Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 4 iulie 2009

Muntele necunoscutului: Narăţul

Moto: C-un muget dă-mi de veste-
apoi părăseşte
cetatea şi munţii
spre pacea pădurii.

Lucian Blaga

Aflasem din ghidul lui Nae Popescu, de existenţa unui munte în care sălăşluesc mistere. Munte cu stânci de tot felul, amestecat cu vegetaţie luxuriantă, pe drumuri întunecoase, pe văi adânci şi ţancuri bătute de soare. Încecasem în fel şi chip să aflu cîte ceva despre potecile ce-l străbăteau. Cu multe închipuiri în loc de detalii, vălul poveştii aruncate peste muntele Narăţului, s-a ridicat puţin câte puţin. Aşa am aflat că se intră pe Valea Satului – aşa spunea şi ghidul -, că potecile sunt neclare şi trebuie să te bizui pe propriul tău simţ de orientare şi că de multe ori vegetaţia, botezată de N.P. drept luxuriantă, chiar aşa era. Mai niciunul din cei ce puteau da amănunte despre acest munte-enigmă, nu duceau până la capăt şirul de informaţii trebuitoare. Un doctor, căruia nu-i reţin decât înfăţişarea, fusese pe acolo, dar unde ajunsese şi cum erau potecile pe care mersese, nu-mi putea spune. Ba apăruseră şi romanticii, cărora trebuia să le dau crezare. Cei ce numeau muntele Noruţu sau Noureţu, denumire rezultată din coroamele de nori ce ar fi sălăşluit pe ţancurile, nu atât de înalte, cât greu de atins. Dar ceaţă, aici pe Narăţu, nu am întâlnit decât o singură dată şi aceea în luna decembrie, când nici în vale vremea nu era mai procopsită.

Aşadar când m-am hotărât să-i urc potecile, nu prea ştiam mai nimic despre acest munte. Doar că trebuie să fie nespus de frumos şi rătăcirile puteau interveni la orice pas. Îmi aduc aminte că incitasem destui oameni, cât să alcătuesc un grup mărişor, cărora le spusesem de vegetaţia luxuriantă, de credeau bieţii de ei că intram direct în junglă. Şi în duminica în care trebuia să urcăm, cu o zi înainte chiar, s-a lăsat un frig de dârdâiam în casă. Sâmbătă pe înserat, când am ajuns acasă, am găsit un bilet, băgat pe sub uşă, scris de Toni: „ ai milă de noi şi nu ne lua pe munte, lasă-ne să degerăm acasă !”. şi i-am lăsat, ce era să fac. Dar la următorul sfârşit de săptămână, tot i-am urnit din casă. Era într-un 13 octombrie şi ţin minte ziua, pentru că şi astăzi, atunci când vorbesc de Narăţ, nu uit să adaog că cea mai potrivită zi de urcat pe aici, trebuie aleasă cu puţin înainte de mijlocul lui octombrie. Când am ajuns în Brezoi, am început să căutăm începutul de drum. L-am găsit repede, pe uliţa ce urca pe valea Satului, pe lângă biserica şi liceul oraşului. Tot atât de repede am ajuns la locul în care începea strâmtoarea văii. A apărut brusc, dar pe marginea văii şi a pârâului zgomotos, am găsit potecă bună şi uşor de urmărit. A urcat la început şi curând poteca a început să coboare la firul apei, pe care apoi tot o traversa. Săritori n-am găsit în cale, doar către început a trebuit să depăşim una, după ce ne-am încolăcit pe un picior înierbat. Acum pe aici nu se mai poate trece ca atunci şi locul trebuie ocolit în lungul apei. Mai departe drumul era stăpânit de întunecimea pădurii apropiate şi mai ales de urzicile crescute înalte şi de frunzele de brusture, mari cât o pălărie mexicană. Din loc în loc apăreau vâlcele şi mai întunecate, între care malurile stăteau parcă să se atingă. A apărut pe malul stâng al pârâului, o cascadă despletită, străbătând cu şuviţele ei piatra întunecată. Am traversat de nenumărate ori apa pârâului, admirând de fiecare dată bulboanele de apă cristalină. Mai departe am întâlnit şi din ce în ce mai dese, îngrămădiri de aluni, cu fructe numai bune de mâncat. Stăteau tovarăşii mei de drum şi se tot minunau de frumuseţea pădurii pastelate cu culorile toamnei şi mai rămâneau în urmă să spargă alunele pe care le culegeau. Apoi locul s-a lărgit şi în faţă ne-a apărut o stâncă întunecată, pe care se lăsa un şuvoi de apă. Era evident că pe acolo nu mai puteam înainta. Cum-necum, mi s-a părut că pe malul stâng, se profila o potecă. Era într-adevăr una şi pe acolo, am urcat câteva serpentine. Am traversat o muchie, mai mult strungă şi am coborât din nou la firul apei. Aici valea era de-a dreptul strâmtă şi doar calea unui trunchi de copac, acoperit de muşchi întunecat, ne-a lăsat să mergem mai departe. De aici încolo drumul devenea anevoios şi poteca se căţăra pe malul stâng, apoi cobora la firul apei şi tot aşa, până am ajuns la o furcitură de pâraie. Pe muchia dintre văi, ni s-a părut că ar fi o potecă. Acolo, pe un fag gros, era scrijelat caligrafic, un N mare. Pe acolo am luat-o, dar am urcat pe muche şi drumul adevărat se înfăşura pe coasta din dreapta. Am urcat din greu, până am ajuns pe stâncile crestei şi neputând să le depăşim, am mers puţin sub acestea, până am dat de o poiană, cu copaci doborâţi şi alţii mângâindu-ne mersul cu frunzele lor îngălbenite de culorile toamnei. Ceva mai departe am găsit şi o stână, nu prea grozavă. Ajunsesem în Poiana Târsei. Era presărată cu stânci golaşe poiana şi priveliştile către Dosul Pământului şi Claia cu Brazi, erau magnifice. Sub noi, văile aduceau până sus zvon din poveştile întunecate ale Lotrişorului. Dar pe atunci habar nu aveam care sunt vârfurile pe care le-am înşirat şi nici cum se numeşte valea de sub noi. Cum eram însetaţi, am căutat izvorul stânei. Prin spatele stânei, parcă se însăila o potecă. Curând am început să coborâm pe vâlcelul noroios, până la care nici nu am făcut mult drum. Acolo am găsit un izvor amenajat, la care ne-am potolit setea. Am revenit şi am început să căutăm drumul pe mai departe. Poteca nu se vedea mai deloc şi de aici încolo firul amintirilor începe să se piardă. Ştiu că am ajuns într-un loc cu vizibilitate către casele din Brezoi şi mai ales către înălţimile Făgăraşilor, la vremea aceea pudrate de întâia zăpadă. Nouă, imaginile atât de inedite, ni se păreau fantastice. Nu credeam că din locuri care până atunci fuseseră întunecate şi acoprite cu păduri de nepătruns, puteam vedea locuri atât de depărtate. Stăteam uimiţi , într-un loc însorit şi parcă nu mai vroiam să plecăm. Pe unde am nimerit, nu ştiu prea bine, dar am trecut de locul unde o cruce amintea de moartea unui cioban şi mai ales de cel în care o placă fixată într-un perete de stâncă, purta pe ea o inscripţie care vorbea despre un om prăbuşit din înălţimile muntelui: „ oamenii vin şi pleacă, munţii rămân ”, scris în limba germană. Multă vreme mai târziu, aveam să aflu că în Narăţ, la cote foarte joase, cresc minunate flori de colţ, mult vânate în special de sibieni. Grupul cu care eram, Petrică Drosu – a fost una din rarele lui excursii -, Doina Boşneag, Livia Bănulescu, Sofi, Toni, şi Marius Pop, începuse să fie îngrijorat, neştiind cum vom nimeri la întoarcere poteca pe care venisem. N-a fost să fie vreo rătăcire în acea excursie şi am ajuns la vreme în Brezoi, de unde autobuzul ne-a adus teferi la casele noastre. A fost însă Narăţul, atunci la vreme de toamnă, un munte-miracol, cu frunze colorate în toate culorile toamnei, cu vizibilitate către alţi munţi, din cei mari şi cu voie bună, dincolo de micile neajunsuri ale unui drum necunoscut.

A venit toamna, rece, cu ceţuri şi frunze coborâte pe poteci. Îmi rămăsese în minte drumul frumos de pe valea Satului şi am căutat din nou acele locuri. Eram de data asta doar cu Sofi şi Mariana Laza. Din păcate drumul, la fel de interesant, dar de data asta cunoscut, nu a mai fost la fel de colorat, ci dimpotrivă, întunecat şi ceva mai sus chiar înceţoşat. Pe vale urzicile păliseră, dar tot mai aruncau săgeţi usturătoare şi brusturele îşi pierduse frunzele mari. Apa era la fel de cristalină şi pe unda ei pluteau adeseori frunze purtate de vânt. Ne era frig când am ajuns la stâna din Târsa. Ne-am adăpostit sub acoperişul stânei încercând să ne dăm curaj să mergem mai departe. Am înjghebat chiar un foc, dar vremea nemiloasă ne-a gonit spre vale. Şi aşa potecile erau încurcate şi n-am avut curaj să mergem mai departe. Narăţul avea pentru mine în continuare, mistere care se cereau dezlegate.

Auzisem că cea mai frumoasă parte a Narăşului, este muchia Vulturesei. Banu, cel care se ocupase de marcarea potecilor de pe aici, povestea lucruri incitante despre aceste locuri. Poteca exista, dar rătăcirea era oricând posibilă. Erau pe aici stâncării ciudate şi privelişti către munţii Făgăraşului. Locurile se cereau cercetate, aşa că am pornit cu cei câţiva entuziaşti cu care mai fusesem şi în alte împrejurări, prin alte coclauri. Marius Pop şi Ceani, mă întovărăşeau. Trecusem de crucea ciobanului, acolo unde ar fi trebuit să fie şi un izvor. Apoi am ajuns pe stâncăriile Verdeşului, pe lespezi înclinate puternic către vale. Aici am considerat noi, atunci, că ar fi clenciul întregii ture. Găseam mereu poteci, tocmai atunci când credeam că trebuie să ne întoarcem. O intrare în pădure, ascunsă privirilor, dar care mai departe se dovedea a fi bine înfiptă în coasta muntelui, un lăstăriş parcă de nepătruns, ne-a stat în cale de alte câteva ori, dar de fiecare dată, poteca se strecura prin pădure înaintea noastră. Am ajuns în dreptul unor stânci care ne-au condus către un vârf, de unde mai departe părea că totul s-a frânt. Am încercat să coborâm pe o brână, dar ne-a scos desupra unui abis. Ne-am întors înapoi, căutând locul care să ne scoată din impas. Eram destui ca să nu ne speriem de o înoptare în pădure, doar că nu prea aveam apă. Am ajuns din nou la începutul urcării pe stânci şi tot n-am găsit poteca. Atunci am coborît chiar din vârf, spre stânga, pe acolo unde găsisem un hornuleţ năpădit de vegetaţie şi...am găsit din nou poteca. Doar puţin am mai urmărit-o şi am ajuns în faţa unei bariere de piatră, către care se vedeau urme de potecă. Acolo ne-am căţărat şi când am ajuns deasupra, am constatat că muntele cel stâncos se termina. De acolo înainte urma o potecă largă, străjuită pe atunci de o pădurice de brazi. Pe aleea aceasta ne-am dat drumul la picioare şi ne-am întrecut în alergătură, până într-un loc unde alte şiroiri de poteci, păreau că ne orientează mersul către Valea Satului. Pe acolo am coborît şi am ajuns curând între casele din vale. Pe aici urcau caprele sătenilor. Pardon, ale orăşenilor din Brezoi. Din vale am urcat pe celălat mal şi am intrat în oraş, pe acelaş drum pe care începusem urcuşul. Venisem cu primul autobuz şi plecam acasă cu ultimul.

Nu ştiu în ce împrejurare am ajuns cu Chissy în Poiana Târsei. Venisem acolo cu gândul să coborâm prin ceeace ştiam noi că era un loc vestit al Narăţului. Căutam atunci Poiana lui Pavel şi totodată coborârea spre Lotrişor. Ştiam tot de la Banu, că pe acolo aplicase el un punct roşu. Şi noi căutam această potecă. Ştiu că am coborît aproape în fugă panta, imediat am depăşit poiana amintită, aruncându-ne pe muchie în jos. Poiana lui Pavel era doar o pajişte prelungă, cu vizibilitate spre Cozia mai ales, dar grozavă nu era. Dar într-un munte cu păduri adânci, cu poteci strecurate printre stânci, o poiană întinsă chiar pe coamă, avea ceva special. Deşi când am ajuns jos, în valea Lotrişorului, genunchii îmi tremurau, poteca mi-a plăcut şi am găsit de cuvinţă să mai merg odată pe ea, de data asta la urcare. Aveam cu noi 3 sau 4 corturi şi gândeam că o să bivuacăm în Poiana Târsei. Aşa am şi făcut şi după ce am parcurs cheile Lotrişorului, am început să urcăm. Era greu urcuşul şi grupul destul de neomogen şi până la urmă traseul a fost anevoios. Am ajuns în Poiana lui Pavel, unde pe vremea aceea era o stână improvizată, dar avea toate acareturile. Acum pe aici nu se mai vede nici urmă de stână. E drept că apa puţină şi turmele din ce în ce mai rare, au făcut să dispară stânele cam de peste tot. Eram însetaţi şi ciobanul ne-a arătat izvorul, undeva spre dreapta, către ţancurile stâncoase ce se înălţau deasupra pădurii. De acolo înainte drumul era mai uşor şi am ajuns repede în Poiana Târsei. Pe drum găsisem ciuperci, parcă hribi după câte îmi aduc aminte şi seara, în faţa corturilor şi a unui foc zdravăn, a pregătit Chissy o tocăniţă de ne-am lins degetele. Nu ştiu dacă de atunci încoace, cineva a mai întins cortul aici, dar ştiu că aspectul taberei era deosebit şi dormitul într-o pădure neumblată – stâna locurilor dispăruse între timp -, ne-a dat oarecari fiori. A doua zi ne-am trezit cu soarele pe cort. Ne-am strâns tabăra şi am început urcuşul către vârful Narăţului. Era către el un alt marcaj, o dungă roşie. Pe el am început urcuşul. Mai întâi doar pe poteci prin pădure, apoi printr-un horn şi printre stânci şi...gata, am ajuns pe Narăţ. Nu avea vârful decât 1510m, dar parcă ajunsesem pe Everest. Era o zi călduroasă şi ne-am întins la soare, printre stâncile ce-i dominau vârful. Sub noi, cădea versantul de stâncă, ca un tobogan uriaş. Se sfârşea peretele în crengile copacilor şi noi, pe alte căi, acolo trebuia să ajungem. Am plecat şi traseul ne-a rezervat străbaterea unor locuri minunate. Întreg traseul pe care-l aveam de parcurs, era marcat cu dungă roşie !. Desigur în stilul inconfundabil al lui Banu, care plasa semnele cât mai rar, să se poată rătăci „mazdropii”, spunea el. Când am izbutit să ajungem la baza pereţilor verticali, a trebuit să traversăm vreo trei muchii, fiecare din ele cu strunga sa. Mi s-au părut locurile asemănătoare cu cele din Brâul de Mijloc al Piertii Craiului – mă urmăreşte Piatra peste tot. Coboram pe firul unui vâlcel pietros şi urcam pe malul celălalt, într-o strungă protejată de brazi falnici. Şi asta s-a repetat de 3 sau 4 ori. Dar frumuseţea s-a terminat repede şi după ce am străbătut muchiile, am pătruns din nou în păduri de foioase. Poteca aproape dispăruse, sau poate nu fusese niciodată decât în închipuirea lui Banu, care spunea că pe aici, scurtau brezoienii drumul către cine ştie unde. Doar semnele, pe atunci încă proaspete, ne mai dădeau oarecari indicii despre ţinta călătoriei noastre. Ştiu că la un moment dat, una din coechipiere a alunecat pe panta prăfoasă şi cum era şi transpirată, s-a făcut tot una de pământ. Câte blesteme oi fi luat atunci, nu ştiu. Dar şi eu blestemam straşnic, cu atât mai mult cu cât trebuia să scot grupul la liman. Până la urmă am ajuns în vârful Clăii cu Brazi, la 1405m, care şi acesta era desoebit de frumos. De acolo până în valea Lotrişorului, calea era ceva mai uşoară şi până seara am ajuns cu bine acasă.

Ne spusese Banu că într-o zi, o să ne arate un drum frumos către Poiana lui Pavel, prin locuri necunoscute nouă, urmând un drum pe versantul stâng al Lotrişorului. După excursie am fost sigur că habar nu avea de vreo potecă prin acele locuri, dar singur parcă i-ar fi fost teamă să meargă. Şi ne-a găsit pe noi, adică pe Ilie şi pe mine. Am urcat din greu de la Gura Lotrişorului către creasta zimţată ce se profila de jos. Am ajuns şi ne-am dat repede seama că nu puteam să mergem aşa cum ne-am fi dorit, pe creastă şi trebuia să facem ocoluri lungi, pe la baza stâncilor întâlnite în cale. Pe deasupra, curând ne-a ajuns ceaţa şi orientarea a început să fie deaosebit de grea. Tot restul zilei nu am avut norocul să avem niciun pic de vizibilitate. Tot timpul am orbăcăit prin ceaţă. Urcam şi coboram mereu, ba chiar unul din urcuşuri parcă nu se mai termina. Apoi ne-a dus Banu printre nişte stânci, care-şi pierdeau contururile prin ceaşa deasă. Se vedea pe el că nu prea mai ştia pe unde suntem. Ne tot încuraja, că mai avem puţin şi ajungem în valea Lotrişorului, dar să fiu sincer, nu mai speram lucrul acesta. Ne-am lăsat pe firul unui pârâu, care pe măsură ce coboram, părea să-şi micşoreze panta. Mergeam de mult pe firul pârâului, când deodată s-a rupt zăpada care-l acoperea şi m-am trezit cu picioarele în apă. Şi nu era vară, ci începutul lunii februarie. Ud până la genunchi, m-am repezit în continuare către vale. Noroc că am ajuns destul de repede la capătul drumului forestier de pe valea Lotrişorului – avea dreptate săracul Banu -, acolo unde am găsit un dormitor de muncitori, cu foc în sobă şi m-am putut usca. Altfel cred că n-aş fi scăpat fără o răceală straşnică. Niciodată de atunci nu am mai mers prin acele locuri.

Foarfeca Narăţului, înălţată mult deasupra şoselei de pe valea Oltului, îmi atrăgea privirile ori de câte ori treceam pe acolo. Ceani, unul din cei cu care adeseori am mers pe munte, era şi el atras de aceaşi privelişte. Aşa că nu mult ne-a trebuit ca într-o dimineaţă să urcăm împreună prin acele locuri. Aveam în minte să străbatem pe mai departe, drumul către Narăţ. Am ajuns la ramificaţia drumului către Voineasa şi chiar acolo am început ascensiunea. Făcuse Banu pe aici, un alt marcaj, o dungă roşie. Marcajul avea un traseu lung şi întortocheat şi nu mă pot abţine să remarc faptul că acest semn era propriu unei creste principale de munte. Dar şi pe aici era o creastă de munte, chiar dacă nu era principală. Sau poate el a considerat că acest fragment al munţilor Căpăţânii, cu o structură geologică atât de diferită, nici nu face parte din aceşti munţi. Oricum, traseul marcat pleca din şosea, trecea pe lângă Foarfecă, urmărea creasta care urca la Pietrile Goale, ajungea în Poiana Târsei, urca în Narăţ, peste vârf şi cobora spre Claia cu Brazi, unde se şi termina. Era acesta un traseu diabolic prin lungimea sa, dar şi prin înurcăturile din lungul lui. Am găsit repede drumul şi doar atunci când am depăşit un vâlcel, am avut ceva probleme de orientare. Mai departe marcajul mergea până spre creastă, chiar pe muchie. Apoi am traversat alt vâlcel, ne-am strecurat pe o brână şi însfârşit ne-am angajat pe un horn care ne-a scos repede în şaua ce despărţea creasta. Pe stânga era vârful Foarfecii şi spre dreapta drumul sspre Narăţ. Vroiam amândoi să ajungem pe vârf, aşa că ne-am angajat pe deasupra unei spălăturide pe care cu uşurinţă ajungeam la baza stâncii înalte pe care o traversam. Apoi am început urcarea pe un horn deschis, năpădit de vegetaţie arborescentă şi mai ales ţepoasă. În scurtă vreme eram în şaua ce despărţea vârful în două cocoaşe. Una mai periculoasă decât cealaltă. Cea din stânga părea chiar inaccesibilă, aşa că am abordat urcuşul către dreapta. Aşa am ajuns pe vârf. Nu fără emoţii, pentru că pe acolo a trebuit să mai străbatem o brână scurtă şi apoi să ne căţărăm pe o faţă suspendată desupra unei diferenţe de nivel apreciabilă. Nu erau acestea ultimele obstacole, pentru că pe creastă, dincolo de primul vârf, urma o despicătură şi însfârşit cea mai mare înălţime a Foarfecii, 874m !. Despicătura dintre cele două vârfuri nu era deloc mică şi trecerea de pe unul pe altul, a avut pericolele ei. Dar am avut o altă surpriză, în afara caracterului alpin al vârfului. Pe stâncile pe care ajunsesem, totul era plin de guano de capră neagră. Acolo stăteau antilopele negre, când intruşi ca noi nu le dreanjau. Ne-am întors pe acelaş drum, cu alte precauţii, mai ales că nu luasem cu noi, nici măcar o cordelină. Când am ajuns din nou în strunga strâmtă a crestei, de unde deabia plecasem, ştiam că ne angajăm pe un drum încurcat şi care ne supunea la eforturi susţinute. Am luat-o pe poteca care deocamdată se citea cu uşurinţă, mai ales că marcajul era relativ proaspăt. Proaspăt dar rar, în stilul inconfundabil al lui Banu şi spun aşa, nu pentru că aş avea ceav să-i reproşez, dar pornea de la ideia că „ mazdropii ”, aşa numea el turiştii ceilalţi în afara lui şi a altor câţiva, trebuie să se descurce cum or putea, dacă tot au luat-o pe unde pusese el semnele !. Am străbătut brâne pe sub ţancuri înalte, apoi a trebuit să coborâm vâlcele adânci, ca să putem ocoli locuri altfel inaccesibile şi însfârşit am ajuns în pădure, fără stânci prin preajmă. Şi de aici încolo, a urmat un urcuş infernal. Părea că nu se mai termină. Când tocmai credeam că mai avem puţin şi cerul părea să se zărească, am constatat că altă pantă ne stătea în faţă. Însfârşit am ajuns la gol. Poteca se strecura, foarte vizibilă, aproape de vârful stâncos lângă care ajunsesem. Am urcat pe el şi am avut o largă privelişte către întreg bazinul Lotrişorului. Noi nu fusesem niciodată prin aceste locuri şi marea de vârfuri împădurite ce se iveau de aici, habar nu aveam cum se numesc. Din loc în loc, ţâşneau ţancuri înalte şi atunci ne-am propus să mergem pe acolo şi să le descifrăm enigmele. Erau locurile acelea descrise în ghidul lui Nae Popescu, ca fiind cele din Dosul Pământului, pe unde încercasem să ajung şi mi se spusese că nu voi nimeri. Am coborât din vârful golaş al Pietrelor Goale şi am continuat să mergem pe potecă. Se vedea clar de aici înainte. Am ocolit un vâlcel, pe o brână aproape periculoasă, dar hăţaşul era atât de clar, încât nu ne-a fost teamă că ne vom rătăci. Am urcat printr-un loc în care pădurea se dădea la o parte, atâta cât să ne lase pe noi să intrăm în ea. Mai departe ne-am apropiat de creastă şi parcă locurile erau neumblate, iar de potecă nici vorbă. Am continuat să mergem pe lângă creastă, privind mereu o potecă de sub noi şi ne-am închipuit că undeva drumul nostru se va întâlni cu cel pe care-l vedeam. Aşa a fost şi curând am ajuns într-o şa împădurită, în care stânci aruncate de-a valma, stăteau risipite prin pădure. Spre stânga o crestuliţă nu prea înaltă, părea că duce spre un vârf. Am aflat mult mai târziu şi asta descifrând singur denumiri ale locurilor, că acesta era vârful Sturii lui Pavel, făcând parte din cele câteva denumiri de Sturi: Sturii Puturoasei, Sturii Olăneştilor. După o bucată de drum paşnică, strecurată printre fagi înalţi, oarecum întunecată, dar şi raze de soare care parcă luminau doar locurile prin care trebuia să mergem, am început să urcăm din nou. De data asta ne strecuram printre blocuri de stâncă, pe brâne, adeseori pământoase, iar când am terminat acestă porţiune, am ajuns din nou la pădure liniştită. Poteca, destul de clară, urmărea curba de nivel, pe coasta muntelui, vegetaţia parcă prindea viaţă prin luminişurile din ce în ce mai dese şi curând am ajuns în şaua Târsa, acolo unde, pe vremea aceea, mai exista clădirea precară a stânei cu acest nume. Meritam o odihnă mai lungă, după care a urmat coborîrea pe valea Satului, pe care chiar dacă o ştiam din alte împrejurări, ne-a produs câteva probleme de orientare.

Mi se păruse mie că Foarfeca Narăţului, are în ea un pronunţat caracter alpin şi cum în acel an pusesem prima oară mâna pe coarda de alpinism, nu puteam să nu-mi ofer prilejul unei căţărări mai deosebite. Aşa că într-o zi am plecat cu Ilie, să încercăm să urcăm pe una din muchiile pe care le vedeam din şosea. Am urcat în poiana de deasupra şoselei şi imediat am intrat în cea mai laterală creastă care ducea spre vârf, cea dinspre şosea. O bună bucată de drum, nu am avut de a face decât cu pădurea de fag. Apoi creasta a început să capete aspectul unei muchii din ce în cee mai înclinate. Au apărut stâncile pe care le-am ocolit nu fără oarecare greutate. Ne-am agăţat adeseori de trunchiurile fagilor şi doar în apropierea crestei am avut de a face cu stâncăriile vârfului care se apropia. Până la urmă vârful stătea în faţa noastră şi nu ne mai rămânea altceva de făcut, decât să urcăm pe el. Deabia atunci ne-am legat în coardă. Ilie era în faţă şi n-a trecut mult şi am ajuns sus. Ce era mai greu, deabia de acum încolo a urmat. Vârful cu stânca dezgolită, era despicat în două şi noi trebuia să trecem peste adevărata crevasă dintre ele. Prea greu nu ne-a fost. Ilie a trecut primul şi eu, asigurat la coardă de el, am trecut săritoarea dintre vârfuri. Pe primul, dar mai ales pe cel de al doilea vârf, era un strat gros de guano de capră neagră. Le plăcea şi lor priveliştea ce se oferea ochilor, până spre Făgăraş. Probabil aici era adevăratul rai al caprelor, care ieşeau pe vârf, de unde scrutau împrejurimile. Întoarcerea am făcut-o pe traseul clasic. Am ocolit muntele pe faţa sudică, pe stânca rugoasă şi puternic înclinată, am ajuns în strunga din creastă şi am coborît pe traseul care pe atunci era marcat cu bandă roşie. Am ajuns în aceaş poiană din care plecasem, în mai puţin de 4 ore.

Tot pe muchiile Forfecii, am urcat într-o după amiază cu Zoia, soţia mea. Eram cu Floriana, foarte mică pe vremea aceea şi cu bunica ei. Le-am lăsta în poiană şi noi doi, am început urcarea pe altă muchie care ducea spre vârf. Drumul a fost asemănător cu celălalt. Tot pădure, tot stâncării în partea mediană şi stâncă goală în apropierea vârfului. Numai că de data asta, nu a mai trebuit să ne asigurăm la coardă şi am ajuns direct pe cel de al doilea vârf. De aici am putut da un chiot către cei de jos, pe care-i vedeam ca o mică pată colorată. La coborâre am urmat tot drumul marcat. Ne-am suit în maşină şi am ajuns acasă.

Mă apropii de sfârşitul incursiunilor pe Foarfeci. Am dus într-un anume fel, dorul excursiei făcute cu Ceani, pe creasta Foarfecii, în drum spre Şaua Târsei. Aşa că într-o duminică, am pornit cu cel mai matinal tren, către Brezoi. Am făcut drumul din gară până la poalele muntelui, am trecut prin spatele coloniei TCH şi am continuat să urc. O potecă m-a condus la captarea izvorului care alimenta colonia. Apoi am reintrat în potecă. Cu chiu şi vai am găsit şi marcajul, care între timp se învechise şi am urcat prin hornul cunoscut, în strunga din creastă. De aici începea însă marea aventură. Cu Ceani, drumul mi se păruse uşor şi încâlcelile potecii ni le împărtăşeam unul altuia şi ne venea mai uşor să le depăşim. Acum însă, singur şi după o lungă perioadă când nu prea mersesem pe munte, lucrurile stăteau altfel. Am pornit pe brâna pe care se desfăşura poteca. O vedeam clar în faţă, iar semnele de marcaj, vechi, rare, dar le găseam tocmai când trebuia. Am depăşit astfel două sau trei vâlcele, poate patru şi la fiecare trebuia să cobor mult şi să urc şi mai mult, până câştigam din nou înălţimea pierdută. Însfârşit am traversat ultimul vâlcel şi urcuşul, cel mai lung din toate, m-a scos într-o şa împădurită. Era acolo o răcoare plăcută, faţă de arşiţa pe care o îndurasem până atunci. M-am oprit în mijlocul şeii, lângă o stâncă. De acolo am început să urc cea mai infernală pantă de până atunci. Urcam şi nu se mai termina. Odată chiar am avut impresia că totul se tremină. Dar de pe micul palier pe care ajunsesem, a urmat altă pantă. Noroc că asta a fost chiar ultima. Ajunsesem în imediata apropiere a Pietrelor Goale. Cunoşteam locul şi nu m-am putut abţine să nu urc pe vârf. Cu aceaşi încântare, ba poate chiar mai mare, pentru că acum ajunsesem aici singur, am privit cu nesaţ locurile pe care le vedeam de aici. Doar că acum, după trecerea anilor, ştiam cum se numesc. Privelişti apropiate către Lotrişor şi Buila, sau către îndepărtatul Făgăraş, mai estompat de pâcla verii, totul mi se părea magnific. Sub vârf, către sud, o prăvălitură adâncă, sfârşea în vârfurile copacilor de sub mine. Am zăbovit puţin, pentru că mai aveam mult de mers. Am ocolit pe brână vâlcelul care a urmat, am intrat în pădure şi am continuat, cam fără potecă, drumul pe coasta muntelui. N-am avut suficientă răbdare şi când am zărit poteca ce venea dinspre Poiana lui Pavel, am coborît pe faţa muntelui până la ea. N-a prea fost uşoară coborîrea pe panta înclinată, dar am ajuns cu bine. Aici eram în locuri cunoscute şi până în Şaua Târsei nu m-am mai temut de rătăciri. Aceaşi şa stăpânită de stâncării, aruncate altă dată din bătălii montane, aceleaşi locuri de brână pământoasă şi ultima porţiune pe curba de nivel, cu sclipiri de soare prin frunzişul pădurii şi mulţimea de flori răsărite din umbrişul potecii. Am ajuns în Şaua Târsei, unde mi-am permis un popas. Coborârea spre Brezoi am făcut-o pe valea Satului. Obosit de tura lungă făcută, valea mi s-a părut din cale afară de grea.

Tot singur, am parcurs altă dată drumul spre Poiana lui Pavel. Veneam dinspre refugiul de la Puturoasa, unde petrecusem noaptea. Îmi lăsasem companionii de peste noapte, încă dormind. Mi-am făcut rucsacul în linişte, mi-am dat cu apă rece pe faţă şi am luat-o repede pe creasta Lotrişorului, grăbindu-mă spre valea acestuia. Trecuse mult timp de când nu mai urcasem pe muchia priporoasă spre Poiana lui Pavel. Nu mai aflasem nimic despre starea marcajului de pe muchie, dar presupuneam că încă mai poate fi citit. Era o zi de vară frumoasă şi răcoarea pădurii, liniştea văii Lotrişorului, mângâiată de muzica domoală a apei ce sclipea în razele soarelui matinal, îmi dădea speranţa că totul va fi bine. Am pătruns în desişul pădurii de la poalele muchiei pe care tocmai mă pregăteam să o urc. M-am împiedicat de ierburile mari dintre primii copaci şi am început să urc pe diagonala primei coaste. Am ajuns repede pe muchie, de care apoi, nu m-am mai despărţit multă vreme. Pădurea deasă, liniştea deplină şi stinghereala unui drum singuratic, mă făceau să fiu atent la fiecare zgomot. După fiecare copac gândeam că poate apărea un animal. Poate şi pentru că multă vreme nu mai fusesem pe munte şi mă desobişnuisem să mai merg singur, multă vreme am urmat muchia, apoi drumul s-a mai complicat şi uneori am luat-o pe feţe, pe acolo pe unde mergea poteca şi marcajul, care deşi nu mai era la prima tinereţe, se vedea totuşi. Am trecut printr-un lăstăriş, apoi prin pădure de fag limpede şi străbătută de raze de soare şi am ajuns în Poiana lui Pavel. Priveliştea către lumea largă a Coziei şi iarba mare, înflorată, a poienii, m-au adus înapoi cu ani mulţi ce trecuseră de la prima întâlnire cu aceste locuri. Apoi am intrat din nou în lumea pădurii de fag, de data asta presărată mai peste tot cu stânci multe, unele ciudate, prăvălite de undeva de nu ştiu unde. Apoi am traversat poieniţa cu coastă înflorată, până undeva în apropierea crestei muntelui. Când am intrat în şaua largă de sub Sturii lui Pavel, ştiam că nu mai am mult până în Şaua Târsei. Doar că aici, fagii înalţi – de multe ori acoperiţi cu păstrăvi de pădure -, florile risipite pe acolo pe unde razele soarelui pătrundeau cu greutate, dădeau locului liniştea sufletească de care aveam nevoie. O bucată de drum am mers pe lângă creasta Sturilor, apoi am apucat pe drumul de brână ce se desfăşura pe coasta cu alte stânci, prin locuri pe care poteca urca şi cobora. Multe erau locurile cu scurte căţărări şi altele cu coborâşuri, pe care trebuia să te ajuţi de mâini atunci când le depăşeai, dar până la urmă poteca şi-a liniştit mersul şi am pătruns în pădurile Târsei. Şi aici erau luminişuri risipite prin pădure, cu trunchiuri de copaci doborâţi de bătrâneţe, aşa cum ştiam când păşisem aici prima oară. Zăceau prin pădure relicvele timpului şi îşi măcinau trunchiul cu fiecare anotimp care trecea pe aici. Erau risipite prin poiană întruchipări din altă lume şi privite, de cum intrai în poiană, păreau venite dintr-o pădure cu vrăjitoare. Îndrăznesc să spun, că aceasta era cea mai frumoasă privelişte de pe aici. Când basmul Târsei se lăsa depănat, aici sub stâncile Sturilor, înaintea abruptului dinspre Lotrişor şi cu depărtatrea „coşurilor ”înalte ale Narăţului, în zile cu soare şi vizibilitate, popasul pe care-l făceai vrând-nevrând, te ţintuia locului, cu visele prin preajmă. Când am majuns aici am găsit un grup de turişti veniţi dintr-o călătorie de-o noapte, tocmai de la Sfântu Gheorghe, doar să vadă Narăţul. Şi-au lăsat bagajul şi au început să-l urce. Câtăva vreme ne-am mai auzit, hăulind peste pădure, dar apoi eu am început să cobor pe valea Satului şi pe drum, singur, parcă mi-era din nou teamă. Locurile erau năpădite de vegetaţie pe ici pe colo. Pădurea se prăvălise pe coastă şi uneori mi-a fost greu să trec peste ea. Pe văi de torent, încă mai stăteau grămezi de zăpadă acoperite de strat gros, din frunzele de astă toamnă şi valea părea uneori să fie cuprinsă parcă, de gemete şi glasuri necunoscute, venite din nicăieriul pădurii. La tot pasul bulboane şi cascade care vorbeau şi ele, cu glas când molcom, când şuierător. Poteca unduia când pe un mal, când pe celălalt, uneori urcând, alteori coborând şi mai niciodată mergând pe loc drept. Şi totul are un sfârşit şi valea îngustă se dă la o parte şi lumina zilei, parcă până atunci un pic ascunsă, izbucneşte dintr-odată. Ajunsesem în Brezoi şi drumul luase sfârşit.

Mă pregăteam pentru marea expediţie din Caucaz şi ştiam noi, că un antrenament bun trebuia să cuprindă trasee lungi sau scurte, dar făcute repede şi deasemenea diferenţe mari de nivel, făcute în timp cât mai scurt. Pentru asta Muchia Vulturesei ni se părea, mie şi lui Chissy, unul din locurile cele mai propice pentru aşa ceva. Pe vremea aceea lucram duminica şi timp prea mult de munte nu aveam. Dar nu puteam să stăm prea multă vreme fără excursii montane. I-am propus lui Chissy, ca imediat ce sfârşim programul duminical, să ne urcăm în maşină, chiar de la şantier şi să mergem în Narăţ. Urma să urcăm pe valea Satului şi apoi să ajungem pe muchia Vulturesei. Nu cu mult înaintea orei 12, ne-am suit în maşină şi am plecat spre Brezoi. Am urcat pe uliţa ce ducea spre valea Satului, am lăsat maşina pe marginea drumului şi am început urcuşul. Eram amândoi bine antrenaţi şi valea Satului am parcurs-o în goană. Nu ne-am oprit deloc până în Şaua Târsei. Nici acolo n-am stat mai mult decât să ne tragem sufletul, apoi goana a continuat. Am depăşit stâncile spălate de sub Verdeş şi am intrat în labirintul pădurii. Acolo ne-am încurcat din nou, acolo unde o păţisem şi în altă ocazie. Dar acum ştiam cum să ieşim din încurcătură şi n-am stat prea mult pe gânduri până să apucăm pe drumul cel bun. Ne-am avântat prin hăţişul coastei şi am ajuns repede în faţa unor stâncării de care ne-am agăţat şi am ieşit în strunga bine ştiută de amândoi. De acolo aspectul muntelui se schimba. Aveam în faţă o potecă croită printre pini tineri, care urma un coborîş vertiginos. Curând am ieşit dintre pini şi pe dreapta au apărut şiroirile potecilor de capre ce duceau spre gospodăriile din vale. Prin grădini şi peste garduri, am ajuns din nou la firul văii Satului. Acolo ne-am răcorit după atâta alergătură şi am urcat până la maşină. Când ne-am uitat la ceas, de când plecasem din şantier şi până când terminasem tura trecuseră aproape 8 ore !.

Am urcat cu doctorul Găvănescu de două ori către Şaua Târsei, urmărind drumul către Poiana lui Pavel. Prima oară a fost într-o toamnă târzie, atunci când, noembrie fiind, pe un timp apropiat ninsorii, am urcat din valea Lotrişorului. Era cu noi şi Sandu, om de munte puternic, pe care te puteai bizui. Din păcate de data aceea urcuşul s-a sfârşit repede, pentru că timpul s-a înrăutăţit peste măsură. Ne-am oprit, am mâncat câte ceva şi neavând încotro, am coborît. Acolo unde am coborât începuse să ningă. Mai mult lapoviţă. Dar când am ajuns jos, în valea Lotrişorului, ploua zdravăn. Nu puteam să ne întoarcem aşa de repede acasă, aşa încât am început să urcăm din greu pe muchia ce ne conducea prin pădurile Lotrişorului. Sfârşitul excursiei a fost la refugiul Puturoasa, acolo unde am ajuns după un urcuş făcut prin ploaie. Uzi leoarcă, ne-a mângâiat focul în căsuţa primitoare, până când ne-am uscat şi odihnit. După care am coborît la şosea şi ne-am întors acasă.

Am convins-o pe Floriana să urce cu mine pe valea Satului. Nu doream să merg decât până în Şaua Târsei şi de acolo să coborâm în Lotrişor. Drumul a fost cel pe care-l ştiam de mult, doar că de atunci, de când fusesem ultima oară, vegetaţia luxuriantă, specifică văii, se înmulţise în mod vizibil. Şi poteca parcă nu se mai vedea ca pe vremuri. Pe vale crescuseră lanuri întregi de urzici, poteca pe alocuri nu se mai vedea şi prin alte locuri, peste ea căzuseră copaci. Ne-am chinuit oleacă până am răzbit în Şaua Târsei. Acolo locurile erau la fel de frumoase. Ne-am odihnit câtăva vreme, după care am început coborîrea către Poiana lui Pavel. Coborâşul abrupt nu a durat mult, dar jos, în valea Lotrişorului, am ajuns mai obosit decât Floriana. Apoi drumul prin cheile Lotrişorului, s-a dovedit obositor, datorită căldurii groaznice a zilei de vară în care eram. La capătul văii, nişte cunoscuţi, au oprit maşina şi ne-a scos la autobuzul care ne-a dus acasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate