Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

duminică, 8 martie 2009

Prin muntii Suhardului - Daim

Moto: Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut două drumri,
Unul la dreapta
Şi altul la stânga.
Marin Sorescu

Împătimiţi ai muntelui, ne-am dorit un an întreg o excursie în munţii Suhardului şi o continuare firească în munţii Rodnei. Timpul nefavorabil nu a permis decât realizarea primei părţi a visului, dar niciodată nu am să regret că s-a întâmplat aşa.
Iată-ne aşadar, într-o dimineaţă de august, sosiţi în gara Iacobeni, coborâţi din tren în mijlocul bogăţiei de peisaje pe care le aferă Valea Bistriţei Aurii. Începem imediat drumul nostru către punctul propus pentru urcare. O pornim de-a lungul şoselei, cu ochii la pajiştile neverosimil de verzi şi la brazii falnici ce coboară până lângă noi. Auzim, la oamenii ce treceau pe lângă noi, neobişnuitul grai bucovinean. Inflexiunile lui, uneori de neînţeles, ne fac să ne simţim puţin stingheri în lumea de basm în care intram. Cu nişte informaţii luate de la ,,naşul” Hrenciuc, cu recomandări de la el pentru ,,finul” Moroşan, stăpân al unei stâne, în munţii Suhardului, începem hălăduiala noastră pe aceste meleaguri, cu îngrijorarea necunoscutului către care ne îndreptam.
Pe lângă noi se prelinge uşor o căruţă. O oprim, întrebăm de drumul pe care dorim să-l parcurgem şi suntem poftiţi să urcăm în căruţa trasă de un cal. Avea acelaşi drum, ba mai mult, am aflat că era chiar finul recomandat, începând astfel şirul întâmpărilor minunate ce aveau să ne întovărăşească.
Drumul ne poartă prin Ciocăneşti, de un pitoresc greu de egalat în altă parte a ţării. Vechea tradiţie, chiar dacă s-a transmis până în vremurile noastre puţin modernizată, transformă fiecare casă de pe aici, în bijuterii de arhitectură. Casele împodobite cu modele geometrice, de o varietate infinită, curg pe lângă noi în mersul molcom al căruţei.
Pe aici toţi oamenii se cunosc şi schimbă câteva cuvinte cu primul nostru amfitrion, finul Moroşan, uneori în trapul liniştit al calului, alteori oprind căruţa pentru cine ştie ce întâmplare ce se dorea povestită.
În drum, un miros de pâine proaspătă şi caldă ne fac să ne cumpărăm şi noi una, punându-ne la cale şi stomacurile flămânde, alături de sufletele încălzite de frumuseţea locurilor.
Am parcurs pe şosea circa 6-7 km şi ne abatem la stânga, pe valea Pârâului Rece, în lungul unui drum forestier, pe care urcăm încă 3 km. Din casele risipite pe vale, ies mai din toate, femei şi copii, cu găleţi în mână, îndreptându-se spre culesul de zmeură. Personajul nostru, conducătorul căruţaş, este şi pe aici, la fel de cunoscut. Ne oprim la o răscruce de drumuri. Suntem ,,La învârtitură “, loc de unde, amfitrionul nostru de-o clipă minunată, îşi ia rămas bun, spunându-ne că într-o oră cel mult, ajungem la Schitul Recele, unde vom găsi un stareţ din Gura Humorului.
De aici încolo, la începutul necunoscutului, timpul se scurge repede şi nu mai ţinem seama de zi şi noapte, de odihnă şi repaos. A dispărut calendarul. Suntem în afara timpului. Pe drum, cum ne vedem rar, nu prididim să povestim ce am făcut în Retezat, în Făgăraş, cum am suit iarna pe Stogu, sau cine ştie ce alte întâmplări montane. Ieşim din pădure pe nesimţite şi….ne aflăm în faţa golului alpin ivit atât de brusc şi atât de vertical, încât amuţim de-a binelea. Ajungem repede lângă scheletul de lemn al viitorului Schit Recele, lângă fosta casă meteo, cedată acestor oameni ce-şi dedică viaţa pustniciei, dar mai presus de toate contopirii cu natura şi apropierii de acel ceva ce ne face întotdeauna să ne umplem sufletul de fericire, fără să şţim niciodată de unde vine.
Schitul ce se construeşte este rodul direct al enuziasmului celor cinci călugări şi a ultimelor resurse pe care cei din aceste locuri pot să le pună la dispoziţie. Am ajuns la vremea mesei, la a cărei pregătire am dat şi noi o mână de ajutor. Suntem mai apoi poftiţi la masă. Îmi aduc aminte fără să vreau de peregrinările lui Hogaş şi am timp să fac deosebirea de atmosferă. Aici domneşte sobrietatea, munţii înalţi accentuând-o.
Suntem rupţi de oboseala unei nopţi nedormite şi avem totuşi puterea să urcăm pantele din preajmă. Parcurgem creasta dintre Bâtca Târşului şi Fărăoane, făcându-ne o idee despre drumul de a doua zi. Coborîm, ne întindem cortul şi ne începem odihna cu o răpăială puternică de ploaie, punctată de descărcări electrice. Deabia mai auzim cântecul toacăi şi dangătul clopotului ce cheamă călugării la slujba de vecernie. După o noapte fără vise – dormisem 12 ore – ne trezim, mâncăm câte ceva, ne aranjăm tărhatul şi cu imaginea fermecată a locurilor, pornim la drum. Cam sta să plouă, dar drumul este clar şi nu ne temem de rătăciri. Ajunşi în drumul de creastă – localnicii spun că ar fi fost făcut în vremurile începutului de secol – pornim periplul nostru, aproape odată cu primele picături de ploaie. După ceva mai mult de o oră, atunci când ploaia şi-a luat rolul în serios, suntem în dreptul stânei din muntele Ştefan, atât de aproape încât nu rezistăm tentaţiei de a ne încălzi puţin. Găsim aici o ordine şi o curăţenie, neverosimilă pentru o stână. Cei de aici, puţini la număr, crescători de vite din Dorna Cândrenilor, ne pun în faţă un castron plin cu caş proaspăt şi stau de vorbă cu noi, atât de bucuroşi de oaspeţi, încât după o oră când ne despărţim, avem o strângere de inimă, mai ales că timpul nu este grozav.
Revenim la drumul părăsit, trecem prin pădurea de sub vârful Şveiţaria, ne încurcăm puţin prin copacii doborâţi de cine ştie ce furtună năpraznică, dar ne descurcăm şi ieşim din nou la gol, lângă lacul Icoanei, lac de origine nivală. Urcăm din nou, de data asta pe Obcina Diecilor şi la coborîre suntem în cel mai jos loc al traseului, în plin gol alpin, în Şaua Diecilor-1400m.
Un cioban, de data asta din Ilva Mică, vine lângă noi şi ne dă sfaturi pentru drumeţia ce ne aşteaptă în continuare, atrăgându-ne atenţia că sub vârful Omul, casa pastorală către care ne îndreptăm, este deteriorată şi că putem ajunge până seara în pasul Rotunda.
S-a lăsat brusc ceaţa, nu vedem nici la 10m dar urcăm din greu panta către vârful Diecilor - 1831m – cel mai înalt de până acum. Chiar în vârf ceaţa se risipeşte şi găsim poteca traseului, puţin în dreapta vârfului, intrând în pădurea de brad. Coborâm lent şi ajungem în înşeuarea dinaintea vârfului Pietrile Roşii – 1773m . După ce începem să urcăm, găsim bujor de munte înflorit. Ne aflăm în faţa unei păduri compacte de jneapăn. Potecuţa pe care urcăm cu atenţie, ne scoate exact acolo unde jneapănul se depărtează puţin, lăsându-ne să trecem. Poteca printre jnepeni, demnă de suratele ei din orice alţi munţi, este întreţinută cu grijă. Altfel vegetaţia ar închide-o pentru totdeauna. Suntem într-o sălbăticie totală. Liniştea nu este deranjată decât de vuietul vântului ce s-a pornit pe neaşteptate. Trecem de baliza din vârf, care începe să lucească în lumina soarelui care se luptă cu ceaţa.
Începem un coborâş prelung, la capătul căruia ieşim într-o importantă ramificaţie de drumuri. Cum o să ne lămurim mai târziu, pe propria piele, cel din dreapta conducea spre muntele Stânişoarei. Cel din stânga, cel bun, ocoleşte vârful Omul – 1932m. am luat-o pe acesta, cam din întâmplare. Marcajele turistice sunt aproape fără nicio regulă. Întâlnim un triunghi galben, un punct albastru, o dungă roşie, una albastră, cine-o mai înţelege ceva din ele. Trecem pe lângă izvorul lui Toader. Zona înaltă se simte din plin. Apar grohotişurile, crestele stâncoase, zimţate şi miracolul soarelui, care încet biruie ceaţa. Apare cerul senin. Un indicator stingher, ,, spre cabana Tihuţa 18-19 ore “, ne pune în încurcătură totală. Suntem la o nouă ramificaţie de drum. Soarele străluceşte acum pe cer, făcându-ne să ne îndestulăm cu priveliştea zonei înalte a masivlui. Căutăm din ochi cabana Omul. O luăm pe drumul din dreapta. Nici urmă de cabană. Ne întoarcem, regăsim urmele noastre. Nu e bine. Revenim la săgeata indicatoare amintită. Îngrijoraţi o luăm pe drumul din stânga, care pare îmbietor şi care cel puţin ne conduce către acoperişul strălucitor al unei stâne. Viaţa e plină de ramficaţii şi arareori o iei pe cea care trebuie. Probabil acesta este şi farmecul ei, pentru că noi, pe acesta din stânga – greşit – am pornit şi nu ne-a părut rău. În coborâş repede, pe plaiul presărat cu stânci, depăşim vârfurile Suhardului- 1415m – şi poposim la ospitaliera stână din Dealul Cucului. O colibă mică cât să încapă o laviţă pentru trei persoane. Nistor Ştefureac, soţia sa Gabriela şi un copil de 14 ani, toţi din Măgura Şantului, îşi duceau aici traiul păstorind o turmă de vite, îndeletnicindu-se cu de-ale ciobăniei. Ne-au poftit la ei ca şi cum ar fi avut un palat. Ne-au ospătat cu ce aveau la îndemână şi ne-au oferit singurul lor pat, ei culcându-se pe jos. Ne-au explicat care era drumul cel bun, spunându-ne că nici urmă nu a mai rămas din cabana pastorală Omul şi nici chiar ei nu mai ştiu unde fusese.
Un soare blând mângăie plaiurile întinse şi pantele pline de grohotiş ale Omului. Înserarea se lasă odată cu revenirea vitelor de la păşune. Hămăiturile de acum prietenoase ale câinilor nu ne mai deranjează. Căţelandri cei tineri se joacă cu noi. Tăcerea plaiurilor, apropierea pădurii de brad torcând liniştită în bătaia vântului, ospitalitatea oamenilor pe care-i simţim necăjiţi, fac să coboare peste sufletele noastre liniştea pe care atâta o căutam. Spre seară Ştefureac ne arată drumul ce-o să ne poarte spre finalul excursiei. Unul pe scurtături şi altul mai lung, pe sub vârful Omul, începând cu cel pe care coborâsem.
Peste noapte a plouat, iar dimineaţa se pregătea venirea ceţurilor.
N-avem încotro, ne încărcăm spinările cu rucsacii şi pornim înapoi pe drumul ştiut, singurul foarte clar. Până sus vine şi ceaţa şi când o luăm la stânga pe sub vârful Omul, ne întâmpină o ploaie rece. Se lasă o ceaţă deasă, în care de altfel aveam să mergem mai toată ziua. Ocolim vârful pe ceaţă. Vizibilitatea nu depăşeşte 20 de paşi. Nu izbutim să identificăm locul unde ar fi putut fi urmele cabanei care ne-a încurcat atâta cu o zi înainte. Găsim câteva izvoare. De ţinut minte pentru cine ştie când. Uneori stropii de ploaie se înteţesc. Cred că numai eu mai sper să văd soarele.
Drumul continuă.
Când se înteţeşte ploaia, dăm de adăpostul improvizat al unor oameni care construiau un săivan. Ne adăpostim. Ne ustură ochii de fumul dinăuntru. E totuşi cald şi suntem adăpostiţi. Ploaia puternică îşi desfăşoară toate forţele. Apoi se domoleşte. Ieşim din adăpost, ajungem la drum din nou şi avem o întânire cu cinci dulăi cu rânjet fioros, în special căpetenia lor. Cotinuăm drumul, uneori fără vânt, când eram apăraţi de pădurea de brad, alteori în plina lui bătaie.
Pe nesimţite ajungem pe plaiuri întinse, fără ceaţă, fără ploaie. Totul se domoleşte.
Întâlnim o stână şi imediat o cabană la care cerem găzduire. Înăuntru oameni simpatici, din Bistriţa. Ne încălzesc cu graiul lor ardelenesc, dar şi cu un pic de palincă şi un pahar de jinars. Vorbim despre munţi, dar şi despre cele lumeşti, rele în comparaţie cu primele. Oameni plăcuţi ce ne povestesc de plimbări în pădure, cules de zmeură…. Nici măcar nu mi-a părut rău de aparatul de fotografiat uitat aici.
Mai jos găsim o viitoare cabană, aflată în construcţie, chiar la începutul drumului spre munţii Rodnei. Patron, domnul Rizea, din Argeş. Ne gândim o clipă la munţii pe care în continuare nu-i putem face. Plouă mereu şi cerul este aproape negru. Poate altădată. Ne îndreptăm către Cârlibaba, pe valea Bistriţei Aurii. Ajungem la Iacobeni. Între vise nu există pauze. Care va fi celălat ?.
Scriu şi mă deranjează sunetul unei sonerii.
Aşadar sunt acasă şi visul s-a terminat.
Am trăit o poveste, poate chiar unică în felul ei. Realizezi un moment de fericire pe care rare ori îl ai. Te mulţumeşti cu ceeace îţi oferă viaţa şi cu străfulgerările pe care le întâlneşti în cale.
Îl înţeleg pe Hogaş, primul care mi-a vorbit mie şi numai mie, de cărările pe care merg cel mai adesea oamenii, despre ceeace înseamnă prietenia şi curăţenia gândurilor, despre momente de fericire spirituală şi despre lacrima ce ţi-o vâră în coada ochiului vreo rază de soare buclucaşă.
Îl înţleg pe Sadoveanu, care la vârsta înţelepciunii a scris singurele lui versuri, cu sensibilitatea unui adolescent, a unui om care şi-a păstrat sufletul şi curat şi mintea limpede, ce i-a permis să se bucure de puţinele momente de fericire rămase, poate chiar ultimele.
Mă înţeleg pe mine, după o viaţă zbuciumată. Un zbucium ştiut numai de mine şi căruia muntele i-a produs echilibrul.
Şi dacă peste tot acest echilibru, s-a potrivit un moment de fericire, a fost cu atât mai bine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate