Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Visez in miez de codru


Moto: - ,, Nu e nimic, m-am poticnit de-o piatră.

                                             Până mâine  trece “.

                                                       Serghei Essenin



Terminasem anul II de facultate. Fusese preludiul anilor grei ce urmau de acum încolo. Eram, ca toți tinerii probabil, la anii marilor expansiuni tinerești. Aflasem că în inima Moldovei, era o mânăstire. A Văratecului, care putea răspundă marilor mele expansiuni sufletești în special dar și dorului de cunoaștere a unor locuri noi. Așa a luat naștere dorința de a ajunge pe meleagurile mânăstirii Văratec.

Îmi spunea un unchi mare amator de plimbări montane și nu numai, mai în glumă mai în serios: ,, tot românul muieratec, merge vara la Vătarec “, dar eu nu-l luam în serios. În sufletul meu erau doar gândurile frumoase, care la anii aceea, doar încolțeau cu tremurul pe care ți-l dă tinerețea. Acum însă, vremurile acelea au trecut și doar aduceri aminte depărtate, îmi mai stau uneori în cale.

Iată-ne într-o seară, încărcați de bagaje, pe peronul Gării de Nord, în drum spre Piatra Neamț, de unde mai departe, aveam să ne descurcăm cum om putea. Până la urmă am ajuns la sătucul monahal al Văratecului. Am găsit repede o măicuță care ne-a găzduit în căsuța pe care ne-a dat-o în ,, exploatare ’’. pentru cele două săptămâni cât aveam noi de gând să stăm acolo. Au fost acolo zile frumoase, când ne gospodăream singuri, cum puteam, sau cum ne închipuiam noi că ar fi trebuit să fie. Dintre acestea, îmi aduc aminte cum am cumpărat noi o biată găină, căruia a trebuit să-i găsim un sacrificator, ca noi s-o jumulim mai departe și chiar să o gătim.

Au fost plimbări pe la mormântul Veronicăi Miclea, prin incinta mânăstirii dar mai ales prin Pădurea de Argint. Acolo, printre mestecenii pe care mi-i închipui și astăzi, au fost cele mai frumoase clipe ale tinereții noastre. Acolo, pe muzica stârnită de clinchetul frunzelor mestecenilor, am îndrăgit concertul pentru pian, cel dintâi, al lui Ceaikovschi. Și astăzi muzica acestuia este una cu mari reverberații sufletești.

Dar nu numai pentru zilele petrecute la această mânăstire venisem, ci și pentru alte locuri de suflet pe care ni le oferea Neamțul. Așa că atunci când am considerat că venise vremea, am plecat în călătoria pe care ne-a propusesem. Am suit dealurile Stânișoarei și ne-am aflat în călătoria pe la alte mânăstiri.

Mai întâi am poposit o clipă la mânăstirea de la Agapia Nouă. Apoi am avut inspirația să urcăm și la Agapia Veche, care ne-a impresionat prin mulțimea de flori care o înconjurau. Dintre acestea, cât pe aici să nici nu se vadă, mânăstirea era o altă floare, care le întregea pe celelalte. Am plecat de acolo cu inima roșie, precum culorile florilor ce nu ne-au părăsit. Și iată, frumusețea lor o țin minte și acum și doar au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci.

Apoi ne-am îndreptat pașii prin pădurile Stânișoarei către mânăstirea Sihăstria, acolo unde era și peștera Sfintei Teodora. Ajunsesem într-un cuib de vulturi. Dar mai mult ca toate cele, mi-a rămas în minte înfățișarea unui călugăr. Sigur avea barba cea obișnuită și potcapul cel de toate zilele. Avea în picioare un fel de papuci-sandale și din ele ieșeau picioarele, care de multă vreme probabil nu mai văzuseră apa și săpunul. Dar și straiul era cam tot la fel. Și de acolo am plecat cu această impresie dominantă. Acum poate lucrurile s-or fi schimbat. 

Am coborât de la Sihla și am ajuns la mânăstirea Sihăstria. Acolo domnea un fel de opulență, aproape neverosimilă după înfățișarea celeilalte. Cel puțin înăuntru părea o mânăstire  bogată. Nu-mi amintesc multe despre aceasta, doar ce am amintit.

Am plecat iar prin păduri. Am urcat până spre creasta dealului și când am început coborîrea, un răget disperat de măgar ne-a atras atenția. Am ajuns parcă în inima muntelui, eram înconjurați de creste împădurite. În mijlocul pădurii era un schit și o micuță casă parohială și...măgarul Buridan. Acolo ne-a ieșit în întâmpinare un călugăr, pe numele lui Vasilache. Era înalt, avea ochi albaștri, pătrunzători și vestimentația lui era imaculată. Altceva decât cea a călugărului întâlnit la Sihla. Cu el am avut o conversație plăcută, întrebându-ne printre altele dacă am putea să-i facem rost de volumul lui George Călinescu apărut de curând, Scrinul Negru. De altfel întrebarea nu fusese fără rost, călugărul avea o mică bibliotecă destul de laică.

De aici drumul ne-a fost întins până am ajuns la mânăstirea Neamțului, acolo unde am întâlnit așezarea monahală ceea mai de seamă. Cum se făcuse seară, acolo am și fost găzduiți. Ne-a impresionat așezarea, poate și pentru că aici dăinuia duhul lui Ștefan cel Mare. Prin preajma mânăstirii, am aflat și biserica Vovidenia, pe care am privit-o doar pe din afară. Era foarte de dimineață și noi mai aveam încă multe de văzut prin alte locuri.

Ne-am îndreptat către Cetatea Neamțului, pe atunci încă nerestaurată. Era oarecum în afara orășelului Târgu Neamț. Nici nu știu măcar dacă pe atunci fusese declarat oraș. Am intrat oarecum în incinta cetății, am urcat cât am putut pe ceva din zidurile ei și încântați de crâmpeiul de istorie întâlnit, am ajuns în târgușor. Acolo am vizitat și bojdeuca lui Creangă, gândindu-mă la motoceii cu care se juca pisica familiei.

Avusesem două zile pline în care multitudinea vestigiilor religioase-istorice, ne satisfăcuse dorul nostru de a cunoaște cît mai mult din ceea ce ne lăsase moștenire veacurile. Cu vreo ocazie oarecare, am ajuns la drumeagul care ducea la mânăstirea Văratecului de la care plecasem.      

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate