Mi-am inseninat gandurile pana au inceput sa se vada in ele muntii... (Marin Sorescu)

joi, 5 martie 2009

Din tolba cu amintiri prin muntii Iezerului

Moto:
şi iarba asta o să mai răsară ?
şi luna tot aşa o să se plece,
voioasă, peste apa care trece ?
Magda Isanos

Din Câmpulungul copilăriei mele, mi-a fost dat să urc primul munte înalt. Aveam 14 ani, când unchiul meu Moşu, asta-i era porecla, ne-a luat cu el în ceea ce avea să fie prima mea ascensiune de altitudine. Aşa am început peregrinările prin munţii Iezerului.
Era în august 1948, în timpul jocurilor olimpice de la Londra. Am străbătut cele două sate muscelene, Voineşti şi Lereşti, vestite încă de pe vremea aceea, prin arhitectura caselor, celor care cu gust şi respectarea tradiţiei locurilor, le construiseră din agoniseala muncii la pădure şi din truda oieritului. Din Câmpulung până în capul Lereştilor, am mers cu trancarul, un fel de tramvai cu cai, fără şine, activ încă pe vremea aceea. Apoi pe jos până în lunca largă a Râului Târgului, acolo unde, la una din ferestrele vechii cabane Voina, se vedea lumina slabă a lămpii cu gaz. Acolo ne aştepta nea Petrică Jderarul, mare braconier într-ale animalului de la care îşi trăgea porecla. Liniştea locului, susurul apei şi cerul spuzit de stele, a fost decorul lumii fantastice în care intram. A doua zi ne-am înviorat la izvorul din susul cabanei-există şi astăzi- şi am purces la drum. Pe poteca de atunci, pe valea Bătrânei, din ce în ce mai îngustă, a trebuit să trecem de 33 de ori pe punţi improvizate, peste apa zbuciumată a acesteia. Îmi mai aduc aminte că înaintea noastră, ne-a apărut la un moment dat funduleţul unui urs, speriat şi el de apariţii atât de matinale. Şi începusem chiar dis-de-dimineaţă drumul nostru, pentru că Moşu avea la el pensulă şi vopsea, cu care a însemnat cu punct albastru drumul ce urca până în căldarea lacului Iezer. Marcajul acesta dăinuie şi astăzi, desigur refăcut din când în când şi a fost pentru mine, cea mai persistentă amintire, ba mai mult, peste mulţi ani, microbul acestei îndeletniciri m-a determinat să fac şi eu la fel în munţii Căpăţânii. Confluenţa pârâului Bâtrânei cu cel al Salciei, apoi valea tumultoasă a Căţunului, marea morenă de pe versantul Piciorului Iezerului, micuţul lac din fundul căldării glaciare, punctul alb ce urca direct în vârful Iezerului Mare, drum închipuit printre bolovani uriaşi, sunt amintiri încă vii.
Dar de aici, de pe malul lacului, mai am o amintire deosebită. Se apropia inaugurarea refugiului construit cu truda entuziaştilor care au cărat cu spatele materiale adunate în faţa primăriei din Câmpulung, cu care s-a construit refugiul Iezer. Atunci, în excursia amintită, Moşu adusese cu el o yală, pe care s-a străduit să o monteze, la căsuţa de piatră de lângă lac. Multă vreme refugiul Iezer, unul din cele mai înalte din ţară ca altitudine, a adăpostit turişti, prinşi aici de vreme rea sau zăbovind o clipă în drum spre înălţimile Făgăraşului.
Câţiva ani mai târziu – 1953 -, am poposit chiar la refugiul Iezer, într-o excursie făcută în tovărăşia unui coleg de facultate, dar şi a unei bune prietene, a cărei imagine o păstrez în memoria ochilor, aşa cum era atunci, ignorând trecerea implacabilă a anilor. Mi-aduc aminte doar fragmentele de atunci, care au transformat excursia într-o mătanie magică, sclipind mereu în şiragul de întâmplări al anilor ce aveau să urmeze. Atunci am pornit de la refugiul Iezerului, păstorit de nea Petrică Jderarul. Am urcat în Portiţa Căţunului, la Crucea Ateneului. Cea care va fi distrusă mulţi ani mai târziu, de câţiva derbedei. Era vreme bună, dar aici totul se poate schimba de la un moment la celălalt şi nici atunci capriciile Iezerului nu s-au dezminţit. A venit ceaţa, boaghia cum i se spune pe meleagurile muscelene, iar când am ajuns pe vârful Iezerului Mare, la 2462m, invidios poate pe vecinul său Roşu, cu doar 7m mai înalt, valuri de ceaţă învârtoşată, cu zbiceala stropilor de ploaie şi chiar fulgi răzleţi de zăpadă – şi doar eram în a doua decadă a lunii august -, ne-au gonit repede spre refugiu. Am rămas în urmă, pentru că aveam de îndeplinit, numai pentru mine, un ritual, pe care doar vârfurile ascuţite ale muntelui înalt mi-l puteau dărui. Acolo sus, singur, pe când ceţurile şi stihiile mă înconjurau, am îngenuchiat şi nevăzut de nimeni, mi-am fixat ţeluri ale vieţii, care pentru mine doar începea. Să fi fost o rugă spre fereastra cerului întunecat, care parcă se apropiase de mine sau numai dorinţe pentru mai tîrziu... Tinereţea mea de atunci, nu putea să facă diferenţe între dorinţa momentului şi ceea ce era doar rugă pentru mai târziu. Mi-am ajuns prietenii, am intrat în refugiu odată cu primii funigei şi a doua zi totul era alb, alb şi pur, aşa cum mi-au fost şi gândurile de atunci. Cum am coborât valea Căţunului, speriaţi de ziua de iarnă autentică, cum am ajuns la cabană, unde după achitarea nopţii de cazare şi a câte un ceai, nu ne-au mai rămas alţi bani, o să-mi amintesc toată viaţa. Trebuia să ajungem la Câmpulung, unde lucrurile se schimbau fără doar şi poate, aşa că am luat-o la picior, am urcat pe valea Largă şi am apucat-o voiniceşte peste Piscul Calului, Căluşul, Muşuroaiele, Dobriaşu şi Strâmtu, ajungând acasă lihniţi de foame. Ştiu doar că pe un clin de munte am găsit o postată de zmeură, în care fără teamă de urs, am zăbovit îndelung, căutând să ne săturăm cu darurile pădurii.
Să fi fost acest episod cel mai frumos petrecut în Iezer ?. Se prea poate, pentru că de atunci alte împrejurări şi alţi prieteni mi-au întovărăşit paşii pe aceste meleaguri. Şi niciodată n-am amestecat gândurile acelea cu altele care au urmat.
*********
A fost în anul 1957, când terminasem facultatea. Mă lăfăiam pe nisipul mării, gândindu-mă ce buna e odihna după atâta muncă şi mai ales emoţii. Acolo m-am întâlnit cu Radu, bunul meu prieten şi coleg de an. Cum niciunul nu ne prea omoram cu marea, am hotărât să străbatem creasta Făgăraşului. Şi nu numai acesta era ţinta călătoriei, dar vroiam să ajungem în Iezer şi mai departe să pătrundem în Piatra Craiului. Ceea ce ne propusesem, de-ar fi fost numai Făgăraşul, pe vremea aceea, a incidentelor din munţi, multe violente, ni se părea o adevărată aventură. O împrejurare neprevăzută avea să întârzie plecarea lui Radu, aşa că până la urmă ne-am ales ca loc de întâlnire, cabana de la Bâlea-Lac. După peripeţiile iminente, ajungând la cabana Urlea, am plecat mai departe, spre Iezer. Era o vreme câinoasă, cu ceaţă multă şi deasă, care s-a statornicit toată ziua de-a-lungul potecii de creastă. Fragmente din această traversare îmi stăruie în minte. Un cioban întâlnit în cale, care nu s-a putut ţine după noi, un prânz luat în goană, fără să ne oprim, desfăcându-ne unul altuia rucsacul din care să scoatem ceva de mâncare şi însfârşit momentul odihnei la refugiul Iezer, după 12 ore de mers fără întrerupere. Ne-a întâmpinat acolo nea Petrică Jderarul, veche cunoştinţă şi asta m-a bucurat mult. Oboseala şi mai ales capriciile vremii, nu ne-au mai permis să ajungem, aşa cum ne-am fi dorit şi în Piatra Craiului, peste Mâra Ţefeleica şi ,,Fundul Pământului ”. În Piatra Craiului am ajuns încă de multe ori dar prin locurile propuse, amintite mai sus, nici că am ajuns de atunci. Poate că Radu, acolo sus unde este acum, îşi va aminti de acele vremuri de tinereţe, în care picioarele ascultau fără crâcnire şi minţile noastre visau la aventuri fără seamăn.
*********
Eram, în 1965, de ani buni pe şantierul combinatului chimic de la Târgu Mureş, când mi-a venit dintr-odată dorul de Iezerul adolescenţei. Şi am plecat, în zilele puţine de concediu pe care le obţinusem, pe drumul lung de până acolo. Acum am înnoptat la noua cabană Voina şi cea veche, părea uitată de tot. Doar nostalgia primei mele întâniri cu muntele adevărat se mai cuibărea neştiută, când am trecut pe lângă ea. A doua zi am plecat pe valea Bătrânei, cea îngustă şi întunecată de altă dată, căreia drumul forestier îi îndepărtase farmecul celor 33 de punţi aninate firav de pe un mal pe celălalt. Am străbătut valea Căţunului şi am ajuns la refugiul ştiut. Nu ne-a mai întâmpinat nea Petrică Jderarul, refugiul era gol şi se vedea că nu-l mai suprveghea nimeni. Am izbutit să ne curăţăm locul şi să ne cuibărim în sacii de dormit. A doua zi vremea s-a menţinut frumoasă şi ne-am bucurat din plin de ea până în vârful Păpuşii şi chiar mai departe. Dacă dimineaţa când urcasem pe vârful Roşu, fusese chiar frig, sus, pe pălăria capricioasă a Păpuşii, la cei 2391m ai săi, vremea devenise chiar călduroasă. Pătrundeam mai departe, pe meleaguri pe care nu mai ajunsesem niciodată. În popasul de pe vârf, am hotărât pe unde să coborâm în valea Dâmboviţei, de unde mai departe aveam să urcăm pe Plaiul Turcilor către Piatra Craiului. Am ales coborârea peste vârful Cascue-2325m- şi vârful Barbului-2196m- şi mai departe pe Piciorul Dracsinului. Am întins cortul aproape de stâna de acolo şi multă vreme am stat minunându-ne de frumuseţea din faţa noastră a Pietrii Craiului, bijuterie de argint sclipind în lumina arămie a apusului. A doua zi, cu sfaturile ciobanilor bine învăţate, am coborât în valea Dâmboviţei şi ne-am continuat drumul spre Piatra Craiului.
**********
Anul 1968 îmi va pricinui excursii interesante în Iezer, ba chiar una dintre ele pe un traseu cu totul nou. Auzisem de mult, din povestirile unchiului meu „Moşu”, de poteca de pe muchia Portăresei, pe acolo pe unde el cobora singur şi mai ales iarna, pe schiuri. Rătăcirile unchiului, pe ceaţă, frumoasele chei ale Râuşorului aflate prin preajmă, ca şi numele de alint ale acestora, mă incitau să dezleg misterul Portăresei. Aşa am pornit într-acolo, singur, doar cu rucsacul în spate, într-o excursie de-o zi. Seara îmi propusesem să fiu din nou în Câmpulung, la casa bunicilor. În casa acestora gândisem prima oară la excursii pe munţi, acolo bunica îmi pregătise prima oară mâncare de-o zi pentru excursiile în care, copil fiind, eram şi eu luat. Câte-o bucată de brânză, cu oleacă de slăninuţă cum numai bunica ştia să o prepare de la porcul de peste an, câteva ouă fierte şi câteva fire de ceapă verde, luate cu mâna ei din grădină, îmi erau mai totdeauna pregătite cu grijă. Acum, din bunici rămăsese doar casa, nu pustie, dar parcă totuşi goală. Cu primele mijloace de transport existente, circulau autobuze până la Voina, am plecat cât mai de dimineaţă. M-am oprit la şantierul hidrocentralei Râuşor, în locul unde se construia barajul acesteia. Am traversat albia Râului Târgului, în care se construiau fundaţiile barajului şi am ajuns pe drumul forestier de pe valea Râuşorului. M-a prins din urmă un camion ce se ducea după lemne şi şoferul acestuia m-a lăsat la începutul potecii ce urca pe muchia Portăresei. Poteca era un drum pastoral lat – astăzi este un veritabil drum alpin -, bine bătut, cu multă piatră, dezgolită mereu de turmele de oi. Făgetul la început şi repede apoi bradul, mi-au fost tovarăşi de drum. Pe nesimţite am prins meleagurile ceţii, surprinzătoare faţă de cât soare lăsasem jos. Deocamdată drumul, chiar înceţoşat, nu ridica cine ştie ce probleme de orientare. Poteca clară mergea drept înaintea mea. Problemele au apărut când am ajuns la gol, unde poteca deşi bună, nu mai aveam pe lături niciun reper. Mă ţineam să urc mereu, gândindu-mă că aşa voi fi mereu pe muchie, că doar pe aceasta vroiam să merg. Am întâlnit în cale un ţarc de oi. I-am sărit pârleazul şi am continuat să urc prin mijlocul lui. Am scos harta, câtă era pe vremea aceea şi am încercat să mă orientez, dorind să străpung ceaţa deasă. Pe harta mea figurau stâne, cărora parcă le auzeam zgomotele specifice. Trebuia să trec pe lângă Colţii Caprei, care pentru mine trebuiau să fie nişte clonţani de piatră. Nu vedeam nimic. Doar urcam, sperând să fiu pe drumul cel bun. Şi s-a dovedit că într-adevăr aşa era. Valurile de ceaţă s-au risipi brusc şi m-am trezit în preajma unor stâncării, pe care bineînţeles m-am ridicat. Eram pe vârful Danciului – 2143m – şi creasta principală a Iezerului, nici nu era departe. Vremea ceţoasă şi teama că mă voi rătăci, îmi iuţiseră paşii şi urmărirea liniei crestei îmi fusese sfetnic bun. Că eram pe vârful Danciului, avea să-mi fie confirmat de ciobanul turmei aflată în apropiere. Mai departe, pe poteca de sub vârful Obârşiei – 2314m -, am trecut repede, dar pe cel al Iezerului Mic, mai înalt, de 2406m, nu m-am abţinut să nu mă urc. De aici, nu m-am îndreptat către vârfurile înalte ale Iezerului Mare şi cel al Roşului, ci către Crucea Ateneului, aflată aproape de cel al Căţunului. Am coborît repede spre lac, am trecut pe lângă refugiu şi am început coborârea pe pârâul Căţunului. Aveam picioare zdravene pe atunci, aşa că am ajuns repede la noua cabană Voina, cam pe la ora 5pm. Am avut norocul unui autobuz care pleca spre Câmpulung şi până a nu da înserarea, am ajuns la casa bunicilor. Unchiul meu, Moşu, m-a întâmpinat surprins de sosirea mea la o ora la care nu se aştepta.
Şi ca să fie sezonul Iezerului încheiat în anul acela, Moşu mi-a propus să mai mergem, împreună, încă odată în Iezer. Avea pe atunci 65 de ani şi spunea el, cine ştie dacă va mai urca vreodată. N-am stat mult pe gânduri şi cum concediu mai aveam, am plecat câteva zile mai târziu, cât mai de dimineaţă. Până la Voina cu o cursă de autobuz, apoi voiniceşte pe valea Bătrânei. Aveam pe atunci 34 de ani şi sigur eram într-o formă fizică cel puţin bună. Pe drum am întâlnit câţiva tineri, care ştiau de profesorul de educaţie fizică Krijijewski – Moşu -, din auzite, de la colegi mai vârstnici. Era Moşu nu numai un excepţional om de munte, dar şi profesional era cunoscut ca unul deosebit, care ştia să se facă plăcut şi chiar iubit celor din preajmă. Printre altele, pe atunci emulaţia sportivă cuprinsese toată ţara şi sportivi deosebiţi apăreau mereu. Liceele din Câmpulung obţinuseră rezultate notabile şi mulţi dintre cei de atunci au făcut parte nu odată, din loturile naţionale. Am plecat deci, în susul văii Bătrânei, pe drumul cunoscut, către refugiu şi gândeam eu, poate mai departe. Pe drum, cu acei tineri întâlniţi, am mai schimbat câteva vorbe. Printre altele le-am spus că urcam pe munţi cam de 20 de ani şi cum vârsta lui Moşu le era cunoscută, au încercat să o ia la picior, considerând că noi vom merge prea încet. Când am ajuns aproape de valea Căţunului – avea Moşu o anume poiană a lui unde făcea popasuri cu numeroasele grupuri pe care le condusese pe aici, mi-a dat drumul să merg mai repede decât putea el. Până sus la refugiu, am prins din urmă grupul tinerilor, dar şi Moşu nu a venit în urma noastră cu mai mult de ½ oră. Cât s-a odihnit Moşu, cât a mai stat de vorbă cu Petrică Jderarul, eu am dat o fugă pe Iezerul Mare. Pentru mine Iezerul îmi dăduse şansa să-i ating destule ţinte frumoase. Coborârea spre Voina, singuri de data asta, a decurs normal, Moşu fiind un turist experimenatat şi zdravăn chiar şi la vârsta aceea. Până seara aveam să ne întoarcem la Câmpulung. Deşi au mai trecut mulţi ani până la finalul acestei vieţi de excepţie, pentru Moşu, aceasta a fost ultima lui ieşire pe munte.
*********
Un eveniment al anului 1970 avea să fie legat de una din excursiile făcute în munţii Iezerului. În chiar zilele de început ale lunii mai, în munţi avuseseră loc căderi mari de zăpadă. Prin munţii vâlceni parcă nu fuseseră atât de mari, sau poate vremea frumoasă de la vale nu ne impresionase atât. Atunci ne-am hotărât să mergem în munţi de mare altitudine şi cum eu treceam drept cunoscător al Iezerului, am hotărât să mergem acolo. Am plecat de la Vâlcea cu două maşini. Grig şi Sofi erau printre cei mai buni prieteni de munte, care nu odată mă întovărăşiseră în excursii dintre cele mai frumoase dar şi interesante. Cu întreg grupul ne-am cazat la noua cabană Voina, un adevărat hotel ni se părea nouă pe atunci. Peste noapte ploaia nu a încetat să cadă. Excursia părea compromisă. Cu speranţele năruite, am plecat împreună cu Grig, dimineaţa, din cabană, să studiem ritmul ploii, să descoperim vreo fereastră de cer senin, vreo ridicare verticală de fum, mă rog, orice semn care ne-ar fi putut garanta continuarea excursiei. Până la urmă am ajuns la concluzia că s-ar putea conta pe fereastra unui timp fără ploaie. Am intrat repede în cabană, le-am spus colegilor că putem pleca şi i-am convins să ne luăm rucsacii şi să intrăm pe valea Bătrânei, în drum spre refugiul Iezer. Înainte de plecare, cum nu era deloc prea devreme, am luat în fugă un mic dejun. Împreună cu Grig, ne-am înfruptat din nişte salam de vară, probabil luat din acelaş loc, care pe drum ne-a jucat feste urâte. Am plecat, am străbătut valea Bătrânei şi când am traversat valea Căţunului, ca la un semn parcă, Grig şi cu mine, ne-am retras în tufele de jneapăn, având amândoi semne vizibile de intoxicare. Cu chiu cu vai am ajuns la refugiu, unde în loc să ne odihnim, am cotinuat cu manifestările violente ale intoxicaţiei. Şi pentru că celorlalţi le era foame, le-am oferit şi lor salamul nostru de vară. Simţul lor olfactiv, poate mai dezvoltat ca al nostru, le-a mutat nasul din loc. Au făcut haz nebun de necazul nostru şi şi-au astâmpărat foamea cu altceva. Nouă, tineri pe atunci, ne-a trecut repede şi am avut în continuare timp să ne bucurăm de ceeace muntele ne oferea de jur împrejur. Vremea întunecată, cu urme vizibile de ceaţă ne-a lăsta să ne bucurăm de începutul primăverii montane. Alături de peticele întinse de zăpadă, muntele oferea ochiuri de pământ pe care viaţa mustea din nou. Aici, din stratul de zăpadă subţiată de începutul sfârşitului de iarnă, ţâşneau covoare de brânduşe. Firave, bătute de vântul subţire de creastă, micuţele, întâiele semne de primăvară apărute din zăpezile care care încă mai sălăşluiau pe coastele muntelui ce se iţeau arareori din valurile de ceaţă, ne-au redat forţa fizică, atât de deteriorată de suferinţele stomacale. Ne-am risipit printre brânduşe, mai mult mângâindu-ne decât culegând minunile firave, atât de hotărâte să înfrângă iarna. Bucuria prilejuită de brânduşe, deşi timpul nu era grozav şi noi sperasem mult mai mult de la această excursie, a fost destul ca noi să revenim la cabană şi mai apoi acasă, mulţumiţi de ceea ce văzusem. Nu mult după revenirea noastră acasă, în ţară s-a dezlănţuit urgia inundaţiilor, pornite cu ploi abundente şi neîntrerupte şi topirea zăpezilor mari căzute la munte.

**********
A fost o primăvară frumoasă cea din 1972, aşa cum arareori văzusem. Jos în oraş, dar şi în imediata vecinătate a lui, primăvara aducea belşug de zile frumoase. Dar sus la munte, zăpezile mai ţineau capul de afiş. Spectacolul iernii, la tot ce depăşea 1800m, era magnific. În fiecare dimineaţă când veneam în şantier, aveam în faţă spectacolul Builei, muntele emblemă a Vâlcii. Coastele abrupte ale acesteia, încă înzăpezite, ne-au dat idea de urca pe munţi înalţi, pe care iarna să mai fie în toi. Am ales să încercăm să urcăm Păpuşa Iezerului, vârful atât de capricios al întregului masiv din care face parte. Am plecat cu Ilie, bun tovarăş de munte o bună perioadă de timp, spre Câmpulung şi mai departe spre Voina şi Valea Cucăi, sperând să ajungem cât mai departe, poate chiar până la cabana de aici. Aşa s-a întâmplat şi cu Dacia mea 1300, am ajuns chiar în pragul cabanei. Am găsit aici un coleg din trustui din care făceam parte, piteştean, care se pregătea să facă o ascensiune solitară spre Păpuşa. S-a bucurat că nu va fi singur. În trei am început să urcăm panta aspră a Piciorului Grădişteanului. Prin pădurea de brad, întunecată, a acestor locuri, la început fără zăpadă, urcam într-un ritm alert. Ilie şi cu mine, oarecum obişnuiţi cu ascensiunile de iarnă, pe zăpezi mari, făcute în munţii Căpăţânii, urcam destul de repede, dar colegul nostru piteştean, deabia se ţinea după noi. Când am depăşit stâna din Grădişteanu, zăpada era la ea acasă şi piciorul se afunda zdravăn în ea. Până la urmă, cam pe acolo pe unde vara identifici un ultim izvor în calea spre vârf, piteşteanul nostru ne-a dat liber să urcăm fără el. S-a aşezat jos pe hanorac şi a privit în continuare cum urcam panta înzăpezită a Păpuşii. Ne-am oprit tocmai sus pe vârf, acolo unde de atâtea ori văzusem doar nori, prevestitori de vreme rea. Acum era o zi cu mult soare şi caldă, cu cer senin şi vizibilitate spre marile vârfuri şi creste din apropiere. Căldarea Iezerului, fragmente din creasta Făgăraşului înzăpezit, dar mai ales creasta Pietrii Craiului, al cărui versant vestic, Marele West-Wand, ne-au încântat peste măsură.
Am zăbovit destul pe vârful însorit, acolo unde căldura primăvăratecă se îmbina cu ascuţimea vântului de creastă. Jos, acolo unde-l lăsasem, piteşteanul nostru se pregătea să plece. Ştia că îl vom ajunge repede şi nu vroia să piardă ocazia să meargă cu noi, cu maşina. Către cabana Cuca l-am ajuns. Sigur, era în maşină cu noi şi avea oarecare interes să ne măgulească, dar oleacă de adevăr o fi existat în zicerea lui, atunci când ne-a mărturisit că prea mergeam repede şi că arareori a văzut oameni urcând în ritmul ăsta. Aşa o fi fost, pentru că Ilie şi cu mine eram pe atunci zdraveni şi cu foarte multe excursii de iarnă în picioare. Avusesem împreună multe spectacole alpine de iarnă, pline de frumuseţi rar întâlnite, iar acesta, la cei 2391m ai Păpuşii, era unul, deloc de neglijat. Până la Vâlcea am disecat momentele dăruite de munte, aproape fără să simţim oboseala unei excursii de o zi, făcute la oarecare depărtare de casă şj cu cei aproape 300km făcuţi la volan.
**********
Am mai fost, câteva luni mai târziu, din nou în Păpuşa. De data asta era vremea bujorului de munte şi pe acelaş drum făcut ca şi la începutul primăverii, m-am bucurat din plin de coasta înroşită de apariţia tufelor îngemănate ale bujorului. Drumul dus şi întors cu maşina a avut şi un moment hazliu. Dintr-un camion aflat în faţa noastră, plin cu cuşti în care se găseau găini, una mai şugubeaţă a zburat pe şosea. Camionul nu s-a oprit, iar noi am avut o masă delicioasă când am ajuns acasă.
**********
Într-un sfârşit de februarie al anului 1972, am hotărât să încercăm o partidă de schi pe pantele Plaiului lui Pătru, pe care vara urca una din potecile Iezerului, des străbătute. În târziul după amiezii de sfârşit de săptămână, am ajuns la noua cabană Voina, aproape un hotel chiar. Am înoptat acolo şi dimineaţa, pe un soare darnic cu noi, am plecat pe poteca amintită. Dacă vara este o potecă mai mult de coborîre, acum iarna, făgaşurile potecii, cu zăpadă până la brâu, a fost chiar o minune că am ajuns cu toţii sus, la golul alpin, în preajma stânei de aici. Luptându-ne cu zăpada, unii am ajuns mai repede, cei cu schiurile în spate, pe care chiar vroiam să le utilizăm, iar alţii, mai comozi, au ajuns destul de târziu. Cu toţii însă, ne-am bucurat de ziua plină de soare şi urcuşurile şi coborâşurile în lungul plaiului, pe schiuri, ne-au bucurat deopotrivă. Vârfurile erau acoperite de zăpadă şi privirile zburdau nestingherite către cupola Păpuşii sau căldarea Iezerului. Acum, după amar de ani pot să-mi mătrurisesc că vroiam să ajung acolo unde auzisem încă din copilărie, că se urca iarna la schi, cu organizarea taberei de iarnă în clădirea stânei. Mi se părea o excentricitate şi doar în anii din urmă am aflat cum poţi să-ţi petreci o noapte de iarnă, într-o stână, mai întâi în jurul focului, mai apoi înfofolit şi mai apoi ghemuit până peste cap în sacul de dormit. Când am sosit pe plai, soarele bătea dinspre Păpuşa şi când am văzut că el s-a depărtat binişor către căldarea Iezerului, am luat-o din loc, coborând cât puteam de repede către microbuzul care ne aştepta. Cu veselia tinereţii de atunci şi la sfârşit, când ne pregăteam să ajungem la Râmnic, cu moţăiala oboselii zilei de schiat în plin soare, am terminat încă o ieşire în Iezer. Deşi unii chiar obosiseră, pe niciunul nu l-am auzit bombănind, cum că excursia nu i-ar fi plăcut.
**********
Am traversat creasta Făgăraşului şi în alte împrejurări, sfârşind tot pe meleagurile Iezerului. Una dinte ele am făcut-o cu Chissy – august 1976 -, bună prietenă pe multe alte poteci de munte, până când coborîrea fără rost a unui perete de stâncă din Cozia, avea să-i curme brutal firul vieţii. Atunci am plecat din Turnu Roşu şi după multe peripeţii cu zăpadă şi furtuni înfricoşătoare, am zăbovit peste noapte în bordeiul de mioare din Curmătura Brătilei. De acolo am plecat în zorii unei zile cu cer senin, în lungul drum către Iezer. Ne-a fost vremea bună pe crestele parcă domoale, după cele stâncoase ale Făgăraşului de până atunci. Doar când am ajuns în Curmătura Oticului s-a întunecat cerul şi valuri de ceaţă se buluceau de pretutindeni. Când am ajuns pe vârful Roşu, la cei 2469m ai săi, primele fulgere aveau să ne vestească furtună mare. Un pic înfricoşaţi de ce va urma, am greşit coborârea şi am ajuns într-o altă căldare, cea a Iezerului Mare. Ne-am dat repede seama că pe aici, jnepenii erau la ei acasă, iar cea a lacului, prin preajma acestuia era de-a dreptul cheală, că nu degeaba nea Petrică Jderarul pusese afiş mare, că cine dorea şi foc, trebuia să-şi aducă lemne din jnepenişul de mai jos de refugiu. Am urcat în fugă versantul Roşului, am ajuns din nou pe vârf şi cu fulgerele şi tunetele încă îndepărtate, dar pe urma noastră, am urmat drumul de creastă. Şi cum am zărit, printr-un tremurat de pleoape, prin ceaţa care ne înconjura, micuţul refugiu din căldarea Iezerului, am coborît, rostogolindu-ne printre stâncile versantului. Erau acolo, printre alţii o familie cu doi copii năstruşnici, ba chiar neastâmpăraţi. L-a întrebat Chissy pe unul dintre ei ,,eşti şmecher ? ” şi răspunsul a venit prompt ,,nu sunt şmecher, sunt foarte şmecher !“. Am plecat a doua zi, urcând direct spre vârf, pe acolo pe unde unchiul meu, pusese cândva un punct alb. Nu se mai vedea semnul, dar noi am ajuns cu bine în creastă. Am avut apoi întâlniri neplăcute cu câinii unei turme, dar mai ales cu ciobanii acesteia, care nu numai că nu ne-au apărat, dar au şi azmuţit sărmanele animale pe urma noastră. Ba chiar, după ce am vorbit cu ei, tot aşa au făcut şi s-au potolit doar când, prin ceaţă, ne-au auzit ameninţarea că primul câine care se apropie de noi, îi spargem capul cu pioletul. A fost apoi ziua bună mai tot timpul şi doream atunci să scurtez drumul coborând pe Plaiul lui Pătru. Insistenţa lui Chissy a făcut să coborîm trecând peste vârful Păpuşii. Nu s-a dezminţit Păpuşa şi capricioasă cum o ştiam ne-a furnizat o mamă de ploaie, de ne-a udat până la piele şi doar la stâna din Grădişteanu – pe atunci goală –am putut să ne uscăm cât de cât. Şi când am privit spre cealaltă muchie, a Plaiului lui Pătru, ne-a fost ciudă când am văzut că pe acolo soarele îşi arunca raze puternice. Doar la noi fusese udătură mare. Încă umeziţi de ploaia zdravănă, am coborît la Voina, pe Piciorul Grădişteanului şi ne-am întors acasă, la Râmnicu Vâlcea.
**********
Când ne săturam de ieşirile în munţii vâlceni, pe care-i băteam mai mereu, ne mai repezeam în câte un sfârşit de săptămână în Iezer, cel care ni se părea mai apropiat. Aşa s-a făcut că în zilele frumoase ale începutului lui octombrie din 1976, ne-am suit în maşina mea cea obişnuită cu drumuri de munte şi am ajuns din nou la Voina. Eram doar patru, împreună cu Chissy, Cornelia si Titi, cel care-mi pusese prima oară coarda de alpinism în mână. Dimineaţa senină dar răcoroasă, caracteristică lunii în care eram, ne îndemna repede la drum. Aşa ne încălzeam un pic, înainte ca panta dură a muchiei Văcarea, să ne facă să transpirăm din belşug. În apropierea vechii cabane Voina, prin spatele ei, începem urcuşul. Pădurea de brad, îmbătrânită, fără să vreau, îmi stârneşte amintirile întâiei mele ieşiri în Iezer, atunci când întunericul ce se lăsase peste munte, cu spaimele copilăriei ce gândea la animale ce puteau apărea, îmi făceau paşii temători. Atunci nădejdea mea stătea în experienţa lui Moşu şi în cunoştinţele sale despre potecile Iezerului. Retrăiam pe serpentinele potecii, spaimele petrecute, povestindu-le prietenilor, întâmplările copilului de atunci. Ieşim fără să ne dăm seama la golul alpin şi trecem pe lângă stâna din Văcarea, undeva în stânga potecii. Stâna, din alte împrejurări, ştiam că este vestită pentru dulăii care se puteau bate cu urşii. Atunci când eu aflasem despre urşii de pe aici şi voinicia dulăilor, altfel de ciobani dăinuiau la stână, mai sfătoşi şi mai doritori de vorbă cu turiştii. Dar ce să zic şi turiştii nu mai erau ca pe vremea aceea. Noi trecem în pas vioi în lungul plaiului. Pe lângă noi mai urcă şi alt grup, ceva mai numeros. Priveliştile se înmulţesc. Apar primele vârfuri, mari, pline de stâncile morenei ce se sfârşesc în adâncul căldărilor glaciareale Iezerului Mic, Iezerului Mare şi în continuare celelalte din marea potcoavă a masivului ce-şi închide arcul spre cupola Păpuşii. Pe lângă creasta pe care suntem, aproape paralelă, apare şi muchia Portăresei şi mult mai departe, peste ea, cele întunecate ale munţilor vâlceni cunoscuţi. Departe, identificăm profilul inconfundabil al Builei, cu piramida semeaţă a Vioreanului. Ceva mai la dreapta, apare gâlma masivă a Coziei, din care se deosebeşte clar Bulzul, uriaş deget detaşat din întreg masivul. Câţiva curioşi din grupul ce mergea alături de noi, zăbovesc o clipă şi ne iscodesc. Vor să ştie către ce munţi privim noi cu atâta entuziasm. Sigur că noi, parcă atâta aşteptam. Le spunem cu lux de amănunte, cam ce vedem şi ce multe minunăţii cuprind munţii cu profil întunecat, ce mărgineau zarea. Mai departe grupul nostru se desprinde de plutonul întâlnit întâmplător şi continuăm drumul pe plai. Trecem prin imediata apropiere a Căţunului – 2355m – şi poposim în Şaua Căţunului, la 2273m, acolo unde găsim risipite prin iarba plaiului, fragmente ale Crucii Ateneului. Atâta amar de vreme crucea rămăsese la locul ei, simbol al actelor de cultură sătească de pe valea Râului Târgului. Şi nu cine ştie ce activişti habotnici, făcuseră fapta, chiar mârşavă, ci turiştii cei noi, aflaţi într-unul din momentele de bravadă golănească, stârnită de aburii beţiei. Am coborît pe malul lacului Iezer, mult restrâns datorită anilor secetoşi, sau poate chiar a unei scurgeri nevăzute la suprafaţă. Mi s-a părut doar o relicvă a ceeace ştiam eu despre ochiul de apă cristalină de altăfată. Am trecut apoi pe lângă refugiu, aflat într-o stare jalnică. Era de piatră şi beton şi nu putuseră să-i distrugă şi aceste părţi. Altfel vandalismul trecătorilor sau al ciobanilor era deplin. Coborîrea pe valea Căţunului, pe poteca strecurată printre jnepeni, firul de apă tumultoasă, au rămas cu înfăţişarea pe care le-o ştiam. Am străbătut drumul forestier de pe valea Bătrânei şi am ajuns la cabană, în suflet cu mirajul marilor înălţimi, dar şi cu umbra de regret a celor care nu mai erau ca pe vremea adolesceţei mele.
**********
Aş putea începe prin a fost odată un început de mai, cu zile frumoase şi calde. Era în anul 1979, cel în care aşteptam cu înfrigurare realizarea visului de a merge în Caucaz. Şi o să se vadă mai departe de ce a fost începutul unei poveşti. Pe crestele munţilor înalţi, zăpada încă mai persista şi tocmai de aceea am organizat, cu un grup ceva mai numeros decât de obicei, o altă ieşire în Iezer. Am plecat cu un microbuz ONT, pe care l-am părăsit la Voina. Noi am plecat mai departe la cabana Cuca, realizată nu cu mulţi ani înainte, de membrii unui grup de turişti piteşteni. Acolo am petrecut o veritabilă seară de cabană. E drept că şi cabana, aşa cum arăta ea, ne stimula. Lampa cu gaz, pârâul Cuca cu zgomotul lui fremătător, cabana de lemn, cabanierul ospitalier, totul ne-a făcut să ne simţim bine, aşa cum nu cred că s-ar fi întâplat la hotelul de la Voina.
Stăteam pe scaunul din faţă al microbuzului, eram oarecum iniţiatorul excursiei, dacă nu chiar conducătorul ei. Cu membrii grupului întreţineam conversaţii, despre traseu, locurile interesante de a doua zi, starea vremii.... Fără să vreau, am observat pe scaunele din spate doi ochi timizi, care arareori se ridicau către ceilalţi. Erau ale unui personaj nou în grupul cu care uneori mai mergeam. Nu, n-am rămas hipnotizat de privirile şi chipul blajin al celei care stătea undeva, pierdută în hărmălaia grupului. A fost doar o întâmplare căruia i-am data atenţie deabia a doua zi. Unii dintre noi plecasem cu schiurile, sperând ca odată ajunşi pe platoul de după Spintecătura Păpuşii, să le putem utiliza. Uitasem să amintesc că la cabană erau şi câţiva salvamontişti, care ne-au sfătuit să nu plecm pe ruta pe care ne-o propusesem, din cauza zăpezii mari şi a pericolelor de avalanşe. Urcarea dură de pe Piciorul Grădişteanului, avea să mă aducă lângă fata cu priviri blajine, cu ochi temători. Nu cred că era prea obişnuită cu muntele şi am tot stat pe lângă ea, să-i fiu de vreun folos. Nici echipament nu prea avea. Ba la un moment dat efortul făcut pe urcuşul Grădişeanului, o obosise peste măsură şi m-am simţit obligat să o întremez cu ceva glucoză. Cum am ieşit din pădure zăpada era destul de mare şi înaintarea protejatei mele, aş putea spune, devenise grea. Ziua era frumoasă şi caldă, zăpada era de-a binelea înmuiată şi încălţările protejatei mele, nişte espadrile uşoare, erau cu totul ude. O parte din grup, cea mai nevolnică, rămăsese în urmă şi i-am văzut ceva mai târziu că se urcaseră pe vârf. Şi aveau de ce să o facă, pentru că ziua era splendidă, fără pic de nor pe cer, cu vizibilitate perfectă către Piatra Craiului. Şi cei din elita turistică a grpului – ca să zic aşa -, privisem cu nesaţ lama de calcar argintiu, pe al cărui versant vestic, zăpezile mai atârnau pe abrupturile sale. Când am coborât în Spintecătura Păpuşii, am avut de trecut de singurul punct dificil, de care şi salvamontişii ne amintiseră. Zăpada mare şi posibilităţle de alunecare pe toboganul acesteia, putea oricând să ne târască la vale. Apoi pe patou, peste Tambura şi Frăcea, am mai încercat noi să ne punem schiurile, dar atâta zăpadă se prindea de ele, încât am renunţat. Nu prea am urmărit noi poteca – nici nu puteam din cauza zăpezii iar stâlpii de marcaj erau inexistenţi -, dar ştiam pe unde să coborîm spre Plaiul lui Pătru. Aici am găsit zăpada ochită, ba chiar luată de ceva vreme şi am găsit un loc uscat, bătut de soarele ce stătea deasupra noastră. Aici am întâlnit pe unul din salvamontişti, trimişi special să se asigure că nu aveam nevoie de ajutor. Soarele stătea să se ascundă în spatele crestelor înalte ale Iezerului, când noi am început coborîrea. Odată ajunşi la Voina, unde ne aştepta microbuzul, nu ne mai rămânea decât o altă întoarcere acasă şi gânduri către alte drumuri pe munţii îndrăgiţi.
**********
Pregătirile pentru marea expediţie din Caucaz, continuau cu isistenţă. Cum nu aveam la îndemână mari altitudini, doar crestele Făgăraşului ne ofereau vârfuri mai înalte. Sau Iezerul, ale cărui creste se aproiau de altitudinile acestuia. Urcarea pe pante mari, cât mai repede cu putinţă, era o altă metodă prin care încercam să ne adaptam cât de cât pentru învingerea înălţimilor Caucazului. Aşa am pornit într-o dimineaţă de iulie a anului 1979, cam pe la ora 5am, spre Voina. Ajunşi acolo la 8-8 ½ , am început imediat drumul pe valea Bătrânei. Vremea nu era grozavă şi norii promiteau ploaie. Eram întovărăşit de Zoia, fata cu priviri blajine, care izbutea deocamdată să se ţină după mine. Mergeam cât puteam de repede. Vroiam să ajung pe vârful Roşu în timp scurt, nu numai pentru exerciţiu fizic necesar, dar şi gonit de teama ploii. Când am depăşit confluenţa de jos a pâraielor, n-am mai ţinut seama de traseul potecii şi am început să urc direct pe coastă. Atunci tovarăşa mea de drum, mi-a spus doar timid, că mă roagă să merg ceva mai încet. Am depăşit coasta, am reajuns pe potecă, unde urcuşul era ceva mai uşor. Urcuşul pe malul Căţunului, apoi pe morena de pe Piciorul Iezerului, a fost parcă uşor, fără semne de oboseală. Apoi când am ajuns pe coastele alpine, pline de bujorul aflat în plină floare, ne-am permis momente de răgaz. Erau mulţi culegători la bujor, în această zi în care norii atârnau desupra muntelui. Noi ne-am retras înăuntru refugiului, în care cu greu ne-am putut găsi un loc curat. Nici nu-mi puteam închipui cum ar fi putut cineva să înopteze aici, atât de murdar era totul. Vremea nu dădea semne că s-ar îndrepta şi luasem hotărârea să ne înapoiem tot pe valea Căţunului. Când am ieşit afară, deasupra crestei a apărut un petic de cer senin. Mie îmi revenea luarea deciziilor şi am decis să continuăm excursia, urcând direct în vârful Roşu şi mai apoi să continuăm către Plaiul lui Pătru. Până spre vârf totul a mers bine, dar sus au apărut primele semne de ploaie şi tunetele, deşi depărtate, era clar că vesteau furtuna. Am plecat mai departe, neglijând toate regulile muntelui. Îndată ne-a ajuns furtuna cu tot cortegiul de pericole de care poate fi în stare o asemenea manifestare. Tunetele nu mai conteneau. Şi dacă ar fi fost numai ele. Dar au apărut fulgerele, trăznetele, valurile necontenite de ceaţă, aici, pe platoul zonei înalte, pe care doar stâlpii de marcaj, dacă ar fi existat, ar fi putut să te conducă. Dealtfel platoul dintre vârful Piscanu şi Spintecătura Păpuşii, este vestit pentru problemele de orientare pe vreme de ceaţă. Înfricoşaţi de trăznetele care cădeau cu nemiluita, de ploaia care nu mai contenea şi de posibilitatea de a greşi oricând direcţia de mers, care se acum, se dorea să fie cea către Plaiul lui Pătru. Găsesc într-un loc o potecă coborâtoare. Fără să mai stau pe gânduri încep coborârea. Poteca se înfiripă bine, ploaia începe să scadă, ca şi canonada abătută peste noi. Ne îndreptăm cu repeziciune către pădure, pe care am bănuit-o a fi cea dinspre valea Bătrănei. Coborâsem din creastă, de la cota 2200m, până la limita pădurii de brad, adică aproape 600m. Sigur de ipoteza că am ajuns la o stână din valea amintită, nici nu mă gândesc să mă abat spre ea. Noroc că din ea a ieşit un baci, bătrân, care ne-a invitat în stână, să ne mai uscăm puţin. Îl întreb aşa, într-o doară, cum îi zice stânei. Răspunsul m-a năucit. Era stâna din valea Vladului. Cum, atunci muntele din faţă nu-i Plaiul lui Pătru ?. Da de unde, este Oticu, a venit prompt răspunsul. Şi am plecat ca din puşcă, din nou în creastă, încercând să găsim drumul cel bun. Sus s-a pus din nou ceaţa şi de frică să nu greşesc iarăşi drumul, am luat-o înapoi spre vârful Roşu. Am ajuns acolo, l-am depăşit, am coborât direct spre refugiul Iezer, unde am ajuns pe la ora 7 seara. Câţiva turişti se pregăteau să înopteze aici şi ne-au întrebat dacă rîmânem şi noi. Le-am povestit în cele câteva momente de răgaz care ne fusese odiseea şi am început în goană, coborârea spre Voina. Pe drum, am auzit-o pe Zoe, o singură dată, spunându-mi că dacă aud nişte gemete, să ştiu că o doare genunchiul îngrozitor, dar să merg mai departe. Lăsarea serii ne-a apucat pe valea Bătrânei, iar întunericul, când ne-am urcat în maşină. La ora 22 am ajuns la Câmpulung, unde m-am oprit la casa bunicilor, unde l-am întâlnit pe Moşu. I-am povestit aventura, şi-a făcut cruce şi mi-a mărturisit că-mi crede întâmplarea, doar pentru că i-am spus-o eu, altfel....O cafea băută la repezeală şi din nou la drum. Pe la jumătatea drumului între Piteşti şi Râmnicu Vâlcea, am rugat-o pe Zoe, să cânte orice, numai să cânte, doar aşa sperând să nu adorm. Către ora 12-1 noaptea, am ajuns acasă. Terminasem un drum, e drept, sfârşit cu bine, dar care durase 18 ore. Eram amândoi terminaţi. A doua zi eram la ora 7 dimineaţa, la program, în şantier. Dincolo de peripeţiile acestei excursii, care la urma urmelor putea să se sfârşească rău, ar mai trebiu să adaog, că 5 luni mai târziu, fata cu priviri blajine, devenea soţia mea.
**********
Au mai trecut încă 8 ani, eram în 1987, când am ajuns din nou în Iezer. Eram în concediu şi împreună cu copiii, am plecat la Câmpulung. Într-o dimineaţă, aflând între timp că pe muchia Portăresei exista un drum pastoral, mi-am luat inima în dinţi şi împreună cu copiii, am plecat într-acolo. Era începutul lunii septembrie şi timpul era desosebit de frumos. O excursie cu maşina până în creasta muntelui nu era chiar pe placul meu, dar de data asta eram cu copiii, aflaţi încă la vârstă fragedă. Urcam liniştiţi pe drumul alpin, nu prea grozav. Crestele se profilau pe albastru cerului. Din când în când ne zguduiau bolovanii drumului. Ajunsesem departe, în apropierea vârfului Iezerulului Mic. Eram la peste 2200m, nici nu mai aveam mult până la Crucea Ateneului, acolo unde părea să sfârşească drumul. Mă şi vedeam cu copiii pe malul lacului Iezer. Ardeam de nerăbdare să le pot povesti întâmplări vechi, cu Moşu, marcajele lui şi prima mea ascensiune prin aceste locuri. O troznitură îngrozitoare mi-a întrerupt visarea. Maşina s-a oprit imediat. Am pornit motorul, mergea. Cum am încercat să mişc maşina, s-a întrerupt din nou. M-am dat jos şi m-am uitat pe sub ea, doar oi vedea ceva. Nimic. Ne-am plimbat puţin, speriaţi de urmările accidentului tehnic. Eram pe un drum la mare înălţime, fără nădejde de a putea coborî. Am mai pornit odată motorul, s-a mai auzit încă o troznitură şi maşina a luat-o din loc. Cu mare atenţie am întors-o şi am luat-o la vale. Nu ştiam dacă vom ajunge până în vale, necum la Câmpulung. Copiii mei aveau 6-7 ani şi aş fi ajuns până jos cu ei, dar cu maşina ce aş fi făcut ?. Andrei, cel mai mic, tăcea speriat. Floriana, mai curioasă din fire, mi-a pus o întrebare ciudată „ tată ce este Dumnezeu ? ”. să recunosc, nu era o întrebare uşoară. Până la urmă răspunsul meu a venit: „ uite, noi nu aveam nicio şansă să ajungem jos, cu defecţiunea gravă a maşinii şi totuşi ajungem ! ”. Şi cred că este răspunsul pe care mereu îl căpătăm la marile încercări ale sorţii. Mai trebuie doar să adaog că am ajuns la Câmpulung, apoi la Râmnicu Vâlcea, cu roata din spate oscilând. Se rupsese sudura unei console ce susţinea întregul suport al roţilor din spate !.
***********
A mai trecut ceva timp, copiii depăşiseră 10 ani şI încă îşI mai aduceau aminte de aventura noastră de pe muchia Portăresei. Acum veniserăm tot cu maşina, dar am întins cortul pe valea Bătrânei, în faţa cabanei bine îngrijită pe atunci, amenajată într-un vechi dormitor de muncitori forestieri. Vreme superbă, timp călduros. Noaptea ne-am petrecut-o în cort, împreună cu un pisoiaş îndrăzneţ, care căuta un loc călduros. Nu prea de dimineaţă, am plecat în susul văii Bătrâna, cu intenţia de a încerca un traseu nou, pe care să ajungem în creasta munţilor. Chiar lângă cabană, aflăm poteca ce urca spre Plaiul lui Pătru, marcată cu punct roşu, un fel de circuit pornit din această vale, aveam să ne convingem atunci când o vom părăsi. Drumul pe vale părea destul de anost, dar intra adânc în inima muntelui. Când părăsim drumul forestier, apare în dreapta punctul roşu, cu care se închide într-un fel circuitul ce urca spre stâna din Plaiul lui Pătru. Şi spun aşa, pentru că pe drum nu am întâlnit deloc marcajul cuvenit al unui circuit care să-l închidă. Ajuns la capătul drumului, printre pâlcuri izolate de brazi, stăm în cumpănă cum vom aborda drumul în continuare. Poteca nu pare clară, dar vedem din urma noastră, urcând un măgăruş încărcat cu samare. Deci pe undeva pe aici se află o stână, sau măcar un bordei de mioare. Câtăva vreme mai vedem oarecare hăţaş înaintea noastră. Apoi dispare şi nu ne mai rămâne altă şansă, decât să urcăm pe unde credem de cuvinţă, ca să ieşim mai repede sus, în marele drum al Potcoavei Iezerului. Întâlnim în urcuşul spre creastă, o turmă de mioare a stânei din Boarcăş. Suntem povăţuiţi să ne abatem pe acolo. Noi continuăm drumul spre creastă şi când ieşim sus, suntem în apropierea Piscanului – 2383m- îl depăşim şi până la vârful Roşu – 2469m-, este doar o zvâlitură de băţ. Facem aici o pauză şi le povestesc copiilor, cam ce am păţit prin aceste locuri când mersesem, pe furtuna groaznică, cu mama lor, cu destui ani în urmă. Erau obosiţi şi nu le prea ardea lor de divagaţiile mele despre munţii din jur, iar despre Făgăraş nici nu auziseră. O luăm pe potecă, pe versantul vestic al crestei înalte a masivului. Chiar în potecă întâlnim o turmă de oi pe lângă care trecem fără incidente. Trecem de Iezerul Mare şi când poteca coboară, găsim locul prin care să intrăm direct în căldarea lacului Iezer, pe lângă care nu omitem să trecem. Apoi pe lângă refugiu – tot neutilizabil – şi pe valea Căţunului, la cortul care ne aştepta lângă cabana Bătrâna. Am mai făcut şi a doua zi o incursiune până la cabana Cuca şi nu ne-a mai rămas decât să ne întoarcem acasă.
***********
Era prin anul ’95 sau ’96, când împreună cu Andrei, fiul meu, am luat din nou calea Iezerului. Am trecut prin Câmpulung, apoi cu autobuzul până la capătul satului Lereşti şi cu un camion până la Voina. Mai departe până la cabana Cuca, pe jos. Seară de cabană. Specifică. Lampă cu gaz, nea Fane, voinic la peste 60 de ani. Cabana parcă mai sărăcăcioasă şi mai bătrână chiar. Scularea dis-de-dimineaţă. Am prins a merge pe Piciorul Grădişteanului. Urcuş greu pe panta mare, cu rucsaci încărcaţi ca pentru o excursie lungă, cum ne propusesem. Pădurea întunecată de brad, prin care nu pătrundeau încă razele soarelui, se sfârşeşte până la urmă şi ieşim la gol. Încă puţin şi ajungem la ţarcul oilor de la stâna de aici. Sosisem la mulsul oilor. Stăm de vorbă cu baciul, după ce acesta domolise furia dulăilor. Schimb, de vorbe amabile. Ne luăm rămas bun şi plecăm mai departe, fără grijă. Pe neaşteptate, din spate, apare cel mai fioros dulău, dar şi frumos în acelaş timp. Muşcă şi fuge. Pe mine. De pulpa piciorului. Nu mi-a rupt pantalonul, dar a lăsat urme sângerânde şi carne zdrobită. Cu mare greutate ciobanii ne aduc o cănuţă cu apă cu care să-mi spăl rana. De-a dreptul ticăloşi. Azmuţiseră câinii pe noi. Am continuat drumul cu greutate, din cauza muşcăturii şi toată excursia aveam să resimt dureri. Am renunţat să mai urcăm Păpuşa şi ne-am oprit în Spintecătură – 2202m. Acolo ne-am întins masa şi ne-am întreţinut cu un cioban improvizat care se ducea la stână să mai ia ceva mâncare. Era lihnit de foame. Ne-a povestit epopeea lui. Era strungar, acum şomer şi fusese nevoit să meargă la stână. Apăruse noţiunea de şomaj cu care trebuia să ne familiarizăm de atunci înainte. Parcurgem în continuare drumul pe plaiul alpin. Fără ceaţă oerientarea era uşoară. Persistă durerile din picior în urma muşcăturii dulăului. Trecem peste Tambura – 2294m – şi Frăcea – 2240m. Trecem şi de Bătrâna – 2341m. Dedesubt apare poteca ce vine dinspre Plaiul lui Pătru. Când ajungem în Şleaul Bătrânei – 2240m –mă gândesc că durerile persistente din picior, ne vor strica excursia. Gândeam că în seara aceea vom înopta în Curmătura Oticului, acum însă hotărâm să coborâm la stâna din Boarcăş. Rea idee, dacă mă gândesc la felul în care am fost primiţi la stână. Ar fi fost mai bine dacă întindeam cortul imediat sub creastă, acolo unde era o pajişte frumoasă în apropierea unui pârâiaş, dar astfel nu am fi ajuns prin locurile minunate care au urmat. Am făcut totuşi bine, pentru că a doua zi aveam să străbatem Căldarea Boarcăşului, umblând prin locuri rar străbătute de turişti şi deosebit de frumoase. Am coborât lesne spre vale, pe o potecă foarte clară. La început am mers chiar pe sub creastă. În pajişte se aflau resturile unui bordei aşezat chiar pe marginea unui mic abrupt, un balcon aninat deasupra unui prag stâncos. Am ocolit pragul spre dreapta şi am început coborârea, frumoasă, punctată de tufe de jneapăn şi teribil de lungă. De undeva de pe creastă, chiar pe ea, cobora un băieţandru însoţit de un măgăruş. Pe el îl aşteptau cei de la stână şi datorită lui aveam să scăpăm de furia câinilor dezlăţuiţi. Cum am spus, primirea a fost de-a dreptul greţoasă, chiar dacă noi picasem cam pe nepusă-n masă. Chiar şi a doua zi, când noi vroiam să plecăm, dar înconjuraţi de câini nu ne puteam depărta de stână, cu greu au catadicsit să ne dea pe cineva care să ne scoată pe potecă. Poteca largă şi mult bătută, avea să ne scoată repede la ,,mutătoare”, un fel de stână de rezervă, aflată într-o poiană plină de vegetaţie specifică. Nu mult mai sus, am dat de o veritabilă comoară a locurilor. O cascadă minunată, o despletită, ce zvâcnea peste pragul de stâncă. Un fel de Beuşniţă a Iezerului. Aici am zăbovit făcându-ne înviorarea matinală şi luându-ne micul dejun. Mai departe, mergând în susul căldării Boarcăşului, acolo unde sălăşluiau ochiuri de apă limpede, poteca se răsfira în hăţaşele urmate de turma de oi, ce-şi avea aici păşuni mănoase. Printre tufe de jneapăn şi şuviţe de apă cristalnă, sub un cer senin, ici colo cu câte un norişor decorativ, nu ne venea să ne despărţim de aşa locuri minunate. Privind spre coama înaltă ce cobora din vârful Roşu către Curmătura Oticului, profilat pe albastrul cerului, am zărit un stâlp de marcaj. Acolo trebuia să ajungem ca să ne putem relua drumul spre Făgăraş, întrerupt cu o zi înainte. Dar până acolo, panta dură – de jos mai c-ai fi spus că este verticală -, ne rezerva drum anevoios. Ne apropiem de baza pantei, după ce ocolim boldane de stâncă şi prindem un hăţaş de oi, oarecum oblic pe coasta muntelui. Urcăm cu genunchii la gură, apăsaţi de rucsacii încă grei, încărcaţi cu cort şi saci de dormit, că doar vroiam în continuare să ajungem în Făgăraş. Ne ia vreo 2 ore urcuşul, dar şi când am ajuns pe coama muntelui, ce privelişti măreţe aveam în faţa ochilor. Cununa muntelui până către Păpuşa şi peste ea lama de calcar a Pietrii Craiului. Apoi vârfurile nesfârşite ale Făgăraşului, printre care încercam să ni fixăm repere pentru ce avea să urmeze. Coborâm repede în Curmătura Oticului, acolo unde aveam să sorbim pentru o clipă, tot debitul apei Bucureştiului. Acolo, ascuns în clinul Oticului, se afla izvorul Dâmboviţei. Ne-am continuat drumul mai departe, dar întâmplarea ne scosese în cale minunata căldare a Boarcăşului, acolo unde se ajunge atât de rar. Nu sunt poteci, dar minunea apei năvalnice sburdând peste praguri de stâncă, viaţa ţâşnind din mijlocul pajiştei şi adierea vântului de creastă şuierând printre acele tufelor de jneapăn, totul sub grohotişul vârfului înalt al Roşului, lasă amprenta viselor alpine ce se cer cercetate.
**********
Prin almanahurile turistice de prin anii ’80, apăruseră multe articole despre Valea Văsălatului şi minunile îngemănate pe aici, ale Iezerului şi Făgăraşului. Multă vreme am gândit că voi ajunge şi eu vreodată pe aceste meleaguri. Grig, vechiul meu coleg de ture montane din tinereţe, îmi spusese odată, că tare ar vrea să mai urce pe coaste de munte. Am ţinut minte şi când am prins o vreme stabilă, era în a doua jumătate a lunii octombrie, i-am propus să mergem pe drumul Văsălatului, cel ce făcea graniţa dintre Iezer şi Făgăraş. Mă gândeam că vom ajunge în Curmătura Oticului, cea plină de atâtea amintiri. Acum Grig căpătase, odată cu trecerea anilor, o burtă respecabilă şi nu mai era nici pe departe tinerelul sprinten şi puternic de altădată. Dar nici eu nu mai eram ca pe vremuri. Am pornit aşadar, în toamna anului 1998, cu maşina, cam pe la ora 4 dimineaţa, spre valea Doamnei. Străbatem drumul cu gropi al Sboghiţeştiului, ajungem la tabăra şcolară de la Slatina şi intrăm pe lungul drum al Doamnei, chiar mai sus, pe Valea Rea. Ajungem la barajul de la Gura Văsălatului, îl traversăm şi intrăm pe drumri noi. Ajungem la o baracă arătoasă şi locuită după câte vedem. Continuăm drumul spre obârşia văii Văsălatului, de unde speram să găsim drum spre Curmătura Oticului şi mai departe spre vârful Roşu. Întâlnim în drum o rulotă în care era şi foc. De jur împrejur nimeni, de la care să obţinem vreo informaţie. Înainte drumul părea bun şi noi pe acolo am luat-o. Să fi mers 1-2km, când drumul s-a închis printr-o platformă de întoarcere. Ne-am dat jos, ne-am pregătit rucsacii şi am luat-o în susul văii, pe o potecă ce părea să se însăileze în susul ei. Repede a încetat să se mai vadă, nu numai poteca, dar nici vreo urmă de om. Doar trunchiuri aduse de viituri şi săritori stâncoase ce trebuiau să fie depăşite. Malurile din ce în ce mai abrupte, împădurite până spre firul apei şi după câte vedeam absolut împenetrabile. În plus, în stânga trebuiau să înceapă să se vadă, verticala stâncoasă a Colţilor Cremenii. Nici vorbă. Ne rătăcisem. Aşa că am hotărât să ne urcăm pe versantul împădurit din dreapta. Fără potecă, agăţându-ne de fiecare ramură, răzbim până la urmă pe locuri mai paşnice. Ocolim stâncile ce ne apar în cale, păşim pe iarbă parcă neîncepută, ne strecurăm pe sub ramurile groase ale brazilor, şi până la urmă răzbatem către vegetaţia pitică a tufelor de ienupăr şi brad. Luasem oarecare înălţime. Grig dă semne de oboseală şi parcă n-ar mai vrea să urce. Eu întrevăd un culoar mai liber printre jnepeni şi-i spun că vreau să urc spre creastă. Îmi spune să urc sănătos, că el nu mai vine. Scap repede de jepi şi mă întorc să-i spun că de acolo de unde am ajuns, până în creastă nu mai este mult. Îmi strigă de jos că a găsit o potecă pe care urcă şi el în creastă. Eu continui să urc. Ajung repede sus, pe un vârf de unde privirile curprind unul din acele fantastice spectacole alpine ale zilelor de toamnă târzie. Eram la sfârşitul lunii octombrie şi pe cer nu era pic de nor. Mai întâi scot harta ca să-mi dau seama cam unde ajunsesem în urma rătăcirilor noastre. Eram pe vârful Obârşia din Iezer, la 2314m şi primul peisaj pe care-l identific, este cel al Colţilor Cremenii, înalţi, cu abrupturi stâncoase şi brazi căzuţi, atârnând pe coastele lor, aşa cum îi ştiam din adolescenţă. De jur împrejur coastele munţilor erau îmbrăcate în culorile arămii ale pajiştilor alpine, printre care stâncăriile acestora, garniseau pantele cu sclipiri de oţel. Lîngă mine salba de vârfuri ale Iezerului. Mai întâi cel Mic, apoi cel Mare şi mai departe, închipuit, vârful Roşu, totul peste 2400m. Versantul vestic al acestora plin de grohotiş, se sfârşea tocmai jos, în vârfurile brazilor. Şi Făgăraşul, mai ales Făgăraşul, bătut din plin de razele soarelui, îşi desena sub cerul albastru creste cât cuprinzi cu ochii. Un relief fantastic, frământat, cu muchii înalte sau care coborau până în adâncul văilor al căror clocot ajungea până la mine ca un vuiet continuu, îmi era înfăţişat aşa cum parcă nu văzusem niciodată. Mai apropiatul nod al munţilor Darei, Muşetescului sau Hârtopului, toţi în jurul a 2500m, ceva mai sus sau mai jos. Moldoveanu şi Viştea, decani de înălţme, acoperiş de casă trainică, ridicat peste valuri de munţi. Creasta Scărişoarei, coborâtă spre Plaiul Preoteselor, se pierdea în întunecatele păduri ce ascundeau Valea Doamnei. Dintre crestele cele mai cunoscute, peste toate celelalte, mai lungă şi cu individualitate mai pregnantă, cea a Râiosului-Muşeteica. Era mai deosebită ca celelate. Dinspre Buda, bănuind undeva între planuri ce se suprapuneau, marea ei Spintecătură, peste Râiosu şi sfârtecându-se de la Robiţa în jos, în altele mai mărunte, aceasta era imaginea care m-a dominat în acele momente. Şi pentru că mi-era atâta dor de meleagurile Iezerului, mi-am întors privirile către meleagurile cunoscute. Către Crucea Ateneului şi vârful Căţunului şi către muchia Portăresei. Doar lacurile alpine lipseau din acest regal alpin. Trebuia să ne adunăm din nou, să-mi întâlnesc colegul şi să-i mărturisesc entuziasmul acelor momente deosebite. Cu regret m-am despărţit de imaginile de vis şi m-am îndreptat către Curmătura Groapelor, la 2030m, sub piramida înaltă a vârfului Cârligelor-2171m-, acolo unde, puţin sub creastă, ne-am înfruptat din merindele aduse de acasă. Am mai privit odată spectacolul fascinant al Făgăraşului şi am părăsit creasta pe poteca stânei din Groapele. Încă de sus, stabilisem cum vom coborî şi cum vom urma creasta ce pleca de la stână. Creasta împădurită, avea undeva mai jos o curmătură, prin care speram să coborîm în valea pe care o părăsisem. Până acolo mai era cale lungă. La început am mers pe poteca stânei, apoi pe o foarte veche potecă ciobănească, sau numai ni s-o fi părut, apoi numai prin pădure. Dar am ajuns în şaua pe unde fixasem să coborîm. Deabia acum, când coboram din şa, am dat după puţină vreme de o potecă a tăietorilor de lemne de altă dată, pe care am izbutit să ajungem în vale. Pe drumul întoarcerii am mai întâlnit încă două case – erau şi la urcarea noastră pe drumul forestier, dar nu le luasem în seamă –poate de vânătoare, mari şi aspectoase, înainte de a ajunge la casele de jos întâlnite dimineaţa. Am stat de vorbă cu cei de acolo, ni s-a spus că oricând suntem aici primiţi cu bucurie şi mai ales am aflat că valea pe care fusesem se numea Referincea. Seara, cu amintiri de neşters, am ajuns acasă.
Foto: Floriana Boghez

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate