Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 18 martie 2017

Cetatea încremenită


 
Moto: Fără veste intrați într-o poveste.
                              Marin Sorescu
         


Terminasem anii de facultate. Nu fuseseră ușori. Trecuseră pe negândite ani grei și frumoși. Luasem și  examenul de stat și acum eram fericiți, liberi și încrezători. Ne așteptau zile și ani de muncă și noi nici măcar nu știam cât de grei vor fi. Cât de multe încercări dure ne vor așteptau, cât de puține momente de satisfacție ne vor apărea în cale, cât de rare vor fi cele de împliniri, fie ele personale sau profesionale și mai ales, că pentru un moment de  bilanț adevărat, al anilor trecuți și viitori  va trebui să așteptăm o viață întreagă.

Atunci însă, cu anii de studii încheiați și examenul de stat luat, eram pe culmi înalte. Mă rog așa simțeam eu și poate și colegii cu care plănuisem o excursie prin munți. Ne alesesem Ciucașul, mai apropiat Bucureștiului studenției și care ne promitea imagini din cele mai frumoase.

Iată-ne așadar plecați într-o zi frumoasă, cum aveau să fie și cele în care aveam să ne minunăm de ce oferea muntele. Cu trenul până la Ploești, cu altul ceva mai amărât până la Mâneciu și cu palforma unuia îngust, cam până spre Cheia. Cei 7-8 tineri fericiți, călătoream spre muntele dorit. Acum, din tot grupul acela, a rămas mai nimic. Unul dintre noi, a luat calea străinătății, cu ani petrecuți prin Finlanda și mai apoi prin Germania. Altul s-a statorncit cu familie cu tot prin nisipurile și grădinile Israelului și de ei nu mai am nici măcar vreun zvon. Alții chiar nu mai sunt și au luat calea nimicului de mult și cei ce or mai fi nici nu sunt departe de el.

Așa pe negândite, am ajuns la capătul căii ferate înguste, în satul acum turistic, Cheia. Pe jos, pe drumul existent și astăzi, doar un pic modernizat, am ajuns la cabana Muntele Roșu.  

A fost o zi de odihnă petrecută la cabană, cu veselie mare, așa ca între colegi scăpați din marea încordare a examenului de stat. Ne-am pregătit pentru a doua zi, când ne propusesem să urcăm spre Tigăi. Am pornit dis de dimineață, am trecut pe la fântâna vestită a locurilor și am urcat poteca cam brutală, până la cabana Ciucaș. Era închisă, la vremea când am urcat, dar în ghidul nostru ar fi fost încă funcționlă. Apoi am urcat până spre Tigăi, ne-am zbenguit printre ele și am urcat și printre stâncile cele mari ale vârfului Ciucaș. Mai spre după amiază, obosiți de drum și bătuți de soarele unei zile de vară călduroase, am ajuns din nou la cabana de unde plecasem dimineața.  

Am plecat în ziua următoare către culmea Zăganului, nu chiar toți, ci doar o parte din noi. Ba chiar mai exact, doar Radu Pop și cu mine. Nu era o zi la fel de frumoasă și pe drum ceața și-a cam făcut de cap. Poate de aceea trecerea pe la Puntea Pisicii, o spălătură pe stânca ceva cam înclinată și în vremea aceea cam umedă, agățați de cablul primitiv, locul ni s-a părut un pic periculos.

Ne-am întâlnit cu toții la apa Teleajenului, cam prin preajma mânăstirii Suzana. Ne-am bălăcit în apa râului, până spre ora când s-a apropiat cea a plecării trenulețului cu care venisem. Am făcut drumul înapoi și la București am ajuns cu toții încântați de zilele petrecute în munte. 



Eram acum în anul 1963. Fiecare dintre noi, cei ce terminasem facultatea de construcții în anul 1957  avuseseră timp să-și făurească un oarecare drum în profesie, ba unii chiar și în viață. În ce mă privește aveam de acum ceva practică în meserie, acum când pe nesimție, ajunsesem pe cel de al treilea șantier din viața mea profesională, cel de la Valea Călugărească, o importantă instalație din industria chimica. Locuiam peste săptămână în Ploești și doar sâmbăta după amiaza mergeam la casa părintească în București. Și asta făceam în fiecare săptămână. Dar a venit vremea unui weekend prelungit, în zilele adiacente lui 1 mai. Atunci am hotărât  o excursie prin munții Ciucașului. În după amiaza zilei premergătosre zilei amintite, am ajuns la cabana Muntele Roșu. Eram întovărășit de două colege din șantierul de la Valea Călugărească. Ne-am stabilit cartierul general la cabana amintită și a doua zi am plecat în munte.

Am urcat în creasta Zăganului și de acolo i-am parcurs muchia, trecând pe la aceeași ,,Punte a Pisicii ,,. Era încă multă zăpadă și coborârea către cabană am făcut-o pe un horn nemarcat, pe care l-am străbătut până în vale, numai pe fund, alunecând doar pe zăpada cam întărită, păstrată bine până în zilele destul de calde ale primăverii. Apoi am ajuns din nou la cabana de la care plecasem.

A urmat ultima zi a excursiei noastre. Am plecat cât mai de dimineață spre zona de creastă a muntelui. Am trecut pe la Fântâna lui Ioan și de acolo, pe panta aspră a muntelui, prin pădurea de brad am ieșit la gol, aproape de vechea cabană Ciucaș.

Nu puteam să trecem pe lângă interesantele stâncării ale Tigăilor și ca unul care mai fusesem pe acolo, am ajuns în preajma lor, făcându-le prezentarea cățărat printre ele. Apoi am apucat lungul drum către Săcele. Am trecut pe lângă Sfinxul Ciucașului, pe lângă cabana Babarunca și urcați într-un camion cu șofer binevoitor, am ajuns în localitatea propusă și mai apoi la Brașov. De acolo mai departe cu trenul, am coborât în București cu satisfacția zilelor însorite pe care le petrecusem printre minunățiile pe care ni le oferise Ciucașul și ultimele clipe ale iernii care ne părăsea.





Câțiva ani mai târziu, împreună cu Rodica, colegă de facultate devenită de puțină vreme soția mea, în niște zile din preajma Crăcunului, am plecat din nou către crestele Ciucașului. Nu eram singuri, ci întovărășiți de cîteva din cunoștințele Rodicăi. Ne-am bucurat de zile frumoase, cu strat de zăpadă care acoperea muntele, până în preajma cabanei Muntele Roșu unde poposisem câteva zile. Era așa de multă zăpadă, încât în preajma cabanei am putut să ne plimbăm cu o sanie trasă de cai, aflată aici, probabil tocmai în acest scop. Nu ași putea spune că zilele petrecute la cabană, în ambianța hărăzită de Rodica, a fost una deosebită și să recunosc, peste atâția ani scurși de atunci, nu m-am simțit chiar în largul meu. Dar tovarășii noștri au plecat ceva mai devreme decât noi și deabia atunci m-am putut bucura de munte.

Am plecat în altă zi de la cabană, cât mai de vreme ne permiteau zilele de decembrie către cabana Ciucaș. Am parcurs traseul cel mai scurt, pe la fântâna lui Ion și de acolo mai departe, rupând din greu stratul de zăpadă care ne cam ajungea până la genunchi. De la fântână, mai departe am avut de înfruntat panta aproape abruptă a potecii. Obosiți, am depășit pădurea de brad și am ajuns pe plaiul dinaintea vechii cabane Ciucaș, atunci, la vreme de iarnă, închisă. Începuse să bată vântul cam tare și peste munte se pusese de-un viscol. Ușa cabanei era deschisă, așa că acolo ne-am odihnit câtăva vreme. Erau geamurile acoperite de zăpada viscolită și înăntru un frig de înghețam mai mult decât afară. Așa că la adăpostul pe care ni-l oferea cabana, am stat foarte puțin. Când am ieșit din nou afară viscolul aproape că ne acoperise urmele și deabia de se mai vedeau. La cabană de unde plecasem, am ajuns cât am putut de repede și la căldura dinăuntrul ei și confortul pe care ni-l oferea, am mai petrecut vreo două zile. Un scurt popas în satul Cheia, același tren înghețat până la Ploești și mai apoi inghesuiala de nedescris din trenul către București.
           Petrecusem totuși zile de iarnă frumoase în munții Ciucaș. 


Text: Dinu Boghez

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate