Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

sâmbătă, 30 mai 2009

Parângul, drumul culmilor inalte

Moto:
Noapte la poale, pe creştet răsărit,
Trăznete şi azur nesfârşit.
Vasile Voiculescu

Era în 1966 şi ajunsesem pe şantierul fabricii de aluminiu de la Slatina. A fost un adevărat şoc, când plecând de la un mare şantier din Târgu Mureş, parcă renunţasem la starea de civilizaţie şi la atâta bine cât avusesem acolo. Dar nu numai regretul oraşului civilizat pe care-l părăseam mă stăpânea, ci şi dorul munţilor Apuseni, pe care vreme de trei ani îi străbătusem în lung şi lat. Acum la Slatina, un amărât târg de provimcie, prăfuit şi depărtat de munte, nu ştiam cum am să mă acomodez. Dar iubeam muntele şi speram să găsesc modalitatea de a-l regăsi şi de aici. Am avut şi marele noroc cu şoferul şantierului, care se va dovedi ani buni în continuare, aproape un prieten şi care fiind din Bărbăteştii vâlceni, apropiaţi muntelui, m-a dus pe aici adeseori. Aşa că am cunoscut şi de aici munţi care mi-au produs satisfacţii aproape tot restul vieţii.
Cu bunul meu prieten, coleg de facultate şi de şantier, Saniţki –Sani -, plecăm într-o după amiază de vară, spre munte. Vechea mea hartă, sumară, îmi stârnise imaginaţia şi doream o incursiune în munţii Lotrului şi Parângului. Găsisem o potecă ce urca pe Lotru în sus şi gândeam că vom ajunge pe aici, pe crestele înalte după care tânjeam. Când trecem prin Băbeni, deasupra dealurilor răsare o creastă prăpăstioasă, pe care o cred a fi chiar Parângul. Era doar Buila şi de ea aveau să se lege multe din amintirile mele frumoase ale munţilor dintre Olt şi Jiu. Până trecem de Brezoi, drumul a fost asfaltat, dar de aici înainte aveam să înfruntăm un drum de ţară, prăfuit şi alături de el calea micuţei mocăniţe, cu care lemnele de pe munte ajungeau la oraş. Nu-i niciun zâmbet aici, aşa era pe vremea aceea, chiar dacă pare dintr-o altă eră. Pe atunci, era în 1966, începeau lucrările marei hidrocentrale de pe Lotru şi pe şosea forfota maşinilor şi praful nu mai conteneau. Să nu fie nimănui surprinzător, că atunci mi-a fost dat să asist la o barieră pusă în drum, semn că urma să treacă mocăniţa. Am trecut şi de Voineasa, ultimul bastion locuit de pe valea Lotrului şi ne-am oprit definitiv în locul unde se construia un pod peste Lotru. Ajunsesem la Cataracte !. Erau magnifice, cu spuma apelor înfierbântate prăbuşindu-se pe ruptura prăpăstioasă a muntelui. Astăzi nimic nu mai dă locului măreţia de atunci. Doar o şuviţă sărmană de apă, curge la vale şi peste tot vegetaţia arborescentă a acoperit stâncile. A început de aici drumul pe jos. Ne-am luat rămas bun de la nea Mitică şi ne-am dat întâlnire a doua zi, către prânz, la cabana de la Obârşia Lotrului. Am mers mai departe şi ne-am oprit la Gura Balindrului, acolo unde era un canton silvic. După o noapte petrecută în cort, aveam să ajungem către ora prânzului, la cabana Obârşia Lotrului. Dar până atunci, am străbătut frumoasa vale a Lotrului, prin cuneta de astăzi a lacului de la Vidra. Atunci valea era un plai întins, acoperit de iarba mare specifică Lotrului – fâşcă – şi apa râului şerpuia zglobie pe lângă noi. O femeie călare pe cal, cu basma si pălărie peste ea, ne-a ieşit în cale. Se ducea către stâna din Puru şi câteva cuvine am izbutit să schimbăm cu ea. La cabană ne-a întâmpinat Ghişe, cabanier din tată ’n fiu. Ne-a întrebat dacă rămânem peste noapte şi i-am spus că aşteptăm o maşină, ce vine dinspre Rânca, cu care vom pleca mai departe. Ne-a spus că tocmai încercase un camion să treacă peste munte şi sus era încă zăpadă mare. Eram la începutul lunii iunie !. Aşa că am luat-o repede la picior. Nu ştiu dacă am mai fi plecat atât de repede, dacă am fi ştiut că ne aşteaptă un drum lung de 34 km până la Rânca. Aşa am intrat în Parâng, pe la podul Ştefanului. Pe drum, pe multele lui serpentine, am ajuns în Şaua Ştefanului. Făcusem până atunci 17 km şi acolo am aflat de la un indicator, că mai aveam încă pe atât. Am întâlnit acolo un cioban, care venea de la stâna Cărbunele. Plecase dimineaţa din Novaci şi acum se întorcea acasă. Ne-a fost tovarăş de drum până la Rânca. Noi până a ajunge la Obârşie mai făcusem vreo 20 km, dacă nu mai bine şi acum, pe pantele muntelui obosisem tare. Nu ştiu când am ajuns pe platoul Cărbunelui, când am coborât în căldarea Urdelor, sau când am coborît spre Rânca. Ştiu doar că oboseala mă copleşise şi că pe drum îi descriam ciobanului tehnologia turnării betonului. Doar la un moment dat, Sani m-a făcut atent, spunâmdu-mi că auzise un clacson. Am considerat că avea....,,auzenii ”. Am ajuns la drumul acoperit de zăpadă, chiar sub vârful Păpuşii şi acolo am găsit codiţe de căpşuni şi urme de autoturism. Aşa era, nea Mitică, vroind să ne iasă în întâmpinare, fusese acolo şi mâncase căpşuni, că doar era vremea lor. Cum am zărit cabana Rânca, am şi descoperit maşina şi când am ajuns acolo şi pe nea Mitică. Făcusem aproape 60 km. Am mâncat repede câte ceva la cabană şi ne-am aruncat în maşina din care ne-am dat jos în Bărbăteşti. În zori am plecat spre Slatina şi la ora începerii programului, am fost în şantier. Era prima excursie din anul acela, după o pauză de câteva luni, iar drumul necunoscut şi lungimea sa, erau să ne doboare. Şi iată aşa am fost prima oară în Parâng, prin care am trecut fără să-mi aduc aminte aproape nimic din locurile pe care trebuie să le fi văzut, atât de mare îmi era oboseala.
****
Parcă nu ne-ar fi fost învăţătură de minte, întâmplările celeilalte împrejurări, când am parcurs drumuri lungi, prin aceşti munţi, încă necunoscuţi. Tot cu harta sumară pe care o aveam, care nu ne dădea niciun indiciu despre distanţele pe care trebuia să le parcurgem, am imaginat un nou traseu, care ne scotea la cabana Rânca. Traseul era frumos şi îmi dau seama că în amintirile de atunci, altă faţă aveau locurile de pe aici, pe care astăzi doar o poţi povesti, pentru că atâtea s-au schimbat, că nu mai sunt de rescunoscut. Am plecat tot cu Sani, care mai avea şi probleme cu ficatul, pe un drum care îşi propusese să străbată valea Latoriţei, să ajungă în creasta acestor munţi şi să coboare la Rânca, străbătând Parângul. Tot cu nea Mitică, şi tot cu maşina şantierului, un Moskvici 407. Plecând din Slatina, am ajuns la Gura Latoriţei, apoi în Ciunget, un cătun risipit pe vale, apoi în drumul intrat în cheile frumoase de mai departe şi ne-am oprit tot în faţa unui pod aflat în construcţie. S-a minunat nea Mitică de plăcerea noastră de a merge prin locuri atât de sălbatice, cum erau cele de pe malul Latoriţei, acolo unde ne lăsa, dar mă rog, asta ne era vrerea. Astăzi parcă nu-mi vine să cred că pe malul drept al Latoriţei, pe unde se află acum un drum chiar asfaltat, era doar o potecuţă strecurată printre ierburi mari. Multă vreme am mers noi pe ea, prinzându-ne îndoiala că vom ajunge la un loc în care să ne întindem cortul. Se lăsa înserarea când am ajuns la Petrimanu, pe fundul lacului de astăzi. Era aici un canton silvic şi primii constructori ai viitorului baraj, începuseră să apară. Poate şi de aceea se încinsese un chef mare, în mijlocul căruia picasem şi noi. Ne-au fost date explicaţii, despre drumul în continuare. O luam pe malul stâng al Latoriţei, mai sus intram pe un drum desfăşurat pe abruptul muntelui, pe o potecă chiar pe stâncă, cu multe porţiuni de brână şi câteva podeţe aruncate peste viroage. Apoi urcam pe aceeaş potecă pe malul unui pârâu, intrând în pădurea de brad. Aşa am făcut şi am asemuit drumul pe brâna stâncoasă, cu cel de pe malul Dâmboviţei, prin cheile acesteia, doar că acolo poteca avea un nume: schiduf. Şi pe acolo tot cu Sani mersesem, umblând o zi întreagă prin cheile Dâmboviţei, dar şi prin cele ale Ghimbavului. Acum era cam prin luna iulie şi chiar dacă înserarea venea târziu, când plecasem de la cantonul Petrimanu, soarele se pregătea să apună, iar când am părăsit valea, întunericul era pe aproape. N-am urcat mult printre brazi şi am ajuns lângă un bordei, unde ne-a întâmpinat un bătrân. Era păzitor al haitului de aici şi avea să fie poate, chiar ultimul cu asemenea îndeletnicire. Nu mai ştiu cum arăta, dar acum parcă l-aş înfăţişa ca unul cu barbă albă, mare. Era sfătos bătrânul şi multe am auzit în seara aceea de la el. Despre pădure, meleagurile de sus, din plai, despre stâna cu mulţi câini, de care trebuia să ne ferim, că tare erau răi şi despre lungul drum de a doua zi pe sub creasta muntelui. Un singur lucru nu ne-a spus bătrânul, că acum intrasem în munţii Latoriţei, altfel nu făceam deosebire între cei ai Lotrului sau Parângului. Dar poate că asta nici nu avea vreo importanţă. Ne-am culcat obosiţi, în cort, iar a doua zi nici nu ştiu dacă am mai vorbit cu bătrânul, doar am plecat. Aşa a fost şi câinii de la stână, pe vremea aburului dimineţii, ne-au întâmpinat cu hărmălaie mare, de parcă ar fi dat ursul. Aşa ne-au şi explicat ciobanii, că pe acolo ursul era o prezenţă obişnuită şi dulăii tocmai de aceea erau aşa de răi. Când am ieşit sus, la plai, soarele stăpânea muntele şi drumul se legăna pe clinurile lui. N-aveam noi treabă cu lungimea lui şi mergeam cu ochii miraţi de frumuseţea locurilor, fără grija orei la care trebuia să ne întâlnim, tot cu nea Mitică. Acum iarna îşi luase ultima relicvă de pe marile înălţimi şi întâlnirea cu maşina sigur va avea loc. Am trecut de Şaua Ştefanului, am urcat pe platoul Cărbunelui, am depăşit pasul Urdelor şi pentru că eram din nou obosiţi, ne-am întins cortul chiar pe marginea drumului. Ne-a trezit clacsonul maşinii cu care nea Mitică venise după noi. Cred eu, după atâta amar de vreme petrecută în maşina şantierului cu nea Mitică Şoşoacă – şi n-au fost decât vreo 18 ani -, după multele împrejurări când acesta mă lăsase pe munte, că şi lui i-or fi plăcut plimbările, chiar dacă mă lăsa la începutul drumurilor mele. După întâlnirea pe munte am coborât la cabană, am dormit din nou la Bărbăteşti şi dimineaţa am fost la program, pe şantierul din Slatina.
****
Învăţasem drumul Râncăi şi cabana de acolo îmi plăcuse. O considerasem o bază bună pentru plecări spre creste. Plecam acum din Râmnicu Vâlcea şi găsisem acolo destui amatori de munte. În această primă împrejurare grupul era chiar mare şi n-am să amintesc dintre ei, decât pe cei care aproape constant m-au întovărăşit pe coclauri. Aşa că am să amintesc doar de Grig, colegul meu de şantier, Toni, stomatolog la combinatul pe care tocmai îl construisem şi Sofi, ingineră chimistă la acelaş combinat, cu care ani buni am făcut excursii de neuitat. Am stat pe terasa cabanei Rânca până seara târziu, pălăvrăgind ba de una, ba de alta. A doua zi am plecat la ora 4 am, ştiind că aveam un drum lung de făcut, dar nici aşa de lung cum s-a dovedit a fi. Am urcat panta prelungă până în vârful Păpuşii – 2136m –şi am coborât pe poteca bine conturată de pe versantul nordic. Aveam cu noi harta din ghidul Parângului al lui Nae Popescu şi descrierea traseului pe care ni-l propusesem. Ni s-au părut frumoase meleagurile şi înghiţeam vârf după vârf, mai ales că ziua plină de soare şi drumul fără suişuri grele, nu ne obosise prea tare. Când am ajuns în Şaua Muşetoaia, am găsit o baltă, nu prea mare, numită în ghid lac de origină nivală. Către vârful Micaia am urcat din greu, dar spectacolul din creştetul lui, ne-a impresionat. Prin jurul orei 12 am ajuns în Curmătura Olteţului, unde aveam să ne întâlnim cu prima viperă pe care o vdeam. Sâsâia şi se încolăcea, depărtându-se de vizitatorii neprevăzuţi, dar noi tot am alergat după ea şi nu ne-am lăsat până n-am omorât-o. De la ciobani ştiu, că primul şarpe pe care-l întâlneşti într-un an, trebuie să-l omori, ca să-ţi meargă bine. Acum obiceiul mi se pare cam barbar, dar poate de aceea am izbutit să sfârşim excursia cu bine. Acum nici nu-mi vine să cred că am mers din Curmătură până la lumea civilizată, pentru că am urmat poteca pe creasta munţilor Căpăţânii, până în Şaua Negovanului. Am coborît spre Şaua Borogeana, de unde am luat poteca ce cobora în valea Latoriţei. Este de mirare că am reuşit să nu ne rătăcim, pentru că doar de la ciobani aflasem pe unde să mergem. Şi când am ajuns în vale, am mai avut de mers încă 16 km până la Gura Latoriţei. Am sosit aici cam pe ora 19 ½ , o jumătate de oră după ce trecuse ultimul autobuz şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să înnoptăm într-un dormitor al muncitorilor de la hidrocentrală şi a doua zi la ora 4 dimineaţa să luăm autobuzul către Vâlcea !.
****
Şi iar am ajuns la Rânca. Acum nu eram decât trei. Sofi, Grig şi subsemnatul. Probabil ceilalţi s-or fi speriat de drumurile lungi pe care li le propuneam. Tot cu noaptea ’n cap am plecat. Numai că sus, pe vârful Păpuşii, ceaţa ne-a învăluit şi noi nu am mai ştiut pe unde să o luăm. Am coborît şi ne-am trezit pe drumul alpin, pe care l-am urmat orbeşte. Asa am ajuns până la urmă în Şaua Ştefanului, unde ne stătea în faţă o ramificaţie. Unul din drumuri ducea către Voineasa, aşa stătea scris în ghid. Şi am luat-o pe el. Numai că eu nu le-am spus colegilor că până acolo mai aveam 32 km. Şi drumul a continuat numai pe ceaţă, fără să vedem pe unde mergem. Apa s-a terminat şi noi răbdam de sete, deşi mai târziu am aflat câte izvoare erau prin preajmă. Eram pe lungul drum de pe creasta Latoriţei, ce dăinuia pe aici din primul război mondial. Undeva pe drum – astăzi ştiu că eram sub vârful Fratoşteanu -, am trecut printr-un adevărat tunel străpuns prin zăpadă, care aici avea poate 5-6m înălţime. Mai târziu am intrat în pădure şi ceaţa s-a transformat în pâclă, dar cel puţin drumul în faţa noastră îl vedeam. Am ajuns în dreptul unei case, arătoasă, cu covoare şi parchet pe jos. Noi intrasem să cerem apă, dar am întrebat femeia de aici, ce fusese înaintea cantonului pastoral Plaiul Poienii, cum scria pe plăcuţa metalică. Tot canton, ne-a răspuns, doar că săptămâna trecută a fost pe aici tovarăşul Niculescu-Mizil. Ne-a spus cum ajungem la Voineasa şi iar mă mir cum am prins poteca de coborâre, al cărui început era bine ascuns. Dar am prins ultimul autobuz şi am ajuns cu bine în Vâlcea, după aproape 14 ore de mers.
****
Eram de vreo 2-3 ani în Râmnicu Vâlcea şi bănuiam că şederea mea pe aceste meleaguri se apropie de sfârşit. Nici măcar nu-mi stătea în minte că aici voi sta atât de mulţi ani. Mă grăbeam deci, să străbat poteci cât mai multe, din munţii pe care-i ştiam ca fiind cei dintre Olt şi Jiu. Parângul era masivul cel mai înalt dintre aceştia şi prezenta cel mai pronunţat caracter alpin. Căutam doar un prilej de a le străbate măcar drumul de creastă. Şi într-un mijloc de august, chiar l-am găsit. Să fi fost doar una dintre încercările soartei, o amintire dureroasă chiar după trecerea multor ani, chiar dacă întâmplările din acestă primă incursiune aveau să fie dintre cele ce nu se uită niciodată.
Eram în anul 1968, în preajma zilei de 23 august, atunci când cu împrejurări favorabile, puteai să pui cap la cap, mai multe zile. Invariabil aceste zile mi le petreceam în plimbări montane mai lungi, mai întotdeauna străbătând câte unul sau chiar mai mulţi masivi. Tovarăşa mea de drum, de data asta era o fostă colegă de facultate, de an şi chiar de grupă. Până la Craiova am mers cu o maşină, iar de acolo până la Petroşeni cu trenul. În gară am găsit un IMS, care făcea regulat curse până la cabana lui Rus, unde am şi înnoptat. Nu era o atmosferă grozavă, într-un colţ, la o masă, câţiva beau straşnic şi responsabilul cabanei, deabia a catadicsit să ne dea locuri de dormit. Dar ne-am odihnit bine şi a doua zi, pe o vreme minunată, am plecat către creasta Parângului. În drum, îmi aduc aminte doar de rămăşiţele cabanei Parâng, mistuită de foc cu nu prea multă vreme în urmă. În continuare drumul nu m-a impresionat prea mult, doar urcuşul brutal al Cârjei, pe serpentinele multe ale potecii ştiu că ne-a dat bătaie, nu de cap ci de picioare. Mai ales Rodica, urcată pe munte din an în paşte, obosea grozav. Deabia când am înfrânt urcuşul acesta, Parângul a început să-şi dezvăluie frumuseţile. Stâncăriile Stoeniţei, ale Gemănării, reprezentau pentru mine locuri deosebite, mai ales că până atunci nu le mai văzusem. Mergeam încet, cu pauze dese şi drumul devenea obositor tocmai de aceea. Până în dreptul căldării Slveiului, multe au fost locurile de luat în seamă, dar aici, frumuseţea lacului Verde, mi-a ţintuit privirile. Şuviţa de apă cristalină, înscrisă în căldarea altor ochiuri de apă, cuprindea în ea mulţimea nuanţelor de verde, cel de la culoarea cristalului, pe margini, până la cel întunecat al mării învolburate de furtună. Parcă niciodată nu mai văzusem frumuseţe mai mare. Am continuat drumul încă lung, până la locul de campare propus. Am trecut peste vârful Parângului Mare, am nimerit Şaua Pietrei Tăiate şi obosiţi-morţi, am ajuns pe malul lacului Câlcescu. Mai era acolo un cort şi ne-am bucurat că nu vom fi chiar singuri, numai noi şi lacul. Erau stele pe cer şi o noapte caldă, plăcută. Pălăvrăgeala cu tovarăşii noştri de bivuac, liniştea locurilor întretăiată de adieri de vânt prin tufele de jneapăn, ne-au făcut să adormim cu uşurinţă. Nu ştiu cât să fi fost ceasul, ştiu doar că sclipirea unui fulger ne-a luminat pleoapele şi o pală de vânt puternic, ne-a zguduit cortul. Ce a urmat după aceea, este greu de descris. Fulgerele brazdau cerul şi cortul era luminat tot timpul. Hăuleala infernală a tunetelor, multiplicată de imensitatea căldării, urmată de potopul de ploaie care a urmat, ne-a îngrozit. Părea sfârşitul lumii. Şi când apa a pătruns în cort, udându-ne sacii noştri de lână, cehoslovaci, ca şi hainele de pe noi, aşternând pe jos o peliculă de apă, credeam că nu se mai face ziuă. Am ieşit din cort în zori, într-o scurtă pauză a ploii, în care deabia am avut timp să ne strângem bagajul, atât de îngreunat de apă, îmbibată parcă şi în noi, nu numai în lucruri. Când am început să coborîm, a început din nou ploaia torenţială. Apa Lotrului am traversat-o mai sus şi nu fusese deloc uşor, din Câlcescu coborând un adevărat torent. Acum după ce acesta se unea cu Zănoaga, torentul amplificat, devenise furios, în stare să ia la vale tot ce întâlnea în cale. Trebuia să-l traversăm din nou, poteca abătându-se la dreapta, către stâna din Cărbunele şi mai departe către drumul alpin. Marcajul de atunci, o bandă roşie pe acolo mergea, doar în anii care au urmat, s-a transformat în cruce roşie şi a fost deviată pe malul stâng al Lotrului. Dacă aşa ar fi fost şi pe vremea aceea, nu am mai fi traversat Lotrul niciodată. N-aveam încotro, trebuia să depăşim şuvoiul de apă ce năvălea peste pietrele întâlnite în cale. Nici vorbă să trecă Rodica peste asemenea torent, o lua apa la vale. Ca o ultimă soluţie, am căutat un loc ceva mai drept, în care torentul să-mi dea doar senzaţia că şi-ar potoli furia. Acolo m-am proptit cu picioarele în apă, acoperite până dincolo de genunchi, zguduite de furia torentului şi cu greutate mi-am trecut colega peste şuvoi, cu rucsac cu tot. Sigur, ce udase ploaia torenţială şi cu bocancii şiroind de apă, pe mine nu mai rămăsese nimic uscat. Ne-am continuat drumul traversând apoi şi o zonă mlăştinoasă. Mai departe poteca urca şi am întâlnit şi locuri în care cel puţin nu mai băltea apa. Ne-am apropiat de stâna din Cărbunele, acolo de unde au ţâşnit dulăii acesteia. Au năvălit pe noi şi mie nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să mă apăr, învârtindu-mă cu aparatul de fotografiat printre ei. Până să vină ciobanii, am alunecat în noroiul din faţa stânei şi am căzut în el. Eram ud şi acum mai eram şi plin de noroi de sus şi până jos. Ne-au scos ciobanii dintre câini şi ne-au condus în stână, unde ne-am uscat hainele şi am aşteptat să se domolească ploaia. A fost agreabilă şederea acolo, mai ales că ne-au oferit ciobanii novăceni şi urdă şi caş proaspăt cu mămăligă şi câte o cană mare de jintiţă. Apoi când am ajuns la drumul alpin, a ieşit soarele şi hălăduiala noastră până la cabana de la Obârşie, s-a săvârşit povestindu-ne întâmplări de-ale vieţii fiecăruia şi timpul a trecut fără să-l simţim. Când am ajuns la cabană, după o noapte de odihnă în pat, nu în apă cum fusese cea precedentă, ne-am aşezat pe marginea drumului, aşteptând o ocazie cu care să ieşim din munte. Acolo am aflat că ruşii intraseră în Cehoslovacia, din gura unui cioban cam ameţit. Şi tot de la el am aflat, înţelepciunea omului simplu, că ţara noastră este prea mică să se opună uneia atât de mare, aflată lângă noi şi că doar abilitatea de a ne strecura printre obstacolele veacurilor, ne-au asigurat existenţa şi trecerea peste acestea. Când am ajuns acasă, din potopul şi furtuna din munţi, rămăsese doar amintirea.
####
Doi ani mai târziu, aveam acum maşina mea, o Dacie 1100 pe care o obişnuisem cu drumuri de munte, am plecat întovărăşit de Toni şi Ceani, până la Rânca, de unde speram ca a doua zi să ajungem la Câlcescu, să mai văd odată locul în care înfruntasem furtuna cea mare. Pentru mine, proaspăt posesor de maşină, nu mi-a fost uşor să urc pantele vechiului drum spre cabană, pe atunci neamenajat. Am ajuns seara, eram în sala de mese a cabanei. La o altă masă, o familie, soţ, soţie – sau n-o fi fost aşa –şi copil. Ochiade peste ochiade arunca bruneta focoasă, soţia, către masa noastră. Ne-am ridicat deodată de la masă şi fiecare s-a îndreptat către locul său de dormit. Aşa se uita „ soţia” - ce-i drept tânără, o brunetă frumoasă -, după noi, că tare cred că avea în ea coastă de drac. Şi ne-am dus la culcare. A doua zi am plecat spre Câlcescu. Am ajuns în căldarea Urdelor şi am prins marcajul triunghiului roşu, ce ne-a scos printr-un horn larg, în şaua dintre vârfurile Iezerului şi Mohorului, pe care atunci habar n-aveam cum se numeau. Iar când am ajuns pe coasta Mohorului, s-a pus o ceaţă de nu vedeai la doi paşi. Până în Şaua Pleşcoaiei am mers cum am mers, dar de aici înainte, ne-a fost teamă că nu vom nimeri hornul prin care trebuia să coborîm. Ne-am aşezat la masă şi apoi am hotărât să ne întoarcem. Atât de mult mă zăpăcise ceaţa, încât eu am luat-o tot spre Câlcescu şi nicidecum, spre Rânca. A fost nevoie de o discuţie aprinsă până să mă convingă că n-am dreptate. Ne-am întors acasă fără să ne atingem ţelul. Dar pe atunci benzina costa 2,5 lei şi din leafa mea puteam să cumpăr 1500 l de benzină !.
####
Ne căzuse nouă cu tronc Parângul. Pe vremea aceea, începuse sau doar continua, moda anului nou petrecut pe munte şi tocmai aflasem de o asemenea petrecere, organizată la Rânca. Am ajuns la cabană, pe drumul nou pe atunci, de pe valea Gilortului, mai lung, dar cu pante mai line. De Anul Nou, nu pot zice că petrecerea a fost grozavă, oricum nu m-am simţit în largul meu. În schimb a doua zi, pe un viscol năpraznic - doar vânt, pentru că zăpada lipsea cu desăvârşire -, am plecat spre creastă. Am depăşit Păpuşa şi ne-am oprit pe vârful Urdele, la 2228m. Vântul năpraznic, în rafale puternice, ne îndoia şi pe vârf deabia am stat câteva minute. Am de atunci un diapozitiv, în care spinarea unuia dintre noi, era făcută covrig, încercând să se opună vântului. Am mai stat o zi după plecarea celorlalţi - craioveni – şi ne-am simţit mai bine, mai ales că atunci s-a aşternut şi primul strat de zăpadă şi ne-am putut pune în picioare schiurile cărate atâta drum.
####
Când am intrat din nou pe meleagurile Parângului, trecuseră ceva ani. Eram acum în anul 1973, când grupul cu care mergeam nu se afla la prima escapadă montană. Traversasem Cindrelul, plecând din Păltiniş, trecusem în Şurean şi însfârşit ajunsesem în Parâng. Ziua fusese frumoasă când plecasem din Poiana Muierii şi chiar când depăşisem şaua de la Groapa Seacă, locul prin care se strecura şoseaua ce traversa munţii către Petroşeni. Priveliştea de pe ultimele plaiuri ale Şureanului, către cetatea alpină a Parângului, a fost mereu în faţa noastră. Ba şi acum, când urcam panta aspră a muntelui, îndreptându-ne către Şaua Huluzului, era tot aşa. Doar când am ajuns sus, la plai, după ce am depăşit şaua amintită, vremea s-a burzuluit şi ceaţa a cuprins locurile necunoscute în care eram şi mai ales pe cele ale Parângului, către care ne îndreptam. Când am ajuns în şa, totul era cuprins de ceaţă şi doar norocul ne-a scos în cale un cioban, de la care am obţinut oarecari informaţii despre drumul pretenţios pe care ni-l propusesem. Şi dacă mă gândesc bine, cele ce ne spusese ciobanul, nu valorau mare lucru, pentru că ceaţa era deplină şi niciunul dintre noi nu mai fusese prin aceele locuri. Eu însă eram cel ce-i adusese pe aici şi se chema că înţelesesem cele spuse de cioban şi ştiam acum pe unde mergeam. În plină ceaţă, am trecut ca prin vis pe lângă oglinda de apă a lacului Ciobanului. Nici nu va fi de mirare când peste mulţi ani, trecând pe lângă el, parcă îl vedeam pentru prima oară. Ne spusese ciobanul că de lângă acest lac, găsim poteca ce ducea către căldarea Ghereşului. Spun Ghereş acum, când ştiu mai bine locurile, pentru că atunci, în ghidul cu coperţi de vinilin al lui Nae Popescu ce descria poteca, se numea Dereş. Oricum am găsit începutul potecii şi am luat-o voiniceşte printre tufele de jneapăn ce însoţeau laturile strâmturii prin care mergeam. Aşa am trecut pe sub căldarea Ghereşului, străbătând locuri necunoscute, ce rareori puteau să-şi arate frumuseţea. Doar când ceaţa se mai risipea, vedeam unele din ele. Am traversat văi înguste, eternele tufe de jneapăn, scurte intermezzo-uri de poieni închise, cu ieşiri spre alte ascunzişuri ale potecii, stâncării cărora atunci nici nu le-am gustat farmecul şi dintr-odată am ajuns la plai întins, pe maluri de iezer, răsărit dintre valurile de ceaţă risipite ca prin farmec. Acolo am aflat bordeiul ciobănesc din căldarea Roşiilor, adăpost întunecos, întruchipat sub steiuri de stâncă. De acolo, ca de sub pământ, ne-au întâmpinat oamenii peşterilor, aproape primitivi, dar prietenoşi, minunându-se tare că am venit pe unde venisem şi izbutisem să străbatem încâlciturile potecii. Ne călăuzise cineva, nesperat, prin locurile arareori străbătute. Ceaţa se îndepărta cu repeziciune şi culorile blânde ale apusului, stăpâneau malurile lacului Zănoaga. Ne-au povestit ciobanii, cum de curând, un avion militar, se zdrobise de peretele Parângului Mare, care veghea peste frumoasa căldare în care eram şi după accident şi peste sufletele ce-şi sfârşiseră aici zborul etern. Pe înserate, obosiţi, ne-am vârât în corturile noastre, liniştea nopţii aşternându-se peste imensitatea căldării în care ne aflam. Când ne-am trezit dimineaţa, razele soarelui ne pătrunsese în corturi şi când am ieşit din ele, cerul albastru, fără nori, făcea să sclipească abruptul vârfului cel mare. Doar un fulg albicios, alergând zăpăcit, străbătea întinderile albastre. Ne-am strâns tabăra şi am pornit-o pe acolo pe unde ciobanii ne spuseseră că este lăsătoarea oilor de pe coasta Sliveiului. Am parcurs lăsătoarea, întoarsă pieziş către nord şi am ajuns în creasta Sliveiului. De acolo am privit cu nesaţ căldarea Sliveiului, cu mulţimea ochiurilor de apă, dintre care cea a lacului Verde, avea pentru mine o atracţie deosebită. N-am mai fi avut mult de mers de aici până în vârful Slivei, la 2420m şi de acolo până în drumul de creastă al Parângului, dar eu doream neapărat să ajung pe marginea acestui lac, cu nuanţele infinite de verde ale adâncurilor sale. Avea să ne coste această dorinţă nestăpânită. Când am început să urcăm spre creastă, prin locuri fără potecă, ieşind undeva între Stoeniţa – 2421m – şi Gemănarea – 2426m -, cerul începea să se acopere de nori pufoşi, iar când am ajuns pe vârful Parângul Mare, la 2519m, cerul era complect acoperit şi ceaţa stăpânea muntele. Chiar pe vârf, un cârd de cocori zăpăcit de valurile de ceaţă, ne-au trecut peste capete, mai-mai să ne atingă. Ne-am speriat noi, dar mi-te păsările. N-a durat mult de când ne-am despărţit de vârf şi urgie mare avea să se bată asupra muntelui. O orchestră infernală de tobe, cu răpăiala tunetelor şi fulgerelor, însoţite de o grindină mare şi deasă, aveau să se abată peste noi. Potopul de ploaie rece nu avea să întârzie şi deabia scăpaţi de cel de foc abătut peste coaste de munte, hainele noastre firave, s-au muiat peste măsură. Nu ştiu când am străbătut drumul de creastă, când am ajuns în şaua Pietrii Tăiate, sau când am depăşit Setea Mare, ştiu doar că am ratat întrarea către Căldarea Urdelor şi am ieşit pe întinsul plai al Cărbunelui. Doar Sofi era cu mine înainte şi ştia că de mult nu mai cunoşteam locurile. Se lăsase noaptea şi cei din spatele nostru erau convinşi că eu cunosc drumul şi nu ne putem rătăci. Noroc cu luna plină, ce răzbise vitregia furtunii şi lumina locurile. Nu mult după ce ieşisem la plai, am intersectat drumul alpin. Doar că nu ştiam încotro se află cabana Rânca, spre care doream acum să ne îndreptăm, atâta eram de zăpăciţi după aventurile petrecute. Am găsit o bornă kilometrică şi deci direcţia către cabană. N-am mai fi avut chiar aşa mulţi kilometri de parcurs, doar că aveam de coborât către Căldarea Urdelor şi de urcat mai departe către pasul Urdeşlor şi coasta Păpuşii, după care urma coborârea către cabană. În Căldarea Urdelor ne-au întâmpinat câini fioroşi, care nu ştiau de năpastele pe care le îndurasem şi s-au repezit fcătre noi, cei sfârşiţi de furtuna şi lungul drum făcut până aici. Eram cu toţii terminaţi. Atunci, cu furia ultimelor fapte pe care le-aş fi realizat, m-am repezit către haita câinilor, înjurând de mama focului şi agitând pioletul. Câinii, speriaţi de încrâncenarea mea, s-au risipi care încotro. Am ajuns la cabană, aşa obosiţi cum eram, am băut câte o sticlă de bere - ! -, am luat câte o aspirină şi ne-am prăbuşit în paturi. S-a sfârşit excursia coborând în Novaci. Am intrat în cofetăria satului – cum era pe atunci -, unde l-am auzit pe unul din copilandri de pe aici, spunând uneia din fetele ce se hlizeau pe acolo, „ îmbucălat-o, ai început să te încoşniţezi ”. Am ieşit apoi la drumul mare, la şoseaua naţională, de unde un autobuz ne-a adus la Râmnicu Vâlcea.
*****
Şi iar au venit ani lungi, în care nu am mai fost în Parâng. Până ‘ntr-zi, când pornind dimineaţa din Râmnic, aşa într-o doară, am urcat cu maşina până la Rânca. Aveam acum o Dacie 1300. Îmi reveniseră simptomele de astm şi tot încercam să mi le astâmpăr cu mersul la altitudine. Nu ne-am oprit la cabană şi am urcat până sub Păpuşa, unde m-am dat jos, mi-am lăsat soţia şi fetiţa, Floriana, de ceva mai mult de un an şi am urcat până pe vârf, încercând să-mi înfrâng criza respiratorie declanşată de efort. M-am întors şi am continuat drumul spre Obârşia Lotrului. Când am ajuns în căldarea Urdelor, s-a pus ceaţa. În valuri venea spre noi şi urcuşul către platoul Cărbunelui, l-am scos la capăt cu greu. Odată ajunşi pe plai, a trebuit să scot capul pe fereastră ca să pot ţine maşina pe drum şi nu pe de lături şi tot am ajuns odată pe iarbă. Iar când am început să cobor din Şaua Ştefanului, drumul era atât de bolovănos, încât nici dacă mi-aş fi câştigat maşina la loto, nu cred că aş fi băgat-o pe acolo. Totuşi am ajuns la Obârşia Lotrului. Era în ziua de 3 iulie 1981 şi ţin minte data asta, pentru că a doua zi, am avut un grav accident în şantier, care putea să-mi fie fatal.
****
Au trecut ani buni de când din cauza crizelor de astm, nu mai putusem ieşi pe munte. Insistenţa bunului meu prieten, doctorul Iliescu, mare umblător pe munte, izbutise să mă pună pe o linie de plutire. Şi într-o dimineaţă, înainte de a merge le şantier, i-am spus soţiei, Zoia, mama celor doi copilaşi ai noştri, Floriana şi Andrei, că după ce mă întorc, plecăm spre Câlcescu. Am înoptat la Vidra, încă nepusă în funcţiune şi a doua zi, am plecat spre lac, pe valea Găuri. Cu maşina am mers până la podul Ştefanului, apoi pe valea amintită până la capătul ei. Mai departe am urcat pe un vechi drum de exploatare, în bună parte podit şi am coborît în valea Lotrului. Am trecut valea destul de uşor, pe bârne aduse de furia apelor. Am urmat poteca de pe malul stâng al râului, am continuat până la unirea pâraielor Zănoagei cu cel al Câlcescului, de unde a început urcuşul adevărat. Poteca pe care o urmasem era nouă faţă de cea cunoscută de mine mai de mult. Atunci mergeai pe drumul alpin, coborai la stâna din Cărbumele şi deabia după aceea ajungeai în poteca de acum, ce urca spre lacul Câlcescu. Poate că acestă poteca era mai bună, deşi ceva mai lungă, dar evita trecerea Lotrului prin vad şi de cele mai multe ori prin apa puternică şi deosebit de rece. Acum, după ce depăşisem cele două pâraie, drumul mi-era cunoscut, de pe vremea furtunii îndurate mai de mult. Poteca strecurată printre tufe de jneapăn, stânci ce trebuiau ocolite şi firişoare de apă, ne-a scos repede la lacul Câlcescu. Zi liniştită, cu apa uşor vălurită de adierea vântului de creastă, cu nălucile micilor păstrăvi ce fremătau în apa lacului, ne-a fost tuturor pe plac. Cel puţin copiilor le-a plăcut foarte mult. Eu m-am repezit pe pârâul ce alimenta lacul, ieşind sus, la celelate, Vidal, Pencu şi Păsări. Apoi am ieşit în creastă pe Hornul Lacurilor şi pe platoul de deasupra. Am urcat vârful Câlcescu şi am găsit loc de coborâre comod până pe malul Câlcescului, unde mă aştepta întreaga famile. Fiecare din noi îşi găsise satisfacţia. Soţia şi copiii se lăfăiseră la soare, iar eu mă zbenguisem pe creste.
****
Nu a trecut multă vreme şi am dorit să merg din nou la Câlcescu. Cunoscusem cu nu prea multă vereme în urmă, pe doctorul Retegy, care împreună cu soţia, repartizaţi la Vâlcea, aleseseră ca loc de parcticarea medicinei, şantierul de la Vidra, unde-şi petrecusreă o nemaipomenită iarnă. Erau tineri, aveau unde să stea chiar confortabil, căldură şi o mare dragoste de munte. Schiaseră, făcuseră plimbări prin câte locuri doriseră, munţi erau cât cuprindeai cu ochii şi entuziasmul lor, dublat de un comportament ireproşabil, făcuseră din ei, companioni desăvârşiţi. Acum însă se retrăgeau în locuri mai apropiate, erau din Ardeal, de lângă Oradea şi soţia se pregătea să nască, iar el făcea mereu drumuri la Vidra, să-şi recupereze lucrurile. Aşa am plecat, împreună, într-o sâmbătă, din nou la Vidra. De acolo a doua zi, nu atât de frumoasă ca cealaltă, am plecat spre Câlcescu. Acum traversarea Lotrului a fost mai grea. Apa venise vijelioasă şi adusese trunchiuri de copaci învălătuciţi unul peste altul, iar trecerea apei, făcând exchibiţii peste aceştia, nu a fost deloc uşoară. Apoi prin pădure poteca mustea de apă, pe alocuri mlăştinoasă şi vremea închiondorată nu ne-a oferit belşugul imaginilor însorite ca în săptămâna care trecuse. Sus pe malul lacului, bătea un vânt reece, care ne-a gonit cu rtepeziciune. La întoarcere am comentat cu doctorul Retegy, că despărţirea de locurile îndrăgite se făcea cu multă părere de rău. Doctorul a plecat din ţară nu mult după aceea şi cine ştie dacă ne vom mai vedea vreodată.
****
Parângul a luat din nou o pauză lungă pentru mine. Alte locuri mi-au stat la îndemână, până când mi-am convins fiul, Andrei, ajuns acum la 12-13 ani, să meargă cu mine la Câlcescu şi chiar mai departe, dacă vremea permitea. Era prin anul 1993, când am plecat cu maşina spre Obârşia Lotrului şi mai departe pe valea Găuri. Am urmat drumul cunoscut, mai întâi am traversat Lotrul, apoi am ajuns la plai, la confluenţa cu pârâul Zănoaga, pe poteca stâncoasă, printre jnepeni şi însfârşit pe malul lacului. Am înconjurat lacul în căutarea celui mai bun loc de cort. Eram singuri şi ne-am fixat locul de tabără, pe malul vestic, undeva pe un tăpşan deasupra lacului. De jur împrejur era linişte, doar cerul era vânturat de nori şi eram îngrijoraţi pentru drumul de a doua zi. Către seară şi alţi turişti au sosit pe malul lacului şi alte corturi au început să apară în preajma noastră. A doua zi ne-am sculat înaintea tuturor şi am plecat cât am putut de repede. Am ajuns cu bine şi cu speranţa că vremea nu va fi atât de rea, sus, în Şaua Pietrii Tăiate. Erau semne că ceaţa ne va prinde în curând. Şi planul nostru de a merge pe muchia Coastei lui Rus, căpăta dramatismul unei poteci arareori umblate şi încă şi pe vreme de ceaţă. Am găsit poteca ce ocolea pe sub vârful Piatra Tăiată – 2301m -, apoi pe lângă cel al Coastei lui Rus – 2299m –şi am găsit în continuare drumul pe muchie, chiar dacă ceaţa începuse să ne pună probleme. Dacă ne-am fi luat după ultimul ghid, pe aici ar fi trebuit să fie un marcaj cu dungă albastră. Nu era nimic, aşa că a trebuit să ne orientăm cum puteam. Am depăşit şaua înierbată de dinaintea vârfului Găuri – 2244m -, am trecut pe lângă stâncării frumoase – aici ar fi trebuit să fie Şezătoarea Urşilor- şi am continuat drumul. Nu ştiu când am trecut pe lângă lacul Ciobanului, poate chiar să ne fi abătut ceva mai la stânga. Când însfârşit s-a luat ceaţa, nori ameninţători s-au apropiat de noi. Ajunsesem pe un plai imens, punctat ici-colo cu tufe de jneapoăn şi momâi. Ne-am luat după ele, am coborât pe o potecă desfăşurată în lungul unui horn şi ne-am îndreptat spre stâna din apropiere. Ajunsesem la stâna din Coasta lui Rus, odată cu ciobanii care urcaseră cu caii încărcaţi, venind din valea Jieţului. Doar ce ne-am apropiat de stână şi s-a pornit o furtună violentă, cu trăznete dese. Am stat acolo până furia cerului s-a mai potolit, ba chiar am zărit şi un petec de cer senin. Ne-am agăţat de firul unei poteci ce ne-a scos în Şaua Huluzului la 1824m. Dar până acolo norii s-au mai descărcat odată pe noi şi ne-au făcut ciuciulete. Pe ploaia încă puternică, am coborît la stâna din Huluzu, unde am cerut adăpost. Până ne-am uscat, a apărut soarele şi ne-am putut întinde cortul lângă marginea pădurii, nu departe de stână. Am ales locul uscat, evitând numeroasele ochiuri de apă risipite pe plai. Pe seară, înainte de culcare, ne-am dus la casacada din spatele stânei, deosebit de frumoasă, să ne luăm apă. Apoi ne-am culcat. Ne-a trezit o mare hărmălaie de lătrături. Sigur venise ursul, i-am spus lui Andrei. Dar la scurtă vreme după aceea, am auzit paşi grei apropiindu-se de pădure, adică de locul unde întinsesem noi cortul. Paşii îmsă ne-au ocolit, dar asta nu înseamnă că n-am stat cu sufletul la gură de teama ursului. Multă vreme după aceea am auzit venind din pădure, răsuflări greoaie, aşa ca un oftat des. Până la urmă am adormit, deşi cu mare teamă. A doua zi cerul era senin şi spaima de peste noaptea trecută, dispăruse. Când am ajuns din nou în Şaua Huluzului, am plecat pe creasta muntelui, către pasul de la Groapa Seacă. Ajunsesem la graniţa dintre Vâlcea şi Hunedoara, de unde mai departe am intrat în munţii Şureanului.
****
Se apropia începutul şcolii, evident al copiilor şi i-am propus lui Andrei, să mai mergem odată în Parâng. Am plecat cu maşina către Obârşie, apoi pe drumul alpin până la platoul Cărbunelui. De aici mai departe am urmat poteca pe sub vârful Iezerului – 2157m -, am depăşit Şaua Iezerului – 2099m – şi am intrat în ceaţă. N-ar fi fost nimic, dacă starea lui Andrei nu ar fi fost una proastă, un deranjament stomacal chinuindu-l tare mult. Am mers încet şi până la urmă şi-a revenit. Am depăşit, pe potecă, vârful Mohorului – 2337m – şi am ajuns în Şaua Mohorului, la 2181m. Din preajma acesteia, am zărit printre valurile de ceaţă, frumosul lac al Iezerului, ascuns în spatele unui pinten stâncos, nu departe de marea de jneapăn de sub el. Am continuat drumul nu departe de turtitul vârf al Pleşcoaiei – 2250m -, numit aşa după chip şi asemănare, după care am urcat lin spre Hornul Lacurilor, pe care speram să-l nimerim chiar dacă ceaţa ar fi persistat. De mult, de aici făcusem calea întoarsă spre cabana Rânca şi tot din cauza ceţii. Acum ar fi fost chiar gravă o asemenea întoarcere, pentru că trebuia să revenim la maşina care ne aştepta în valea Lotrului. Din fericire ceaţa s-a ridicat şi noi am început coborârea. Hornul ne-a satisfăcut, având toate caracteristicile unuia alpin şi ne-a scos repede pe malul lacurilor Vidal şi Pencu. Era mijlocul lunii septembrie, cu cel puţin nopţi friguroase şi când am ajuns acolo, dintr-un cort au apărut câţiva tineri zgribuliţi, care ne-au confirmat chinurile petrecute în cort peste noapte. Şi chiar aşa era, pentru că pe lângă firişoare de apă izolate şi pe malurile lacului, încă mai erau pojghiţe de ghaiţă străvezii, cu incrustaţii filigramate. Noi ne-am continuat drumul către Câlcescu şi mai departe spre valea Găuri, de unde ne mai aşteptau încă 10km, până la locul de întâlnire cu maşina care ne adusese. Între timp soarele călduţ de septembrie, luase loc vremii ceţoase şi umede, Andrei îşi revenise complect şi drumul l-am terminat discutând, nu atât despre începerea şcolii, cât despre lucruri de viitor, care sper să-i folosească vreodată. A fost o plimbare destul de lungă, prin locuri frumoase şi dacă ceaţa nu ar fi bântuit muntele atâta vreme şi indispoziţia stomacală nu l-ar fi chinuit atâta pe Andrei ne-am fi bucurat şi mai mult de ele.
****
Într-o plimbare ceva mai lungă, am plecat din Petroşeni,împreună cu copiii, Floriana şi Andrei. Era în toamna lui 1992, pe la începutul lunii septembrie. Am plecat prin Voineasa, unde aveam oarecari lucrări pe care doream să le văd. De acolo peste munte, prin Groapa Seacă, apoi pe lângă o căsuţă pricăjită, în faţa căreaia un om îi mătura treptele. Era viitoarea cabană de la Groapa Seacă, astăzi o frumoasă aşezare turistică. Înainte de a intra în Petroşeni, ne-am îndreptat către cabana lui Rus, după ce am trecut pe lângă staţia de telescaun. Era destul de dimineaţă şi am continuat drumul propus, adică spre creasta Parângului. Am ajuns la cabana amintită, atunci când soarele dimineţii acoperea muntele. Aici a luat sfârşit drumul făcut cu maşina. Mai departe am plecat pe picioare. Am parcurs repede pante destul de anoste, printre copaci răzleţi şi numeroase poteci întretăiate şi am ieşit într-un ochi de poiană, pe deasupra căreia trecea telefericul, aflat acum în orele de funcţionare. Era aici un fel de staţie a acestuia şi o cabană pastorală, numită mai frumos decâr arăta: Căsuţa din Poveşti. Mai departe am trecut pe la staţia de capăt a telefericului, pe lângă cabanele IEFS-ului, alte căsuţe de vacanţă risipite pe coasta muntelui şi deodată urmele civilizaţiei au dispărut şi noi am rămas singuri. Pante singuratice, plai alpin risipit peste tot, ne înconjura pretutindeni. Ici-colo instalaţii de baby schi părăsite. De pe vârful Parângului Mic se făceau lansări cu parapanta, considerate adevărate noutăţi. Poteca înfăşurată pe coasta muntelui, urca imperceptibil şi părea, pe plaiul întins, aproape fără sfârşit. Soarele dogorea puternic şi după multe pauze, am ajuns la ramificaţia ce ducea, pe potecă nemarcată, spre lacul Mija. Am mai trecut o spinare de munte, am mai depăşit o şa şi ne-am trezit faţă-n faţă, cu marea încercare alpină a pantei ce urca spre vârful Cârja. Stăteam la poalele pantei, privind oamenii ce urcau pe serpentine dese, atât de dese că păreau că nu înaintează deloc. Se suceau dintr-o parte în cealaltă, fără să câştige în înălţime mare lucru. Şi pe noi ne aştepta acelaş lucru şi până sus ne-am scos sufletul. În special Floriana, care tot întreba cât mai e până acasă !. Dar deabia de aici, de pe creştetul Cârjei, muntele îşi arăta adevărata frumuseţe. Eram în cetatea alpină a Parângului. Trecerea printre stânci interesante, pe poteca întortochiată dintre ele, cu privelişti magnifice către salba de lacuri din căldarea Sliveiului, dintre care lacul Verde era mai presus decât celelalte. Îmi rămăsese sufletul acolo, lângă culorile cele frumoase ale sale, lângă nuanţele infinite ale verdelui, care parcă trădau existenţa marelui templu al începutului şi sfârşitului dragostelor fulgerătoare. Acolo, pe malurile lui, pentru mine, un trecător oarecare, se zămisleau iubiri înşelătoare şi patimile ce urmau. Dar muntele îşi depăna cu repeziciune înlănţuirile de farmec alpin. Când am ajuns pe Stoeniţa la 2421m – mare minune să nu fi fost aceasta împietruirea vreunei mari iubiri -, mai apoi peste Gemănarea de 2426m, geamăna celei dinainte şi am avut în faţă doar panta prelungă a vârfului cel mare şi deabia atunci am aflat cât de lungă şi anevoioasă este calea Parângului. Acolo pe panta finală, ne-au ajuns din urmă câţiva tineri, din Câmpulungul adolescenţei mele, ce vroiau să găsească poteca şi să coboare pe Coasta lui Rus. Confruntarea aceleaşi hărţi, precizarea noastră că pe acolo nu este marcajul menţionat şi urările de drum bun şi tinerii s-au îndepărtat. Noi, obosiţi, mai aveam ceva drum până la 2519m, înălţmea a şasea dintre mai marii ţării. Am ajuns sus, acolo unde altădată întâmpinasem furtună mare şi cocorii ne trecuseră pe deasupra capului, mai-mai să ne atingă. Acum cerul era senin, amurgul stătea să dea peste noi şi mai aveam cale lungă de făcut. Ne propusesem să ajungem pe malul Câlcescului. O scurtă odihnă şi la drum, pe panta dură a coborârii, pe sepentinele pline de grohotiş. Când de sus am văzut iezerul Mândrei, am propus să coborâm spre el, unde am fi găsit loc de cort. Cum n-am fost toţi de acord, am continuat drumul. Speram să ajungem până departe. când mi-am dat seama că nici gând de aşa ceva şi oboseala se instalase definitiv în picioarele copiilor, am ales coborârea directă spre adâncul căldării. Trecusem de vârful Gruiului, când am luat această hotărâre. Am intrat pe urma unui horn, fără potecă vizibilă, dar cu hăţaşe ce ne conduceau spre adâncul văii. Am luat-o înainte, sperând să găsesec loc de cort. Copiii rămăseseră în urmă. Din când în când mai trăgeam câte un chiot, ca să ştie pe unde să o ia. Nu ştiu de ce, pe ei îi enervau strigătele mele, aşa că am încetat. Pe coasta muntelui, fugară, am întâlnit o capră neagră. Până la urmă, cu ultimele licăriri de lumină ale înserării, am ajuns la capătul dinspre munte al lacului Lung. Lanterna, cortul şi sacii de dormit rămăseseră la copii. Ca să fie balamucul întreg, mi-am lăsat şi bruma de rucsac pe care-l aveam, pe malul lacului şi pe întuneric, am plecat în întâmpinarea copiilor. De undeva de jos, de pe malul lacului Roşiile, mi-au răspuns copiii. Când ne-am întâlnit, fetiţa s-a repezit în braţele mele, fericită pentru că pierduse nădejdea că vom mai fi împreună în seara aceea. Am ajuns pe malul lacului Lung, acolo unde îmi lăsasem rucsacul. N-am mai mâncat şi pe la ora 10 seara, am intrat în cort doborîţi de oboseala şi de emoţiile ultimei părţi a traseului. Prin aceleaşi locuri, am urcat a doua zi înapoi în creastă. Am urmat drumul de creastă, am trecut prin apropierea vârfului Pâcleşa – 2335m – şi ne-am abătut pe frumoasa belvedere de pe vârful Ieşului – 2375m. Am admirat acolo o frumoasă perspectivă a Şureanului, parte din Retezat şi coamele nordice ale Parângului, în continuarea drumului de creastă. Am coborât către Şaua Ghereşului, de acolo de unde am admirat luciul sclipitor al ochiului de apă din căldarea nordică şi pe cele din cea sudică. Tinerii întâlniţi cu o zi înainte, aici tocmiseră tabăra de noapte. Când noi coboram către şa, ei tocmai plecau. Dar mi-a fost dat să fiu martorul întâmplător al dragostei de ziua frumoasă de toamnă a unui cioban tânăr, ce-şi pregătise turma de plecare de prin aceste meleaguri. Cu măgarii încărcaţi de drum lung, cu turma strânsă, numai bună de plecat, s-a mai întors odată către creasta cu soare din belşug şi orizonturi largi, să mai privească odată munţii, pe care tocmai peste un an avea să-i mai vadă. Noi am continuat drumul peste şaua Pietrii Tăiate – 2255m -, am coborît pe lângă micuţele ochiuri de apă ale Zănoagei, am admirat oglinda lacului cel mare cu acelaş nume şi printre tufe de jneapăn am trecut pe lângă lăcuţurile Câlcescului şi tocmai la urmă am ajuns pe malul acestuia din urmă. Ne-am odihnit de nu ne mai venea să plecăm de acolo şi tot ne-a fost greu la coborîre. Oboseala şi-a spus cuvântul mai ales pe drumul din valea Găuri, pe care din fericire am întâlnit un microbuz ce ne-a dus până la Obârşie. Ne-am întins cortul în lunca Lotrului şi a doua zi am aşteptat maşina ce ne-a dus la Râmnicu Vâlcea.
****
A trecut un an, eram în vara lui 1993, când din nou am plecat cu copiii prin Parâng. Am parcurs într-o dimineaţă drum lung cu maşina, pe valea Lotrului, apoi pe drumul alpin până sub Păpuşa. Acolo am coborît şi am mers până în vârful acesteia. Am privit Mohorul cu pantele sale abrupte ce se sfârşeau în Căldarea Urdelor şi drumul pe care trebuia să-l parcurgem în continuare printre ultimele înălţimi ale Parângului. Ne-a fost drumul uşor printre vârfurile Cioara, Galbenu şi Muşetoaia. Am găsit la locul lui lacul nival din Şaua Muşetoaiei, chiar dacă eram în plină vară. Dar când am urcat panta aspră a Micăii, mai ales că am ţinut morţiş să ajungem chiar pe vârf, am obosit de-a binelea. Mai ales Floriana, care nu mai contenea cu întrebările despre lungimea drumului către casă şi cum am face să-l scurtăm. Când am trecut de vârful Pristos – 2075m -, am văzut Curmătura Olteţului şi mai sus, sub vârful Boul, clădirea staţiei meteo – acum părăsită şi devastată -, unde gândeam că vom înopta. N-a fost să fie aşa şi când am intrat în munţii Căpăţânii, ne-am întins cortul în şaua dinaintea vârfului Turcinu Negovanului, de unde a doua zi aveam să străbatem zona înaltă a munţilor în care intrasem.
****
A urmat apoi un lung şir de ieşiri prin Parâng, frumoase şi cu noutăţi de traseu, făcute cu doctorul Găvănescu. Am umblat prin locuri arareeori cercetate, uneori pe ceaţă, alteori pe furtuni groaznice, dar şi pe vreme frumoasă, când ochii cuprindeau cât nu gândeai. Şi a avut acea perioadă frumuseţile şi neajunsurile ei, oricât aş vrea să le elimin pe ultimele. În toate acestea motelul de la Petrimanu şi Curmătura Olteţului, au avut importanţa lor.
Cred că prima dintre acestea a fost o incursiune pe vârful Micaia. Mai fusesem acolo şi mereu mi-au plăcut locurile, fie cele dinspre Rânca, ce împlineau un drum total pe creasta acestor munţi, fie doar urcarea sau coborîrea versantului care face legătura în Curmătura Olteţului cu munţii Căpăţânii. Nu era timpul grozav când am plecat de la Petrimanu spre Curmătură şi nici nu s-a îmbunătăţit când am ajuns la hotarul dintre munţi. Când am urcat coasta a ceeace eu numesc Parângul estic, vremea s-a posomorât şi mai tare, iar când am urcat pe Micaia, abătându-ne un pic spre dreapta din poteca ce înconjura muntele, ceaţa dădea semne că ne-ar bântui. Sus, la 2170m, nu am văzut mare lucru. Doar strâmtura văii Galbenului, un adevărat canion, cu pereţi abrupţi şi jnepeniş aninat în tufe decorative. Am coborît panta stâncoasă spre Şaua Micaia, până la 1950m, acolo unde se afla un mic lac de origine nivală, dar el perisită şi în verile ploioase. Am apucat pe drumul bine pronunţat de pe versantul nordic al Galbenului – 2137m – şi am prins poteca ce cobora pe piciorul Bălescului, acolo unde se află şi acum o stână protejată de furia furtunilor nordice de un perete de stâncă. Priveam peste valea Latoriţei, cum peste Puru, un veritabil barometru al zonei, se adunau nori negri de ploaie, străpunşi din când în când de săgeţi galben-roşietice. Venea ploaie mare. Când mai aveam puţin până să intrăm spre dreapta, în pădurea de brad, peste noi s-a abătut un potop de ploaie, însoţit de fulgere şi trăznete. Ne-am adăpostit noi sub un brad, alături de rămăşiţele vechii stâne, dar nu ne-a slujit la nimic, tot udătură era. Am început coborârea pe potecă, în lungul vâlcelului care se forma de aici. Se vedea că poteca nu prea era folosită, căci era năpădită de lăstăriş. S-a putut urmări bine până jos, chiar dacă uneori se confunda cu pârâiaşul din lungul vâlcelului. Am ajuns pe malul lacului Galbenu, acolo unde acesta se înfige adânc în munte, asa cum ar fi un fiord. Când am ajuns pe drumul de contur al lacului, ploaia s-a oprit şi ceva mai jos, chiar a ieşit soarele. Până la Petrimanu ne-am şi uscat şi în drum, la vărsarea pârâului tumultos al Hoampei, ne-am spălat şi ne-am aranjat, aşa încât am ajuns la Petrimanu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
****
Într-o zi de sfârşit de săptămână, am plecat cu doctorul Găvănescu, spre Coasta lui Rus. După ce am trecut de Obârşia Lotrului, am mers pe valea Găuri, până la cabana aviatorilor – astăzi are altă destinaţie -, unde am lăsat maşina. S-a luat după noi un puiandru de căţel bucălat, care ne-a însoţit toată excursia. Am urcat serpentina drumului, singura de pe întreaga vale şi am urcat pe un drum lateral spre dreapta, pe o pantă foarte accentuată. În scurtă vreme am depăşit tăul dintre brazi al Huluzului, apoi alte mici ochiuri de apă întunecată. Am ajuns la marginea pădurii, la stâna din Huluzu şi pe plai, până în Şaua Huluzului la 1824m, ar fi trebuit să găsim marcajul bandă albastră, dar nu era nimic. Astăzi, judecând după indicatoarele de la cabana Groapa Seacă, acesta ar trebui să fie aplicat. În faţă ne stătea un bord stâncos, pe care l-am ocolit prin stânga şi n-ar fi trebuit să facem aşa, pentru că poteca bună era pe dreapta. Am continuat mergând pe o curbă de nivel. Ne-am dat seama de greşală şi am încercat să o dregem, luând-o chiar prin jepi. Ne-am încurcat mai rău. Ne-am întors şi am găsit un fel de potecă ce ne-ar fi scos pe firul unui vâlcel pietros, cu capătul superior sub vârful Pietrele. Noi însă am luat-o la dreapta, din nou prin jepi şi s-a întâmplat să ajungem la iezerul Cobanului. Minunat ochi de apă, adăpostit de o perdea de jnepeni, din care se desprindea şi poteca bună, un pic ocolitoare. Noi am luat-o şi de data asta prin jepi şi zgâriaţi oarecum, am ieşit pe drumul cel bun de pe Coasta lui Rus. Am trecut prin apropierea vârfului Pietrele – 2155m –şi a vârfului Găuri – 2244m -, cu interesantele formaţiuni stâncoase Sfinxul Şezătorii. De aici avem privelişti superbe sore vârful Parângul Mare, dar şi spre muchii nordice, Slivei şi îndepărtata Mija. Spre stânga însorita vale a Găurilor, în care sclipesc numeroase ochiuri de apă, dar şi formaţiuni calcaroase, căroara ar merita să le pot dedica odată, doar pentru ele, o anume plimbare. Spre dreapta căldarea Ghereşului, înăuntru căreia se află un singu lac, pierdut într-o mare de grohotiş. Trecem apoi prin Şaua Ţiganului, prelungă şi înierbată, preludiul ultimului urcuş, cel de pe Coasta lui Rus – 2299m . În şa, ne aştepta de mult, căţelandrul care ne însoţise, obosit nevoie mare, tolănit pe pajişte. Am plecat împreună cu el, am depăşit vârful amintit, foarte aproape de el şi am urcat pe cel următor, Piatra Tăiată, cu doar 2 m mai înalt. Coborîrea în Şaua Pietrii Tăiate a fost o joacă, chiar dacă eram destul de obosiţi. Pe poteca ce urca dinspre căldarea Zănoagei, întâlnim doi turişti din Timişoara, care plecaseră de dimineaţă de la Câlcescu. Noi coborîm fără potecă, spre lacul Zănoaga Mare. Pe malul apei fremătătoare în bătaia vântului de creastă, luăm pauza cea mare, pentru masă. Căţelandrul nostru, obosit peste măsură, se aruncă în lac şi înoată un pic, după care se întoarce spre noi şi îşi scutură cu nădejde blana, spre indignarea doctorului, căruia nu-i prea plac patrupezii. Ne-am odihnit după masă şi am luat-o în jos, de-a lungul pârâului Zănoagei, pe care l-am urmat pe întreg parcursul său până se contopea cu cel al Câlcescului, de unde mai departe devenea impunătorul râu al Lotrului. Şi n-avea să devină Lotrul, Lotru adevărat, decât după ce mai jos se unea cu pâraiele Iezer şi Găuri, alte fire de apă fiind neglijabile. Când ne-am apropiat de pârâul Câlcescului, cel în lungul căruia se află şi poteca marcată, doctorul s-a dus către ea. Eu ştiam mai de mult o trecere înaltă, pe deasupra cascadelor frumoase prin care Zănoaga se rostogolea la vale. Un brad imens, doborât de furtuni, căzut numai bine să alcătuiască o punte, printre crăcile căruia te strecurai pe malul celălalt. Apoi drumul cunoscut l-am parcurs cu repeziciune şi când am ajuns la maşină, am realizat că parcursesem Coasta lui Rus într-o zi în care Parângul, însorit, ne dăruise o zi fără cusur. Singura deziluzie din acea zi, a fost doar plecarea fără rămas bun a pudelului nostru ce ne însoţise şi care cum s-a apropiat de locul de unde începuse excursia, ne-a părăsit. Sau rolul lui fusese doar să ne ocrotească ziua frumoasă, dăruită de muntele aprig.
****
În anul următor, 1999, am mai fost de câteva ori pe meleagurile Parângului vâlcean şi Curmătura Olteţului ne-a fost punct de plecare. Într-o împrejurare, cu timp cam nesigur, am pornit din locul amintit, pe un drum însăilat pe coasta nordică a Micăii, sau mai bine zis a Pristosului, cel de care eram mai aproape. Pe drumul bine conturat pe coasta muntelui, ne-am avântat mai mult din cauza ameninţărilor norilor negri ce se vânturau pe deasupra noastră. Drumul s-a menţinut multă vreme prin locuri prăduite de păduri prin tăieri năpraznice, muntele rănit de mâna omului revenindu-şi cu greu. Dintr-o vâlcea părăsim poteca de până atunci şi ne abatem spre stânga şi ajungem repede lângă o stână veche, aflată într-o pajişte limitată sus de jneapănul care se urca în continuare pe coasta muntelui, semn că nu eram departe de limita celor 1800m de unde începea patria lui. Se vedea pe aici, că îndeletnicirea veche a păstoritului, fusese abandonată de mult. Să fi fost tăierea pădurii cauza principală sau prigoana mascată a ultmilor ani împotriva celor ce dau viaţă muntelui la vreme de vară. Apoi coborâm către firul pârâului, cel al Igoiului. Sus în înaltul căldării cu numele amnitit, vălătuci de ceaţă îmbrobodeau muntele, nelăsându-ne nicio şansă de a-i vedea frumuseţrea. Coborâm repede în lungul pârâului şi doar spre capătul potecii dinspre drumul Latoriţei, a trebuit să depăşim o săritoare, după care am ajuns jos fără probleme. Toată tura durase 5-6 ore.
****
Am continuat turele alpine prin Parâng. Una din ele ne- a scos repede, cu jeep-ul, pe drumul alpin până sub Cărbunele, de unde ne-am îndreptat spre coasta Iezerului. Era muntele Mohorului însorit şi barometrul acesta ne vestea vreme bună. De aici, de pe platoul Cărbunelui, se desprinde o potecă până spre lacul Iezerului. Când depăşim Iezerul – 2157m -, ajungem în şaua acestuia – 2090m -, sub pantele de început ale primului dintre vârfurile mari ale Parângului. O bucată de drum urmăm zig-zagurile dese ale potecii, apoi ne avântăm spre vârf. Ajungem acolo printre stâncile vineţii cu incrustaţii filigramate de licheni galbeni, pe platoul vârfului. De acolo privim staţiunea Rânca, întrebându-mă dacă mulţimea caselor apărute ca ciupercile, erau chiar necesare aici. Privim şi spre căldarea Iezerului şi apărat de un pinten al muntelui, apare şi lacul pe malurile căruia sper să ajung odată şi odată. Am admirat îndelung măreţia înşiruirilor de creste până către Parângul Mare, coama fără sfârşit a munţilor Lotrului şi semeţia pintenului de corabie al vârfului lui Pătru, din Şurean. Într-un târziu ne-am rupt din vraja munţilor şi am ajuns în şesul Şeii Mohorului, la 2260m. Vârful Pleşcoaia, cu câţive metri mai sus, era în stânga noastră şi mare păcat am fi făcut, de nu ne-am fi repezit până sus, de unde privirile se lăsau către şesul Olteniei. Mai departe am mers pe drumul de creastă, până desupra Hornului Lacurilor, care ducea spre Căldarea Dracului, cea plină de frumuseţea lacurilor Vidal, Pencu şi mulţimea de ochiuri stinghere suite către creasta Setei Mici, înălţate acolo pe aripi de Păsări, aşa cum le era şi denumirea. Când am urcat pe panta aspră a vârfului Setea Mare, mai întâi pe poteca marcată şi apoi abătându-ne spre vârf, grămezi de stânci colţurate, aruncate acolo de cupa uriaşă a unui escavator nevăzut, m-au însoţit până spre cupola muntelui, la 2365m. De acolo am mai privit odată priramida stingheră a Parângului Mare, acum estompată de întunericul unor nori negri, ce nu prevesteau nimic bun. Începuse să bată vântul dinspre piscurile cele mari şi ne-au gonit repede de acolo. Coborîrea a durat puţin şi norii s-au dovedit înşelători. Încă odată s-a adeverit că vântul ce vine dinspre creste nu aduce decât vreme bună, aşa cum a fost şi cea prin care ne-am întors la maşină. S-a sfârşit o excursie frumoasă şi meleagurile plaiurilor de dincolo de Ştefanu, înverzite şi clocotind de viaţa dată de numeroasele pâraie şi de talăngile oilor, ne-au încântat ochiul şi sufletul până în altă săptămână.
****
Către sfârşitul toamnei aceluiaş an, ne-am mai încercat din nou puterile, străbătând iarăşi potecile Parângului. Ne-am ales vârful Micaia, aflat pe muchia ce pleca din Curmătura Olteţului, cel mai apropiat punct de unde începeam de obicei ascensiunile alpine, fie în Parâng, fie în munţii Căpăţânii. Era în mijlocul lui noembrie, pe o vreme dubioasă, când am plecat din locul amintit, îndreptându-ne către Micaia. Pale de ceaţă se învârteau pe înălţimi. Cum am depăşit Pristosul – 2075m -, primul vârf înalt în sensul de parcurs est-vest al Parângului, vântul, ceaţa şi chiar stropi de ploaie, ne-au făcut să ne pregătim de ce e mai rău. Am continuat ascensiunea şi ca să ajungem pe vârf, poteca ocolindu-l, ne-am avântat în necunoscutul ceţii. Am ajuns pe vârf, unde doar puţin timp am izbutit să stăm. Vremea era atât de potrivnică, vânt, ceaţă deasă şi umezeală, încât cu greu am rezistat acolo. A fost aceasta o excursie nereuşită ?. Nici pomeneală, pentru că am considerat-o utilă scopului nostru de a fi pe munte la fiecare sfârşit de săptămână.
****
Şi nu ne-am astâmpărat şi în primele zile ale lui decembrie, pe vreme rece, am plecat din nou spre Micaia. Când am ajuns în Curmătură, un vânt puternic zguduia maşina cu care urcasem până aici. Când ne-am dat jos, mai-mai să ne ia pe sus vântul puternic. Iar când am început să urcăm, muntele a fost darnic cu noi. Soarele învinsese răceala dimineţii şi vântul tindea să se potolească. Când am depăşit Pristosul, palele de căldură ne-au făcut să ne scoatem de pe noi ambalajele anti-vânt şi frig. Şi când am ajuns pe vârf, la cei 2170m ai Micăii, cerul albastru, senin până aproape de
Dumnezeu, paradisul munţilor cât cuprindeai cu ochii, ni se înfăţişa nouă, ultima oară înaintea mantiei albe, ce urma să se aştearnă pentru multă vreme de acum încolo. Când ne uitam spre înălţimile descrescătoare, spre depărtările şesului, munţii stăteau cuminţi în cununi îngemănate spre marile înălţimi. Mai spre noi, înălţimile mari şi însemnate, începeau să-şi arate identitatea. Deasupra a ceeace trebuie să fi fost Semenicul, apărea spre dreapta, o creastă, acum întunecată dar mândră. Era lama de calcar aşezată în calea vânturilor şi furtunilor năpraznice, Oslea cea plină de legende. Apoi peste ea, apăreau cununile Ţarcului şi Godeanului. Şi ceva mai la dreapta, măreţul Retezat. Multe erau vârfurile ce se vedeau din aceşti prea frumoşi munţi, dar unul puteam fi siguri că se vedea de aici. Paloşul Iorgovanului din poveste, în lupta cu zmeul, tăiase cu putere stânca din vârful Retezatului, care-l făcea pe acesta să nu poată fi confundat de oriunde l-ai privi. Mai către noi, alte creste semeţe se lăsau privite cu de-amănuntul. Mai întâi celelalte înălţimi ale Parângului, dominate de piramida Parângului Mare. Mohorul, cetate masivă de piatră, domina valea Urdelor. Şi mai spre dreapta, munţii mai mărunţi ai Latoriţei se lăsau descifraţi pe îndelete. De la marile sale vârfuri, Ştefanu şi Bora, până către Fratoşteanu, creasta aceasta îşi arăta toate secretele. Mai înaltă, arătându-şi marile sale înălţimi, munţii Lotrului îşi desenau creasta uşor pudrată cu albul bătrâneţii căreia îi cam venise timpul, de la vârful Cristeştilor până la cel al Balindrului şi chiar mai departe. Printr-o despicătură dintre munţi, piramida martoră a îndârjirii dacilor şi romanilor, ale căror ziduri le păstra amintirea la poalele sale, vârful lui Pătru, ne arăta nouă, înălţimile Şureanului. Aşa, cam de la Balindru şi pestre Negovanu Lotrului, apărea spinarea prelungă a Cindrelului. Înadins am lăsat privirile să zburde mai la urmă, peste munţii cei mai la îndemâna noastră: munţii Căpăţânii. Priviţi de aici, Nedeia era primul dintre vârfurile sale. Dar şi Balota şi Ursu, erau uşor de identificat. Şi mai departe şirul munţilor se pierdea spre valea Oltului. Buila avea identitatea sa în marele dans al înălţimilor. Iar Cozia nu putea să lipsească din privirile dăruite cu dărnicie de ziua frumoasă de care aveam parte. Ne mai învârtim odată cuprinzând cu ochii darul măreţ al acestei zile şi începem coborârea. Când ajungem în dreptul Pristosului, ne tragem sub stâncăriile vârfului său şi ne întindem la soarele cu raze blajine. De aici spre şesul oltenesc, o pantă pronunţată duce la plaiul Boierului, în mijlocul căruia străjueşte, minusculă, o stână. Şi muchia se pierde în adâncul pădurilor de brad. Gândindu-ne la înapoiere, nu aşteptăm ca răceala dinspre amurg să ne gonească spre casă şi coborâm repede spre maşina zgâlţâită şi acum de vântoasa din Curmătură. Când plecăm, moleşeala din maşină, ne leagănă vise pentru alte zile frumoase, pe care iubirea de munte ni le va dărui din când în când.
****
A venit un alt an şi Parângul continua să-mi trezească dorul de crestele sale. Mi-am convins băiatul, Andrei, să meargă cu mine. Până în Brezoi, apoi cu ocazii până la Gura Latoriţei şi Petrimanu şi pe jos, pe scurtătura potecii, am ajuns în Curmătura Olteţului. Şi aşa de bine s-au însăilat mijloacele de tramsport oficiale şi ocazionale, că atunci când ne-am dat jos la Petrimanu, din ultimul dintre ele, am întrebat dacă nu cumva urcă până în Curmătură. Ajunşi aici, într-o zi frumoasă, am început urcuşul pe pantele Pristosului. N-am avut noroc până la capăt şi când ne apropiam de căciula Micăii, cerul s-a ascuns după valuri de ceaţă. Am nimerit totuşi vârful. Mai greu a fost cu coborârea şi dacă undeva mai jos nu am fi auzit o turmă de oi, cred că n-am mai fi nimerit drumul din prima. Aşa strigătele noastre au ajuns până la cioban şi acesta ne-a îndrumat pe drumul cel bun. Am coborît coasta muntelui, printre lespezi de stâncă, de parcă acolo niciodată n-ar fi fost poteca umblată de ciobani. Deabia acum mi-am dat seama de ce la prima urcare pe acest vârf, mi-am amintit atât de persistent că pe aici ar fi o îngrămădire de stânci. În josul potecii, nu mult înainte de a ajunge în Şaua Muşetoaia, un zid de piatră ne-a adăpostit o clipă de vântul care bătea din vale, cu putere. Apoi când am ajuns în şa, lângă micuţul lac nival de aici, am privit locurile cu mai mare atenţie decât în alte împrejurări. Priveliştea către canionul pârâului Galbenu era magnifică. Brâie de stânci îngustau despicătura muntelui, care spre plaiul de pe Piciorul Bălescului, se terminau cu pereţi abrupţi, printre acestea făcându-şi loc, ca nişte adevărate ornamente alpine, tufe dese de jneapăn. Undeva în acest vălmăşag, pe dreapta văii, îşi făcuse loc un bordei de mioare. Înspre drumul pe care-l urmam, se desfăceau alte poteci. Una din ele se înfăşura pe coasta sudică, pe acolo pe unde căldări glaciare frumoase îşi aveau locul. Alta, poteca pe care ne avântam, ocolea versantul Muşetoaiei – 2058m – şi continua drumul spre vârful Galbenu. Am intrat curând din nou în ceaţă. De data asta se zărea soarele şi căpătam speranţa că în curând vom vedea şi noi câte ceva din împrejurimi. Am mers în imediata vecinătate a crestei, al cărui contur îl zăream de departe. Am traversat vâlcele seci, urmate de scurte urcuşuri. Poteca mergea neabătută înaintea noastră. Am depăşit marea şa a Tidvelor, pe parcursul căreia am întâlnit un grup de cehi. Veneau din creasta marelui Parâng şi nu doreau să se oprească prea curând. Barvo !. Înseamnă că partea asta a Parângului şi apoi creasta Căpăţânii, prezenta interes. Noi ne-am continuat drumul spre şoseaua alpină. Am lăsat Păpuşa pe stânga, apoi pe cărări prea bătute am ieşit chiar în şosea, în imediata vecinătate a vârfului Urdelor. Când am văzut multiplele serpentine ce coborau până la firul văii Urdelor şi iarăşi urcau pe versantul opus, am luat-o pe panta mare, direct către mica platformă pe care se afla stâna, acolo unde, cu foarte multă vreme în urmă, în plină noapte, câinii ne atacaseră din toate părţile. Ajungem repede la firul apei, unde ne potolim setea şi urcăm poteca strecurată printr-un horn pietros şi scurte paliere de poieni fermecătoare. Totuşi trebuia să urcăm o diferenţă de nivel apreciabilă până la platoul Cărbunelui. Mai departe urmăm drumul alpin şi acolo unde a fost posibil am tăiat serpentinele. În drum am întâlnit un flăcău cu turma de oi după el, pe care l-am întrebat dacă vom găsi găzduire la Căşerie, casa care adăpostea din timpuri vechi, stâna din aceste locuri. Mai tăind serpentinele, mai pe drumul alpin, am ajuns la noua stână din Căşerie. Casa cea nouă fusese făcută pentru că cea veche de-o generaţie – am chiar împresia, dată fiind înfăţişarea acesteia, că slujise pe vremuri, grănicerilor austro-ungari, cu atât mai mult cu cât sus în creastă, sub vârful Ştefanului, se văd şi astăzi fundaţii ale unui vechi pichet grăniceresc; astăzi vechea Căşerie stă să se dărâme – începuse să i se găurească acoperişul. Am găsit la stână o băciţă, din Gorj, mare şefă de stână, energică şi foarte vorbăreaţă, pe care nu cu mult timp în urmă o întânisem tot prin aceste locuri. Trecusem pe şoseaua alpină cu o maşină, când băciţa ne-a făcut semn să oprim şi ne-a întrebat dacă nu avem vreo ţigară. Acum, când am ajuns acolo, tocmai la mulsul oilor, primul lucru pe care i l-am spus, a fost că venisem să-i aduc ţigările pe care ni le ceruse. A râs, ne-a oferit găzduire şi masă îmbelşugată. Au mai fost amănunte interesante. Fata ei, o codană înaltă şi isteaţă, cam orăşenizată, ne-a arătat într-o gazetă gorjenească, câteva poezii moderniste, interesante, scrise cu oarecare talent şi publicate acolo. Dar nu numai asta, dar femeia şi-a adus aminte că în urmă cu 3-4 ani, mai fusesm pe acolo. Ştia chiar cum mă chiamă – îi lăsasem o carte de vizită -, doar prenumele nu mi-l mai ştia. Ba chiar îşi mai aducea aminte, că şi altă dată mai trecusem pe acolo, cu amândoi copiii, nu numai cu Andrei şi m-a întrebat ce face fata şi soţia. Ba mai mult, aflase, numai ea ştia de unde, că ocupasem pentru o scurtă şi neinspirată perioadă, funcţia de subprfect la Vâlcea. Şi cam aşa s-a scurs timpul petrecut la stâna din Căşerie. A doua zi ne-am îndreptat spre Obârşia Lotrului şi spre casă.
****
Eram intraţi în secolul XXI şi Andrei era student şi pe deasupra avea şi carnet de conducere şi cu el mi-am realizat visul de a intra în Căldarea Roşiile, de sub Parângul Mare. Am sosit după amiaza la cabana Groapa Seacă, acolo unde nu de mult zărisem un om măturând în faţa unei vechi case aproape părăsite. Devenisse între timp cabană în toată regula, cu lume multă, maşini şi mai ales viaţă de cabană. Şoseaua asfaltată ce unea Obârşia Lotrului de Petroşeni, uşura accesul aici şi poziţia cabanei, în faţă cu perspectiva vârfurilor mari ale Parângului, vizibile de aici, erau tot atâtea promisiuni pentru excursii frumoase. Am înoptat în cort, în poiana de lângă cabană. Seara am făcut o scurtă plmbare pe poteca ce părea a face un circuit prin împrejurimile cabanei. Am memorat câteva trasee marcate şi printre ele era unul ce ducea spre Coasta lui Rus, sau cel puţin până în Şaua Huluzului. Peste noapte s-a dezlănţuit furtuna, cu fulgere, trăznete şi potop de apă. A doua zi însă, soarele era din nou stăpânul cerului şi piramidele înalte la locul lor şi la fel de impunătoare. Am plecat dimineaţă pe un timp frumos, dar cu norişori fum de ţigară, care fluturau un pic pe cer şi dispăreau. Am coborât circa 500m pe şosea, către Petroşeni, până la primul pod, cel peste apa Jieţului. Acolo se desprindea spre inima muntelui, un drum forestier, pe care am luat-o voiniceşte. Andrei ducea rucsacul, mie revenindu-mi doar proprii mei bocanci, care dădeau semne că până la sfârşitul zilei aveau să-mi facă necazuri. Nu cred că drumul a fost mai lung de 4 km şi toţi buni pentru accesul turismelor. Apoi până la captarea hidro bolovănos şi pe alocuri mocirlos. De aici înainte un alt drum, bun doar pentru tractor, cu făgaşe pline de apă la tot pasul. Când am traversat pe punte apa Ghereşului, nu ne-a mai stat în faţă decât poteca, marcată cu punct roşu. Aveam de urcat o pantă accentuată, printr-o pădure cu brazi înalţi, printre stânci ieşite din pământul umed. Arareori întâlneai ochiuri de lumină, strecurate printre crengile brazilor înalţi şi doar acolo erau rotogoale de iarbă şi flori. Parcă doar aburul trebuia să iasă din pământ, ca să ne aflăm în Lumea Pierdută a Apusenilor. Urmează un scurt coborâş, trecem pe punte apa în cascade a Jieţului şi iată-ne pe celălat mal, în faţa unui brad pe care trei puncte roşii orientau direcţia de mers în tot atâtea locuri. Una din ele ducea la refugiul Agăţat, de care ne apropiem şi noi. Cocoţat sus pe o stâncă, cu scară de lemn până la platforma lui şi cu izvor în apropiere, la nici 5m depărtare. Pare mai mult un refugiu de vânătoare. Dar are ferestre cu geamuri şi în el pare a fi cineva. Nu ne mai urcăm în el şi plecăm mai departe. Mai întâi pe malul stâng al Jieţului, apoi ne desprindem de el şi apucăm pe un jghiab umezit din belşug de pâraie. Când scăpăm de aici, suntem pe o brână, printre stâncile uriaşe ale morenei ce se sfârşeşte tocmai jos, în apa Jieţului. Coborîm într-o pajişte cu iarbă verde, sclipind în bătaia soarelui, prin mijlocul căreia curge un fir de apă. În mijlocul ei, un bolovan uriaş ne serveşte drept masă şi loc de odihnă, mai mult din cauza bocancului meu care mă roade îngrozitor. În faţă poteca suie în serpentine strânse, învingând treapta glaciară. Deasupra acesteia, găsim vechea şi aparent neutilizata stână din Căldarea Roşiilor. Suntem nu departe de lacul Zănoaga Stânei, de unde poteci diferite urcă spre creastă. Una din ele, parcursă de mult, ne scoate pe muchia Sliveiului, alta continuă pe marcajul punctului roşu, ramura din dreapta şi urcă pe lângă lacul Lung şi iezerul Mândrei, până spre vârful Parângului. Noi continuăm să mergem pe acelaş marcaj, dar pe ramura din stânga, care sfârşeşte în şaua Gruiului. Cam pe aici ne ajunge din urmă un tinerel, singur, care dormise în refigiu şi se îndrepta spre Rânca, fără să mai ţină seama de poteci, direct pe coasta muntelui. Îl urmărim multă vreme, până dispare după nişte tufe de jneapăn. Ne abatem pe muchia de deasupra lacului Roşiile, de unde avem privelişti deopotrivă spre picioarele stâncoase ce coboară spre căldare, spre muchiile Sliveiului, sau din cel ale Gruiului. Lacul liniştit al Roşiilor, înconjurat de grohotişul de pe marginea lui, oglindeşte conturul marelui abrupt de desupra sa. Pe malul lacului, un cort minuscul adăposteşte vreo doi pescari, cu undiţele la vedere. Noi mai zăbovim pe creasta pe care am ajuns, unde dintr-un alt cort, se pregătesc de plecare alţi turişti, care cred că au o tabără mai lungă pe aceste meleaguri. Stau de vorbă cu Andrei şi ne aducem aminte de seara când pe coasta muntelui, pe brâne de capre, printre tufe de jneapăn, am coborât din Şaua Pleşcoaia, goniţi de înserare şi ne-am reunit după peripeţii, pe malul lacului Lung, unde am ridicat cortul. Cerul s-a înourat zdravăn şi sunt semne de ploaie. Bocancul meu roade cu sete din picior şi neavând încotro, începem coborîrea pe drumul pe care am venit. După ce trecem de lacul Zănoaga, găsim rămăşiţe ale avionului căzut aici acum mai bine de 30 de ani. Pe drumul întoarcerii, întâlnim grupuri numeroase de turişti, care urcă cu toată ameninţarea ploii, dornici să privească frumuseţile căldării din care veneam. Când ajungem din nou la cabană, ameninţarea ploii trecuse şi soarele stăpânea munţii, care se lasă priviţi pentru ultima oară. Ne urcăm în maşină şi plecăm spre casă. Pe drum nu contenesc să-i povestesc lui Andrei, cum se va desfăşura noua noastră excursie prin aceste locuri şi nu numai prin căldare, dar şi prin altele, ştiute de mine mai de demult sau mai de curând şi pe care tare mult aş vrea să le mai văd odată.
Text: Dinu Boghez

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate