Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 15 aprilie 2017

CĂUTÂNDU-L PE ZAMOLXE


Moto: O, va fi foarte frumos

            În oricare parte am fi,

           Păcat că pământul nu oprește

           Decât o zi.

                    Marin Sorescu

     Lucram pe șantierul fabricii de fibre sintetice de la Săvinești de aproape un an. Eram în anul 1958. Știam că nu departe de Piatra Neamț era un munte frumos pe care nu-l văzusem niciodata, așa că n-am stat pe gânduri și la prima invitație la o excursie prin locurile acelea, am plecat la drum.

Noaptea ne-am petrecut-o la cabana de la Izvorul Muntelui, care desigur arăta de-a binelea primitiv față de cea de acum. Nu îmi aduc aminte amănunte din seara aceea, doar că am dormit în paturi cam rudimentare și deasupra mea stătea cel ce era directorul întreprinderii de care aparținea șantierul. Toată noaptea construcția asta firavă de paturi nu a stat o clipă nezguduită și doar știam bine cine ocupa paturile de deasupra.

În fine, noaptea a trecut și grupul cu care eram, a început urcușul. Am trecut pe poteca ce ducea spre cabana Dochia, fără să fi reținut ceva și doar spre capătul drumului, atunci când știam că suntem aproape de cabană, în loc să urmez poteca, m-am abătut spre stânga, pe un horn nu prea prietenos. M-a urmat una din fetele cunoscute, Silvia, o blondă cu ochi albaștri, a cărui prezență îmi făcea întotdeauna mare plăcere. Numai că urcușul abrupt, mai mult pe stâncă, fetei nu i-a făcut nici o plăcere. Dar oricum, am ajuns la cabana Dochia cu mult înaintea celorlalți.

Despre cabana de atunci nu-mi aduc aminte decât că am asemuit-o cu un fel de hrubă întunecoasă și nu avea nici pe departe înfățișarea celei de acum.

Din drumul întoarcerii nu îmi mai amintesc nimic.





Trecuseră aproape douăzeci de ani de la povestea de mai înainte și acum venise din nou rândul Ceahlăului să-i urc potecile. Plecasem într-o mare plimbare, cu noua mea mașină, o Dacie 1300 aflată încă la începutul vieții sale. Plecați de la mare, după câteva zile însorite petrecute acolo, am luat drumul Moldovei. Până la Piatra Neamț nu ne-am oprit. Doar acolo, în amintirea timpului petrecut pe șantierul de la Săvinești, am zăbovit un timp. Și nu numai să-mi aduc aminte de casa în care stătusem ceva mai mult de un an, la gazdele mele ale familiei Grădinescu. Și poate amintirea cea mai persistentă era imaginea Ceahlăului scăldat în culorile răsăritului matinal, zărit printre scândurile wc-ului din curte, mai în fiecare zi cu cer senin !.

La Piatra Neamț aveam însă și ceva rude și care mi-au bucurat multele zile de singurătate, așa cum erau cele ale primului meu șantier, atât de departe de casa părintească. Și pentru că am amintit acest lucru, este că în casa acestora, la prânzul duminical la care eram invitat permanent, am petrecut clipe frumoase, pe care nu am să le uit niciodată.

Și acum n-am uitat că trebuie să le fac o vizită, chiar dacă era aceasta una fugară. Revederea, după aproape 20 de ani, a fost o surpriză pentru toți. Timpul scurt al vizitei de abia de ne-a fost suficient să ne aducem aminte de vremurile de mult trecute.

Ne-am continuat drumul și seara ne-a prins în noua stațiune de la Durău. A doua zi, însoțit doar de una din colegele care mă întovărășiseră, am luat calea Ceahlăului. De data asta am urcat pe la Duruitoare, unde am zăbovit foarte puțin timp. Aproape în fugă am trecut pe la cabana Fântânele, apoi ne-am continuat drumul spre vârful Ceahlăului, la Toaca. Am urcat pe scările de lemn aproape putrede, am ajuns pe vârf și presați de timpul care ne zorea, ne-am bucurat ochii cu frumusețile depărtărilor. Am coborât și de data asta mereu în fugă, am ajuns din nou la locul de odihnă din Durău.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate