Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 15 aprilie 2017

MUNTELE MIC / MUNȚII ȚARCULUI / MUNȚII BAICULUI / MUNȚII VÎLCANULUI


MUNTELE  MIC                          
Moto: Am stăpânit cândva un cer de stele
            și lumilor
            eu le cîntam din nai.
                       Lucian Blaga
             Îmi doream o excursie prin masivi montani prin care nu mai    fusesem, dar și pe meleaguri tot de ale noastre, dar cu obiceiuri diferite și poate și cu alte melodii ale aceleași limbi românești cu care eram obișnuit.
Am ajuns din urmă acceleratul pornit către meleagul bănățean și în Craiova, am schimbat vehicolul cu care venisem, într-unul șuierător. Până în Caransebeș, am avut vreme să privim și ceva din apa Dunării, pe atunci încă neprinsă în stavile de beton. Ajunși în Caransebeș, ne-am început periplul montan. Mai întâi spre Borlova cu un autobuz nu prea încărcat cu oameni. Mai apoi pe jos în lungul unui drum cam prăfuit și ars de soare. Și asta până ce-am ajuns la drumul urcător spre înălțimile muntelui.
Era un drum fără serpentine, doar o fâșie despădurită de curând. Mult mai târziu am aflat că pe acolo urma să fie linia de telescaun care urma să ajungă la viitoarea stațiune de schi. La cabanele de pe Mutele Mic am ajuns repede. Până la vârful său, nu mai era mult. Obosiți, cu alergătura după trenul luat din Craiova, drumul cu acesta pe malul Dunării și mai apoi cel făcut până aici, printre cabanele destule risipite pe plaiul muntelui, ne deschisese pofta de mâncare. Am tras la cabana Bela Vista, al cărui nume, l-am găsit atrăgător. Acolo am mâncat, acolo ne-am găsit camera unde ne-am odihnit și acolo am ascultat la radio transmisia match-ului de tenis dintre România și URSS. Era anul în care echipa noastră de atunci avea să aibă un drum glorios până în finală. Noaptea ne-a fost liniștită, în vechea cabană și am găsit în ea parfumul vremurilor multe trecute peste ea.
În apropiere era o groapă mare cu izvoare care tindeau să o umple. Era începutul marelui hotel ce avea să se construiască ceva mai târziu. Construcția lui a generat în anii care au urmat, oarecari scandaluri, în legătură cu infiltrațiile de apă și probabil a soluțiilor tehnice adoptate. Până la urmă, în anii destui care au urmat, hotelul a fost dat în folosință.  
A doua zi cu noaptea în cap am pornit la drum. Aveam de făcut unul lung, care avea să ne conducă, la vechea cabană Gura Apei. Peste ea, avea să se întindă lacul de acumulare viitor. Dar acum ne îndreptam pașii pe întinderea Muntelui Mic, care prin acest masiv aveau să se sfârșească în locul numit Cuntu, aflat în apropierea stației meteo, sinonimă poate cu refugiul cu același nume.
Drumul nostru pe meleagurile Muntelui Mic, sfârșeau aici, de unde mai departe ne îndreptam către înălțimile Țarcului.
MUNȚII  ȚARCULUI  ȘI  MUNȚII  BAICULUI
               Moto: mai trece luna și mai trece gara
                          mai trece viața ca un bună seara
                                        Lucian Avramescu

Pe când hotărâsem să parcurgem munții Țarcului, până la cabana Gura     Apei și de acolo pe mai departe, nu știam de existența a mai multor creste montane înlănțuite, cu nume diferite, ci toate erau cunoscute pe harta sumară pe care o aveam, sub un singur nume, cel amintit mai înainte. De cei ai Baicului, ai Blojului, nu aveam să aflu decât ani mai tîrziu, odată cu apariția ghidului care îi cuprindea pe toți aceștia. Apăruse ghidul în anul 1990 și de când făcusem excursia ale cărei amintiri încerc să le depăn cât de cât, trecuseră aproape 20 de ani. Oricum, ghidul amintit este unul valoros și mă bucur mereu că am fost oarecum contemporani în perioade diferite ale vârstelor fiecăruia dintre autori.
Întovărășit doar de Sofi, cea mai destoinică parteneră ale atâtor excursii frumoase, ajunși în Șaua Cuntului, de acolo de unde o potecă ducea la refugiul cu același nume – pe care ani mulți mi-am dorit să-l cunosc -, am început urcușul către vârful Țarcului. A fost un  drum lung, un urcuș așișderea și doar priveliștile munților Retezat ne mai înviorau câte puțin. Până la urmă am ajuns la stația meteo din vârful acestor munți, la cota maximă de 2190m. Era ușa deschisă la refugiu și timizi, cu grija de a ne face simțită prezența, am intrat înăuntru. Erau la masă meteorologii și prevăzători ne-au informat că acolo nu se poate înnopta. Nici nu aveam de gând, ci doar să ne tragem sufletul oleacă. Binevoitori apoi, ne-au oferit apă minerală și un loc unde să ne odihnim un pic și să înfulecăm câte ceva.  N-am zăbovit mult. Le-am mulțumit de clipele de găzduire și înainte de a coborî de pe platforma vârfului am privit spre cununa de vârfuri ale Retezatului, pe care nu de mult, tot împreună o străbătusem. Cu coada ochilor am aflat și de rezervorul de apă îngropat, pe care-l foloseau pentru nevoi casnice și de care ne-am închipuit cu câtă caznă îl umpluseră cu zăpadă pe timpul iernii.
Ne-am luat rămas bun și am început lungul coborâș către Șaua Șunculețului, acolo de unde munții Godeanului aveau un alt început, pe care ni-l doream parcurs altă dată. Probabil din acest loc, cu stână ceva mai jos și poate un loc de adăpost viitor, am început urcușul către vârful Baicului, ceva cam depărtat, judecând după puterile noastre cam greu încercate de coborâșurile și urcușurile din ziua aceea. Noroc cu ziua neobișnuit de frumoasă de care aveam parte.   
Am început coborâșul până în Șaua Iepei. Marcajul nu era prea generos cu noi, dar cum locul era unul adânc și coborâsem o diferență de nivel apreciabilă, am hotărât că locul căutat, era chiar acolo. Am ajuns curând la un drum forestier, cam lung ni s-a părut pâna a ajunge la vechea cabană de la Gura Apei.
Drumul, la urma urmelor, n-a fost unul prea lung, dar arșița îndurată ne-a cam sfârtecat puterile destinate zilei aceleia. Doar niște roiuri de fluturi, adevărate colonii, apărute din când în când, așezate chiar pe șosea, ne-au mai înviorat uneori. Am căutat din ochii un refugiu care pe harta noastră se numea Dorela, dar nu l-am găsit. Să fi fost refugiul notat pe hartă unul destinat turiștilor de prea mare seamă și astfel bine ascuns ?. Cert este că unul din bunii mei prieteni l-a descoperit și oarecum prin efracție a și dormit în el. Mi-a spus ani mai târziu, că a găsit la marginea patului, aranjați și papuceii destinați celor care obosiți își schimbau bocancii cu încălțări mai comode. Am bănuit că refugiul nu putea să fie decât al întâiului om în stat și al scorpiei de nevastă. Dar cine știe pentru cine o fi fost construit și mai ales dacă fusese folosit de cei pentru care era construit. Câte nu s-or fi făcut în numele celor doi. Dar măcar atunci aveai pe cine da vina, dar acum acestea par a deveni o regulă !.
Până la urmă am ajuns la cabana Gura Apei, aflată oarecum în perioada dezafectării. Pe aici locurile aveau să piară sub marele lac de acumulare care își avea pe vremurile acelea începutul.   
MUNȚII  GODEANU
           Moto: Prin vegherile noastre
                       vremea se cerne și-o pulberea albă
                       pe tâmple s-așază.
                                Lucian Blaga
Ne-am sculat devreme. Drumul pe care-l aveam de făcut către creasta Godeanului, nu prea știam cât va ține și mai ales cât din el va avea timp bun deasupra noastră. Pe de altă parte, nu prea știam bine cât timp ne va lua drumul nostru pe creastă. Scopul nostru era să străbatem întreaga creastă a Godeanului, să poposim puțin pe înălțimea Pietrii Iorgovanului și de acolo să coborâm la casa Câmpușel. Cât din planul nostru avea să se realizeze, asta vom vedea pe parcurs.
S-a dovedit că timpul nu ne-a fost prea prietenos, dar nici dușman nu ne-a devenit. E drept că în scurtă vreme peste noi s-au abătut nori de ceață și urmărirea potecii marcate aveam să o facem cu oarecare greutate. Când am văzut că ceața nu se ridică, trebuia să luăm o hotărâre. În față ne-a apărut un bordei, făcut parcă doar pentru doi turiști, cu ușă la intrare care se închidea oarecum și doar două lavițe, cam primitive și cam gloduroase. Oricum acoperișul era bun, iar prin preajmă altceva nu vedeam și cum norii nu arătau că se vor duce în curând, aici am hotărât să rămânem peste noapte.  
În toiul odihnei noastre, fiecare pe lavița lui, ușa adăpostului nostru s-a deschis și umbra unui cioban, ne-a trezit din somnul după amiezii. Venise omul să ne invite la cortul pe care-l improvizase în chip de stână mobilă. Acolo am zăbovit vreo două ore, în răstimpul cărora amabilitatea ciobanilor a fost ireproșabilă, incluzând și tratația pe care ne-au oferit-o. Dar de la ei am aflat și cum denumeau ceața care înconjura muntele. Aici, prin locurile bănățene oarecum, ceața cunoscută nouă, se chema ,, buraca “.
Am plecat la locul bojdeucii noastre și peste noapte cerul a devenit senin și ne-a luat grija drumului de a doua zi, prin locuri mai mult nemarcate decât marcate.
Locurile prin care treceam aveau în spate drumul lung pe care îl aveam de făcut. În seara aceea trebuia să înnoptăm la casa Câmpușel!
Odată ce trecusem de vârful Gugu, cota drumului nostru se învârtea în jurul a 2200 m. După ce am trecut de vârful Gugu, decanul de înălțime a acestor munți, am ajuns pe cel al Morarului cu ceva sub înălțimea precedentului, cu care făcea un fel de coamă-trapez. Și dacă mi-aș permite, asemănătoare cu cea din Făgăraș, Viștea-Moldoveanu. Lacul de sub Moraru l-am privit în fugă și ne-am continuat drumul. Iezerul care ne-a surprins și deasupra căruia am zăbovit, cât să ne facem semne cu turiștii care-și întinseseră cortul  pe malul lui, a fost iezerul Scărișoarei. Avea lacul ăsta culorile albastre ale cerului, sub care creasta munților pe care-i străbăteam devenise aproape un miraj.
Drumul crestei munților pe care-i străbăteam era în fața noastră, mereu cam la aceeași cotă înaltă. Dar fiecare vârf din fața noastră, avea un urcuș, un coborâș și o șa care ne asigura repetarea figurei ăsteia pe întinderea cununii munților Godeanu. Judecând acum după starea hărții ghidului pe care-l aveam, foarte puțin deteriorate, nici n-am prea avut timp să o consultăm prea des. Oricum creasta era una singură, poteca ciobănească și semnele turistice ne îndrumau bine.
Curmătura Soarbelor a fost un punct important în care trebuia să ne ocupăm de oarecari preocupări gastronomice mai serioase și de asemenea să ne orientăm asupra drumului pe care-l aveam de urmat.
Și până atunci, dar și de acum încolo, crestele mai înalte și specificul montan al acestora, îl priveam mereu cu același interes și gând de a-l mai revedea în altă împrejurare. Retezatul, drag nouă din altele, în care îl cunoscusem, ne-a încântat privirile pe tot drumul de creastă pe care-l străbătusem în ziua asta minunată.
Din Curmătura Soarbele în care eram, am avut de urcat către Piatra Iorgovanului. Au apărut jnepenii de care până atunci nu avusesem parte. Au fost și locuri cu urcușuri ceva mai dificile, cel puțin apreciate după lungimea drumului pe care-l străbătusem. Până la urmă am ajuns în apropierea verticalei stâncoase din calcar pur, a Pietrii Iorgovanului. Ne-am apropiat de marginea abruptului. Să privim locurile prin care aveam să coborâm și să privim căsuța parcă liliputană a Câmpușelului.
N-am stat prea mult pe vârful Pietrii Iorgovanului, doar cât să admirăm locurile cu frumusețea crestelor Retezatului, acum parcă mai aproape și pline de povestea luptei Iorgovanului cu hidra cea rea. Așa erau în mintea mea ceva mai coaptă decât în anii liceului. Atunci, parcă lupta uriașilor cu stânci rupte din inima muntelui și aruncate unul altuia, alături de povești despre oameni ce străbăteau potecile pline de astfel de poteci. Mai ales zicerile ciobanului care-și pusese calul la cărat rucsaci grei îmi rămăsese în minte: firar al ciorilor să fie.
Coborâșul nu a durat mult, vegetația căruia îi dusesem parcă dorul a intrat în drepturile ei și iată-ne deschizând poarta cesei pe care o zărisem de sus. Intrasem pe domeniul altor munți. Cei ai Vîlcanului.
          MUNȚII  VÎLCANULUI    
                         Moto: până se face în noi de cu ziuă
                                     macină cerul stelele-n piuă,
                                     dulce Maria trecem de mână
                                     Styxul luminii de-o săptămână.
                                                    Lucian Avramescu
 Ne-am îndreptat către casa albă cu țiglă roșie, urmărit de noi încă de pe vârful Pietrii Iorgovanului. Pe scările de pe prispa casei, stătea un om. O fi fost bătrân sau nu, așa slab cum era, nu prea aveai cum să-i ghicești vârsta. Oricum era primul om întâlnit în cale, cam de pe la lacul Scărișoarei. Doar cu turiștii de pe malul lacului, schimbasem vreo două vorbe și acelea cam hăulite, noi strigându-le din creastă și ei de pe malul lacului. Acum aveam ocazia să vorbim cu un om de la aceeași cotă cu noi, ba chiar apropiat de să ne strângem mâinile.
Ne-a întrebat de unde venim și tare s-a minunat de atâta depărtare. Dar ne-a mai întrebat cam după ce ne-am orientat atâta cale. S-a minunat tare când a auzit de unde venim și mai ales că i-am mărturisit, că ne-au folosit ceva din cărțile scrise despre acești munți, de unul ce le bântuise coclaurile, Emilian Iliescu. După ce i-am tot spus noi de toate cele petrecute pe potecile munților străbătuți, s-a ridicat de pe trepte și ne-a întins o mână aproape scheletica și s-a recomandat: Emilian Iliescu. Era cel ale căror cărți tocmai le amintisem. Cu un respect deosebit, purtat în urma citirii cu nesaț a cărților pe al cărui autor tocmai îl întâlnisem, cunoștința făcută cu un om pe care nu-mi închipuisem vreodată că am să-l am în față, am mai tăifăsuit o vreme, acolo, pe treptele cantonului Câmpușel. A apărut mai apoi și soția dânsului, Ana Iliescu, cea care-l întovărășise pe munții lui dragi, o viață întreagă.
Mai apoi stăpâna cantonului, ne-a îndrumat în locurile noastre de odihnă și ne-a arătat și camera de baie cu tot confortul necesar de a face o baie caldă. Poate că ne-o luase înainte aromele trupurilor noastre transpirate de efortul zilelor petrecute în munte, cu prea puține izvoare întâlnite în cale.       
Noaptea a fost una cu somn odihnitor și adânc. Doar că din camera alăturată, au răzbătut până la noi, accese de tuse seacă, multă și aproape continuă. Doar a doua zi, când am plecat cu Ana Iliescu pe muntele Oslea, am aflat cauza tusei istovitoare pe care o auzisem. Era Emilian Iliescu cu un cancer în fază terminală și ultima lui dorință fusese să mai vadă odată profilul înalt al Pietrei Iorgovanului, pe care voinicul din poveste doborâse hidra cea rea. De data asta balaurul învinsese și cel doborât, era tocmai acela care se bucurase atât de locurile prea frumoase stăpânite de o asemenea fiară.      
Am plecat a doua zi, întovărășiți de Ana Iliescu, către creasta Oslei. Era muntele ăsta, privit acum pe partea dinspre Iorgovan, oarecum apuseană și peste altă zi din cea răsăriteană, asemănătoare cu Buila noastră dragă, de pe meleaguri vâlcene. Același profil, aceleași stâncării pe una din părți și plai întins pe coasta muntelui pe cealaltă. Am făcut o bucată zdravănă din creastă și ne-am întors la cabană. Pe drum A.I. ne-a povestit că nu de prea multă vreme o furtună cu trăznete, o vijelie, omorâse un pâlc de oi prin preajmă.
Am coborât la cabană, unde ne-am odihnit și pregătit pentru ce avea să fie ultima noastră zi prin noianul de munți străbătuți.
A doua zi, cât mai de dimineață, ne-am luat rămas bun de la gazda noastră și am început urcușul spre creasta Oslei, mai către coada sa, într-un loc înșeuat. Acolo era o masă cu băncuță și parcă cu izvor în apropiere. Aveam să ne luăm de aici, rămas bun de la munții pe care-i străbătusem, dar și de la Retezatul care-și etala masivitatea, cât să-i identificăm ceva din culmile sale semețe.
De aici încolo am început lungul drum de coborâre din munții pe care-i îndrăgisem. Era o zi cu soare torid, rareori adăpostit de pădure, pe care a trebuit să-l parcurgem până am ajuns la un motel în apropierea mânăstirii Tismana.
De un singur amănunt îmi aduc aminte. Cam prin jurul prânzului, atunci când ne răzbise foamea, am întins amărâtul nostru de primus, în milocul drumului, sub soarele arzător și mai ales în praful care ne chinuise în acea zi. Acolo ne-am pregătit fiertura, acolo am mâncat-o și de acolo am plecat mai departe.
Doborâți de un drum atât de istovitor, mai pe înserat, am căzut doborâți pe paturile motelului. Până a doua zi nimic nu ne-a deranjat somnul.
A doua zi am luat autobuzul până la Târgu jiu și apoi un altul până la Râmnicu Vâlcea.
    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate