noi cu presupusul, ar fi putut fi poteca ce urca pe muchia Podeanului şi eventual continuarea drumului către cabana Piscul Negru. Poate. Noi am traversat căldarea şi am dat de un alt marcaj, o dungă galbenă – aveam să aflu mai târziu, că acesta era marcajul care din vârful Şerbotei, ocolea Custura Sărăţii -, care ne-a scos în Şaua Cleopatrei. De aici am urcat ultimul horn către vârful Negoiului. Doctorul Găvănescu a mai avut răgaz să prindă pe peliculă ultimele privelişti către hăurile nordice ale Negoiului, după care ceaţa a cuprins totul. Am încercat să mâncăm câte ceva, dar primii stropi de ploaie ne-au gonit repede. Cu pelerinele pe noi, am început coborâşul, printre stâncile umede şi nu ne-a fost prea comod. Urcau, nu ştiu pe unde veniserră, un grup de polonezi, cărora le-am plâns de milă de ce timp apucaseră pe Negoiu către care se îndreptau şi pe care probabil şi-l doriseră de ceva timp. Coborând am depăşit Căldarea Pietroasă, despre care ştiam că ascunde lacul Negoiului, dar pe care acum, cu ceaţa asta, nu l-am zărit şi am ajuns din nou pe poteca ciobănească. Am depăşit Piciorul lui Cazan şi cu pelerinele fluturând în vânt, împiedicaţi de ele şi cu apa şiroind pe noi, coboram mereu. Până jos a ţinut ploaia şi deabia atunci s-a potolit. La urma urmelor urcasem pe Negoi şi ăsta era ţelul zilei şi chiar dacă ploaia a ţârâit mult, udându-ne peste măsură, excursia a fost plăcută.

O altă serie de urcuşuri spre creste au constituit-o drumrile ce porneau din faţa Tunelului transfăgărăşan, venind pe partea sudică Făgăraşilor. L-am încercat pe primul, cel care urcând pe şosea, continua cu două marcaje. Crucea albastră ne scotea peste munte în valea Paltinului şi urca la Călţun, iar celălalt – triunghiul roşu -, se desprindea la dreapta şi urca în Fereastra Bâlei. Noi am pornit pe primul. Marcajul pe pietre, de curând făcut, ne-a condus peste un picior de munte, de pe care, pe o potecă mai mult închipuită, ne-a dus pe pantă repede, în vale, la pârâul Paltinului. Poteca pe care am coborât, aşa cum îmi amintesc, avea mai mult urme cât o farfurie, unde puneai piciorul şi de fapt coborai sărind de pe una pe cealaltă. Dar era o potecă, pe care am ajuns cu bine pe firul văii. De acolo înainte, poteca era clară şi urca susţinut către Călţun. Pe acolo, după coborâşul brutal de până atunci, mi s-a desprins talpa bocancului şi deşi susţinută cu fâşii de leucoplast, nu puteam face faţă celeilalte părţi a excursiei, urcarea prin Strunga Dracului, pe Negoiu. Am rămas la refugiu, unde am întâlnit un tână agreabil, cu figură oarecum cunoscută. Am intrat în vorbă cu el şi i-am povestit că nu cu prea mulţi ani în urmă, un salvamontist ne-a scos din încurcătură pe mine şi copiii mei. „ Eu sunt ”, mi-a spus tânărul. Era medicinist, se numea Szasz, era deci ungur, dar o figură extrem de plăcută şi ca om, nu mai vorbesc. Am rămas în relaţii bune şi poate cândva ne vom mai întâlni prin munţi. Colegii au urcat Negoiul, pe acolo pe unde doctorul Duimitrescu spunea că parcă urcă cu capul în jos şi s-au întors când o furtună cu trăznete se pregătea să coboare peste munte. Doctorii Găvănescu şi Dumitrescu au plecat spre maşină, la gura tunelului, Anda, Edy şi cu mine, ne-am, îndreptat către cabana Piscul Negru. Pe drum, ploaia s-a dezlănţuit, iar peste noi s-a pornit canonada cerească. Curgeau din toate părţile torenţi transformaţi îm pâraie putrenice, cu cascade impunătoare, de prinm toate văile şi spectacolul naturii dezlănţuite era magnific. Am ajuns muraţi gata pe malul râului caprei, deşi ploaia s-a potolit puţin înnainte. Întâlnirea cu doctorii plecaţi după maşină s-a produs repede, după care plecând spre casă, am putut bifa o excursie reuşită, cu obiective atinse aproape în întregime.

De la Gura Tunelului, mai era un drum care urca spre creasta Făgăraşului, cel marcat cu triunghi roşu. Pe acesta am început să urcăm, într-o altă împrejurare. Potecile, cea anterioară şi aceasta, porneau împreună şi se despărţeau foarte repede. Acesta pe care hotărâsem să mergem acum, o lua la dreapta. Intrasem pe transfăgăraşan într-o zi de iulie. Nici nu ne gândeam că vom avea surpriza să găsim vârfurile Făgăraşului albite de nea proaspătă. Pe măsură ce intram mai adânc spre inima muntelui, priveliştea către creastă era din ce în ce mai spectaculoasă. Nici pe vale nu era prea cald, dar ca să vezi în iulie crestele pudrate de zăpadă, îîn timp ce te aşteptai ca vara să domine locurile, asta da supriză. Până la gura tunelului, tot ne-am minunat de fenomenul ăsta atât de rar. Când ne-am dat jos din maşină, pe lângă locul prin care trebuia să urcăm, păştea o turmă de oi şi asta avea să fie un lucru însemnat pentru ce va urma. Am început să urcăm partea comună a celor două marcaje, cel de săptămâna trecută, crucea albastră şi cel de acum, triunghiul roşu, pe care urma să mergem. Puţină vreme am mers cu cele două marcaje împreună, după care am luat-o la dreapta. Scurtă vreme am mers pe o curbă de nivel, după care a început urcuşul. Curând am ajuns la un torent, prăvălit în calea potecii, într-o cascadî puternică. Nu era prima oară când treceam pe aici, dar atunci firicelul de apă era paşnic. Acum trebuia să-i înfruntăm şuvoiul. Nu ne prea convenea un duş rece atât de dimineaţă, dar nu am avut ce face. Duşul scurt nu a izbutit să ne ude, decât puţin. În schim încercările de a-l ocoli, ne-a dus în faţa unei minuni, pe care altfel poate nu am fi văzut-o. Am întâlnit pe sub stâncăriile pe care am fi vrut să le trecem pentru a ne feri de apă, o floare pe care nu o mai văzusem până atunci. O căldăruşă albastră ca cerul, cu firicele de soare prinse înăuntrul corolei sale. Ne-am adunat pe lângă ea, sorbindu-i cu nesaţ frumuseşea. Doctorul a imortalizat-o repede pe peliculă şi poate printre rarităţile pe care le-am văzut împreună, doar laleaua pestriţă din Cozia să-mi produs atâta uimire. Am traversat cascada tot pe sub apă, cu repeziciune. Şi când am ieşit din fundătura prin care se arunca apa şi ne-am căţ

ărat pe celălalt mal, de undeva de sus, de pe nişte stânci pe care nici măcar nu le vedeam bine, au ajuns până la noi nişte schelălăituri jalnice. Erau acestea venite de la un câine, care cine ştie de când nimerise între stânci ascunse. Am tot strigat după el. Un pod de sunete de ajutor ajungea până la noi. Poate dacă l-am fi văzut am fi încercat să ajungem până la el. Continuam să mergem şi când i-om fi dispărut din priviri, puntea de legătură cu lumea care încă exista pentru el, s-a prăbuşit. Un urlet jalnic a mai ajuns până la noi. Ne-am continuat drumul şi nu l-am mai auzit. Pe drum, pe întinsul zăpezii care se topea cu repeziciune, sub soarele care năvălise cu tăria verii peste ea, au apărit sprinţare, siluete de capre negre, brăzdând văzduhul răcoros al iernii ciudate în care intrasem. Pe fundalul cerului, pe creasta înaltă, doar siluieta ţapului s-a mai profilat o vreme. Am ajuns până la Fereastra Bâlei. De acolo am privit spre lac, acolo unde nu de mult arsese cabana, cea care fusese atâta vreme emblema acestui loc. Acum o plăcută surpriză se arăta acolo. Cabana se reconstruia şi poate voi mai ajunge vreodată să o privesc de aproape. Am continuat drumul pe creastă. Am trecut pe lângă pânze de apă firave, cărora eu le spun lacurile Pisicii sau Lepşiţei, cum se numeşte şi coasta din spatele ei. Prin preajma lor am văzut un ciopor de capre negre, care ba se sbenguiau, ba se odihneau pe vreun petec de munte încălzit din nou de razele soarelui. Am trecur pe lângă lacul Paltinului, prin şaua adâncă cu abrupt mare spre lacul Doamnei, pe brâna suspendată de deasupra văii Doamnei, apoi am urcat din greu Lăiţa – 2397m –şi însfârşit ne-am oprit pe vârful Lăiţelului, la 2395m. De acolo am privit spectacolul muntelui, în ceeace avea el mai măreţ în ziua aceea. Spre Negoiul nu prea depărtat, dar mai ales către vârful Călţunului şi impresionantul său perete vertical. Lacul cu acelaşi nume, cuibărit în adâncul căldării, avea risipite pe malurile lui, petice colorate. Corturile, care acum, după ce marea vântoasă a trecut, stăteau cuminţi în preajma sa. Ne-am întors, am mai admirat odată minunea crestelor care reveneau la înfăţişarea de vară şi am început coborârea. Din urmă ne-a ajuns un cioban. Avea după el, cuminţi, doi câini ciobîneşti. Când s-a apropiat de noi, i-am spus că auzisem schelălăeli de câine venind dinspre un ţanc. „ Păi sigur, era de la câinele meu, acesta care vine după mine. S-a rătăcit de turmă de vreo trei zile când pe aici a fost viforniţă mare. A stat aninat de stânci, flămând, tot strigând mereu, până l-am auzit şi deabia l-am scos de acolo ”. Mult trebuie să fi ţinut ciobanul la câine, dacă a venit din vale după el, coborând apoi pe stânci umede şi pline de zăpadă. Şi mult trebuie să-i fi simţit lipsa în tot acest timp. Acum erau din nou liniştiţi cu toţii şi câinele mergea pe urmele lui. M-am apropiat de câinele erou, l-am mângâiat, i-am dat ultimele resturi de mâncare pe care le aveam şi m-am depărtat cu gândul la legătura trainică, sufletească, creată între ciobanul primitiv şi animalul lângă care îşi petrecea viaţa.

Într-o altă împrejurarea, am suit drumul pe Valea Rea, să urcăm Moldoveanu, străbătând cei apoape 40 km, cât avea drumul forestier, de când părăsisem Slatina. Acum eram într-o maşină care nu ne lăsa în drum, nu ca în urmă cu mulţi ani, când pe aici a trebuit să mergem ori pe jos, ori traşi de un tractor. Ajunsesem aici, la puntea de peste apa tumultoasă ce ducea la stâna din Buduri, într-o dimineaţă frumoasă, cu cer senin, nu cu mult înainte ca soarele să pătrundă în adâncul văii înguste în care eram. Drumul fusese liniştit, fără incidente,doar către capătul văii, a trebuit să trecem printr-un loc ce semăna mai mult cu un tunel, săpat în zăpada care alunecase de pe versant, într-o haotică avalanşă, ale cărei urme stăteau martore prin pădurea devastată de urgia naturii. E drept că pe celălalt versant, altă furie, omenească, făcuse alt rău pădurii, metodic, cu drujba şi tractorul, lăsând muntele aproape chelios. Ne-am luat repede rucsacii şi am pornit spre Moldoveanu, pe care doream în acea zi, să-l urcăm. Am trecut pe lângă stână, din lăuntrul căreia, fumul focului dimineţii scotea fuioare alburii. Se ridica fumul drept către cer şi asta ne arăta nouă vreme bună în continuare. Am trecut repede pe lângă cascada Zbuciumatului, venită tocmai din lacurile Galbenului şi cât pe aci să nu o observăm, cu ochii aţintiţi la cealaltă surată pe scocul înalt dintre Piciorul Hârtopului Ursului şi cel al Piscului Roşu – 2495m. Câteva fotografii cu alunecările măiastre de ape şi ne-am avântat pe poteca ce urca abrupt, pe serpentine dese, către treapta glaciară ce ne ducea către creastă. Am urcat din greu pe prima treaptă glaciară. Ne-am odihnit deasupra ei, după atâta urcuş şi mulţumiţi că de acum încolo o bucată de drum aveam cum să ne tragem sufletul, am pornit mai departe. Ulucul larg al văii glaciare era unul potolit şi firul apei care curgea prin şesul muntelui, se încolăcea în numeroase meandre. Apa cristalină, stâncile înegrite din albia sa, strecurată prin plaiul verde către care ne îndreptam, alcătuiau un peisaj care merita să fie văzut. Poteca ea însăşi se încolăcea pe fundul văii, urcând pe îndelete dar câşigând mereu înălţime. Undeva pe un dâmb, a apărut o încâlcitură de fiare, pe care doar cu greu ţi-ai fi putut imagina, că doar zăpada dintr-o iarnă grea, cu avalanşe multe, putuse transforma refugiul ridicat în aceste locuri. Refugiul Moldoveanului, fusese aşezat acolo, pe dâmbul acela, tocmai ca avalanşele născute peste iarnă, să-l poată ocoli. L-a luat în plin şi l-a îmbârligat aşa cum a rămas de atunci, arătându-ne, dacă n-am fi crezut, cât de năpraznică poate fi natura. După ce am trecut de relicva refugiului, ne-a apărut pe stânga, abruptul celui mai mare vârf al ţării, cel al Moldoveanului, oglinda lacului Triunghiular, ce stătea cuibărită în căuşul ei. Noi ne-am îndreptat către ultima porţiune de urcuş. Unul greu, pe mult grohotiş, care însă ne-a scos pe creastă, undeva mai sus de Portiţa Viştei. Refugiul cel nou era undeva sub noi, la cota 2305m sau cât o mai fi astăzi apreciată. Dinspre el venea urcând şi bletemând, un animal ciudat. Un om căra în spate o bicicletă. I-o fi făcut plăcere pe semne, un asemenea periplu pe munţi, că altfel nu s-ar fi chinuit atâta. Dar şi noi, care până aici muncisem din greu, fără ca nimeni să ne oblige, ce-om fi fost ?. Am urcat mai departe pe muchia aspră a Viştei Mari, pe poteca pietroasă, cu multe încolăcituri, pe care le-am urmat cu sfinţenie, doar-doar ne-o fi mai uşor. Apoi la baliza de pe vârf, la 2527m, doar o clipă am stat. Pereţii şi crestele nordice, că erau cei ai Viştei sau Zănoagei, sau cea mai scurtă a Hârtopului Ursului şi văile adâncite de vreun gheţar care se pierduse de mult pe ulucul lor, toate aveau pentru mine amintirile unor zile de tinereţe. Apoi ne-am repezit pe muchia scurtă către Moldoveanu. Un timp am mers liniştiţi pe sub creastă, apoi am coborât în Spintecătură şi însfârşit am ajuns pe Acopeişul Ţării, la 2544m. Am întâlnit acolo un grup de „ bătrânei ”, spuneam eu pe vremea aceea. Unul din ei îşi serba ziua de naştere, a 70-a. Pe o tăviţă puseseră nişte degetare, umplute cu o, licoare, care urma să fie sorbită în cinstea aniversării. „ Uite unul mai bătrân decât dumneata . spune unul dintre ei !.”. Şi eu, care pe atunci nu aveam decât 65, fac imediat corecţia necesară, propunându-i celui cu exclamaţia să ne întâlni peste 5 ani. Eu am ajuns la anii pe care-l proppusesm, dar el şi-o mai fi serbat de atunci vreo zi de naştere pe aici ?. După vârf, am coborât puţin pe muchie, către Scărişoara, atâta cât să fim liniştiţi. Doctorul Dumitrescu a vorbit la mobil şi eu am îndrăznit să-i cer voie să vorbesc cu Zoe. Am vrut şi chiar am izbutit, să-i amintesc că în urmă cu mulţi ani, aici fusesem amândoi. A fost doar o amintire sau chiar dovada că nimic nu se uită şi chiar poate dura. Întoarcerea a fost scurtă şi făcută pe acelaşi drum, deşi eu propusesem să coborâm pe la lacurile Galbenului. Doar când am ajuns desupra cascadei Budurilor, ne-a prins ploaia, care şi-a făcut mendrele cu noi, udându-ne destul, cât să trebuiască să ne schimbăm înainte de a urca în maşină.

Era o zi frumpasă, când ne-am oprit pe transfăgărăşan, urcând mai apoi voiniceşte către Fereastra Zmeilor. Am urcat din şosea. De acolo de unde privind spre versantul dinspre Muşeteica, zăream gura unei galerii de prospecţiuni geologice. Am trecut pe lângă nişte forme ciudate de bordeie ciobăneşti, mobile, cu mânere, care permiteau să fie mutate oricând. Aşa ceva n-am mai văzut !. Inovaţii pastorale !. Apoi am urcat în continuare către căldarea din Fundul Caprei. Curând serpentinele potecii ne-au îndreptat către creastă. Am ajuns nu departe de refugiul Zmeilor, spre care nu m-am putut abţine să nu dau o fugă. Ne îndreptam spre creastă, către locul numit „ la trei paşi de moarte ”. Am urcat hornul şi abruptul, privind mereu către creasta zimţată a Arpăşelului şi la o stâncă ce ieşea în evidenţă de forma unui pistol. Către locul cu denumire ameninţătoare, am întâlnit câţiva tineri, cu care am schimbat câteva cuvinte, ba chiar le-am înmânat câţiva fluturaşi pe care mi-i trimisese Ică Giurgiu, să-i împrăştii pe munţii prin care merg. De asta probabil, m-au confundat cu cel amintit mai sus. Apoi ne-am angajat pe hornul amintit, pe care fără greutate, am ajuns pe poteca fără pericole, care ne ducea pe coasta cu stânci haotic aruncate, a Arpaşului Mic. Mic, dar vorba vine, pentru că avea şi el peste 2400m. Mai sus de noi, vizibil deranjată, sălta o capră neagră, ce s-a pierdut repede, trecând pe coasta nevăzută a muntelui. Curând am început coborârea către şaua în care se găsea monumentul Neringer. Parcă mai ieri treceam în goană pe aici, cu Chissy, ascunzându-ne rucsacii pe sub stânci şi repezindu-ne pe coasta Arpaşului, de pe vârful căruia am privit turma de capre şi pe cea de oi apropiindu-se una de cealaltă. Depăşim vârful amintit şi ne angajăm pe coama subţire a muntelui, pe cărăruia care urcă pe creastă în continuare. Privim în urmă către lacul Buda, adăpostit sub creasta înaltă a aceluiaşi vârf – 2431m – şi spre muchia care se desprinde spre Muşeteica. Marea Spintecătură de sub Buda, ni se pare de aici a fi uşor de străbătut. Mai departe urcăm din greu panta Arpaşului Mare – 2468m. Norc că drumul nu-i lung şi mai ales că pe crestele Făgăraşilor domneşte o zi însorită. Odată ajunşi pe vârf, ne bucurăm de panorama nesfârşită a munţilor. În adâncul văilor din preajma noastră, ştim că s-a cuibărit micuţul lac al Podrăgelului, pe care oricât m-am străduit să-l văd, nu am izbutit – şi cum eram să-l văd, dacă el era peste alte muchii depărate ale muntelui. Mai aproape de noi, ţuguiul Mircii cu cei 2461m ai săi, sfârşeşte către sud, lanţul vârfurilor împresionante. Poteca de ceastă coboară repede de pe el şi parcă se sfârşeşte către lacul Podul Giurgiului. Eu mă trag într-un colţ şi gândesc al anii care au trecut atât de repede şi parcă mai puţin la cei care vin. Locuri multe din munţii îndrăgiţi, au lăsat în urmă amintiri despre oameni care sunt sau care au dispărut, pe care i-am stimat şi pe alţii foarte puţini, de care m-am bucurat că i-am avut prieteni. Sunt aici aproape de cerul pe care nori albicioşi se zbănţuie ditr-o parte în cealaltă. Reveria se termină şi noi trebuie să ne întoarcem. Străbatem repede coama ascuţită a muntelui şi când ajungem din nou pe coasta Arpaşului cel Mic, din vale urcă spre noi, pale de ceaţă. Un fenomen unic pentru mine, stăpâneşte muntele. Umbrele noastre se aruncă spre vale, profilându-se pe aburii de ceaţă ce vin din vale, iar pe lângă noi se formează halouri, ca nişte nimburi care ne înconjoară. Sigur fenomenul trebuie să aibă o explicaţie, ceva legat de refracţia luminii, dacă nu mă înşel, dar atunci cu minţile înaripate de frumuseţea locurilor, parcă l-aş fi vrut un soi de dar al muntelui, făcut nouă, muritorilor vremelnici pe potecile lui. Ajungem curând către locurile prin care am urcat. Eu aleg să cobor pe un horn înierbat, înainte de a ajunge la Portiţa Arpaşului. Mă strecor repede pe coasta muntelui, mă abat pe la refugiul de la Fereastra Zmeilor şi-mi aştept tovarăşii de munte. Sosesc ceva mai târziu şi împreună plecăm spre şosea, unde excursia noastră a luat sfârşit. A fost acesta ultima făcută în Făgăraş, cu grupul doctorilor.

O clipă am crezut că voi înoda cu Grig, firul unor frumoase excursii, cel cu care, în anii tinereţii, făcusem atâtea şi atâtea plimbări frumoase prin munţii atât de dragi nouă. Una din cele de acum, a fost cea care a început într-o minunată zi de vară, pe Valea Rea. Cu maşina lui Grig, un moskvici vechi, o bătrână carapace cum îi spunea el, am pornit într-o dimineaţă spre munţi. Am trecut prin Curtea de Argeş şi satele de pe valea Doamnei şi cam pe la ora 8, am coborât din maşină şi ne-am pregătit de urcuş. Văzusem din alte împrejurări, cum aproape de capătul drumului, urca pe versantul de pe malul drept al râului, un început de potecă. Gândeam că pe acolo voi ajunge la vreunul din lacurile Galbenului. Nu ştiam nimic despre locurile pe care atunci vroiam să le urc prima oară. Spre surprinderea mea, atunci când am păşit pe potecă, am găsit urme multe de bocanci de munte, în locul celor ale turmelor ce ar fi putut urca pe aici. Multă vreme am urmărit poteca, pe care cu siguranţă fuseseră şi alţi turişti. Urcam mereu, uneori chiar destul de abrupt. Curând am ajuns nu prea departe de apa Zbuciumatului, ce se prăvălea într-o frumoasă cascadă, direct în apa Văii Rele. Până aici poteca fusese clară şi speram că şi în continuare drumul spre lacuri să fie la fel. Odată cu apariţia plaiului, poteca s-a pierdut în iarba mare. Au apărut şi jnepenii. Noroc că tufele erau rare şi noi am putut răzbi uşor către plaiul care se sfârşea undeva către înaltul muntelui. Ne-am oprit şi m-am simţit vinovat faţă de colegul meu, căruia îi promisesem o excursie la nişte lacuri cum nu mai văzuse. El s-a oprit, odihnindu-se după efortul făcut până aici. Eu am încercat să găsesc calea pe mai departe. Am urcat un picior de munte, sperând că ceva mai sus voi găsi măcar unul dintre lacuri. M-am întors cam dezamăgit. Pe acolo nu era nimic. Grig, cât lipsisem eu, a observat ceva mai departe, o momâie şi mi-a atras atenţia că ar putea fi drumul spre lacuri. N-am stat mult pe gânduri şi am plecat pe urma momâiei. Am mai găsit una, apoi alta şi chiar o potecuţă care ducea spre firul apei. Se strecura poteca pe sub o cascadă frumoasă. Odată trecută apa, a trebuit să urc printr-un horn larg. La capătul lui am dat de primul dintre lacuri, destul de mic. Nu m-am potolit şi am urcat mai sus, unde am mai găsit două oglinzi de apă. Aici m-am oprit. În susul văii pe care mă aflam am zărit o îngrămădeală de fiare, alta decât a vechiului refugiu din Valea Rea. Aveam să mă dumiresc mai târziu, că acolo se prăbuşise un helicopter. De unde eram, părea puţin de urcat în creasta înaltă care străjuia valea în care mă aflam. Ştiam că dacă voi ajunge sus, voi fi pe muchia Scărişoarei, de unde mai aveam puţin până pe vârful Moldoveanului. Ar fi fost drmul scurt până pe vârf, dar făceam mult şi jos mă aştepta Grig, care sigur se plictisise singur. Aşa că m-am întors pe acelaşi drum. Coborârea a fost scurtă, dar acum aveam în faţă piramida vârfului Gălăşescu Mare, care domina creasta de peste vale. Soarele era ajuns la amiază şi locurile păreau pălite de puterea lui. Privirile alergau grăbite de la poalele muntelui, masive, brăzdate de şuvoiul grăbit spre vale, pe coastele îngălbenite de atâta căldură, până spre ascuţişul piramidei. La coborîre poteca nu a mai avut niciun secret şi am ajuns repede în vale. Acolo ne-am întâlnit cu un grup numeros, a cărui tabără de corturi stătea în lunca de la Nisipuri. Câţiva dintre ei se interesau cum ar ajunge mai repede la Victoria, dorind să-şi scurteze drumul spre casele lor de pe meleaguri transilvane. Ne-am îndreptat către unda pârâului viguros şi ne-am răcorit, după amiaza călduroasă prin care trecusem. Apoi am zăbovit pe podul de peste pârâu, cel care ducea spre stâna din Buduri. Am stat acolo mult, minunaţi de lespezile imense, galben-aurii, cu care era pardosit drumul apei, şlefuit de atâta zbucium. Şi asta a fost ultima imagine măreaţă din ziua aceea, după care ne-a mai rămas de făcut decât drumul spre casă. Doar odată ne-am oprit, cam pe acolo unde altădată ştiam că se află Balta Pojarnei. Acum aici muntele era jupuit de brazii falnici şi iarba ce sclipea altădată sub razele soarelui dimineţii şi poteca spre Brâul Darei dispăruse. Pădurarul ieşit în cale tocmai la timp, ne-a arătat o altă cale spre stâna cu posterul lui Burebista, aruncată peste puntea trainică şi întoarsă pe malul râului. Cine ştie, poate vreodată voi ajunge din nou prin locurile înălţimilor, unde caprele negre se joacă cu zborul corbilor.

Nu fusesem vreodată pe valea Budei. Ştiam doar din ghiduri, că pe acolo sunt poteci ce urcă spre înaltul Făgăraşilor. Aşa că atunci când am primit propunerea de a merge pe valea Budei, am fost de-a dreptul entuziasmat. Ne-a dus până la capătul văii, soţul Suzanei, cu maşina. De acolo am pormit către locuri pentru mine necunoscute, împreună cu Suzana, Mery şi Ionică. Nu ştiam pe câţi kilometri se întinde drumul forestier, dar aveam să aflu atunci, într-o lungă şi obositoare plimbare pe valea Budei. Avea să fie însă, un drum frumps, pe malul apei, cu zvârcoliri tumultoase, cu cascade la tot pasul şi cu maluri pe care în cea mai mare parte erau păduri încă neatinse. Drumul curgea liniştit şi ochii priveau fermecaţi locurile necunoscute. Aşteptam să ajung la cantonul Muşeteica, despre care aveam oarecari înformaţii. Credeam că am să găsesec un loc cercetat de turişti pedeştri sau măcar de cei cu mijloace auto, când colo, am găsit case în paragină, doar parte din ea şi cu mare greutate folosite de muncitori forestieri. Mai departe valea se îngusta mult. Au apărut exploatări forestiere care obturau drumul. Pe alocuri au apărut semne de urs, trecut nu de mult chiar pe şosea. Mai sus ne-a apărut în cale şi o capră neagră, care a traverast de pe un versant pe celălalt. Pe măsură ce intram în inima muntelui, alte amănunte se iveau în cale. Aşa a apărtu pe celălalt mal, cel drept, o casă stingheră, ca un fel de refugiu montan. Pe acolo era o potecă, marcată vizibil cu o cruce albastră. Am bănuit că urcă pe muchia Muşeteica-Râiosu şi probabil coboară pe transfăgărăşan. Mai departe, pe un crac de munte urca o potecă, poate către vreo stână sau poate către creasta muntelui, acesta nefiind marcată. Apoi târziu, după aproape 8 ore de mers, circa 16km, drumul pe valea Budei a luat sfârşit. Mai departe drumul urca spre stânga, transformat într-unul de tractor. Pe dreapta se făcea o potecă, cu marcajul triunghiului albastru care ne însoţise până atunci. Am luat-o pe trinughi. Am traversat o frumoasă poiană punctată cu brazi şi am ajuns lângă o punte, deasupra apei prăvălită dintr-o cascadă, aflată doar la câţiva metri de puntea pe care ne aflam. Era impresionant şuvoiul de apă, aşa de puternic de parcă ieşea dintr-o conductă sub presiune. Mai departe doar puţin am mai mers până lângă casele stânei din Podul Giurgiului. Era aici o adevărată gospodărie de sat românesc, adunând laolaltă case a mai multor familii. Legături a mai multor case, cu tindă comună, cu spaţii frumos orânduite şi mai ales ordine, peste tot ordine, curăţenie şi grijă pentru ceei cxe vin după plecarea stăpânilor. Ştiau ciobanii din experienţă proprie, că turiştii, cei mai mulţi strică orânduirea de peste vară şi mai ales ard tot ce întâlnesc în cale. Aşa că în stână şi ceva mai departe, lăsaseră lemne sparte, numai bune de făcut focul. Şi noi tot din astea am folosit. De dormit, ne-am făcut culcuşul într-un loc adăpostit, cu obloane la ferestre, care ni se părea nouă a fi ferit de curent. Am mai apucat, după ce m-am dus la râu să.mi răcoresc oboseala, să urmăreasc începutul potecii ce urca pe Izvorul Moldoveanului şi parcă am dorit să urc odată pe acolo. Toamna pătrunsese adânc în munte, eram la mijlocul lui octombrie şi seara se arăta a fi cel puţin răcoroasă. Când ne-am băgat în sacii de dormit, afară cerul era înstelat. Ba chiar peste noapte, tot aşa era. Doar că atunci când ne-am sculat dimineaţa, cerul era plumburiu şi de peste tot spre vale, năvăleau pale de vânt puternic. Sus pe creste, ceaţa nu lăsa prea multe speranţe de timp bun. Am plecat totuşi, pentru că drumul nostru trecea pe sus şi nu aveam de gând să ne stricăm planul, mai ales că, dacă ne-am fi întors, nu ştiu cu ce am fi străbătut lungul drum al transfăgărăşanului. Am luat-o pe poteca de deasupra văii Orzănelei, pe triunghi roşu şi vântul nu odată ne-a tăiat răsuflarea. Undeva sus, pe celălalt mal, am zărit stâna din Moldoveanu şi o clipă ne-a părut că nu înnoptasem acolo. Părea mai adunată, mai joasă şi parcă mai adăpostită. Am coborât din poteca înaltă pe care mersesem o bună bucată de drum, până la furcitura celor două Orzănele. Am privit spre creastă, acolo unde vroiam să ajungem. Încă se mai vedea câte ceva şi dintre toate, cascada Orzănelei era parcă cel mai frumos lucru ce ni-l arăta muntele. Către acolo am plecat. Poteca se depărta de cascadă şi odată cu depăşirea ei, muntele s-a înceţoşat de-a binelea. Peste tot întuneric şi vântul care ne dobora. Ne-am scos din rucsaci şi fularul şi mănuşile şi am mers mai departe. Înaintam foarte greu şi popasurile erau dese. Într-unul din ele, adăpostiţi de stânci înalte, pavăză împotriva vântului năpraznic, ne-am luat masa de prânz. Nu pentru că ar fi fost ora cuvenită, dar altundeva nu credeam că vom mai putea găsi adăpost. Nu mai vedeam nimic şi doar semnele triunghiului roşu ne mai arătau drumul. Până la urmă am ajuns în creastă, în Şaua Orzănelei. Acolo a venit iadul peste noi. Era frig, zbiceală cu ţepi de ghiaţă şi vântul şuiera din toate părţile. Până în vârful Viştei Mari, era cale lungă pe întortocheturile potecii, pe clinul muntelui măturat de vânt. Cu fiecare pas se scurta drumul până în vârf, dar chinul era din ce în ce mai mare. Pentru că împrejur nu vedeam nimic, ni se părea că peste tot ne pândesc prăpăstii şi orice pas făcut prin vântul ăsta puternic, ni se părea că ne aruncă în hăuri. Cel puţin Suzana, cu rău de înălţime, era cea mai speriată. Până la urmă am ajuns pe vârf, la baliza cunoscută. Acolo nu ştiu cum m-am răsucit şi ajutat de vânt, am căzut şi m-am lovit destul de rău. Îmi zdrobisem pielea de pe degete şi frigul pătrunzător mă făcea să am dureri. Sângele părea să nu se opreascî şi un bandaj ca lumea, acolo pe vârful muntelui, doborâţi de vânt, n-a izbutit nimeni să mi-l facă. Mai mult cu mâna înfăşurată, cu sângele răzbătând din ea, am început coborârea spre refugiul din Portiţa Viştei. Nu spun cât de greu îmi era şi de câte ori mă uitam la ceas să văd când se termină timpul indicat pe săgeata din vârf, dar până când am ajuns acolo unde se indicau 5 minute până la refugiu, am crezut că a trecut o oră până la locul de adăpost. Când am intrat în refugiu, acolo unde nu ne mai ajungea urgia vântului, am crezut că am ajuns în rai. Sosisem acolo împreună cu Ionică şi cucoanele au ajuns mult mai în urmă. Nu eram singuri, în refugiu mai erau doi băieţi, unul ungur veritabil, celălalt tot ungur dar de la noi. S-au dovedit oameni cumsecade. Stăteau acolo ghemuiţi în sacii de dormit şi aşteptau să se îmbunătăţească vremea. În refugiu era totuşi multă umezeală şi până la urmă chiar frig. Mă durea mâna destul de rău, dar cel puţin aici, Mery a izbutit să-mi facă un badaj mai ca lumea. Peste noapte ne-am strâns unul într-altul şi ne-am mai încălzit. Când am ieşit dimineaţa din hrubă, cerul era senin şi muntele acoperit de brumă groasă. Venea toamna cu repeziciune. Cu Ionică, am plecat spre Moldoveanu. Am suit repede şi am ajuns pe vârf, de unde peste crestele albite, ne-am aruncat privirile de jur împrejur. Ne-au ajuns din urmă şi cei doi şi acolo sus am făcut schimb de adrese, că poate viaţa ne va aduna din nou, în cine ştie ce loc. Apoi am coborât şi când am ajuns la refugiu, ne-am luat rucsacii în spinare şi am pornit pe creasta însorită cu gândul de a ajunge la cabana din Valea Sâmbete. Spectacolul crestei Făgăraşului însorit, a fost magnific. Dar cele mai frumoase privelişti le-am avut când am ajuns desupra lacurilor dim Valea Rea. Nu numai ochiurile de apă sclipitoare ne-au încântat, dar şi turma de capre negre care se zbenguia prin acele locuri, parcă ne-au pironit. Ajunsesem în Portiţa Viştişoarei şi către mine s-a îndreptat, ca şi cum n-aş fi fost acolo, un ţap voinic. A venit spre mine şi s-a apropiat la 5-6m. A stat locului o clipă, după care s-a avântat în adâncul hornului, către cădarea Viştişoarei. Atunci m-am gândit prima oară, uitându-mă la micuţul lac al Viştişoarei, pierdut în marea de grohotiş din căuşul căldării glaciare, că pe acolo, dacă voi veni din vale în sus, voi putea ajunge în creastă. Cât priveam eu ţapul şi lacul din Viştişoara, Ionică bântuia locurile dintre lacurile din valea Rea. Alerga printre ele făcând mereu fotografii. Până la urmă a juns lângă noi şi ne-am putut continua tura pe creastă. N-au mai fost evenimente deosebite, doar că ziua contnua să fie caldă şi vârfurile printre care umblam străluceau sub cerul senin şi soarele parcă ar fi fost ca de vară. N-am avut noroc până la capăt şi când aproape am ajuns la Fereastra Mare, dinspre Fundul Bândei, a ajuns până la noi, un prim nor de ceaţă străvezie. S-a risipit ca fumul, dar următoarele au fost din ce în ce mai dese. Noi însă apucasem să intrăm pe coborârea spre Valea Sâmbetei şi ceaţa oricât de deasă ar fi fost, nu ne mai deranja. Până la urmă s-a împrăştiat ultimul val de ceaţă şi când am ajuns la cabană, crestele se vedeau din nou. Noaptea ne-am petrecut-o în cabană şi a doua zi am început coborârea. A fost lung drumul până lânga Mânăstirea Sâmbăta, dar cel care a urmat pe şoseaua către Sâmbăta de Jos, pe soare şi asfalt, a fost infernal. Până la urmă am ajuns la şoseaua principală şi cu autobuzul Ionecsu, am ajuns la Vâlcea. A fost una din excursiile care ne-au oferit tot ce putea da Făgăraşul, chiar şi vremea rea, care n-a lipsit mult să ne doboare.

Cronologic, ar fi trebuit să amintesc mult înainte, o împrejurare când am traversat munţii Făgăraş. De data asta am făcut-o cu maşina, împreună cu părinţii mei. Erau aici, la Râmnicu Vâlcea şi trebuia să-i du-c la Câmpulung. Le-am propus să mergem pe transfăgărăşan, deabia deschis. Nici măcar nu era în întregime asfaltat. Am plecat dimineaţa din Vâlcea şi am siut pe ramura nordică a transfăgărăşanului. Am ajuns cu bine la Bâlea-Lac, unde am făcut un prim popas. Mama mea era pentru prima oară în munţi, mai ales la aşa altitudine. Era vară şi afară destul de cald. Câtăva vreme am stat pe malul lacului, după care am trecut prin tunel şi am început coborârea. Pe drum, la vremea aceea, ieşea cerşind mâncare, o namilă de urs. Am oprit maşina şi l-am servit cu ce aveam la noi. Cea mai încântată a fost mama mea, căreia atâtea premiere cât avusese în ziua aceea, i-au produs o încântare deosebită. Restul drumului, traversarea barajului şi drumuşl prăpăstios de după lac,, i-au lăsat amintiri de neşters. Mult n-a mai dus-o după aceea, dar nu odată şi-a amintit cu plăcere de acea întâmplare.

Cu Ică Giurgiu, am început într-o frumoasă zi de octombrie, încursiunile în Făgăraşul cel mai de vest, acela pe care doar mi-l aminteam, din drumul de creastă. Am aşteptat sosirea autobuzului ce-l aducea pe I.G. şi echipa sa. Am mers bîmpreună până la Câineni. Păşeam pe un drum cu totul nou. Intram pe valea Satului. Mi s-a părut deosebită, ca întotdeauna când pătrunzi prin locuri noi. Dar valea, păarcursă de atunci încoace de multe ori, mi s-a părut întotdeauna interesantă, ba prin multe locuri chiar frumoasă. Am urcat într-un ritm alert. Uneori a trebuit să ne abatem pe marginea pârâului, chiar pe lângă pereşi stâncoşi, pentru că drumul, altădată unul intens circulat, fusese luat de apele mari. Pe valea îngustă, cu săritori la tot pasul, era şi normal ca drumul să fie mai tot timpul luat de ape. Într-un urcuş continuu, am ajuns într-un cot de drum, aflat într-o poiană. Pe dreapta, suind vârtos, se desprindea un drumeag, pe care la întoarcere aveam să mă dumiresc ce e cu el. Până atunci, am continuat pe drumul umbros – eram în zilele sfârştului lui octombrie, călduros totuşi – şi am ajuns la un important cot al drumului. Altă dată aveam să aflu că se numea „ podul de frasin ”. De aici drumul se înscria pe coasta muntelui şi se desprindea de firul apei. Tot cam pe aici, dar încă nu am aflat pe unde, se desprinde, sciâurtând serpentinele, o potecă care urcă prin pădure, până undeva sus, întâlnind din nou drumul. Noi am urcat pe drum, intersectat adesori de stânci prăbuşite din coasta muntelui. După câtăva vreme am ajuns la o casă cu etaj, încă utilizabilă şi de acolo mai departe, intrând în clipul calcaros al Făgăraşului. Am aflat atunci de la Ică Giurgiu, că aceşti munţi sunt străbătuţi de o fâşie de calcar, cam pe toată lungimea lor. Pe această fâşie, prietenul care ne conducea, om de meserie, căuta mereu alte şi alte peşteri sau doar cavităţi în inima muntelui. Curând am părăsit din nou valea şi după o serpentină lungă, am ajuns la capătul drumului. Se vedea pe firul apei mai sus, un fel de potecă, pe care câtăva vreme am urmărit-o, dar mie mi-a părut că se înfundă. Ca să ieşim în locurile unde vroiam, am luat-o direct părin pădure. Cam greu, dar până la urmă am ajuns într-o potecă lată. Ajunsesem în drumul Coţilor şi pe cel al stânei cu acelaşi nume. Poteca de creastă se desprindea la dreapta, dar noi am continuat coborârea până la stână. Ică nu a vrut să rămânem în stână, aşa că ne-am întins corturile ceva mai sus, pe pârâul din stânga, cel denumit Piciorul Boului. Noaptea a fost la început liniştită, aşa cum fusese şi ziua, numai că după miezul nopţii, s-a întins peste munte o furtună cu fulgere şi trăznete, însoţită de ploaie. A trecut şi asta şi pentru că nu puteam dormi, am preferat să-mi iau sacul de dormit, lanterna şi să mă adăpostesc în stână. Până la ziuă nimc nu m-a deranjat. Apoi am început să urcăm spre creastă, până acolo unde aveam să aflu mai tărziu că se afla Şaua Prislopelului. Urma să ajungem în valea Curpănului, în zona unui izbuc sau poate al unei peşteri. Timpul însă se stricase şi peste munte apăruse ceaţa. Câtăva vreme am urmat o potecă, ce avea să ne ducă la stâna din Vârtop. Am găsit-o înconjurată de bălării. Nu mai era folosită de multă vreme. Apoi am început să coborîm, până Ică s-a convins că ceaţa nu ne va da pace. Aşa că ne-am întors în tabără, am strâns-o şi pe la ora 11, am început coborârea. De data asta am mers cât se putea de repede şi până în Şaua din Ciungi, nici nu ne-am oprit. E drept că ceaţa nici nu ne dădea voie să ne aruncăm ochii prin împrejuriâmi. Mai bine, pentru că aşa cum aveam să aflu mai târziu, frumuseţile pe care le-am fi văzut, ne-ar fi întârziat. Ajunşi în şa, Ică şi ceilalţi şi-au cerut scuze că trebuiau să prindă un autobuz ce-i ducea direct la Bucureşti şi au luat-o la picior. De ajuns la Câineni am ajums cam odată, cu doar câteva minute mai târziu. Am prins autobuzul şi împreună am ajuns la Vâlcea, unde ne-am despărţit. Excursia nu îşi atinsese scopul, dar cu acest prilej aveam să descopăr un alt Făgăraş pe care nu-l ştiam şi pe care mai apoi, în multele peregrinări pe acolo, l-am îndrăgit nespus.

De atunci încolo, valea Satului şi nu numai acest loc din extremitatea vestică a Făgăraşului, mi-a devenit drag şi de fiecare dată când ajungeam acolo, vedeam alte locuri prin care doream să merg şi alte planuri de excursii, unele chiar realizate mi-aun stat în faţă.

Unul dintre acestea, deşi iarna apăruse la munte, a fost o excursie destul de pretenţioasă. Încercam o traversare, dinspre Suru spre Câineni. Am urcat pe timp frumos spre Suru. Pe măsură ce urcam, stratul de zăpadă, la început doar o pojghiţă de nebăgat în seamă, s-a transformat mai apoi într-un strat zdravăn. Nu numai asta, dar a început să fie şi frig şi pe deasupra nu prea ştiam multe despre refugiul care luase locul cabanei arse şi nici dacă acolo vom găsi loc de dormit. Către finalul potecii, către fosta cabană, ne-am întâlnit cu câţiva tineri care coborau. De la ei am aflat că sus, la refugiu, mai erau şi alţii, care se străduiau să facă focul în sobă şi nu prea reuşeau. Dar aveam şi noi loc, cu siguranţă. Aşa era. Câţiva veniseară acolo să tragă un chef, dar alţii, tocmai din Slatina, veniseră să urce pe Suru şi nu s-au întors decât odată cu apusul soarelui. Nu ne-a fost prea frig peste noapte, dar nici cald nu pot să spun că ne-a fost. Când s-a luminat de ziuă eram afară, cu rucsacii pregătiţi pentru ascensiunea care urma. Am urcat poteca astupată cu zăpadă şi am ieşit sus, la vârful Moaşei. Până acolo am avut de înfruntat, nu numai zăpada, ci şi gheţuşul unei zile de iarnă. Sus bătea vântul. Noroc cu ziua senină, care nu ne punea probleme de orientare. Mioara era în frunte şi când noi ceilalţi, Suzana şi doamna Ungureanu ne chinuiam pe sub vârful Gorganului, ea ieşise de mult în creastă. Sus, la crucea medicinistului, dispărut aici de ceva vreme, ne-am regrupat şi împreună am ajuns în Şaua Apei Cumpănite. Am urcat vârful Tătarului şi am început coborârea spre şaua din Groapa Turcilor. De acolo ne-am îndreptat către Zănoaga Câinenilor, pe care atunci coboram prima oară. Mi se păreau locurile de o mare frumuseţe. Am depăşit Şaua Prislopelului şi am intrat pe poteca marcată cu cruce roşie. Am depăşit izvoare, am străbătut poteca întunecată de brad ce ne întovărăşea şi am ajuns la plaiul de sub vârful Zănoagei. Undeva sub noi, adăpostită sub pavăza stâncilor, într-o zonă de calcar, se zărea stâna Piatra Albă. Mai apoi am aflat că unii îi spuneau doar Zănoaga, dar şi acum cred că primul nume este mai potrivit. De jur împrejurul nostru erau pinteni calcaroşi şi plaiul care se sfârşea tocmai în vârful muntelui dădea locului o notă aparte de frumuseţe. Până aici, dar şi mai departe, umblam pe un vechi drum al grănicerilor, folosit în primul război mondial şi tocmai de aceea, ecoul luptelor de atunci arunca umbra întâmplărilor dramatice de atunci. Îmi tot închipuiam, dar şi acum, cum or fi fost duelurile cu arme de foc ale celor două tabere. Cu puţin noroc şi astăzi se mai găsesc pe ici pe colo, gloanţe sau schije din luptele de atunci. S-a terminat repede plaiul şi pădurea de brad în care am intrat, s-a sfârşit curând. A început coborâşul prin pădurea de fag..erau copacii dezgoliţi de frunzele acum aşternute sub picioarele noastre. Un vânt subţire adia prin crengile fagilor şi sub paşii noştri frunzele foşneau cântecele iernii. Coborârea prelungă până în Şaua Prisăcii parcă nu se mai termina. A urmat un urcuş scurt până pe plaiul Zănoagei. Ultimele imagini ale crestei albite de nea, se depărtau de noi. Am umblat o vreme printre clăi de fân, strânse acolo pentru vremea iernii care se apropia. Apoi am coborât în sat şi la vremea apusului, am ajuns înn gara Câinenilor. Aşa am descoperit plaiul Zănoagei, pe care de atâtea alte ori l-am străbătut.

Venise primăvara la oraş şi ni se făcuse dor de drumuri în Făgăraş. Am coborît tot în gara Câinenilor, dar acum am început să urcăm, muchia Zănoagei. Mijea a primăvară şi chiar pe drum, încă pe plai, am întâlnit o turmă de oi, neastâmpărată, căutând vlăstare de iarbă proaspătă. Am continuat să mergem pe plai, am trecut pe deasupra izvorului Anicăi şi am coborât în adânca şa a Prisăcii. Pînă aici drumul nu ne-a supus la cine ştie ce eforturi, iar apropierea vârfurilor mari, cu vizibilitatea care ne-o dădea plaiul întins, ne-a făcut să nici nu simţim drumul. Până a nu ajunge aici, când încă drmul se plimba pe plai cât vezi cu ochii, un cioban, întrebat cum se numesc locurile, ne-a spus că pe aici se află Poiana Vulturilor şi că din ea coboaraă o potecă până în Valea Satului. Atunci când am refăcut drumul pe vale, am întâlnit un început de potecă ce părea umblată şi aceea cred că era poteca amintită de cioban. Când am depăşit adânca şa amintită mai sus, pădurea părea să trăiască sub ochii noştri. Urcuşul era lung şi fără minunile florilor de primăvară, apărute prin ochiurile de poiană întâlnite în cale, nu ştiu ce ne-am fi făcut. Ochiurile de lumină ce răzbăteau prin desişul copacilor încă dezgoliţi, ne-au scos în faţă covorul de ghiocei. Mai pe de lături, parcă mai modeste, covoare întinse de brebenei. Şi erau aceştia de toate felurile. Când mov, aşa cum le e lor culoarea, dar şi roşietici şi printre ei cei albi. Apăruseră peste tot frunzuliţe de untişor. Rotunde şi diafane. Acum, dacă ai răbdare, culegi frunzele şi-ţi faci o salată de primăvară, care să-ţi dea tăria muntelui. Mai târziu, când dintre frunze apar flori galbene, amăreala pune stăpânire pe frunze. Trece timpul şi urci muntele şi pe nesimţite ajungi la pădurea de brad. Curând ajungem la golul Zănoagei, de unde repede începe coborâşul către stâna din Piatra Albă, acolo unde ne vom petrece noaptea. Numai că odată părăsit drumul de culme, ceaţa a pus stăpânire pe munte. Părea stâna departe şi doar păienjenişul ceţii, risipit uneori peste plai, ne-a dus până la urmă la închengătura de lemne ştiută, cu pridvor, stâna în care urma să ne petrecem o noapte în mijlocul zăpezilor care mai sălăşluiau din belşug pe coastele apropiate. Suzana a fost cea care a răzbătut până la poteca cea bună, strecurată prin hoagele pământoase ale locului, adâncite mereu de torenţii furtunilor ce stăpânesc adesea locurile. Mai întâi goana după lemne. Uneori pe plaiul de către marginea apropiată a pădurii, un brad răsturnat ne-a uşurat aducerea lemnelor cu care speram să încropim focul mângâietor lângă care să ne petrecem seara. Apoi a venit rândul astupării golurilor din pereţi, chipurile să nu pătrundă vântul, care se înteţise. Dar nu numai vântul bântuia pe afară, dar şi vălătuci de ninsoare viscolită, stăteau să ia în primire cele câteva petice de poiană gălbejită de apăsarea omătului de peste iarnă. La urmă totul s-a stins între pereţii stânei, focul ne-a mângâiat câtăva vreme, până ne-am săturat foamea şi ne-am amăgit închipuirea cu câte-un degetar de ceai dulce şi pipărat, de ţuică oltenească, adusă de Suzana. Apoi ne-am strecurat în sacii întinşi pe laviţele stânei, cam tari, pe care aveam să încercăm să ne odihnim peste noapte. A bătut vîntul tare şi când ne era lumea mai dragă, vântoasa părea că vrea să răstoarne stâna. Până la urmă avea să fie dimineaţa. Una nu prea grozavă. Cerul era plumburiu, dar soarele se uita pe sub geană. Până a nu începe drumul întoarcerii, muchia înaltă din faţa stânei, părea tentantă. Ajunşi acolo, lângă îngrămădirea de stânci din creastă, am privit cu nesaţ muchia albă din faţă. Acolo se afla enigmatica muchie a Vemeşoaiei. Atunci a răsărit prima oară gândul nătruşnic de a-i parcurge cărările. Nici măcar nu ştiam că pe acolo pot fi poteci şi cu atât mai puţin cam unde ar ieşi acestea. Pe atunci şi multă vreme după aceea, am crezut că vom ajunge pe muchia cu multe vârfuri a Ciortei. Dar până atunci imaginea de alb imaculat, mi-a rămas în minte. Râdeau cei din prejmă, necrezând că în acea vară vor ajunge cu mine tocmai pe meleagurile acelea depărtate. Apoi ne-am întors la stână şi drumul de întoarcere, pe aceeaşi muchie a Zănoagei Câinenilor, prin acelaşi covor al florilor de primăvară, a fost unul frumos, pe care de multe ori de atunci, l-am parcurs cu aceeaşi dragoste.

De multe ori am refăcut drumul pe Zănoaga Câinenilor. De unul însă îmi aduc aminte mai bine aminte. Discutasem cu Ică Giurgiu posibilitatea de a face o excursie pe aceste meleaguri. Căuta noi peşteri şi am aflat mai târziu, le căuta acolo unde nici nu erau. Spuneau ciobanii întâlniţi în alte peregrinări, că după creasta Zănoagei, ar fi una, ba chiar însemnată ca dimensiuni. N-am putut porni împreună, dar ne-.am fixat loc de întâlnire la stâna din Zănoaga. Am plecat mai târziu. M-a întovărăşit Andrei. A fost o zi frumoasă, cu destul soare şi mai ales privelişti către crestele încă înzăpezite. Eram în prejma Paştilor, mai aveam doar vreo două zile până la Înviere. Nu prea avea fiu-meu chef de munte, dar pentru că îmi promisese, cam de nevoie, urca cu mine. Prin poienile Zănoagei, cu clăile – câte mai rămăsesră peste iarnă –risipite pe alocuri, am trecut repede. Am depăşit izvorul Anicăi, am coborât afunda curmătură a Prisăvii şi drumul greu a început odată cu urcuşul prin pădurea de fag, care întotdeauna primăvara, era smălţată cu flori. M-am străduit să-i explic lui Andrei denumirile acestora. Nu speram ca el să le reţină nici înfăţişarea, nici denumirea, dar măcar îmi păstram entuziasmul din totdeauna. Ziua era una cam încurcată, când soare, când străbătută de nori apăsători. Doar când am ieşit din pădure, acolo unde plaiul părea să nu se mai sfârşească, ne-a revenit cheful de viaţă. Mai ales lui Andrei, care pe atunci era proaspătul posesor al unui mobil şi de acolo de sus, a sunat-o pe Floriana şi convorbirea aceasta, de aici din creasta muntelui, parcă ne-a apropiat familia şi sărbătorile Paştelui de peste două zile, ajunsesră lângă noi. Am coborât în vale, la stâna din Zănoaga, acolo unde pe hoage stăruia zăpada. De sub omătul gros, răzbătea gâlgâitul pârâului grăbit la vremea primăverii, ce stătea să invadeue muntele. Am intrat în stână şi pus la vedere, pe un butuc, am găsit un bilet al lui Ică Giurgiu. Îşi cerea scuze că nu a mai rămas, dar prospecţiunile sale, luaseră sfârşite prin aceste locuri şi îşi continua drumul către valea Satului, urmând să înnopteze la stâna din Coţi. Noi ne-am întins la soare, aproape de torentul gâlgâietor şi sub pavăza coastei acoperite până sus de zăpada încă stăpână pe munte. Către seară au ajuns la stână braconierii, veniţi cu siguranţă după cocoşi de munte. Era doar perioada rotitului şi nu putea scăpa braconierii prilejul ăsta, chiar dacă ei mărturiseau cu totul altceva. Peste noapte şi mai spre ziuă, braconierii s-au foit, au plecat, s-au reîntors, ne-au povestit că de fapt căutau lupi şi poate cocoşul împuşcat era undeva pe aproape. Însfârşit s-afăcut vremea plecării şi fiecare dintre noi, pentru motive diferite, am răsuflat uşuraţi. Cu Andrei am ajuns repede la drumul alpin. Mai greu ne-a fost din când în când prin pădure, pe acolo unde soarele nu răpusese troienile de zăpadă. Către plai, acolo unde brazii se răreau şi soarele încălzea de-a binelea, am putut merge mai repede. Curând am ajuns desupra stânei din Coţi şi pe lângă ea, forfoteau niscaiva oameni. L-am bănuit pe Ică Giurgiu şi ai lui. Am strigat, ne-au răspuns şi am înţeles până la urmă, că drumurile noastre din acea zi, nu se vor intersecta. Am depăşit şaua Prislopelului, am urcat spre stâncăriile crestei senine şi vântoasele care ne aşteptau şi ne-am continuat drumul pe sub Chicile Fedeleşului. Apoi în Şaua Corbului, am mai vorbit odată cu Floriana. Tot acolo am constatat că avem destul timp să sjungem la gara din Turnu Roşu ca să prindem un anume tren, care să ne ducă mai repede acasă, atât cât să ne putem odihni pentru noaptea Învierii. Cu prăznuirea Paştilor din acel an, a luat sfârşit excursia noastră pe meleagurile Făgăraşului apropiat nouă.

Într-un început de mai, am înnoptat la bordeiul din Şaua Apei Cumpănite. Ajunsesem acolo împreună cu cele două doamne: Ungureanu şi Suzana. Era o după amiază caldă şi mai ales însorită. Bordeiul ne-a primit cu ce avea el de dăruit de fiecare dată. Privelişti largi către munţii Căpăţânii şi spre Parâng, cu vânt puternic, care deabia ne-a permis să încropim un foculeţ. Cu Izvorul Sterminosului, gâlgâind sub pavăza zăpezii din topirea căruia, acum era atât de puternic. A urmat o noapte liniştită, doar din când în când, rafale de vânt puternice se propteau în bordeiul nostru. A doua zi, voiniceşte, am apucat-o spre creastă. Nu prea ştiu bine ce era în mintea noastră când ne hotărâsem să trecem peste Suru, peste Budislavu şi să coborâm în Avrig, trecând pe la cabana Bârcaciu. Ne luase Dumnezeu minţile şi uitasem că suntem cu toţii bătrâni. Norocul nostru a venit de la troianul de zăpadă întărită persistent pe versantul sudic al Surului. Şi până atunci nu avusesem parte de prea multă linişte. Vântul bătea în rafale puternice şi adeseori trebuia să ne sprijinim, să ne oprim, să nu ne dărâme. Aşa am ajuns în Şaua Surului. Am schiţat un urcuş, vroind parcă să urc moţul Surului şi să continuăm să mergem pe creastă. Era atât de tare zăpada şi asta chiar a fost norocul nostru, încât am renunţat şi ne-am îndreptat către fosta cabană Suru. Aici era linişte şi brazii deabia de erau uşor fremătaţi către vârfuri, atinşi de vântul venit din creastă şi care nu avea timp să se oprească şi pe aici. Am început coboârea, numai că Suzana a luat-o la drepta, pe poteca marcată cu triunghi albastru. Am ajuns în valea Moaşei Avrigului, pe care mai apoi am avut de parcurs un drum infernal de 18 km. la Avrig am ajuns leşinat şi cele 2-3 îngheţate găsite acolo şi vreo două sticle de coca-cola, nici nu mi-au potolit setea, nici nu mi-au luat oboseala din picioare. Ştiu că pe drum, cucoamele m-au îmbiat la odihnă pe marginea drumului şi le-am refuzat, spunându-le că dacă mă aşez jos, nu mai sunt în stare să continui mersul. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă am fi izbutit să trecem Surul !?. Cu autobuzul luat din Avrig, am ajuns repede în Vâlcea.

Drumul către coada Făgăraşukui,, mai spre capătul vestic al lor, avea pentru mine misterele lui. Şi nu din vremurile din nurmă, ci încă de pe când, copil fiind, frunzăream un ghid, poate întâiul apărut la noi, cel al lui Ionescu-Dunăreanu. Îl găsisem în casa din Câmpulung a unui unchi, mare amator al munţilor, ce-i legănaseră şi lui viaţa. Avea acesta regulile lui, nescrise, despre mersul pe munţi. Îi bătuse mult, îi rămăsese o anumită nostalgie. Din ghidul amintit, aflasem că dinspre valea Oltului, urcă poteci spre creste. Mai ales cea din Porceştii vremii aceia, părea mai la îndemâna turiştilor. Acum, când locurile acelea erau la îndemâna mea, venind dinspre Râmnicu Vâlcea, totul părea uşor. Mai rămânea să-mi găsesc tovarăşi de drumeţie. Pe drumul Coţilor, venind dinspre Câineni, a început druml acesta lung şi încâlcit. Mai întâi pe frumoasa vale a Satului, până „ La Ciungi ”. Apoi pe drumul Praporgescu până la plaiul Apei Cumpănite, acolo unde ca întotdeauna, bordeiul de acolo, ne aştepta cu oferta locului numai bun de înnoptat. Apoi în dimineaţa senină, plecarea către locurile pentru mine necunoscute şi pentru ceilalţi doar o amintire neclară. Până în vârful Tătarului, apoi pe la izvoarele de sub Chica Fedeleşului, până în Şaua Corbului. Până aici poteca bună, marcajul vizibil, totul era fără probleme. Mai departe ne angajăm pe drumul coborâtor spre valea Mărului, acolo unde speram să ajungem la timp, pentru a prinde trenul care oprea mai mult din obişnuinţă în hala pierdută în uitare. Ne angajăm pe coasta Chicii Pietrelor, pe versantul sudic, cel care multă vreme avea să mărginească bazinul Curpănului. Eram în zona calcaroasă a acestui necunoscut Făgăraş şi valea aceasta, a Curpănului, adâncă, cu versanţi înierbaţi, aproape verticali, alcătuiau necunoscutul unor enigme cu peşteri, cascade şi izbucuri, despre care imaginaţia mea, încă mai izbutea să ţeasă aventuri pe care aş fi crut să le trăesc. Ici colo am găsit în drumul nostru şi câte un marcaj îmbătrânit. Aveam cu noi ghidul mai proaspăt al lui Ilie Fratu şi speram să găsim cu uşurinţă drumul. Un coborâş prelung şi iată-ne într-o curmătură bine pronunţată, la limita dintre versantul sudic, golaş şi cel nordic acoperit de brazi. Un stâlp metalic ruginit, aplecat într-o rână, cu săgeşi pe care scrisul vechi nu se mai cunoştea, ne-a dat siguranţa că am ajuns în Curmătura cu Brădui, amintită în ghidul nostru. Crengi de brad crescute de-a valma, obturau intrarea pe potecî. Părea gardul învechit al castelului din Pădurea-Adormită. Când am străbătut desişul brazilor, am descoperit poteca bună, dar întunecată de brădet. Prin pădurea adormită, poteca părtea străbătută îndelung. Asta până la marea Poiană a Srâmbanului, acolo unde spre creastă, mai dăinuia vechea stână. Într-o covată, stătea gâlgâitor, Izvorul Trocului. Mai spre creastă, poteca părea cea bună. Şi într-adevăr ducea spre începuturile unui drum, cel ce cobora mai apoi în valea Strâmbanului. Dar drmul nostru era mai jos, până într-o crestuliţă însorită, smălţată cu flori galbene, numai bună de trândăvit la soarele verii ce se înstalase pe munte. Am hălăduit o bună bucată de timp, până când ne-am adunat gândurile şi am socotit că deabia de mai aveam timp să ajungem la halta pierdută în vale. Am căutat poteca şi mai spre dreapta crestei pe care ne aflam, am găsit-o. Am coborât printre fagi uriaşi şi printr-o poiană cu urzici. Apoi printr-una pişcătoare până dincolo de brâu, către rămăşiţe de stână cu căldări desfundate, ale altei vieţi risipite pe meleaguri uitate. Şi drumul ne-a condus către o curmătură cu repeziş prelung. Ajunsesem în Curmătura Adâncă. Poteca se încolăcea printre ferigi înalte, din care ţâşnea persistent, un miros acrişor. Moş Martin nu era departe, sau poate ne pândea din vreun cotlon. Le spun tovarăşelor mele că ursul deabia trecuse pe acolo şi tot eu mă aleg cu ponoase. Chipurile nu trebuia să le sperii cu snoave d ’astea adevărate. Apoi începem urcuşul prelung pe coasta Păişului. Soarele dogorea năpraznic şi poteca uscată se strecura printre crengi de mesteceni înfierbântaţi. Am ajuns până la urmă pe poteca ascunsă în adâncul unui făgaş ce ne-a obligat să-l parcurgem cu câte un picior pe fiecare mal. Într-un cot al potecii, ne-am abătut pe sub bolta de fagi înalţi pe o adevărată alee, care ne-a scos în poieni. Soarele dogorea şi deabia am aşteptat o umbră deasă, unde ne-am prăvălit în iarba mare. A fost acesta ultimul popas înainte de a ieşi la marginea căii ferate, aproape de halta din Valea Mărului. Pârâiaşul din apropiere, ne-a răcorit după atâta zăpuşeală şi până la venirea trenului ne-am tot jucat cu câinele şefului de haltă. Într-un târziu a ajuns aici şi trenul. În halta rătăcită de lume, nici nu ştiu ce-o fi căutat pe aici !. Ne-am repezit la uşile deschise de zăpuşeala de afară şi până acasă am tot avut ce povesti unul altuia. Pentru mine însă, excursia a avut darul adolescenţei, cea care mă făcuse să jinduesc atâta după enigmele drumului, care iată, ajunsese la liman.

Drumul Coţilor l-am străbătut mai mereu, când ne îndreptam către culmea Făgăraşilor, sau când o coboram. O singură dată aveam să-l străbat până la capăt. Am pornit tot din Câineni, apoi pe drumul lung al Grebeştilor, până spre uliţa care ducea spre şcoala satului. Uliţa se sfârşea în nişte râpe, un vechi drum de care, acum impracticabil. Ne-au întrebat sătenii dacă ne ducem spre Suru. Poate că în alte dăţi pe aici se aflaseră turişti, care căutau, nu ca noi drmul Coţilor, ci pe cel al Surului. Am ajuns repede în creasta muntelui şi drumul lung şi poate monoton, dacă l-am fi parcurs de prea multe ori, trecea pe lângă tarlalele oamneilor şi multele conace risipite prin poieni. Era vremea toamnei şi mai peste tot am găsit mânătărci plopeşti şi acestea cu arome îmbietoare, numai bune de preparat vreo tocăniţă. Urcuşul era domol, doar spre vârful Măgurii a fost ceva mai accentuat. Mai spre prânz am ajuns în şaua La Ciungi, de unde drumul ne era prea bine cunoscut. Drumul ăsta pe care ne aflasem până atunci, dar şi pe mai departe, era cunoscut drept „ Drumul Praporgescu ”. Pe el se desfăşuraseră trupele româneşti în primul dintre războaiele mondiale. Bătălii cumplite, morţi cu duiumul şi peste toate, amintirea controversată a generalului care dăduse numele drumului. Se pare că era o fire dură şi purtarea lui cu soldaţii era prea dureroasă, dar poate chiar aşa trebuia să fie. S-a stins generalul prin aceste locuri şi moartea lui a fost romanţată cu ultimele ziceri ale lui: „ să nu cedaţi Coţii ”. Atunci avea o semnificaţie militară, dar pentru mine are astăzi, doar una legată de frumuseţi montane. Din Ciungi în sus, drumul era bine cunoscut, iar muchiile prelungi, înalte, ce duceau spre creasta Făgăraşului, privite cu nesaţul celui ce le vroia cunoscute, erau tot atâtea locuri pe care le mângâiam cu privirea. Am urcat prin locuri care deabia acum mi se întipăreau în minte. Am trecut de marile serpentine prin care îmi tot închipuiam cum se chinuiseră caii, încărcaţi cu tot armamentul cărat pe panta muntelui. Am trecut pe lângă stâna dintre văi, acolo unde altădată fusese un pichet grăniceresc şi pe lângă cuptorul de var folosit poate la construcşia acestuia. Apoi un ultim urcuş important ce ne-a scos în strunga înaltă de unde începea coborâşul către stâna din Coţi. O cunoşteam încă din prima împrejurare când ajunsesem aici. Atunci venisem pe valea Satului şi întinsesem cortul din sus de stână. Acum făceam prima oară drumul înreg şi masul peste noapte era o premieră. Toamna târzie îşi spunea cuvântul. Era foarte rece. Focul din stână a mai atenuat frigul de afară. Lângă el ne-am adunat şi am stat acolo până când afară, luna plină şi-a arătat lumina. Apoi am urcat panta aspră din spatele stânei şi ne-am aşezat pe grupul de stânci de pe plai. Ne-am lăsat mângâiaţi de lumina rece care îmbrăţişa muntele, până ne-a cuprins frigul. Ne-am retras în stână şi ne-am strecurat în sacii de dormit. Peste noapte am ieşit în prispa stânei şi din întunericul adânc al pădurii de brad, străluceau două scânteiuţe. Ori mi s-o fi părut !. Dar imposibil să fi fost acolo un animal care să ne pândească peste noapte, nu era. A doua zi am urcat până în Şaua Prislopului şi am prins marele drum al Zănoagei Câinenilor. Ca mai întotdeauna ne-am amintit de poveştile celor din Câineni, despre familia Piţigoilor, ce-şi aveau stâna nu departe. Era renumită întreaga familie, drept una zgârcită, ce-şi mânc de sub unghii şi scandalagioaică, de nu aveai loc prin preajma ei. Aşa, ca un exemplu, în sat fiind două biserici monument istoric, se alocaseră fonduri de restaurare pentru amândouă şi familia sărise cu gura pe săteni şi preoţi, să nu cumva să accepte aşa ceva. A rămas până la urmă ca ei şi doar una dintre ele a intrat în restaurare. Dar poate că or fi avut dreptate, pentru că aceasta nu şi-a sfârşit lucrările nici acum, după amar de ani. Apoi am continuat drumul pe muchia ce ne ducea spre creasta Făgăraşilor, către Chicile Fedeleşului. Drumul bine conturat, croit în primul război mondial, ne-a oferit ca mai întotdeauna, câteva relicve ale luptelor de atunci: gloanţe vechi şi schije de obuze. Ce trebuie să fi vuit văile de şueratu acestora. Acum muntele ne oferea liniştea de care aveam nevoie. Până a nu ieşi în creastă, am străbătut lunga căldare din Groapa Turcilor. Pe aici poteca se strecura liniştită şi pe nesimţite ajungeai în creastă, nu departe de locul fostului refugiu din Tătaru. Poate că n-aş fi amintit de acest loc, cu denumire netrecută pe hărţi, dacă pe aici n-ar fi fost primăvara, când zăpada se topea cu repeziciune şi de sub ea apăreau covoare de brânduşe. De câte ori am ajuns la vremea lor, mă străduiam să le ocolesc, să nu calc minunea revenirii la viaţă, dar câte una tot oi fi strivit şi pentru toate suratele ei, îmi cer întotdeauna iertare.

Valea Satului a fost străbătută de grupul nostru, de atât de multe ori, încât amănuntele ne marcau mersul prin aceste locuri. Ştiam unde apare izvorul, unde poteca se sprijină pe coasta muntelui, unde apar ochiurile de poiană, unde sunt cele mai frumoase cascade şi câte şi mai câte. Când o străbătusem prima oară, aflasem doar că se termina într-un mare loc de întoarcere a camioanelor care cărau lemne şi că de acolo trebuia să urci prin pădure, panta muntelui, mai mult decât aspră, până întâlneai poteca ciobănească. În această împrejurare pe care vreau să o amintesc, am parcurs în întregime drumul văii. În gară ne-am întâlnit cu doi localnici-turişti, familia Cocoş, tatăl şi fiul. Urcau pe vale până la stâna din Cocoriciu. Era trecut de mijlocul lunii noembrie. În sat ne-am pierdut de ei şi doar o singură dată le-am auzit hăulitul. Am trecut de ramificaţia spre Ciungi şi am continuat drumul pe vale. Până într-o curbă brutală, unde părăseam valea. Se vedea că aici fusese un pod, acum acoperit de aluviuni. Aveam să aflu mai târziu, de la cei doi amintiţi, că locul acesta se numea „ podul de frasin ”. De aici încolo ne-am afundat în ceaţă şi profesoara, tovarăşa mea de drum şi-a scos fluierul – sperietoare de animale chipurile – şi din când în când mai dădea câte un ţignal. Pe aici drumul era înierbat, semn că nu mai fusese folosit de mult. Adeseori clivajele specifice Făgăraşului, alunecate din munte, îngustau drumul până a nu rămâne decât o potecă. Am mai parcurs câteva serpentine şi până la urmă am ajuns în apropierea unei case. Cea de la Obădariţa. Din casă au apărut cei doi, care pe o potecă ce urca din vale, scurtaseră drumul. Cam ploua şi nu ne prea convenea să fim udaţi. Noroc că până la urmă ploaia a stat şi noi ne-am continuat drumul. Cocoş-tatăl, ne-a ţinut de urât, povestindu-ne mereu câte ceva. Mai ales despre leacuri din plante. Fiecare boală avea unul. Chiar şi astmul meu avea unul. Mi l-a spus, dar l-am uitat repede. Îmi aduc aminte că uitându-se la unghiile mele, mi-a spus că astmul nu-i prea gav. Am ajuns pe nesimţite la platforma de întoarcere, acolo unde drumul se termina. Bănuiam că mai departe, trebuie să fie o potecă. Doar ciobanii nu urcau printre brazi şi chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să se vadă un loc bine bătut. Cu cei doi Cocoşi, am străbătut valea în continuare, prin locuri bine cunoscute de ei. Am întâlnit săritori înspumate ale apei, de câteva ori am sărit de pe un mal pe celălalt şi după câtăva vreme am părăsit valea şi am urcat malul stâng, până am ajuns prin locurile mult bătute de ciobanii din Coţi. Aşa am cunoscut continuarea normală a drumului pe vale. Şi dacă până atunci frumuseţile văii erau doar cele văzute din drumul de sus, mult bătut, alterate de mâna omului, apoi cele de acum, din locurile înguste prin care treceam, au fost cele mai interesante. Am ajuns la stână, unde cei doi ne-au ajutat să spargem vreo două lemne, cu toporul pe care-l aveaau cu ei. Am rămas singuri. După amiaza am urcat până în preajma avenului din Coţi şi pentru că ploaia iar luase în stăpânire muntele, ne-am întors la stână. Am petrecut o noapte liniştită. A doua zi am urcat în Prislop şi am început coborârea pe muchia Zănoagei Câinenilor. Am depăşit Curmătura Prisăcii şi când am ajuns pe plai, lângă prima dintre clăi, ne-am dat după ea, adăpostindu-ne de vântul tăîios şi rece. Lângă claie era o scormonitură în pământ. Lângă ea m-am aşezat, fără să-i dau vreo importanţă. Doar că la un moment dat, profesoara, a observat un purice pe rucsacul meu. M-am repezit spre el şi am nimerit într-o adevărată cireadă. Nu mai pridideam să-i caut şi să-i stâlcesc. Am terminat cu rucsacul şi am început cu hainele. Şi profesoara a început vânătoarea. Până la urmă am coborât şi undeva departe, la adăpostul unui gard, feriţi de ochi curioşi, ne-am dezbrăcat şi ne-am puricat reciproc. Când am ajuns în sat şi apoi am ieşit în şosea, ne-am întânit cu Cocoşii, cărora le-am întins mâna. În palmă se lăfăia un puric cât toate zilele. Le-am povestit întâmplarea, dând vina pe stâna Coţilor de unde credeam că-i colectasem. Ne-au spus că nu era adevărat şi că probabil ne nimerisem lângă un culcuş de vulpe şi deabia atunci ne-am adus aminte de gropiţa lângă care stătusem. Acasă, oricât m-am ferit, tot mi-am umplut pisicile cu animalele luate de la vulpe. Şi mai este ceva de adăugat. Peste un an, la bordeiul de la apa Cumpănită, ne-a vizitat un cioban. „ Parcă v-aş cunoaşte. Parcă era cu dumneavoastră o blondă, când v-aţi dezbrăcat lângă un gard . ” Să mai crezi că muntele nu are ochi !.

Apa Cumpănită a fost ţinta multor excursii frumoase. Le-am pierdut şirul sau unele nu merită a fi amintite. Unele însă semnifică locuri mult umblate, dar pentru mine au fost premiere mult râvnite. Urmărind drumul spre apusul Făgăraşilor, în faţă cu imaginea altor munţi iubiţi, cei ai Lotrului, poteca ce se strecura din vârful Tătarului sau pe sub acesta pe versant sudic, apoi pe sub Chicile Fedeleşului şi cea a lui Schiau, trecând pe deasupa Gropii Turcilor, pe lângă locul împământenit într-un scoc bine conturat, pe lângă fundaţia vechiului refugiu, erau tot atâtea locuri pe lângă care am trecut de foarte multe ori. Mai departe, înainte de a ajunge la Chica Pietrii, poteca marcată cu cruce roşie, se desprinde spre una din muchiile nordice, ce ne conduce către Turnu Roşu. Mai întâi prin Şaua Corbului, apoi prin poiana presărată cu stâncării şi lumină din belşug, după care se strecoară printre brazi, până ajunge la marea potecă ce duce spre noua aşezare a stânei din Strâmbanu. Apoi poteca largă străbate o pădure de fag, frumoasă în toate anorimpurile, dar mai ales primăvara, când flori de tot felul şi fire de iarbă timide, răzbat de sub covorul de frunze care le-a ţinut de cald toată iarna. Până ajungi în Lunca Pleşii, sub Chica lui Ionel, totul transpiră frumuseţe şi nici nu ştii când ajungi în locurile luncilor, adăpostite pe de o parte de fagi, iar pe cealaltă de mestecenii ce-şi freamătă frunzişul sclipitor. Aici drumurile se despart. Vechea potecă urmăreşte creasta muntelui, trece pe lângă un căuş cu izvor, se abate pe coastă, pe drum de brână mult umblat şi coboară direct în ogoarele oamenilor, intrând printr-o poartă, semn că de acum locurile au stăpân. Dar din lunca amintită, mai este o potecă, mai directă, mai scurtă, marcată cu punct roşu şi care te aduce la mânăstirea Turnu Roşu, vestigiu istoric – mânăstirea are vechea biserică cam de pe la 1600. Te abaţi la dreapta şi prinzi repede serpentinele multe ale potecii. Câtăva vreme pe plimbi pe coasta muntelui, fără un prea mare coborîş. Apoi coborârea pe muchia muntelui te duce dintr-o parte într-alta a ei, ameţind până ajungi jos. Pădurea de fag, unii doborîţi de bătrâneţe şi furtuni, au de multe ori pe trunchiurile lor, adevărate colonii de bureţi. Doar să-i prinzi când apar şi mustesc de prospeţime şi să n-ai neşansa să treacă altul înaintea ta, să te lase cu buza umflată, când le vezi urmele celor proaspăt culeşi, cum am avut noi într-una din coborâri, când speram că cel dinaintea noastră, îi va lăsa la locul lor. După ce ai coborât repezoiul muchiei, ajungi la capătul drumului forestier. Am apucat să văd, cum pe aici încercau să urce unii cu motociclte de mount-bake. Dar atunci n-au reuşit decât să strice poteca ciobănească. Poate altădată chiar au urcat. Până la mânăstire mai faci 1 km. Alături de biserica veche, s-a construit una nouă, din lemn şi chilii chiar impunătoare. Au tăiat însă muntele, cu brutalitate şi dacă nu vor face un zid de sprijin pe măsură, se vor trezi cu o alunecare de teren de toată frumuseţea, peste toată osteneala de până acum. Un moment de pioşenie şi încă 4 km de drum până la staţia de cale ferată. Mai întâi însă, treci prin satul ardelenesc, cu aşezări specifice şi obiceiuri cere-ţi sar în ochi. Iar sfârşitul unei zile de duminică, cum le-am apucat mereu când am trecut pe aici, cu oameni ce se pregătesc de ieşit la poartă la sfat, unii poate doar la cârciumă, cu tineri gălăgioşi, cu obiceiuri importate, alcătuesc un spectacol în sine, care întotdeauna m-a impresionat.

Miclăuşul era unul din vârfurile despre care auzisem lucruri interesante. Dar şi dacă n-ar fi fost aşa, ţuguiul care domina văile era unul era unul interesant. Într-una din zile am plecat chitit să urc vârful. În tren ne-am întâlnit cu Mihai, personaj pitoresc, vestit mai ales prin cantitatea de băutură pe care o ingera mai în toate plimbările lui montane. Am uircat pe valea Satului, prin poiana Ciungilor şi până la urmă tot în bordeiul de la Apa Cumpănită am ajuns. Acolo l-am abandonat pe Mihai, căruia cred că i-am făcut un bine, pentru că îşi putea savura în linişte vinul din sticla din care mai trăsese pe ascuns şi în timpul urcuşului. Am zăbovit puţin în bordei, după care am plecat în căutarea Miclăuşului. Am străbătut domeniul stâncos al Sturilor Vâlcului, am trecut de îngrămădirea de stânci din vârful Moaşei, apoi de şaua molcomă, unde am întâlnit un cioban sfătuitor pentru drumul Miclăuşului. Am apucat-o la dreapta. Bătea un vânt cumplit. Ne îndoia pur şi simplu. Am căutat cât puteam de repede, pavăza Cocoriciului, care ne-a adăpostit de vântul turbat. Apoi pe hăţaşul oilor, ne-am îndreptat spre vârful înălţat solitar, parcă la marginea Făgăraşului. Parcă de acolo de sus, o mare părpastie se căsca spre lumea de jos. Altădată când treceam pe muchia Vemeşoaiei, Miclăuşul chiar aşa părea. Versantul dinspre valea Boiei Mici, avea pe întinsul ei, o ruptură care sfârşea în pădurile văilor. Pe înălţimea rupturii, nu era decât stâncă golaşă. Avalanşele iernilor năpraznice, târâseră totul în ncalea lor. Doar sus, deasupra rupturii,stătea coroniţa unei poieni înalte. Acum însă doream să ajungem pe vârf, dar cum am depăşit locurile cu stânci rătăcite pe coasta muntelui, pe măsură ce ne apropiam de marea şa ce despărţea Miclăuşul de Cocoriciu, vântul părea că vrea să ne smulgă din loc. Am renunţat şi dintre noi, cel mai nevolnic,. Ionică, s-a încumetat să meargă mai departe dar nici el nu s-a urcat pe vârful ţuguiat, ci s-a îndreptat către Şaua Surului. Cum era el mic şi slab, mă mir că vântul nu l-a smuls, să-l poarte către văile adânci. Noi ne-am întors la bordei şi nu mult după aceea a sosit şi el. Aşa că atunci, cel puţin, nu am reuişit să urc vârful Miclăuşului.

Muchia Vemeşoaiei devenise un vis. Doar tovarăşi de drum mai trebuia să-mi găsesc. Până la urmă, cei obişnuiţi, profesoara, Suzana şi Ionică, au fost tentaţi de o astfel de aventură. Ştiam doar că trebuie să urcăm pe valea Boia Mare, că undeva trebuie să traversăm apa şi să urcăm chiar de la începutul muchiei. Poiana Arsurilor, vârful Olanului, cel al Vemeşoaiei şi Galbenu, reprezentau toate cunoştinţele mele despre traseu. Pe valea Boia Mare am tot mers până până i-am depăşit confluenţa cu cea Mică. Cabana aflată la întâlnirea celor două râuri gemene, doar am zărit-o prin frunzişul pădurii. Apoi am întins pasul în continuare. Am trecut pe lângă o veche păstrăvărie, am trecut un pod şi tocmai când ne întrebamcam cât mai avem de mers până să întâlnim poteca pe care ar fi trebuit să urcăm, ne-am întâlnit cu un om călare pe bicicletă. Noroc cu el, pentru că ne-a întors înapoi şi ne-a arătat poiana de pe malul râului pe care trebuia să-l trecem prin vad, după care aveam să prindem poteca ciobănească. Dar până atunci avea să mă fugărească zdravăn, pentru că el mergea cu bicicleta şi eu pe jos şi nici măcar nu eram prea odihnit, venit după un drum de mai bine de 12 km. Ne-a arătat poiana, una la care, aproape neobservat, ducea un drumeag. Locul nu era mai departe de vreun kilometru de confluenţa râurilor. Am trecut râul prin vad. Noroc că lăţimea râului nu era prea mare, altfel am fi îngheţat de-a binelea, atât de rece era apa, acum, în toiul lunii iulie. Urcuşul, pe firul apei Cioroiului, trecea mai întâi prin căuşul acestuia, năpădit de vegetaţie şi stâncării de tot felul. Apoi poteca începea să urce pe malul drept al pârâului. Urcuşul, judecând după muchia ce ţâşnea din malul râului Boia Mare, era totuşi domol, pentru că avea serpentine cât să amţeşti cu totul. Aşa că nici n-am prea obosit. Căldura mare a zilei de iulie, era potolită de umbra fagilor pe sub care poteca se strecura. Apoi mult mai sus, am ajuns într-o poiană, presărată cu arbuştii mărunţi ai păducelului. Apoi poteca iar intra în pădure. De sus, răzbăteau până la noi, zgomot de turmă ieşită la păscut. Când am depăşit şi această perdea de pădure, o poiană întinsă ne-a condus până la stâna din Arsuri. Ne-am tras sufletul pe prispa stânei şi acolo am aflat că până aici ajungea drumul forestier de pe valea Boiei Mari, căruia poate, dacă n-am fi prins poteca, ar fi trebuit să-i parcurgem cei 25km. Apoi am luat-o din loc. Prin poiană, căldura zilei de iulie aproape ne-a doborât, mai ales că până la cealaltă stână, cea din Rebegei, pădurea era doar pe lăturile potecii. Când am ajuns la stâna amintită, eram aproape terminaţi. Ciobanii ne-au primit cu entuziasm. Erau cam rari turişrii pe aici. Aveau cu ei căţeluşi abia născuţi şi de lângă care chiar nu ne-am fi dat duşi. Ne-au arătat stâna din apropiere, cea a Satului, apoi începutul potecii ce cobora pe muchia Tâmpului până în valea Boiei Mici şi mai ales drumul către altă stână, mai sus, cea din Proţap. Despre drumul nostru ce se vroia trecut peste vârfurile Ciortei, nu prea ştiau multe. Aşa că ne-am desprins din joaca cu căţeii şi de cănile de jintiţă oferite şi ne-am înălţat către podişul Proţapului. Am urcat susţinut pe lângă viroaga prin care se scurgea izvorul stânelor, ce venea şi mai de sus, de la ultima dintre ele. Ne-a întâmpinat pe marginea podişului pe care era aşezată stâna, un baci cu chimir lat. Aflase de venirea noastră cu mult înainte de a sosi în preajma stânei lui. Apoi i-am vizitat stâna. Una joasă cum n-am prea văzut. S-a dovedit ospitalier şi mai ales guraliv. De la el am aflat prima oară de povestea neamţului ce-şi găsise moartea pe aceste meleaguri şi tot de la el am aflat despre vizitatorii străini care-i erau oaspeţi în fiecare vară. Unul era judecător în Austria şi altul tot mare spunea ciobanul şi tot de acolo. Urcau până la el cu o maşină puternică, de teren. Aici îşi întindeau cortul. Şi chiar că era un loc de privelişte deosebită. Fetele, însoţite de Ionică, au intrat în stână şi nu l-au lăsat pe baci, până nu le-a săturat cu jintiţă şi lapte şi parcă spuneau a doua zi, că l-au pus să le facă şi un bulz. Peste noapte cerul înstelat ne-a ţinut de urât. Dimineaţa senină care a urmat, ne era favorabilă găsirii drumului de care habar n-aveam pe unde ne va duce. Am urcat pe plaiul golaş până la stâna din Izvorul iepii, acolo unde ţâşneau izvoarele din stâncă. Îi mai spunea locului, cel cu Şapte Izvoare. Ne-am refăcut provizia de apă şi am început să urcăm vârtos panta muntelui, către stâncăriile cu forme ciudate, despre care ciobanii ne spuseseră că se chiamă „ Copiii lui Mircioiu ”, clădite sau ba, tocmai de aceştia. Vârful pe care am ajuns ar fi trebuit să fie cel al Olanului, pentru că mai departe, fără mare urcuş, am ajuns pe altul tot cu stâncării bizare. A urmat o coborâre lungă până ’ntr ’o şa adâncă, aflată la aproape 200m diferenţă de nivel. Până acolo poteca îmbrăca coasta muntelui, cea nordică, strecurându-se printre tufe de afin şi de bujor de munte, iar priveliştea către creasta înaltă a Făgăraşului, către Suru, Budislavu, Miclăuşu şi cât se vedea din Ciortea, promitea locuri minunate. Era vremea începutului de vară şi curmătura cea adâncă, avea ascunsă în ea un lăcşor, adunat aici din zăpezile cele mari, ce deabia se topiseră. Apoi am început să urcăm din greu panta ce ducea spre vârfurile cele multe ale Vemeşoaiei. Nu prea era potecă, aşa că am început să urcăm, uitându-ne spre creasta înaltă, pe care vroiam să o învingem. Am ajuns sus, printre multele stâncării de pe creastă, acolo unde priveliştile de mai înainte, păreau şi mai frumoase. Nu era potecă pe unde mergeam şi nici măcar hăţaşe nu prea erau. Jos, departe de noi, pe coasta sudică, am zărit o stână, probabil cea din Vemeşoaia. Mai departe am trecut de vârful Galbena şi am ajuns în şaua cu acelaşi nume. Am întâlnit aici un cioban, cu tot alaiul pastoral cuvenit. Ne-am aşezat la odihnă, alături de ciobanul dornic de figuri omeneşti. Ne-a arătat ceva mai sus, o fântâniţă spunea el, un izvoraş acoperit cu o lespede. Noi vroiam să urcăm Piatra Tăiată, apoi Grohotişul şi să prindem muchia colţuroasă a Ciortei, de care ştiam încă de când plecasem că nu era prea ospitalieră. Se cam îndoia ciobanul că vom putea merge pe acolo şi ne tot arăta poteca ce ducea la lacul Budislavului. Oglinda lacului se zărea de aici şi poteca ce ducea spre el, bine conturată în coasta stâncosă, aşişderea. Noi însă am ţinut-o pe-a noastră. Doream să urcăm pe Ciortea. Până pe vârfful rotunjit al Grohotişului, am ajuns uşor. De aici însă, n-a mai fost chipă să o urnim pe Suzana. Eu am rămas cu ea şi Mioara şi Ionică au urcat până pe Capul Gemenilor, primul ţanc al Ciortei. Au încercat să urce şi mai departe, dar li s-a părut greu şi rucsacii erau pe Grohotiş şi au hotărât să se întoarcă înapoi. Când ne-am regrupat, am zăbovit cât să ne spună Ionică, ce frumuseţi stăteau ascunse în căldarea Grohotişului, cea de pe versantul sudic. De atunci am tot nutrit gândul că voi ajunge vreodată pe acolo. Apoi ne-am despărţit, Suzana şi Ionică au plecat să caute poteca arătată de cioban, iar noi, ceilalţi doi, am coborât versantul celălalt al Grohotişului, direct către lacul Budislavu. Panta înierbată a muntelui, se asprea văzând cu ochii, dar gândul să ne întoarcem din drum, nu ne-a venit. Am continuat coborâşul şi curând am avut de a face cu primele stâncării. Au urmat apoi brâne scurte, hornuri aproape verticale, cum îi stă bine muntelui, dar nouă numai bine nu ne-au prins. Coboram cu atenţie iar pericolul verticalei muntelui, ne pândea la fiecare pas. Iar când am ajuns în apropierea lacului, au urmat cele mai dificile obstacole. O brână, alta, un horn lung şi însfârşit grohotişul prelung care ne-a scos pe malul lacului, acolo unde am avut tot timpul să răsuflăm uşuraţi. Ne-am întins cortul, ne-am aşternut izoprenele pe iarba mătăsoasă a înălţimilor şi ne-am întins la soare. Cred că au trecut vreo două ore, până să ajungă aici şi ceilalţi doi. Era aici în căldare vremea bujorului şi tot locul părea al unui miracol, de care multă vreme aveam să ne aducem aminte, ba chiar de mai multe ori am încercat să reînviem visul. Niciodată nu l-am mai prins. Nici bujorul nu mai era în floare, nici soarele nu mai era atât de generos, nici mai ales ce-a urmat după apus, nu ne-a mai adus aminte de raiul coborât pe aceste meleaguri, nu a mai fost la fel. Pe înserat au ajuns la noi şi ciobanii, cu care am tăifăsuit până ne-a ajuns noaptea. Cer senin cu stele multe şi o linişte de s-o tai cu cuţitul. Când s-a făcut de ziuă am luat-o din loc. Am prins poteca ciobănească, care ne-a scos undeva sus, aproape de vârful înalt al Budislavului şi ne-am luat din picioare greul urcuşului de pe traseul turistic.şi ne-a fost de folos drumul acesta, pentru că am găsit firul pârâului principal ce alimenta lacul şi crestele Ciortei păreau mai frumoase de pe aici. Ne tot întorceam privirile către abruptul Grohotişului şi atunci ca şi în alte împrejurari, ne-am tot minunat de ce isprvă făcusem. Ca să nu mai spun de ce epitete de nebuni, ne-a adresat Suzana, uitându-se mereu ce pantă coborâsem. Am urcat Budislavu, cât mai rămăsese din el, apoi am trecut pe coasta Surului, pe la Izvorul lui Glavă şi primul popas serios, l-am făcut în Şaua Surului. Am mâncat şi am admirat „ nonşalanţa ”, cu care împrăştia resturile madam Suzana, comparând atitudinea ei aproape ostilă muntelui, cu cea de la refugiul Armăsarului din Cozia, pe care-l păstorea. Acolo mai mereu ne punea să strângem câte hârtii or fi fost prin prejur şi să luăm cu noi resturile necomestibile până jos în vale. Până în Şaua Apei Cumpănite nu ne-am mai oprit. Aici altă nepotrivire de opinii. Suzana vroia să coboare pe drumul Coţilor şi aventuroşii de pe Grohotiş, să coboare la Turnu Roşu. Aşa că ne-am despărţit şi nu mi-a părut nicio clipă rău, pentru că drumul pe creastă şi cel prin pădurea de fag, revenită la viaţă şi trândăveala din Poiana Pleşii, nu ne-au prins rău. Şi dacă nu ne-ar fi luat-o înainte un sătean ce-şi trăgea vaca de căpăstru, am fi găsit şi fagul cu bureţi proaspeţi, numai buni de-o tocăniţă. De întâlnit ne-am întâlnit în gara Câinenilor şi cât de cât ne-am povestit locurile văzute.

Am mai scris în alte împrejurări despre aventuri în căldarea Grohotişului, trimiţând articlole la revista Invitaţie în Carpaţi, sau cum se numea în vremea aceea, Munţii Carpaţi. În nicinul din articole nu am descris însă, amănunte din cele care interesau doar pe cei care fuseseră pe acolo. Două mai cu deosebire merită să mi le reamintesc.

Prima dintre ele a pornit pe drumul cunoscut pe muchia Vemeşoaiei. Doar că acum, cuminţiţi de abruptul Grohotişului pe care-l coborâsem, am prins poteca pe coasta acestuia şi am ajuns cu bine pe malul lacului. Aveam cu noi cortul în care încăpeam toţi trei, Suzana, Mioara şi subsemnatul. Pe muchie, de data asta, pornind de la stâna Iepii, pe coasta Grohotişului, pe sub cascadele ce coborau muntele, prin strunga, adevărată poartă de intrare în căldare, printre tufele de afine dulci, de sfârşit de sezon, şi merişor acrişor, am ajuns cu bine în căldare. Lipseau tufele de bujor în floare. Am lăsat-o pe Suzana la cort, să-şi mănânce în tihnă punga cu seminţe de floare a soarelui şi cu Mioara am urcat Turnul Lacului. Am admirat în fugă arcada micuţei peşteri de lângă bordeiul ciobănesc, am ajuns în Portiţa Avriglui şi am început urcuşul ceva mai abrupt al vârfului de peste 2200m. Nu era nimeni în căldarea Avrigului şi acolo au ajuns doar vreo doi din ciobanii de la bordeiul pe lângă care trecusem, care profitau de singurătatea locului, ca să se scalde pe îndelete. Am coborât în şaua îngustă de unde Ciortea îşi desfăşura creasta înaltă. Poate de-ar fi fost dimineaţa, ne-am fi încumetat să-i urcăm coama ascuţită, cu atât mai mult cu cât ştiam că altă dată, pe aici se desfăşura traseul de creastă, marcat cu aceeaşi dungă roşie de acum. Se cam vedea pe unde am fi putut merge. Cumva pe abruptul dinspre lac, mai ales că altă dată izbutisem să urc peretele Ciortei. Acum ne-am, întors, coborând direct pe hornul ce pornea din şa. Curând am ajuns prin locurile din care se forma unul din pârâiaşele ce alimentau lacul Budislavului. Mai jos ne-a apărut în faţă spinarea grăsuţă a unei marmote speriate. Am găsit-o pe Suzana terminând ultimele seminţe din punga cam mărişoară cu care o lăsasem. Apoi mai spre seară au ajuns la noi ciobanii cunoscuţi din altă vară, cu care ne-am întins la vorbă. Eram cel mai obosit şi primul care am intrat în cortul întins lângă stânca pe care o vroiam protectoare. Când s-a făcut întuneric, cerul era spuzit de stele. Mai către miezul nopţii, au apărut primele fulgere. Până au ajuns la noi stropii de ploaie şi trăznetele puternice de hăuia muntele, totul a fost bine. Când acestea s-au înteţit, au apărut şi problemele Suzanei. Mai întâi închipuite dureri în genunchi. M-am trezit şi i-am dat Ben-Gay-ul, să se ungă prin locurile dureroase. Apoi a apărut senzaşia mărturisită de vomă. Somnoros, am sfătuit-o să scoată capul din cort şi să-şi bage degetele pe gât. A spus că aşa ceva, ea nu poate să facă. Apoi Mioara s-a trezit şi a început să-i facă o frecţie generală pe bust. Cât o fi ajutat-o aceasta. Însfârşit, odată cu trecerea trăznetelor în altă,parte a muntelui şi-a revenit Suzana şi am putut să dormim puţin. Cred şi astăzi că simptomele avute, erau doar manifestarea unei crize de isterie şi remediul clasic ar fi fost două perchi de palme. A doua zi am străbătut creasta peste Budislavu, Suru, Tătaru şi Chicile Fedeleşului. Undeva după Apa Cumpănită, ne-am întânit cu o turmă ce venea de la o stână aflată sub Tătaru, pe versantul nordic. Ne-a spus că pe acolo furtuna luase cortul unor turişti şi zburase acoperişul stânei. Noi scăpasem uşor.

Tot în căldarea Budislavului am mai avut o întâmplare, mult mai dramatică, ce s-ar fi putut tremina destul de rău. Acum colegele de cort au fost mai paşnice, mai obişnuite cu muntele. Intrasem în cort seara târziu, după discuţii nesfârite cu ciobanii. Era cerul senin şi nimic nu ne făcea să credem că vom avea parte de o noapte cu furtună cumplită. Eram lângă aceeaşi pavăză de stâncă. După miezul nopiţii, o pală de vânt năpraznic venită din vale, a culcat pânza cortului prima oară. Apoi vântul şi-a schimbat direcţia. Venea dinspre apus, de acolo de unde vin marile furtuni. Mi-am trezit tovarăşele de drum şi ne-am proptit fiecare în câte-un colţ al cortului. Auzeam de departe vuietul năpraznic al vântului şi când acesta se proptea în cort, ne mişca din loc şi pe noi. Am mai deschis de vreo două ori cortul şi am constatat că pânza de deasupra era moale de tot. Afară începuse să plouă sau poate ploua mai mult şi nouă nu ne mai păsa. Între două rafale mi-am povăţuit colegele să e încalţe şi să-şi strângă lucrurile în rucsac, aşa, pentru orice eventualitate. Mai târziu m-au acuzat că le-am băgat spaima în oase. Una din tovarăşele mele a stat ghemuită în sacul de dormit, văitându-se cât era de bolnavă. La urma urmelor ce căuta acolo. Cealaltă nu putea să-şi strângă rucsacul pentru că îl lăsase afară şi se întreba cam pe unde ar fi putu fi. Până la urmă vântul a scăzut în intensitate şi am ieşit afară să vedem ce-i cu pânza cortului, de era aşa moale. Ploua cam tare, dar am avut răgaz, la lumina lanternelor, să punem la loc cele două ancore ce le smulsese vântul, după care cam uzi, am intrat din nou în cort. Mai către ziuă când totul luase sfârşit, am mai ieşit odată din cort, numai bine să vedem lanternele ciobanilor îndreptate spre noi. Le-am strigat că am trecut noaptea cu bine. Când însfârşit am plecat şi am ajuns la bordeiul lor, ne-au spus că nu mai apucaseră o astfel de furtună şi că speriaţi au abndonat oile şi au intrat în bordei. Mioara şi-a găsit rucsacul în apa lacului. Noi am ajuns în Portiţa Avrigului şi de acolo, pentru că pe creastă erau vălătuci de nori, am coborât spre Bârcaciu. Ne-a prins ceaţa către vale şi numai datorită marcajului proaspăt refăcut, am ajuns cu bine la cabana din Bârcaciu. Şi acolo vântul făcuse ravagii. Le smulsese uşa de la intrare şi se minunau cum de rămăsese cabana în picioare. Noi am coborât către Poiana Nemţului, de unde cu o maşină am ajuns la gară şi de acolo cu trenul la Vâlcea.

Au mai urmat încă multe excursii, în Făgăraşul care într-un fel mi-a marcat viaţa. Au ieşit din întâmplările acelea, multe texte personalizate pe momentele acelea. Pe unele le-am publicat în unele reviste, pe altele le-am păstrat doar pentru mine, iar pe altele bănuesc că încă le voi mai parcurge şi scrie despre ele. Până într-o zi când bocancii, rucsacul şi pioletul va trebui să le anin în cui şi din Făgăraşul îndrăgit, ca şi din alţi munţi pe care i-am străbătut, nu vor rămâne decât gândurile aşternute pe hârtie şi mai târziu poate nici acestea.

Text: Dinu Boghez